12-16 februarie 2018. Trei, Doamne, și toți trei!

  1. Laura Codruța Kovesi

Prima conferință de presă a șefei DNA, în sediul DNA. Declarațiile date în alte circumstanțe și în alte locuri (pe scări la Ministerul  de Justiție, de exemplu) nu se pot numi conferințe de presă.

”Lăsată singură în fața hienelor din presă”, de parcă ar putea răspunde altcineva pentru departamentul pe care îl conduce, LCK nu a adus absolut nimic nou în spațiul public. Cu o cruciuliță la vedere, îmbrăcată la fel cum o știam, cu același bagaj lingvistic pe care îl știm, Kovesi nu a făcut decît să exulte susținătorii fără pretenții de prea multă judecată, și cu dor de un tătuc salvator al nației cu orice preț și, pe de altă parte, să dea apă la moară celor care o contestă.

Ideea principală a acestei conferințe de presă a fost, din cîte se pare, să arate încă o dată că este cinstită, că respectă legea și, ca atare, neavînd nimic să-și reproșeze, nu își dă demisia. Cu un început ușor sovăielnic, după părerea mea, conferința avea să dureze două ore, cu răspunsurile oferite jurnaliștilor.

A fost cinstită, nu a mințit? Sau cînd a mințit? Să vedem.

Hotnews, 15 februarie 2018: Kovesi afirmă că INEC a stabilit că înregistrarea în care ar fi dat ordine procurorilor din subordine a fost editată:

„Sunt doua expertize in dosar care constata ca nu am facut acele afirmatii. Chiar Inspectia Judiciara constata ca nu am facut acea afirmatie. Toti martorii care au fost audiati, respectiv procurorii care au fost la sedinta, au spus ca nu am facut acea afirmatie. Si nu am facut acea afirmatie. Inca din prima seara (…) cand a aparut acea inregistrare am precizat ca anumite afirmatii nu le-am facut. (…) Anumite cuvinte, n-am sa vi le spun care, daca va puneti castile si o sa ascultati atent, o sa vedeti ca nu acelea au fost rostite, redarea este gresita. Am mentionat si mentionez ca s-a stabilit, printr-o expertiza facuta de Institutul de Criminalistica, faptul ca acea inregistrare a suferit editari, modificari”.”

Mediafax, 16 ianuarie 2018: De ce este acuzată Kovesi în acțiunea disciplinară: A obținut cu mandat percheziția informatică a opt procurori, după înregistrarea audio scursă în presă:

„Una din probele administrate în dosarul penal 246/P/2017 al DNA şi în dosarul 307/P/2017 al PICCJ a fost constatarea tehnico-ştiinţifică/criminalistică şi unul din obiectivele acestor constatări a fost a se verifica dacă fragmente din discuţii au fost juxtapuse astfel încât să se verifice dacă din cuvinte izolate, scoase din context, s-au alcătuit fraze cu un alt sens decat cel intenţionat de autoarea afirmaţiilor. Nici specialistul din cadrul DNA, nici expertul INEC nu au putut confirma această ipoteză invocată de persoana cercetată disciplinar sau de către DNA. (…) Concluziile de specialitate nu confirmă ipoteza invocată în apărare de persoana cercetată, respectiv că acestea au fost modificate prin juxtapunerea unor fragmente sau prin amestecarea unor fragmente reale cu sintagme obţinute prin colaţionare.”

2. Tudorel Toader

Ministrul Justiției a fost chemat din vizita pe care o efectua în Japonia pentru că ceva, aici, ardea. Și ardea chipurile atît de tare încît omul a trebuit să-și scurteze șederea firească, plătită de Banca Mondială. Așa că a venit ca să spună că peste o săptămînă va prezenta în parlament un raport, cînd o grămadă de lume se aștepta să o sau să nu o demită pe șefa DNA.

Nu înțeleg de ce ar face demersurile necesare demiterii, din moment ce ai lor, colegii de partid ai colegilor lui de guvern, scapă pe rupte.

           3. Klaus Iohannis

A fost rîndul președintelui să încheie runda de conferințe de presă, proaspăt întors din vacanța privată (ce-o fi aceea) din Tenerife.

Și a fost rîndul nostru să ne întrebăm cum am putut să ne pricopsim cu așa ceva! Este incredibil cît de decuplat este președintele de problemele care frămîntă cel puțin  o parte a țării. Este incredibil limbajul prezidențial, bagajul lingvistic sărac, este incredibilă mimica, este incredibilă aroganță pe deplin nejustificată, este incredibil cum am putut alege așa ceva. Cum ni s-a oferit, ca unică variantă, să alegem așa ceva.

Urmăriți-l!

PS: Pentru toată lumea care folosește aiurea, penal înseamnă:

(Foto: digi24.ro)

9-11 februarie 2018. Trump, corupția și eșecul elitelor românești

Am mai spus în cîteva rînduri: președintele Trump, om de afaceri, știe și ce este corupția, și ce nu. Și că nu se poate ”să terminăm întîi cu corupția, apoi mai vedem noi”. Și că o clasă politică nu poate fi înlocuită cu o alta cu ajutorul justiției. Și că justiția, în SUA și nu numai, are rolul de a corecta derapajele din societate, nu de a juca activ pe scena politică.

Referitor la declarația smulsă președintelui Trump, anul trecut, nu îi spui unui om care nu are apă că îi trebuie cola. Asta a făcut și Trump, a zis corupție, pentru că așa cerea întrebarea, explicit, fără lăsat loc de întors, cît de îngust. Ce crede cu adevărat Trump despre acuzații false, denunțuri fără probe, despre vieți distruse și despre anumite procese, a spus singur, de bună voie și nesilit de nimeni, în tweet-ul de sîmbătă.

Să revenim la ale noastre, cele strict locale. E cineva din elita românească preocupat/ă, interesat/ă de reunirea cu Republica Moldova?

Elita militară își face treaba. În cadrul NATO (cît permite) și al parteneriatului SUA cu Republica Moldova (Parteneriatul pentru Pace) lucrurile stau bine. Trupe molovenești au participat la menținerea păcii în mai multe zone de post-conflict. Colaborarea militară româno-moldoveanească continuă să se dezvolte constant și armonios, chiar dacă lipsit de vizibilitate. 

Elita economic-administrativă, la fel. Schimburile comericale ale Republicii Moldova cu România au atins maximuri istorice, țara mamă fiind, în momentul de față, principalul partener al celor de peste Prut. Moldova, iar ca stat partener prioritar, este principalul beneficiar al asistenţei pentru dezvoltare oferită de România.

Elita politică e acolo, aceea care e. Doar nu are cineva pretenții la Vasilica, Șică și Barna. Îl avem pe Băsescu, al cărui proiect  privind reunificarea datează de mult, din primul mandat de președinte al României, avem PMP, implicat prin parlamentari, și avem PUN, Partidul Unității Naționale, din Republica Moldova, creat special în acest scop: reunificarea.

Dar elita culturală unde e? Unde se zbate, unde scrie? Știe ce ratează? O interesează măcar, ca ratare personală și istorică?

Unde sînt marii oameni de cultură ai acestei nații, în marile momente ale istoriei? Care sînt studiile, cărțile, articolele lor despre reunire? Ce fac, nu îi interesează deloc subiectul?

Publică? Unde publică? Unde sînt platformele pe care publică? Unde sînt editurile la care publică?

Vorbesc, conferențiază? Unde pot fi ascultați, cînd?

Cînd toate răspunsurile la întrebările de mai sus sînt ”Nu”, devine clar că intelectualitatea umanistă din România nu are nici cea mai măruntă preocupare pentru Republica Moldova și reunificarea cu țara. Că subiectul pur și simplu nu există pentru ei.

Și atunci, cu cine facem reunirea? – ne putem întreba, pe bună dreptate. O mai facem, în condițiile în care nu coagulează energiile intelectuale ale ambelor state?

Sigur că o mai facem. De data asta, fără nume sonore implicate în proces, fără nici un ajutor din partea oamenilor pe care îi așteptam alături de noi. Și care dau, astfel, proba decuplării de la evenimentele mari care implică cel puțin România.

Și o facem cu oamenii simpli. Cu cei care știu dureros ce înseamnă ca același neam să trăiască în două state. Cu cei care știu și simt că atrocitatea Hitler-Stalin trebuie să înceteze a mai exista pe harta lumii. Cu cei care nu înțeleg de ce trebuie să mai aștepte încă cel puțin 20 de ani o iluzorie accedere în UE. Cu cei care au suferit enorm în perioada ocupației bolșevice, și cu urmașii lor. Cu cei care vorbesc aceeași limbă ca și noi. Cu cei cu care împărtășim aceeași istorie.

Cu cei al căror bun simț nu a fost alterat.

Sînt mulți, sînt impresionanți pînă la lacrimi și au început deja să se organizeze. În 24 ianuarie, ziua Unirii Mici, a fost declanșată mișcarea pe care aș numi-o ”satele românești vor unirea”.

În ce constă? Priviți:

Simplu, clar și pe înțelesul tuturor, oamenii aceștia nu cer altceva decît unirea cu România. Astăzi, satul Băcioi a devenit a 21-a localitate a Moldovei istorice care cere unirea cu țara.

Așa se va face. Și aceștia vor rămîne în istorie drept oamenii pentru care centenarul Marii Uniri nu înseamnă numai depuneri de coroane de flori, vorbe sforăitoare și manifestări culturale, ci împlinirea năzuinței românilor de pe ambele maluri ale Prutului, și denunțarea totală, faptică, a criminalului act Molotov-Ribbentrop. Întoarcerea Moldovei în albia firească, de unde a fost smulsă cu brutalitate, este un proiect de o anvergură istorică mult mai însemnată în fapt, consecințe și semnificație decît orice mărunte bătălii politice de la București sau Chișinău.

În timp ce intelectualitatea românească, prinsă în propria capcană a lucrurilor mici, va fi marea absentă de la eveniment. Pentru că așa a ales să fie.

 

5 – 8 februarie 2018. Îndrăznește să crezi!

I. În anul 2016, FBI pune sub urmărire stafful de campanie al candidatului Trump, numai pe baza așa zisului raport (o făcătură, am scris aici la momentul apariției) democrat (Hillary & staff) privind coliziunea Trump-Rusia.

Mai clar. Un candidat (Hillary) face (e o făcătură, repet) un dosar despre contracandidat (Trump), și o instituție a statului american, FBI, îl pune sub supraveghere pe contracandidat, în baza acelei făcături. Adică slujește intereselor unui singur candidat.

Progresiștii (democrații) au voință. Scandalul Watergate pare mic copil acum, cînd a fost implicat FBI. Îndrăznește să crezi!

II. Un nou scandal la Muzeul Țăranului Român, nu mult diferit de el de acum cîțiva ani, s-a iscat acum cîteva zile cînd, în aceeași sală Horia Bernea a Muzeului Țăranului Român, s-a organizat, de către Cristi Puiu, aflu mai nou, proiecția filmului 120BPM, premiat în Franța și intenționat a fi trimis la Oscar din partea Franței.

Filmul se dorește a fi o contribuție la educarea noastră, a esticilor sălbatici și retrograzi, în tainele minunate, zic ei, ale homosexualității. Care ei, realizatori și organizatori deopotrivă, nu vor să țină seamă de:

Horia Bernea:

Pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. A mărturisi înseamnă însă şi a depune mărturie; şi asta înseamnă mai mult decât un act de credinţă, capătă un sens social. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA, într-un moment cum este cel prezent. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”

Și am simțit nevoia să mă mărturisesc prin credință, turle, prin cruce, prin prapor, prin iconostase, subiecte aproape netratate în pictură, tocmai din dorința de a manifesta în chip direct ortodoxia”.

Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie ‘să salveze’.”

Muzeul Țăranului Român, reînființat după 1989, sub directoratul său, care avea să dureze pînă la moarte, în anul 2000, s-a deschis cu o expunere permanentă, așezată sub semnul Crucii. Au urmat, cu toate greutățile financiare, deschiderea sălilor cu icoane, ca mai tîrziu, în 1996, să fie inaugurat și etajul, sub titlul ”Triumf”.

Cum a ajuns acest spațiu destinat sacrului terenul de bătaie al activiștilor LGBTundsoweiter? Cum au ales ei, din toate locurile posibile din București, tocmai acest spațiu pentru a ne ”educa” pe noi, cei curioși măcar, că deocamdată e facultativă participarea? De ce nu la un cinematograf cu vizibilitate, pe bulevard, de ce acolo, în spațiul Crucii și al icoanelor?

Cum poate un om de cultură precum Cristian Mungiu să nu respecte munca altui om de cultură, Horia Bernea?!?

Citesc stupefiată:

La nivel de inițiativă personală, organizăm, de exemplu, (eu și alții), festivaluri de film la care vin oaspeți să vadă că nu sîntem vampiri și că de fapt avem o țară mai normală și mai prietenoasă decît pare de la distanță.

La nivel de stat, cum spuneam, organizăm un sezon cultural cu Franța și arătăm că uite, România este și altfel.

Din păcate însa, un incident ca cel de duminică seara riscă să anuleze în mare măsură efectele multor inițiative reparatorii. Știrea despre incident a fost preluată și mediatizată. Ea asociază din nou România cu termeni ca „primitivism“, „fanatism“, „intoleranță“.

”Inițiativa reparatorie” la adresa României înseamnă, chipurile:

  1. a băga în seamă un grup de așa ziși creștini, care numai ce este creștinismul nu știu, și a blama o țară pentru ei.
  2. a nu manifesta pic de respect pentru spațiile cu o anume destinație concepute, a îți bate joc de munca și moștenirea culturală a unui om, Horia Bernea.

Odiseea continuă. Unde e loc de ceva reclamă, de ce să nu fie făcută?!

Însă desigur, acea discuție nu s-a constituit într-o știre la fel de mediatizată precum incidentul de duminică. Pe care nu-l mai putem șterge, dar pe care îl putem folosi ca pe un declanșator al unei reacții a noastre care să ne poziționeze altfel, care să arate cum ne raportăm noi la acel incident. Noi ca cetățeni și noi ca autorități ale statului. Dacă aș fi Ministrul Culturii, m-aș grăbi să merg să văd filmul, ca să pot avea o reacție în cunoștință de cauză, pentru ca e cazul să am o reacție. Dacă aș fi primarul Capitalei, m-aș preocupa să aflu de ce acest film a fost difuzat în sala Muzeului Țăranului Român și de ce nu are Primăria ca program să redea orașului săli de cinema mai puțin sacre, dacă aș fi polițist, printre cei care i-au legitimat pe turbulenți, aș aplica niște sancțiuni. Pentru ca să întrerupi o proiecție de film cîntînd cîntece religioase trebuie să fie la fel în fața legii la fel de grav ca a întrerupe o slujbă în biserică cîntînd heavy metal.

Sigur, să facem tămbălăul și mai mare, că asta e principala noastră problemă acum, în loc să precizăm concret cum și cine a stabilit că filmul va fi difuzat acolo. Că sigur nu Dumnezeu l-a repartizat, ”a fost difuzat”. Pe mine tot ce mă interesează este de ce a fost ales acum ca loc al difuzării filmului MȚR, unde se știa ce scandal a fost acum cîțiva ani, și de ce nu se respectă memoria lui Horia Bernea. Atît.

Revenind la politică și darurile care se impun pentru unii, prima caracteristică a socialiștilor este nesimțirea. De la excursionistul nostru, ales în condiții dramatice pe alocuri, aflat acum în Tenerife, în concediu personal*, pînă la Vâlcov, care nu pleacă/nu este dat afară din guvern, în ciuda celor 8 ani cu executare primiți în instanță, și pînă la vicepremierul cu consilier fost bodyguard al lui Nicu Gheară (treaba lui pe bani publici!), toți sînt niște uriași nesimțiți.

Mai devreme sau mai tîrziu, nesimțirea iese la suprafață chiar de sub poghița de aparentă finețe, întîlnită la unii.

*Pe vremea președintelui Băsescu se spunea că președinte ești non-stop, nu numai în orele de program ale oricărui bugetar. Pentru că nu știi cînd poate interveni  o situație care să te trezească și la 3 noaptea. Dar și președințiile se mai schimbă, se mai modelează după ocupantul scaunului, nu?!

 (Foto: Cristian Nistor  / Agerpres)

 

Decăderea Occidentului

Văzând înregistrarea cu hoarda de musulmani care agitau steaguri palestiniene, strigau Allah ackbar și intimidau și agresau trecătorii dintr-o stație de metrou berlineză, mi-am amintit de realitățile anilor 90 din România.

Proaspăt ieșite din comunism, o imensă majoritate a zonelor urbane românești arătau ca niște ghetouri și nu de puține ori erau populate de indivizi lipsiți de orice urmă de bun simț sau civilizație.
Însă cel mai rău era în zonele vechi ale orașelor.

În Constanța era așa pentru că toate clădirile expropriate de comuniști fuseseră umplute cu lumpeni și aciuați, oameni fără căpătâi, deseori de etnie romă, care nu aveau acte, dar mai ales nu aveau nici cel mai mic respect față de clădirile în care locuiau, față de zonele din jur și nici măcar față de ei și copiii lor.
Mizeria, distrugerea, delăsarea, care aduceau cu sine precaritatea locuințelor și dărăpănarea a întregi cartiere, erau dublate doar de agresivitatea, prostia și rapacitatea locuitorilor.

Scăpați din comunism și cu o neașteptată relaxare a miliției în impunerea liniștii publice, în aceste zone se formau găști de adolescenți care începeau să umble prin cartierele din împrejurimi căutând să fure, să hărțuiască fete, să bată copii sau să distrugă.

Primele victime au fost, bineînțeles, școlile din apropierea acestor focare de mizerie ultra-centrale, unde foarte repede s-a împământenit practica jefuirii sau intimidării elevilor pentru a plăti „benevol” taxe de protecție. Foarte repede, bătăile, amenințările și vendettele interlope au început să se manifeste în curțile sau chiar pe culoarele școlilor. Deseori profesorii deveneau și ei victime dacă nu întorceau privirea iar mesajul către părinți era constant „nu avem ce să facem.”
Reclamațiile la miliție erau ignorate, dacă nu chiar tratate ca motiv de hărțuire a celor care le depuneau chiar de către milițieni.

În contextul ăsta, singura reacție care avea oarecare rezultate din partea cetățenilor așezați, cu copii la școlile respective și care trăiau în apropierea zonelor infestate, era auto-organizarea și auto-apărarea. Tații au început să-și învețe băieții să dea cu pumnul, să își ajute prietenii atacați, să apere fetele, să fie apropiați și uniți cu colegii care locuiau în vecinătate, să fie atenți pe unde umblă și cu cine stau de vorbă. Foarte repede lucrurile astea au intrat în normalitatea familiilor din cartiere și au devenit niște atitudini de bun simț. Copiii care au crescut așa începând cu 1990 erau deja adolescenți în 1995/96 când violența a început să crească. Sigur, pentru noi nu mai era așa de rău ca la începutul anilor 90, când eram doar victime ale agresiunii, pentru că deja la vremea aceea ne apăram destul de bine și spărgeam noi înșine capete, nasuri și dinți, când apăreau amenințări.

Auto-organizarea și apărarea mutuală în cartier sunt chestii nemaipomenite. E greu de explicat celor care nu au trăit vremurile acelea, însă ca referință, noi în zona noastră aveam un cod de conduită clar pe care îl urmam, iar cei care îl încălcau erau pedepsiți. Nu chinuiam animale, nu chinuiam copiii mici, nu toleram găinăriile, that kind of thing. Iar lucrurile s-au îmbunătățit. Nu mai era frica de a ieși pe maidan la bătut mingea, părinții nu se mai temeau să-și lase copiii singuri afară, iar școlile începuseră să angajeze personal de pază privat.

Începând cu anii 2000, ștabii din primărie au început să realizeze cât de valoroase sunt din punct de vedere imobiliar zonele infestate și au început evacuarea forțată a celor care stăteau acolo fără vreun drept.

Aproape imediat au început investițiile, care au accelerat după 2004 și continuă și în prezent. Azi, acele zone de care eram atenționați să ne ferim sunt pline de terase și taverne. Desigur, multe clădiri decăzuseră atât de mult încât au fost imposibil de salvat, însă investițiile și curățenia au adus din nou la viață și în circuitul public niște foste focare de infecție, mizerie și criminalitate.
Cu toate scandalurile și corupția aferente, venalitatea politicienilor locali și foamea de bani a partidelor au livrat și ceva bun locuitorilor: au deschis drumul către renovare, repopulare și urbanizare. Spații care acum 20 de ani radiau mizerie și criminalitate, astăzi generează venituri atât pentru proprietari cât și pentru municipalitate, iar vara oferă divertisment turiștilor.

De ce v-am povestit toate lucrurile astea?

Pentru că în Occident tendința este inversă. Zone ce până mai ieri erau sigure și curate astăzi sunt mizerabile și periculoase. În Paris sunt zone în care localnicii te avertizează că îți riști chiar viața intrând acolo ca bărbat alb îmbrăcat „burghezește” – cu cămașă și sacou. Sunt zone despre care poți afla că până de curând erau cartiere normale, care astăzi sunt focare de criminalitate și radicalism.

În timp ce la noi societatea și civilitatea – cu chiu cu vai, cu corupție și scandal — au reocupat și încercat să repare distrugerile lăsate de comunism, în Occident civilizația a pierdut și pierde teren *fizic* în fața asaltului barbariei, criminalității și violenței. În timp ce azi mergi și bei liniștit o bere într-o ambianță plăcută și sigură, în centrul vechi al Constanței, acum 20 de ani acolo se făcea trafic de heroină. În timp ce azi vezi proprietăți delapidate, mizerie și criminalitate crescândă în Paris sau Munchen sau alte mari orașe europene, acum 20 de ani acolo ai fi stat la o cafenea sau ți-ai fi vizitat amicii sau iubita.

Iar decăderea nu mai este una teoretică, pe un orizont de timp îndelungat, ci din ce în ce mai rapidă. Din ce în ce mai agresivă.

Iar paralizia societății europene este din ce în ce mai periculoasă pentru noi toți.

(Foto: Boulevard de la Villette in northern Paris. Credit Lionel Bonaventure/Agence France Presse)

Anatomia unei mistificari

„Cea mai mare prăbușire a Dow Jones din Istorie”. Asa a fost prezentata si alimentata isteria si manipularea respectiva, de la Centrala de Propaganda occidentala, in speta americana. Asa a ajuns la publicul roman, propagata de analfabetii functionali si teleghidatii ideologic care domina mass media si in Romania, ca peste tot in lume.

Iata cum stau lucrurile in realitate, si aici e vorba nu atat despre cazul in sine cat despre pegadogia pregatirii noastre pentru alte manipulari viitoare:

Daca valoarea (Bursei, sa zicem) e de 10 si scade, pierde 1 punct din valoare, caderea e de 10%, mai raman 9 puncte. Daca valoarea ajunge mai tarziu sa fie de 100 si scade, pierde 2 puncte din valoare, caderea e de 2%, mai raman 98 puncte.

In termeni absoluti, sigur, putem zice ca 2 puncte e cea mai mare cadere din istorie, in realitate si relativ o cadere de 2% e mai mica decat o cadere de 10%. Putem sa zicem ca a fost cea mai mare din istorie? Da, intr-un anumit sens, daca adugam si specificatiile necesare, inclusiv cele de interval de timp etc. Dar asa cum a fost propagata „stirea”, a fost o exprimare inexacta tehnic si incompleta in cel mai bun caz sau minciuna prin omisiune in cel mai rau caz.

De ce au ales mass media occidentale sa pedaleze pe varianta manipulatorie, isterica si alarmista? (In realitate caderea nu a fost nici macar in prima quintila, adica top 20% din caderile in termeni procentuali din istorie) Trei motive:

1. Politica si ideologia. La Centrala de propaganda s-a hotarat de multa vreme ca tot ce poate fi manipulat impotriva lui Trump, trebuie sa fie folosit fara scrupule pentru adevar, bun simt etc. Scopul scuza mijloacele.

2. Trafic, audienta, clikuri etc. Caderile la bursa si isteria si explozia de prostie adiacente fac trafic. Scopul scuza mijloacele.

3. Analfabetismul functional si tembelismul. Mass media, talking heads de la CNN, MSBC etc, plevusca care se ocupa cu manipularea si cenzurarea fluxurilor la facebook, twitter, yahoo etc etc etc nu sunt intre cei mai educati, inteligenti, informati si responsabili membri ai speciei. Din contra. Chiar si asumand buna lor credinta, un calcul elementar, sau capacitatea de a verifica la doua clickuri distanta un grafic precum cel de aici, este ceva ce depaseste imaginatia si puterile lor cognitive.

Cat despre burse: Azi poate vor scadea din nou, va fi poate chiar o noua „cadere istorica”, poimaine poate vor creste sau scadea, raspoimaine vor ajunge la un „maxim istoric” iar apoi vor cadea… The stocks go up, the stocks go down… Cititi postarile anterioare.

24 de ore, atat a durat

Asadar, azi s-a terminat pe plus la Bursa din New York. QED.
24 de ore, atat a durat. Putea sa dureze 24 de zile sau de luni. Maine poate va scadea din nou, poimaine poate creste sau scadea… The stocks go up, the stocks go down. Cititi postarea anterioara. Si revedeti acum mental explozia, festivalul, spectacolul de… n-am sa pronunt ce… generate in interval in mass media, si aici si aiurea…

Acum, remarcati ceva: Ieri cand cu caderea, s-a dat directia de la centrala de propaganda cu mema „Trump-stock exchange-responsabilitate”. Si evident, s-au executat mecanic. I-ati vazut si dumneavoastra, i-am vazut si eu: the usual suspects. Pavlovian: rupandu-se in figuri memetice exact pe linia trasata, ca si cum intre reactiile lor si semnalul de la Centru nu s-ar fi interpus un creier personal, la purtator.

Si acum ajung la problema mea personala, la observatia dureroasa si frustranta: Oricat am vrea noi, oricat as vrea eu, nu vom putea face pe cineva sa gandesca daca acesta sau aceasta NU vor sa gandeasca. Imposibil.

Sunt oameni care citesc pagina asta de ani de zile. Si pagina asta a navigat si explicat atatea crize, fenomene si isterii si valuri memetice si manipulatorii de la Cearli la Cecil, si Brexitul si alegerile, si Trump si Rusia si aia si aialalata… Si de fiecare data am incercat sa pastram o line rationala, masurata, echilibrata, sa aratam aici ca exista un pattern, in ce fac aia, ca exista o logica in toata povestea si ca exista niste moduri de a raspunde si a te autocontrola rational cand se intampla astfel de chestiuni induse manipulatoriu, propagandistic sau pur si simplu pe baze de isterie colectiva.

Ei bine, oamenii astia, aceiasi, dupa atatia ani, dupa atatea studii de caz si lectii pe viu, ei bine tot ei, exact ei, erau ieri si azi pe aici cu Trump, Trump, Trump pe creier, rotindu-se ca un girofar… Si ma intreb, Dumnezeule, ce inteleg oamenii astia, de fapt. din tot ceea ce scriu eu aici? Cu ce mutanti avem de a face, impenetrabili la logica, evidenta si simtul comun? Cum as putea sa fiu mai clar? Sa explic mai bine.

Ma gandesc: oamenii astia citesc chiar acum ce scrie mai sus. Oare ce inteleg? Si tot eu raspund: Da, stiu! Iata ce: „Trump, Trump, Trump, Trump, Trump, Trump, si tot asa…”. Ma rog, nu neaparat in ordinea asta, dar cam astea sunt ideile generale, in conformitate cu directiile de la Centru.

PS: Mai sus e graficul cu evidenta empirica.

The stocks go up, the stocks go down…

Eram la Indiana University si inca nefamilar cu America si toate povestile si maniile legate de economie, burse etc. Se intampla nu stiu ce fluctuatie la bursa. Un alt apocalips financiar in direct la TV, din astea ce au loc regulat si produc excitatie si audienta. Agitatie in mass media, intrebarile retorice tembele obisnuite, “expertii” cretinoizi excitati, dramatism si alarmism, politrucismul conjunctural-oportunist de rigoare, pe scurt: circul si spectacolul obisnuit. Dar eu nu stiam inca. Nu intelesesem.

Intru in biroul profesorului Nicolas Spulber, la Departamentul de Economie, probabil vizibil ravasit de carnavalul apocaliptic montat in jur. El lucra linistit la birou, facea niste analize statistice pentru o carte despre economia sovietica, cu un calculator de 3 dolari, de mana, lucra manual datele pe pagina, cum era pe vremuri.

“Ati vazut?!”. “Ce sa vad?” “Bursa! New York!” “Asa. Si?”. “A cazut!”. “Asa. Si?”.” Pai a cazut!”. “Asa. Si? Ai jucat recent?”. “Nu”. “Si atunci?”

Se uita la mine, n-a zis-o dar asta era ideea: “Ia uite si la asta, il credeam mai capabil”. (Asa evalua el oamenii. “Capabili” sau “nu foarte capabili”. “Matei este un om foarte capabil”. “Vi-l prezint pe d-l Aligica. Este un tanar din Romania care este capabil”. “Cutarescu, ah Cutarescu nu este foarte capabil” samd. Deci se uita la mine, si privirea: “Ia uite si la tanarul Aligica, il credeam mai capabil”.

“Asculta. Trebuie sa intelegi un lucru, noi suntem oameni seriosi (se referea la noi, economistii, intelectualii cu pretentii academice in stiintele sociale): “The stocks go up, the stocks go down, then they go up again, then they go down….. Hai sa vorbim despre astea intr-o saptamana, o luna, un an…”

Si atunci am inteles (cu sau fara “random walk on wall street”, fara „real business cycle theory” etc) pentru ca naiv, naiv dar stupid nu mi-a placut niciodata sa fiu. Asadar, am inteles: “The stocks go up, the stocks go down…” Si intr-o saptamana, o luna, un an si peste decenii am ajus sa inteleg si mai bine…

“Ai jucat recent?”. “Nu”. “Si atunci?! The stocks go up, the stocks go down….”

Exemplu de manual de “principe” machiavellic

Daca machiavellismul e standardul aur al politicii, Liviu Dragnea este maestrul absolut al genului. Daca forma de gandire care reduce totul in viata publica la lupta pentru putere, la manevre, masinatii, manipulari, manopere, scheme, minciuni, lovituri pe la spate, lipsa de etica si caracter, inseamna Politicul, el e omul. Triumful lipsei de scrupule asupra dreptului, legii, ratiunii, normelor si interesului public.

La ora actuala, fara nici cea mai mica preocupare pentru binele public si interesul colectiv national, omul nostru este exemplu de manual de “principe” machiavellic. Din nimic, un biet taranete recent urbanizat din Teleorman, iata-l: la varful piramidei, mai puternic decat un principe al Renasterii, cu mai multi supusi, resurse, populatie controlata, sustinatori, bani, influenta etc decat oricare dintre contemporanii lui Machiavelli, pe care acesta ii lua de modele si studii de caz. Proba si demonstratie a validitatii pozitiei machiavellice.

Si totusi, nu e asa. Vedem ca oamenii au rezerve. Nu toti se poarta ca niste debusolati moral in fata exemplelor de machiaverlic de success. Oamenii simt totusi ca politica este despre ceva mai mult, si altceva decat acest machiavellism. Instinctul oamenilor acestora, atatia cati sunt ei, nu greseste.

Si nu e vorba aici de oameni naivi, care cred tamp in moralitate: “deontologi”, cum cu dispret ii numea cineva care poza pe durul si machiavelicul, cum fac toti semieducatii care ajung –dupa ce dau cu nasul de putere- sa creada ca dispretul fata de morala este ceea distinge un om politic real de naivii si stupizii cetateni obisnuiti. Nu. Este vorba de un instinct si un calcul care depaseste in responsabilitate si inteligenta tot ceea ce poate fi imaginat in universal rudimentar al machiavellismului.

Oamenii de bun simt sesizeaza instinctiv ca in masura in care comportamentul unui Dragnea ar fi generalizat la scara sociala si TOTI am fi la fel de lipsiti de scrupule, totul ar degenera rapid: Conflictul si incalcarea regulilor ar escalada. Da, proababil Dragnea ar fi jupuit de viu undeva intr-o piata si acareturile sale ar fi pradate si arse, familia sa ar fi macelarita si haituita. Dar asta ar insemna haos generalizat, toti ar fi in pericol de a li se intampla acelasi lucru.

Daca dai drumul si raspunzi la Machiavellism cu Machiavellism, rezulta escaladare pana la capatul consecintelor logice si morale. Anihilarea ordinii, libertatilor si anihilarea fizica. De asta Machiavelismul nici nu poate fi considerat doctrina de guvernare reala. Oricat s-ar impauna “realistii” si alti iresponsabili juvenili care se cred nu stiu ce mari politologi sau analisti sau consilieri pentru ca fac confuzie intre lipsa lor de maturitate si scrupule morale si gandirea politica reala.

Adevaratele doctrine politice depasesc machiavellismul, nu reduc totul la el. Il iau in calcul, desigur. Dar construiesc un joc second, mai pur, care combina realitatea practicilor machiavelice, cu realitatea moralitatii celorlalti membri ai societatii sub complicate sisteme si constructii legislative si institutionale. Abia de acolo incepe adevarata stiinta si arta a gandirii politice.

Asta e ce trebuie sa-i invatam pe studentii si tinerii nostri. Machiavelismul – fie ca vine de la Teleorman sau vine de la CNN, sau New York Times – e o conditie a vietii politice ce poate degenera intr-o patologie terminala a ordinii politice si sociale daca nu e tratata cu doctrinele inventate ca antidot de inaintasii nostri, cei ce au creat democratia si liberalismul modern. Daca acest adevar se pierde, oridinea libertatii si democratiei e pierduta fie in haos anarhic fie in autocratie si dictatura.

Normies și ruptura care a zguduit Occidentul

La sfârșitul lui august 2016, Hillary Clinton, pe atunci favorită la câștigarea președinției Statelor Unite, ținea un discurs care a stârnit varii reacții de la toată lumea atentă: stupoare și râsete din diferitele părți ale spectrului politic, aprobare și aplauze dintr-o parte, distracție și posibilitate infinită de trolling din partea cealaltă. Era seara în care o lume întreagă afla, din gura doamnei Clinton, de abominabila grupare alt-right, încărcată de tot setul de epitete caracteristice – rasistă, xenofobă, extremistă. O cloacă de deplorabili, cum avea să-i numească, două luni mai târziu, madam Clinton pe o bună parte dintre susținătorii adversarului său – dar nu orice fel de deplorabili, ci cel mai respingător fel cu putință.

Răspunsurile urmate discursului din august au depins de partea ce le emitea. Susținătorii candidatei au felicitat-o pentru curajul fenomenal de a scoate la lumină tot ce are mai rău de oferit umanitatea la acea oră. Pepe, broasca verde cu caracter ubicuu adoptată de susținătorii lui Trump de toate culorile ca un simbol – despre care vorbise și Clinton – era la scurt timp declarat de Liga Anti-Defăimare un simbol de hate-speech și extremism. Niște oameni oribili, care doreau să distrugă lumea așa cum o știm (sau așa cum o doresc fanii lui Clinton), puși pe adus în spațiul public ura, rasismul, xenofobia, homofobia, misoginismul și separatismul. Susțin că-s mari adepți ai libertății de exprimare, deci niște criptonaziști. La mijloc se mai aflau voci cumpătate care spuneau clar: Clinton a intrat într-o capcană. În cealaltă lume, cea a extremiștilor, distracția se întețea. Pentru ei, o bună parte trolli de profesie care se hrănesc din atenția și din iritarea stârnită la ceilalți, discursul din august a însemnat o mină de aur. Izolații, neauziții, ignorații, trupele internetului, memarii, introvertiții, autiștii – sute de milioane de oameni știau acum de existența lor. Mulți dintre aceștia începeau să le acorde acum o importanță mult mai mare decât își acordau chiar ei înșiși. Meme și hohote de râs au inundat internetul. Ei erau trupele de la firul ierbii ai campaniei Trump, cei ce vor deveni deplorabili. Cei care picau în capcanele lor sau a ceea ce ei numesc mainstream media erau niște normies.

Una dintre primele folosințe ale termenului de „normies” se găsește în cartea lui Stephanie Brown, intitulată „Tratarea alcoolicilor: dezvoltarea unei model de recuperare”, unde termenul este folosit pentru a descrie indivizii non-alcoolici. De aici, termenul evoluează până la definiția oferită de Dicționarul Oxford, în care normies sunt prezentați ca indivizi care nu sunt parte a unei subculturi sau a unui grup distinct. O persoană convențională, anostă, fără nimic ieșit din comun. O persoană plictisitor de normală. Un normie.

În context politic, astfel, un normie devine o persoană care aderă la narativele, direcțiile, ideologiile și practicile politice promovate de marele canale media și publicații și de politicienii de vârf. Sigur, să te uiți sau să citești CNN, The New York Times, Washington Post, BBC, The Guardian nu te face automat un normie; normie ești atunci când chiar iei de bună ce se spune în aceste publicații și, mai ales, când alternativele ți se par de neconceput. Fox News, mult-blamata publicație mainstream conservatoare, este și ea o publicație pentru normies. Deși eminamente o coaliție de dreapta, de la liberali clasici până la conservatori sadea, susținătorii lui Trump care au ajuns să se disocieze de normies politici, au ales să se disocieze și de publicațiile sau politicienii de dreapta care doar mimează dreapta politică, dar când vine vorba de chestiunile arzânde, acestea chiar ajung să nu se mai distingă de Stânga în abordarea lor sau să le ignore cu totul. Problema imigrației ilegale a fost una ascunsă sub covor sau, pur și simplu, tratată ca un fapt al vieții care nu are soluție și cu care americanii vor trebui să se obișnuiască. Problema Chinei a fost, de asemenea, ignorată. Mantra rasismului și misoginismul endemic ce încărca discursurile politicienilor de vârf – fie ei de stânga sau de dreapta – de ani buni, un rasism și misoginism ce păreau ținute de politicieni de Stânga ca pe bunicul mort, pentru care familia încă încasa pensia, părea că devine nimic mai mult decât o glumă proastă.

Toate aceste marote – și altele – și puncte moi ale Stângii au ajuns girate ușor-ușor și de o dreaptă împinsă din ce în ce mai mult la Stânga de un trend politic ce virează și el, necontenit, spre Stânga. Marote și atitudini care au ajuns să lase cu ochii în soare o proporție însemnată de populație americană, dar nu numai. Trump a reușit să adune aceste rămășițe de spirit și să le ridice printr-o campanie ca nicio alta; reușind să pună degetul exact acolo unde se află durerea multora, nu putea decât să atragă asupra sa decât atitudini dintre cele mai polarizante. Când a vorbit despre ceea ce avea să ajungă laitmotivul campaniei sale – Zidul – presa nu s-a abținut din a-i atribui epitetele cele mai flatante: rasist, extremist, nazist și, bineînțeles, nelipsita comparație cu Hitler. Era greu de spus la acel moment dacă Zidul era o metaforă sau se va concretiza în zid real, la granița cu Mexicul. Cert e că Trump a vorbit atunci pe un subiect îngropat cu grijă, cu apăsarea omului care dă impresia că are de gând să-și ducă la îndeplinire promisiunile.

E greu de spus ce a fost în capul normies atunci, pe durata campaniei lui Trump. E vorba de aceeași categorie de oameni, mulți dintre ei, cu siguranță, aceiași oameni, care au asistat la campania presei de denigrare a lui W. Bush, în urmă cu 10-15 ani. Ne amintim, desigur – nu știm dacă și ei – cum și Bush Jr. a fost Hitler la vremea lui. Într-adevăr, se pare că la 70 de ani de la moartea lui Hitler Întâiul, avem o epidemie de hitleri împrăștiați din Statele Unite până în Europa. Pe o insulă în vestul Europei, se ducea o altă bătălie printre suspinele de stupoare ale normies, din nou, de la politicieni, la presă, până la publicul bine educat și îmbrăcat. Brexitul a dovedit existența unui imens coș de deplorabili, inspirați de Nigel Farage, moștenitorul de flacără al lui Oswald Mosley.

Așa cum spune și numele, starea de normie pare a fi una din oficiu. Până acum câțiva ani, era și capitolul în care marea majoritate rămâneau. Avântul internetului, democratizarea informației și, desigur, ca o culminație, apariția rețelelor de socializare în care orice neica-nimeni poate deveni transmițător de informație și formator de opinie, au dus la apariția a două lumi din ce în ce mai separate și incomprehensibile una pentru cealaltă. O lume veche, paradoxal, reprezentată de Stânga, atentă la giganții media cu ștate vechi, la autointitulații experți (mulți cu trese în lupta activistă) și la propriile sentimente, și de o dreaptă învigorată, tânără, fără mize de natura medaliilor sau titlurilor.

La un an distanță de la alegerea care a produs pagubă sentimentală în tabăra normie, apocalipsa promisă de ei într-un regim Trump întârzie să apară. Femeile și gay-ii nu se află încă în lagăre de concentrare și nu a început încă o mișcare sistemică și sistematică de linșare a negrilor americani. Mustața de Charlie Chaplin se lasă și ea așteptată. E drept, Trump a reușit să rupă niște inimi chiar în propria sa tabără de susținători ardenți, alt-right-ul; prima trădare a lui Trump a venit în aprilie, când niște rachete au atins o bază militară siriană, aducând pagube dictatorului sirian și supărare din partea rușilor. Nici semnele de prietenie ale lui Trump față de Israel – culminând cu mutatul ambasadei americane la Ierusalim, într-un gest istoric – nu le-au picat prea bine multor alt-righteri, care au dezafectat în rânduri. Mulți alt-righteri, foști fani masivi ai lui Trump, cred acum că Trump e doar un politician ca toți restul, un vândut, un parvenit și, ultimamente, doar un alt normie.

Până una-alta, Trump nu face nimic din ce nu a promis în campanie. Trump și-a declarat prietenia față de Israel de la început – fanii lui anti-semiți au preferat să creadă că Trump doar mimează pentru a fi ales, iar adversarii lui au preferat să ignore asta cu totul, din comoditate. În ciuda isteriilor pe tema anti-gayilor din partea adversară, Trump s-a afișat cu steagul LGBT și și-a declarat sprijinul față de ei. În fața cui? În fața bigotismului islamismului, un alt punct central al campaniei lui Trump pe care, după un an de zile, încă ține să îl implinească. Nu este vorba, deci, că Trump devine un normie, ci de faptul că oameni din ambele tabere – păstrând proporțiile și natura – au cules din vorbele lui Trump prealegere numai ce îi ajuta să-și confirme propria viziune despre ce se întâmplă.

Cel mai mare pericol la Trump nu este că va deveni normie; în mod evident, el nu are nimic de câștigat prin asta. Zâmbetele de salon în goana după fonduri, dorința de a face parte din lumea bună și de a da bine, toate astea îi par probabil futile unui magnat imobiliar de 70 de ani care a avut viața pe care și-ar dori-o majoritatea populației planetei. Problema lui Trump ar putea fi identificată în vorbele unei fane oarecare de pe internet, care a spus: „Cum să nu-ți placă Trump? E exact ca noi dacă am fi miliardari.” Ar putea exista o sămânță de adevăr aici și de aici problema în viitor, în ceea ce-l privește. Mulți fani tineri ai lui Trump nu sunt oameni interesați de politică per se, ci au devenit interesați de politică odată ce Trump a apărut în scenă. În același trend, nu știm cât de repede vor deveni plictisiți de politică, atunci când vor realiza că politica nu înseamnă numai trollatul adversarilor și a mass-mediei. Că politica de multe ori e plictisitoare. În aceeași măsură, nu știm nici de Trump ce suflu va mai avea să fie același Trump și peste 2 ani. Se poate ca jocul politic să-l ungă cu toate alifiile; foarte posibil este și să descopere, peste 2 ani, că 4 ani la Casa Albă sunt arhisuficienți pentru el.

Pe Continent, ca și în Marea Britanie, punctul în jurul căruia a ajuns să se construiască această dihotomie deplorabili-normies (acolo unde ea există, și în măsura în care o face) este raportarea la Uniunea Europeană și la misiunea ei. Acolo unde normies rămân susținători ai Uniunii Europene, euroscepticii rămân deplorabili. Văzută ca o construcție a unității, toleranței, păcii, controlului, UE rămâne vârful de lance al stabilimentului politic european, susținut de politicieni de vârf de dreapta și de stânga, și de presă deopotrivă. În mod paradoxal s-ar părea, la fel ca în Statele Unite, progresiștii normies europeni devin cei mai aprigi tributari ai unui sistem centralizator, oligarhic, din ce în ce mai îndepărtat de omul de rând. La fel ca în Statele Unite, una dintre mizele principale rămâne suveranitatea națională. Trump în Statele Unite a vorbit răspicat despre cum țara a cedat prea mult teren organizațiilor internaționale, prin tratate și schimburi dezavantajoase pentru SUA; a fost aplaudat la scenă deschisă de o grămadă de oameni care gândeau la fel, dar nu s-a găsit nimeni să o spună cu voce tare. În Europa membră UE, sentimentele erau de aceeași natură, iar aici obiectul principal era chiar Uniunea Europeană. Segmentul celălalt aplauda această deschidere; educați într-o lume a globalizării, a schimbului liber și a comerțului între țări, a schimburilor culturale, a restaurantelor specifice la fiecare colț, devenea greu de înțeles pentru mulți normies de ce internaționalismul ar fi rău; dacă politicile de imigrație oricum sunt atât de laxe, ce rost mai au granițele? Este o separație pe care nici mass-media, nici politicienii nu s-au obosit să o explice.

Venind spre est, lucrurile devin ceva mai amestecate. Este greu de deslușit în ce măsură raportarea la Uniunea Europeană poate fi, la fel ca în Vest, factorul de ruptură între deplorabili și normies, dar părerea mea este că deloc. Europa de Est a trăit pe pielea ei supranaționalismul, dincoace de Cortina de Fier. Tocmai de aceea, populațiile acestor țări, de la Polonia până la România, tind prin fibra lor spre euroscepticism. Știind ce înseamnă să primești directive de la lideri nealeși, reacția lor ajunge să fie una de prudență față de misiunea UE. În plus, marea problemă care a creat această ruptură în Vest – și anume politicile relaxate de imigrație, culminate cu criza refugiaților – nu a afectat Europa de Est. Fiind o regiune considerabil mai săracă decât partea vestică a continentului, mulți est-europeni au ajuns să facă sejururi la muncă în Vest după căderea comunismului, dar mai ales după aderarea unora dintre țări la Uniunea Europeană. Ca atare, est-europenilor le este oarecum mai greu să privească această situație prin ochelarii vesticilor; o situație unificatoare ar fi criza imigranților, începută în 2015. Ceea ce a declanșat mișcarea plăcilor tectonice în Vest s-a prezentat doar ca un murmur dezaprobator cvasiunanim în Est. Este greu, deci, să vorbim despre deplorabili și normies în estul Europei, fără a modifica cu totul datele discuției.

Cert este că ruptura nu s-a produs de ieri. Când vorbim de deplorabili și normies, vorbim despre un întreg conflict care a ars mocnit pe parcursul a ani întregi, până și-a găsit catalizatorul în câteva momente și evenimente cheie. Pornind de la nume, e clar că normies vor fi cei bine integrați și bine conectați: cei care au mers la facultăți bune, au urmat cursuri de literatură sau artă, au ascultat experții care au mers la aceleași facultăți și acum scriu la marile publicații ale lumii. Deplorabilii sunt neglijații; cei care au fost numiți rasiști când și-au exprimat o opinie la un curs de facultate la literatură sau arte; pentru care marile publicații și marii experți nu spun nimic care să aibă rezonanță cu el sau măcar legătură cu realitatea, așa cum o înțelege el. Politicienii, la fel, par că au uitat de ce sunt acolo. Și nimeni nu a încercat să le spună pe nume până într-o seară de august și, apoi, de octombrie. Și nu conta că era sau nu numele lor, o lume întreagă știa acum de ei. Și toți ceilalți erau niște normies.

2-4 februarie 2018. Sindromul Ceaușescu

După eșecul dosarului Microsoft, s-a făcut liniște. Și, probabil, nici eu nu mai sînt ”pesedistă”. Dar am prieteni cu bun simț și umor, sper.

Conform comunicatului DNA, Pescariu și Florică au fost trimiși în judecată, doamna Cati, împreună cu alți șase foști miniștri pesediști, curați ca lacrima, prin necăutare de rufe murdare. Faptele s-au prescris, așadar. Numai împotriva lui Daniel Funeriu nu se poate formula nici o acuzație, fapta neexistînd.

Primul gînd: nu mai bine declară tot partidul așa?! Pentru că se știa deja că sînt ”pesedistă”.

Dar mai apoi văd că zburdă voioasă prostia cum că doamna Kovesi ar fi atras atenția că sînt dosare vechi nesoluționate.
Și de ce nu a luat măsuri, mă gîndesc? Mai precis, dosarele de la procurorii care le tărăgănau?

Adevărul este că dosarele Microsoft sînt atît de îmbîrligate și atît de multe, încît e greu, mai ales nefiind de specialitate, să le luăm la puricat.

Dar putem foarte lesne vedea și analiza reacțiile, de la însăși șefa DNA și pînă la așa zișii influenceri de Facebook. Plus ziariști, bonus.

Doamna Kovesi iese ieri cu declarații și ne anunță foarte clar că nu demisionează.

„Nu am niciun motiv să îmi dau demisia. Atunci când un dosar se înregistrează la DNA printr-o sesizare, nu este 100% din cazuri posibilitatea să faci rechizitoriu. Sunt situații în care faci rechizitorii, sunt situații în care dai clasări. Rolul procurorului este acela de a administra probe, de a investiga faptele și de a strânge probe în dovedirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane”. – digi24.ro

(…)

Ce se poate imputa DNA și procurorului de caz în această situație este că pentru o parte dintre miniștri, deși a obținut un aviz de urmărire penală, a început ancheta la câteva zile după ce faptele s-au prescris. În momentul în care am luat la cunoștință de acastă situație, a fost sesizată Inspecția Judiciară. Ca șef de instituție nu am alte pârghii la îndemână atunci când un procuror greșește. Eu nu pot să aplic sancțiuni, nu pot să cercetez

(…)

„Nu suspectez rea intenție, nu am niciun fel de aprecieri până nu am un răspuns din partea Inspecției Judiciare care este obligată să verifice ce s-a întâmplat. Este o situație pe care nu ne-o dorim, nu ne-am dorit-o, cu siguranță poate să arunce o urmă de îndoială asupra a ceea ce fac procurorii DNA, dar este un caz izolat şi nu trebuie să generalizăm. Procurorii din DNA îşi fac treaba, lucrează corect. Nu ştim dacă în acest caz s-a lucrat cu rea credinţă sau nu, pentru că este o cercetare disciplinară în curs. Nu cred că există instituții perfecte care să lucreze cu oameni perfecți. Important este cum te raportezi când ai o problemă”

Exact! Important este cum te raportezi cînd ai o problemă. Iar doamna K, în situația particulară a acestei probleme, consideră că nu are absolut nici o vină. Vina este a procurorului de caz. Ne mai asigură că procurorii DNA își fac treaba, deși în dosarul perla coroanei au dat chix. Cum poate ști, în condițiile astea, că ceilalți procurori din DNA își fac treaba?! Și ne vorbește despre acest dosar ca și cînd ar fi un dosar oarecare, nici pe departe cel anunțat și așteptat cu sufletul la gură de atît de mulți români.

Doamna K a mai avut probleme de raportare, la propriul plagiat, de exemplu. Numai 4,7% nu se pune, nu contează, nu demisionez. Deși nicăieri nu se admite 4,7%, la nici un examen, începînd cu cele de la sfîrșitul școlii generale.

Și imediat după ce a trecut prima buimăceală majoră, au început scuzele și căutatul de scuze.

Dar nu, NU dezvoltați sindromul Ceaușescu. Șeful, tătucul, mămuca, Dumnezeul nostru care nu poate greși. Despre Ceaușescu sînt destui și azi care spun că el era un om bun, numai ăia din jurul lui ai dracu’, nu-i spuneau ce se întîmplă cu poporul. Găsiți dintre ei la Cimitirul Ghencea, de Crăciun și de ziua de naștere a dictatorului. Care pentru ei nu a fost niciodată așa și nici nu pot fi convinși altminteri.

Dacă totuși vi se întîmplă, gîndiți-vă că:
1. A fost un șef prea slab, nu-l ducea capul, nu știa de unde să se informeze etc.
2. A fost complice.

Strict din variantele 1 și 2 aveți de ales. Tudorel oricum va apărea ca salvatorul nației, scăpîndu-ne sau nu de cea cu ajutorul căreia au scăpat ei, colegii de partid ai colegilor lui de guvern.

Pentru că oricît s-ar suci în fente și retorici pretins superioare, de cunoscători, cei care îi iau apărarea necondiționat și prematur, aș zice, execută o  exonerare de orice responsabilitate rar întîlnită. Este ca și cum doamna Kovesi nu ar fi fost șefa procurorului de caz, pe lîngă sau deasupra altor șefi existenți în instituție. Este ca și cum dînsa nici nu știa de existența acestui dosar, anunțat cu surle și trîmbițe, despre care spunea, în interviuri, că se lucrează la el. Și cu DNA-ul cu care este, din ce se vede, pe cale să se scufunde, decît să salveze, prin demisie, instituția.

Pînă la urmă, parcă văd, va fi vinovat Băsescu că a înființat DNA. Așa consecvent își urmează oamenii narațiunea.

Sau chiar Trump trebuie să fie vinovatul. Oricum, are absolut toată presa de la noi ostilă, pe cît este de anticoruptă (hahaaaaaa!!). Microsoft, nume de firmă americană, a mai și acceptat să dea mîna cu Dragnea, ăsta dă 2% din PIB pentru NATO, mi se pare clar că sînt pe o mînă.

Nu mă mai miră că unii cer spitale. Doar că nu știu de care e nevoie.

Dacă eu am putut fi bănuită de pesedism, ce spuneți despre Emilia Șercan? Altă prescripție, Moraru Iorga nu mai există. Dar poate fi vinovată oricum, care-i problema?!

 Iată ce scrie Emilia:

Emilia Sercan

In dosarul mortii politistului Cosmin Gigina faptele nu sunt prescrise, iar dosarul nu s-a aflat in instrumentarea Mihaelei Moraru-Iorga. Anul trecut, cand se faceau doi ani de la moartea politistului, intr-o maniera festivista, de parca ar fi fost ceva de sarbatorit, au fost chemati niste fosti sefi din Brigada Rutiera la audieri. De parca in luna aprilie sau in august nu se puteau face acele audieri. Dar, na, trebuia sa afle opinia publica despre faptul ca „se lucreaza”. Parintii lui Cosmin Gigina, disperati din cauza ca nu se misca nimic, au facut cerere la Inalta Curte pentru ca DNA-ul sa fie obligat sa incheie mai repede cercetarile.

Sigur, faptul ca aceste doua dosare il vizeaza pe Gabriel Oprea, individul cu sufrageria, nu ne face sa ne punem intrebari. Deloc. A, si ca tot mi-am adus aminte, dar despre doarul EADS, ala anuntat cu mare pompa in 2014, cand a fost inceput si dosarul Microsoft, se mai stie ceva? Sau e si ala prescris?”

Morala acestor zile?

Clasa politică NU se schimbă cu DNA. Nici – ori mai ales – să vină să îi ia.
Clasa politică se schimbă cu oameni politici, pregătiți pentru politică și corecți.

Modelul italian Mani Pulite a eșuat și la italieni, cine poate crede că ar avea șanse de reușită la noi?!

Atît.

PS: Pentru cine are interes și răbdare, mai multe amănunte aici