20-23 aprilie 2018

I. Povesteam acum o săptămînă despre manifestările comemorative dedicate împlinirii a 200 de la nașterea lui Marx, în orașul lui natal, Trier. Din Germania. Știri proaspete ne arată că primarul localității, Wolfram Leibe, care a declarat:

“Este un simbol frumos și cu aceste semafoare Trier amintește că este locul nașterii filozofului”

a reușit, din prea multă admirație, să îl facă pe Marx exact ce a fost: un milițian. Un milițian care dirijează circulația. Mai precis, luminile semafoarelor din Trier, cu Marx roșu și Marx verde, cum puteți vedea în imaginea de mai sus, nu numai că onorează adevărata vocație a omagiatului, dar arată și evoluția marxismului. Roșu inițial, verde, cu o carte la subraț, mai acum, în zilele noastre.

Vă propun un exercițiu. Înlocuiți în fragmentul următor Marx cu Hitler. Se schimbă ceva? Exact. Să ne pregătim, așadar.

II. Ălora care au premiat-o pe Steer, săptămîna trecută, le doresc să fie tratați de ea, după rețetele ei, indiferent ce afecțiuni sau boli ar avea. De la o simplă durere de măsele și pînă la necesitatea extracției (inclusiv chirurgie buco-maxilo-facială) și de la dischinezie biliară pînă la ce e mai rău.

Poate termină dr@cului o dată cu ploconeala* și o trimit unde îi e locul, dacă e pe bune bolnavă. Ceea ce eu cred.

Cine e Steer să pui în pericol atîția oameni pentru incredibilele inepții pe care le spune și scrie?! Nevasta lui Moisescu. Așa, și, Moisescu cine mai e?!

Dacă nici Moisescu, nici cei care o promovează nu iau măsuri, își merită soarta. Nu și lumea disperată (poate nu știți ce înseamnă disperarea reală) care se uită în gura ei cînd debitează frumos și calm toate grozăviile pămîntului.

Da, eu sînt pentru responsabilitate individuală. Dar Steer, prin promovare, a ajuns o problemă socială pe care nu putem să ne prefacem că nu o vedem. Și nu e vorba numai despre vaccinuri, este vorba despre sfaturile pe care le dă referitor la cancer! Să ne imaginăm un om normal, cu discernămînt, care îl pierde din cauza unei tragedii. Și urmează cataplasmele cu mămăligă ale Oliviei, împreună cu busuioc mîngîiat de soare. Ei, unde ajungem?!

O confesiune. Am pierdut-o pe mama cînd aveam 14 ani, după o boală crîncenă descoperită cînd eu aveam 12. Nu am căutat să vindec cancerul, nu am căutat metode alternative, am fost sigură că medicina este cea care poate vindeca sau măcar prelungi cît de cît viața. Deși, cîțiva ani după moartea mamei, visam din cînd în cînd că mergem împreună acolo unde știam eu că va fi vindecată. Dar visam! Și mai tîrziu, am vrut să aflu semnificația psihologică a visului, nu am descoperit, fără nici o pregătire medicală, minuni de vindecare.

Așa cum oamenii nu sînt vinovați pentru că PSD modifică ce nu convine, ci nu au știut pe cine votează cînd le-au dat puterea, așa trebuie și educați acum că nu orice zboară se mănîncă. Există de mii de ani medicină, ajunsă acum la performanțe uimitoare. Aceea trebuie să vindece, nu descîntecele unei femei aparent normale, în realitate dusă.

*Nu v-am uitat, domnule Liiceanu, cînd a publicat Humanitas o carte a nebunei.

III. Dragnea și mutarea ambasadei României la Ierusalim a fost șocul, pentru unii, săptămînii trecute. Inclusiv pentru Iohannis. Prima țară din UE care ar face această mișcare, oricîte discuții ar genera aici, este un fapt, și este unul din cele mai bune în plan extern.

IV. Cîte porcării s-au încercat ca explicații privind bombardarea punctuală, în Siria, a facilităților militare privind armele chimice, de către SUA, UK și Franța, nu a găsit nimeni nici un cadavru și nici un rănit real, nephotoshopat. Mișcarea a fost de natură, probabil, să dea de înțeles guvernului sirian că linia roșie (trasată și lăsată așa de Obama) nu poate fi trecută fără consecințe imediate.

V. Cînd lumea zisă bună și de stînga era pe cale să urle că monstrul portocaliu de la Casa Albă aruncă pămîntul în aer, vine și ”bomba”: Kim Jong Un anunță că va renunța la orice capabilități nucleare și că în viitor nu vor mai fi făcute experimente de acest gen. Și asta numai după o întîlnire cu Mike Pompeo, noul Secretar de Stat american.

VI. Ducesa de Cambridge naște acum al treilea copil, în ziua în care, acum 454 de ani, se năștea Shakespeare. Frumos omagiu.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

17-19 aprilie 2018. Dovezi de prostie

E concurență mare pe locuri, așa că le voi trata aleator. Mai puțin prima. Femeia este, totuși, prim-ministrul României, ave(a)m niște pretenții de la ocupantul/a acestei funcții.

I. Premierul României, femeia aceea care citește de pe foi de hîrtie, a comis-o. Din nou. Anul 2020 este pentru ea așa cum se scrie, 20-20. ”Monsieur scrie, monsieur zişem!“, pentru cine își amintește filmul ”Actorul și sălbaticii”. Fără glume, fără ironie, asta e omul. Sau oama. Dacă VV Dăncilă ar fi știut limba engleză măcar la nivel de începător, ar fi fost cumva de înțeles, twenty-twenty. Dar așa?!? Cînd nici româna nu o stăpînește, cum își poate permite cineva să o propună și să o numească premier?!?

II. Audierea lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, în Senatul american. Singura problemă adevărată pe care a avut-o humanoidul se cheamă Ted Cruz și cei care l-au mai întrebat despre banarea conservatorilor.

Audierea a avut loc ca să vedem că s-au văzut. Nou nu am aflat nimic. Conservatorii sînt persecutați prin blocări abuzive, 2 miliarde de oameni de pe tot globul nu au cum să se supună regulilor comunității.

III. Aud că PSD vrea să organizeze miting cu o mie de persoane. Dincolo de bancurile cu Vasilica (punctul I) – unu-trei nule-trei nule – abia au adunat pentru Ponta, la lansare, în 2014, 70 000 de oameni. Poate sînt în bani și noi nu știm, și nu contează cît costă deplasarea cu autocarele din țară.

IV. Justiție.

Sînt trei forțe care se bat acum pentru justiție:

– serviciile (unde se și află)
– politicul (unde nu vrem să ajungă)
– și încă o grupare mică și veselă, ca cea în care mă aflu, care chiar vrea justiție independentă. de regulă asimilată politicului din cauză că lumea pricepe mai greu cum e cu serviciile.

Asta e tot, restul sînt mișcări de dans, box sau wrestling.

V. Război în Siria

Război era și înainte de lansarea atacului militar al SUA, UK și Franța, dar abia acum se poate da vina, în stilul progresist-imbecil, pe SUA. Mai precis pe Trump.

Obama a trasat o linie roșie. Cînd nu a fost respectată, nu a făcut nimic.

Trump ține ca linia roșie a lui Obama (a SUA, e fapt) să fie respectată și răspunde atacurilor chimice din Siria. cu război.

Ca urmare, comentariatul de birt Facebook îl consideră vinovat pe Trump. Bravo, mă, țineți voi cu rușii. O să vă pupe Putin.

PS: Cum era cu legătura Trump-Rusia, unde a dispărut ea, ce mai spune domnul Muller?

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

14-16 aprilie. Comunism și nazism

Astăzi voi vorbi despre comunism și nazism. Mai precis, despre cauzele care stau la baza tratării complet diferite, astăzi și nu numai astăzi, a celor două regimuri criminal-totalitare.

Nazismul este acolo unde îi este locul, la găleata de gunoi a istoriei. Orice încercare de revigorare a ideilor naziste este prompt și aspru sancționată. De ce nu se întîmplă același lucru și cu comunismul? Încercăm să aflăm în cele ce urmează care sînt cauzele acestui fapt, extrem de supărător pentru unii, printre care mă număr.

Nu sînt ”suficiente” victimele comunismului?! Peste 70 de milioane de morți în China, 20 milioane în Uniunea Sovietică, astăzi Rusia, 5 milioane în Ucraina, o treime din populația Cambodgiei și multe altele în alte părți ale globului nu sînt în stare să ne determine să numim comunismul un regim diabolic și să îi acordăm același tratament ca nazismului?

Dacă nici Coreea de Nord nu ne sperie prin tratamentele inumane la propriu aplicate ființei umane, atunci ce?

Una dintre cauze o reprezintă educația modernă. Este o ignoranță generală, înspăimîntătoare, privind trecutul comunismului. Sute de milioane de victime, număr în continuă creștere, nu sînt în stare să atragă atenția asupra gradului egal de periculozitate al comunismului cu cel al nazismului? Ba da, ar fi. Cu condiția să fie permanent amintite, niciodată uitate, iar regimul să aibă parte de același tratament ca nazismul.

Nu este suficient că au fost ruinate viețile unui miliard de oameni, din Asia, trecînd prin Europa Centrală și de Est și pînă în America latină? Nu și pentru stînga modernă, care a acaparat universitățile de pretutindeni. Așa că trecutul comunismului, rădăcinile și nelegiuirile lui trec uneori, de cele mai multe ori, nebăgate în seamă.

Cauza numărul doi, Holocaustul. Nimic nu a răscolit mai tare sensibilitatea omenească decît atrocitățile comise în lagărele germane ale morții. Un genocid cu un număr de victime și cu metode de exterminare necunocute în istorie pînă acum. Și cum comuniștii, deși au la activ de patru ori mai multe victime, nu au făcut așa ceva, cad în penumbra istoriei a cărei față este ținută și astăzi de naziști și oribilele lor exterminări în masă.

Trei. Ce-a de-a treia cauză. Tezele comunismului, documentele lor programatice au sedus și seduc prin cuvinte. Prin teme înălțătoare, care vor binele tuturor. Mediul academic este foarte sensibil nu numai la aceste teme, dar și la cuvinte. Spune-i cuvinte frumoase și l-ai cucerit. Da, atît de simplu. În plus, cînd ceva nu merge bine – și nu merge niciodată – comunismul a fost ”prost aplicat”. De peste o sută de ani, comunismul nu a fost niciodată bine aplicat, după părerea multora.

A patra cauză, recunoașterea. Dacă nemții au recunoscut, regretat și luat măsuri pentru ca ororile Holocaustului să nu mai fie posibile, rușii niciodată. Ba dimpotrivă, Lenin este încă venerat în multe locuri și se odihnește în centrul Moscovei, iar în China, deși crimele lui Mao Zedung au fost recunoscute, mai mult sau mai puțin oficial, chipul lui a rămas pe, culmea ironiei, bancnote.

Și a cincea cauză. Pentru socialiștii de pretutindeni, cel mai ”bun” ultim război a fost Al Doilea Război Mondial, în care ei au învins hidra ultranaționalistă nazistă. S-au bătut, adaptînd un banc vechi, comuniștii cu naziștii pînă la ultima victimă, care nu era nici nazistă, nici comunistă. Războiul din Vietnam, de exemplu, sau Războiul din Coreea nu a fost, după ei, unul bun, pentru că se luptau comuniștii cu coloniștii imperialiști. Iar un război bun nu poate fi decît cel în care comuniștii cîștigă.

Și comunismul și nazismul au fost și sînt egal diabolice.  Pentru că au încercat să refondeze lumea și omul, au încercat să distrugă fundamentul divin al vieții și să spulbere legătura între generații, avînd ca scop distrugerea tradiției. Omul lor nou trebuia să trăiască înt-o lume evident nouă, de sorginte pretins științifică, într-un paradis terestru al unei iluzorii egalități, construite fără nici un discernămînt.

Nu au putut. Dar asta nu înseamnă că nu mai încearcă. De aceea, voi încheia cu vorbele rostite de regizorul Milos Forman, dispărut acum două zile dintre noi:

“Dacă ați trăi, așa cum am făcut eu, câțiva ani sub totalitarism nazist și apoi douăzeci de ani în totalitarism comunist, cu siguranță ați realiza cât de prețioasă este libertatea și cât de ușor poate fi pierdută.”

PS: Și nu termin bine de editat acest articol că vine surpriza: adevărata cauză pentru care comunismul nu este tratat la fel ca nazismul. Este impus. Ca orice sistem totalitar, de altfel. Ce altceva putem înțelege din cele ce urmează?!?

De către cine, despre ce este vorba? Aflăm de pe site-ul unzensuriert.de: 

Pe 5 mai se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Marx, coautorul ”Manifestului Partidului Comunist”. În localitatea în care s-a născut, Trier, din, culmea! – Germania, se organizează deja evenimente comemorative. La care a acceptat să participe însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care va deschide expoziția ”Karl Marx. Viața. Opera. Timpul”. O jurnalistă germană, Ulrike Hermann, va susține o expunere cu titlul ”Marx, un economist genial”, asta în timp ce va fi dezvelită statuia lui Marx, cu o înălțime de 4 metri și jumătate, un cadou din partea Chinei.

În contrapondere, AfD va organiza un weekend de proteste, sub deviza ”Să nu uităm victimele comunismului, să-l luăm pe Marx de pe soclu”, la care, pe 4 mai, va vorbi fostul președinte ceh Vaclav Klaus, iar pe 5 mai este organizat un marș al tăcerii.

Să nu uităm nici noi! Și să-l ascultăm chiar pe Marx, dacă astea sînt vremurile: ”Istoria se repetă, prima dată e tragedie, a doua oară e farsă”.

Să nu participăm și să nu lăsăm să se întîmple această farsă!

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

10-13 aprilie 2018. Cioloș și Orban

„This year will go down in history. For the first time, a civilized nation has full gun registration! Our streets will be safer, our police more efficient, and the world will follow our lead into the future!”

Cînd mai intrați în dezbateri privind dreptul americanilor (și al altor cetățeni) de a purta arme, dați citatul de mai sus. Îi aparține lui Hitler și a fost rostit în 1935, înainte de a începe să perfecționeze bolșevicele lagăre de concentrare, aduse la rang de fabrici ale morții. 11 aprilie 2018, astăzi, cînd scriu aceste rînduri, sînt 73 de ani de cînd trupele americane au intrat în lagărul nazist de la Buchenwald, eliberîndu-l. Ce au găsit acolo depășea și cea mai groaznică imaginație umană, așa că au ordonat locuitorilor orașului Weimar să vină să vadă cu ochii lor ororile petrecute deloc departe de casele lor. Numai la Buchenwald numărul morților se estimează a fi fost de 56 000, vii – dar în ce condiții! – au mai fost găsiți circa 20 000.

”Numai” 96 de morți au fost victime ale accidentului de la Smolenks, în care și-a pierdut viața președintele polonez Kachinsky, împreună cu o numeroasă delegație care se îndrepta spre Katyn, locul altor atrocități, de data asta comise de către sovietici. Avionul în care se aflau s-a prăbușit. Subiectul este acoperit de colegii mei de la În Linie Dreaptă, aici. 

În Ungaria a cîștigat Orban alegerile prezidențiale, cu un scor mare. Ceea ce a întristat pînă la depresie comentariatul românesc, de Facebook și nu numai. Cum să cîștige dictatorul ăla?! Incredibil! Imposibil! Cum să ne-o luăm peste ochișori de la dușmanul lui taica Soros, cum, cum, cum?!?

Deși Orban a cîștigat într-un proces electoral corect (știu, știu, așa și Hitler), deși singura lui vină este că se opune politicilor imigraționiste bruxelleze, deși este preferat de populație, nenorocire! Cum să ajungă dictatura atît de aproape de noi?! Cum nu se găsește un sistem electoral prin care să nu mai aibă acces la urne toți prăpădiții și toți țăranii unei nații?! Cum să facem să votăm numai noi, ăia frumoși și buni?!

Oamenii obișnuiți, urîții și răii, ”iliberalii” cum îi numesc ei, își știu interesul și votează accordingly. Iar interesul lor nu este cel dictat de la centrul european de comandă, este al lor, personal, și al nației lor. Și cînd e vorba de supraviețuire și bani, mulți bani, poate băga cine vrea, ca să nu zic vorba urîtă ”Soros”, cît vrea, e degeaba.

Dar nu cumva ăsta este conservatorismul, să ții și să votezi conform intereselor tale și ale comunității din care faci parte? Nu asta a făcut omenirea de cînd se știe, mai puțin în societățile totalitare, impuse de te miri ce putere?!?

Exact. Mai puțin în societățile totalitare impuse populației. Și cine vrea să impună acum populației ceea ce ea nu dorește? Bruxelles-ul. Cine o apără de Bruxelles? Orban. Vedeți, e simplu, cauza alegerii lui Orban este în altă parte, ceva mai la vest. Dar nu vestul așa cum îl știam noi, o societate a libertății, ci vestul nou, o societate închisă în propriile-i reguli, din care evadează cine poate.

Orban, cu toate ale lui, nu putea fi, în absența cauzei, mai mult decît un politician oarecare. Orban a ajuns să fie omul în care ungurii au încredere și-n mîinile căruia își pun viața numai din cauza Uniunii Europene, care a capitulat în fața Rusiei prin Nord Stream 2, și a impus cote de imigranți ILEGALI islamici fiecărei țări membre, deși la venirea acestora aici nu a întrebat pe nimeni ce să facem cu ei. Cauza apariției și persistenței pe prima scenă politică a lui Orban este Uniunea Europeană, și nu poporul maghiar care l-a ales, ca răul mai mic.

Dacă vreți să aflați originea răului, căutați cauza și expuneți-o onest, nu dați vina pe efecte.

Ungaria, pe lîngă Polonia și Cehia, a putut să se smulgă din postadevărul bruxellez. Cine urmează?

Am fi putut fi noi, dacă. Și sînt atît de mulți de ”dacă” încît mă opresc la ultimul. Domnul Cioloș.

Domnul Cioloș, venit deja contaminat exact de acolo, de la centrul de comandă european, ne-a spus la lansarea partidului mriîtor că nu e nici de stînga, nici de dreapta. E competent, adică, și atît. Sau competent și cinstit, cel mult. Ce nu știam am aflat de Paști. Nu dă nici doi bani pe noi și pe credința noastră. Pentru domnul Cioloș, Mama Natură are copiii ei, anotimpurile, un fel de sfinți, dn moment ce se scriu cu literă mare.

Poate domnul Cioloș să se îmbrace în îngeraș de pus în vîrful bradului de Crăciun, acum, noi ne-am lămurit cum stau lucrurile. Ce doare e lipsa de consistență și de soluții concrete, de stînga sau de dreapta, care să ne ajute să scăpăm de PSD. E această bălăcăreală în postadevăr, aceste piruete stilistice în spatele cărora se poate ascunde orice. Absolut orice.

Despre domnul Cioloș și partidul dumnealui, abia lansat, avem timp să discutăm. Dacă mai avem ce.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

7-9 aprilie 2018. Paștile în comunism

Nu în comunismul tîrziu, al anilor 80, cînd ”se făcea totul” pentru a ține măcar tînăra generație departe de biserici și cele sfinte, ci comunismul pușcăriilor totalitare de început, al anilor 50, cînd alungarea credinței din oameni se făcea în cele mai barbare moduri cunoscute atunci. În așa zisele centre de reeducare, în realitate cele mai odioase închisori pe care le-a avut vreodată România.

Poate pentru sau tocmai pentru că și mai tinerele generații consideră, din ce în ce mai mult, că sînt prea multe biserici, că nu ne trebuie catedrala, despre care afirmă că înghite prea mulți bani, fără să știe că de pe actualul loc unde se află Casa Poporului au fost rase de pe suprafața pămîntului 5 biserici, pentru cei care cred că era ”cool” ca Adrian Păunescu să organizeze cenaclu chiar în noaptea de Înviere, și pentru toți cei care consideră plictisitoare și irelevante manifestările religioase organizate cu ocazia sfintelor sărbători de Paști, m-am oprit astăzi asupra interviului consemnat de Florin Palas, în care Nicolae Purcărea, fost deținut politic, povestește:

”- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

– Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N- aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post – îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

– Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

– Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

– Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?

– N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

– Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

– La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

– Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

– În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii… Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

– Cine era capul acestor nelegiuiri?

– Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

– Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

– Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

– Vă mai puteaţi ruga?

– Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

– Acesta era scopul reeducării.

– Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

– Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

– Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.”

Să mergem și noi mai departe, cu credință în suflet, iar Paștile să le petreceți cu bucurie, liniște și îmbelșugare.

Hristos a Înviat!

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi.

 Varianta  audio, mai jos, de la minutul 48.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

 

 

 

 

 

Întîmplări din comunism

 

Ieri, la nici 24 de ore de la deblocarea anterioară, am fost blocată din nou de rețeaua comunistă Facebook pentru ce vedeți mai sus. Nu știu încă dacă și Profesorului Paul Aligică i-au eliminat ce nu corespunde înaltelor ”standarde” ale comunității, la mine. Posibil nu, că nu am dat share, iar eu am un grup de fani mare și nervos, care nu se uită, sînt convinsă, la înțelesul frazei, la ideea exprimată, au văzut cuvintele pe care le au ei pe listuță, pac! – au raportat. Idioții sînt precum cîinele lui Pavlov, au văzut cuvîntul, li s-a și aprins becul a foame de raportat.

Și o fac după un algoritm – treceți peste, băieți, nu știți voi ce spun eu aici, asta e pentru cititorii mei – asta e sigur, aflu acum, de la niște prieteni, că și profesorul Baconschi a fost blocat. Și nu este prima dată nici în cazul dumnealui. Baconschi este unul din cele mai decente persoane pe care le cunosc, nu știu să aibă vreun cuvînt rău-voitor măcar, nu zic jignitor, asta se exclude. Și totuși, a încălcat înaltele și haoticele ”standarde” ale comunității.

Asta e situația, mergem înainte. Sau eu merg, am două pagini de administrat, Blogary și Florina Neghină, ultima făcută special pentru situații de acest fel.

PS: În timpul blocării anterioare i-am tocat sistematic, explicîndu-le că este o greșeală ce fac și dîndu-le lecții de semantică, deși nu sînt șefă DNA. 🙂

Diferența dintre Facebook și Twitter, pentru mine, constă în faptul că cu twitteriștii in charge te poți înțelege și poți rezolva problema. În timpul Maidan-ului ucrainean m-am ciocnit pe acolo cu diverși trolli moscoviți, care au reușit pînă la urmă să îmi blocheze contul. O noapte am explicat omului de la butoane, pe email, despre ce este vorba, într-un final mi-a spus că am dreptate și mă va debloca. Ceea ce a și făcut.

La Facebook, vorbești și vorbești degeaba. Sînt imuni la orice explicație rațională. Deși au secțiune dedicată ”apărării”, o au numai pentru a crea impresia că ai putea spune ceva care să conteze. Jocurile le fac ei și numai ei.

Dar nu se va termina așa.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

3-6 aprilie 2018. Scandalul

E liniște. Nu e nici un scandal. Nu e nici cea mai mică forfotă, deși ar fi trebuit, într-o țară normală, să fie demisii, manifestații masive de stradă, măcar cerut socoteală.

Nu e nimic. E liniște. E Săptămîna Patimilor și lumea mai șterge un colț de tavan scăpat pînă acum curățeniei generale, mai adaugă un produs pe lista de cumpărături de Paști, mai schimbă planul în privința călătoriei pe care o va face cu prilejul Sfintelor Sărbători. Are treabă și nu o interesează fleacuri ca drepturile omului și încălcarea lor, de exemplu.

Sigur, nici vremea nu este bună pentru proteste. Dacă nu sînt minus nu știu cîte grade, să îngheți simțind că ai făcut ceva pentru țară, nu se pune la socoteală. Să te sacrifici, să ai ce povesti copiilor și nepoților, cum ai luptat pe frontul dezlănțuit al luptei anti-corupție.

Acum un an, cînd am spus că LCK va sfîrși, la fel ca procurorul italian Di Pietro, la Bruxelles, am fost, se pare, prea optimistă. Pentru că cine mai are curaj acum să garanteze pentru o persoană care a semnat un asemenea protocol, care dădea SRI dreptul să intervină în justiție?!

Acum un an, cînd spuneam că cea mai sinistră și mai antidemocratică lozincă strigată în piață este ”DNA să vină să vă ia”, nici nu bănuiam măcar cît de coruptă poate fi însăși instituția susținută cu atîta patos. Nu bănuiam că în România secolului XXI, după experiența securității comuniste, așa ceva se poate uita atît de ușor și poate reveni într-o formă atît de parșivă.

A trebuit să apară Portocală și DNA Ploiești, a trebuit reluat procesul Cosma și mai ales, a trebuit să apară protocolul ca să ne dăm seama ce sistem am apărat atîția ani, cui am cîntat osanale, în fața cui ne-am făcut preș și pe cine voiam să apărăm cu orice preț.

A trebuit să apară toate acestea ca să realizăm că NU sîntem experți în Drept. Și ca să înțelegem că și experții în drept pot fi părtinitori.

Încă nu se știe (ha!) dacă protocolul, unul din multele, conține ceva ilegal sau neconstituțional. Dar ne putem da ușor seama că nu e deloc în regulă după reacțiile celor implicați.

Slujirea însăși a călcat în străchini mai rău decît după beție. Vorba aceea, din beție te mai trezești, din prostie și infatuare niciodată. Și ne-a dat doct și cu tupeu lecții de semantică – nu e cooperare, e colaborare, nu e echipă mixtă, e echipă comună, sau invers, e același lucru – sau, la obiect, ne-a spus că și Morar a făcut la fel, în timp ce Morar susține contrariul.

Ce mai știm este că acesta este numai unul din numeroasele protocoale pe care SRI le-ar fi încheiat cu diverse instituții cheie ale statului.

Ce urmează?

Acum, nimic. Încă încearcă lumea să se dezmeticească din lovitura pe care a primit-o. Toată presa anticoruptă, care mai bine de un an a invitat oamenii în stradă, constată brusc și existența altor subiecte, aflate, altminteri, tot timpul sub nasul ei.

Ce va urma după ce se va dezmetici lumea?

Asta nu mai știm, dar putem încerca cîteva anticipări.

Lupta anti-corupție din România nu va mai exista ca subiect nici în țară, nici în afara ei. Domnul Klemm și alți ambasadori iubitori de Slujire pot fi rechemați imediat din funcții. Se pot face solicitări de rejudecare a mii de procese, viciate de protocoalele despre care se află acum. Iar Slujirea însăși este posibil să nu mai meargă la Bruxelles, așa cum anticipam în urmă cu un an, ci în altă parte, mai răcoroasă, pe plaiurile noastre. La maternitate, nu vă gîndiți la prostii.

Ce s-a făcut pînă acum.

Redacția Mediafax a sesizat Procurorul General privind posibile infracţiuni comise prin semnarea şi punerea în aplicare a Protocolului SRI- Parchetul ÎCCJ, cu următoarele suspiciuni: uzurparea funcţiei, abuz în serviciu, compromiterea intereselor justiţiei, delapidare, deturnare de fonduri.

Abuz în serviciu, abuz în serviciu, de unde îmi e cunoscut abuzul în serviciu? Ah, da! PSD-iștii voiau, anul trecut, să redefinească abuzul în serviciu.

Asta e, nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește.

În final, încă mă întreb cum s-a ajuns la declasificarea acestui prim protocol. Nu au știut pesediștii de el și le-a șoptit acum un om de bine? Ori au știut și au lăsat pe toată lumea să se facă de rîs susținînd ce nu era de susținut?

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

Statul paralel. 31 martie-2 aprilie 2018

Apar cu regularitate aproape, în spațiul public, cuvinte și expresii care fac carieră. Una meteorică, ce-i drept, cufundîndu-se apoi în bezna vocabularului, dar o perioadă de timp stau pe buzele tuturor.

De mai bine de un an, și la noi, și la americani, se discută aprins, cu patimă, despre ceva ce ei, americanii, numesc deep state, iar noi statul paralel.

Se discută, dar nu se știe prea bine despre ce anume. Înțelesul, definiția statului paralel și deep state-ul, pe care, cu toate diferențele, le voi echivala de acum înainte, sînt tot atît de cuprinse de necunoscut pe cît sînt ele însele și activitățile lor.

În termeni generali, cînd lucrurile stau prost sau foarte prost și dintr-o dată, aproape miraculos, apare ceva sau cineva bun, se spune că ”statul paralel nu ne lasă”. Cînd lucrurile merg bine sau chiar foarte bine și brusc iau o întorsătură nedorită, inexplicabilă, statul paralel este de vină.

Fiecare interpretează statul paralel, așadar, după cum îi convine. Dar extrem de puțini știu cu adevărat ce este, prin urmare, despre ce vorbesc.

Format din birocrați, intelligence și grupuri de interese, s-a încercat definirea lui în mai multe rînduri și de către mai mulți politologi, începînd cu sfîrșitul celui de al Doilea Război Mondial.

Statul paralel este, în primul rînd, statul invizibil. Nu participă la alegeri, nu îl cunoaște nimeni, dar are un cuvînt greu de spus în politică. În toate aspectele politicii care îl interesează. Nu se supune, adică, regulilor democratice. Și totuși, se află la vîrful deciziilor statului vizibil, ales, uneori cele mai importante.

Statul paralel este transpartinic. Nu este interesat de cine este la putere, pentru că oricine ar fi în politică, este trecător. Pe cînd el, statul paralel, este permanent.

Și este așa pentru că, de exemplu, o firmă de construcții își va desfășura activitatea și pe timpul unei guvernări, și pe timpul celeilalte. Nu o interesează culoarea politică a guvernanților decît strict în interes propriu. Dar se înțelege și lucrează cu toți.

Statul paralel este nedemocratic pentru că nu participă și nu este ales la alegeri, de către popor. Nici măcar membrii lui, nu este nevoie să candideze sub sigla ”Statul paralel”. Statul paralel nu se află sub incidența legilor și, prin urmare, nu poate da și nici nu i se cere să dea socoteală cînd ceva merge prost.

Sînt două abordări ale problemei ”cum scăpăm de statul paralel?”. Abordarea de stînga, ”DNA să vină să îi ia!”, și abordarea de dreapta, statul minimal.

Am spus încă de la debutul mișcărilor de stradă, de anul trecut, că sînt mișcări de stînga. Motiv pentru care lumea care nu a înțeles ce spun și scriu s-a grăbit să-mi pună eticheta ”pesedistă”. Unei persoane de dreapta, da. Cum stînga nici nu poate fi bănuită măcar de prea multă activitate cerebrală, cine nu era cu ei era clar împotriva lor. Nuanțele sau/și aspectele importante îi scapă total.

Ei militau, deci, pentru o implicare și mai mare a statului, DNA fiind o instituție a statului. Folosesc timpul trecut pentru că acum se vede, prin desecretizarea protocolului DNA-SRI, cum cele două instituții ale statului, repet, erau pe cale să captureze statul.

Abordarea de dreapta, pe care o susțin permanent, prevede eliminarea statului din locurile unde nu are ce să caute. Stat minimal. Cînd statul este redus ori, mai bine zis, cu cît statul este mai redus, cu atît posibilitatea dezvoltării statului paralel este mai mică. Să ne gîndim numai la armatele de birocrați din ministere, agenții guvernamentale și alte instituții ale statului, care ar fi astfel eliminate.

Serviciile secrete, atît de numeroase și de suprapopulate, trebuie să aibă legi clare și accesibile de funcționare. Protocoale secrete pot exista cel mult pe probleme care vizează siguranța statului.

Grupurile de interese nu vor mai găsi susținerea statului pentru proiecte mai mult sau mai puțin pînă la deloc utile. Vor fi obligate, în cazul în care vor să reziste pe piață, să se supună regulilor pieței.

Statul paralel este, așadar, direct proporțional cu statul în care se desfășoară. Diminuarea statului pînă la necesitătile de bază pe care le poate asigura duce automat la dispariția treptată a statului paralel. Iar dispariția statului paralel asigură o viață democratic sănătoasă.

Varianta audio poate fi ascultată aici, de la minutul 48.

 

 

 

„Lăsat neînfruntat, Răul devine stăpân pe sufletele noastre”

(Titlul este o parafrază după discursul Papei Urban II la Conciliul de la Clermont, din 27 noiembrie 1095)

Am putea pune imaginea controversată pe care Cruciadele o au în cultura populară actuală și reticența de a discuta despre ele în afara unor nișe istorice precum numismatica sau studiul organizării politico-administrative a Regatului Ierusalimului – ce se bucură în prezent de foarte mult interes la Hebrew University of Jerusalem – pe seama unor scrupule ce țin de grija pentru sentimentele comunității musulmane din Occident sau relațiile interconfesionale dintre Creștinism și Islam la nivel global. Am putea, dacă vrem să credităm imaginea pe care istoriografia populară continuă să o prezinte despre Cruciade – deseori în termeni mult mai critici și acuzatori decât tratează alte episoade importante din istoria Europei – să vedem în restabilirea unei suveranități europene în Levant precursorul colonialismului european din epoca imperiilor maritime, de spectrul căruia, fie că ești la Londra sau la Roma, Europa intelectuală nu pare nici capabilă nici dornică să se elibereze.

Am putea în rândurile următoare să reiterăm criticile, să acceptăm ca atare hiperbolele în ceea ce privește amploarea distrugerilor cauzate de cruciați (deși nu le acceptăm în evaluarea altor episoade istorice) și să luăm și noi postura moralistului care e uimit și ofensat de întâmplările trecutului și mai ales de cele care au în centru cavalerii și baronii cruciați, pentru care Europa este condamnată etern să-și toarne cenușă în cap.

În rândurile următoare vă propun însă altceva: să urmărim foarte pe scurt realitatea istorică despre un aspect mai puțin discutat dar, cred eu, de mare interes în prezent, și anume consecințele pe care Cruciadele le-au avut asupra populației evreiești atât în Europa cât și în Țara Sfântă. Iar apoi vom discuta puțin și despre problema tipică pe care raportarea ideologizată la orice eveniment istoric ne-o ridică în virtutea legii consecințelor nedorite.

 

Despre evrei și Europa

Fără să fi avut direct de suferit din cauza cruciaților, se spune că încă de la proclamarea Primei Cruciade la sfârșitul lui noiembrie 1095 de către Papa Urban II la Clermont, comunitățile evreiești din teritoriile france au presimțit un dezastru iminent și au încercat să trimită avertismente către comunitățile de pe Valea Rinului și a Dunării despre pericolul adus de acești to’im (așa cum aveau să fie denumiți cruciații de către evreii europeni), deși în intenția Papalității și în jurămintele baronilor nu existau indicii că ar exista o animozitate specială la adresa evreilor.

Pe lângă baronii seculari și clericii care au condus avansul prin Europa al cruciaților, apelul Papalității a rezonat și prin păturile joase ale societății și, începând cu 1096, grupuri de țărani foarte greu de strunit și disciplinat, adunați de predicatori ad-hoc, pornesc la rândul lor în urma cavalerilor și soldaților. Unii dintre acești cruciați de ocazie se dedau la jafuri și siluiri chiar împotriva comunităților locale creștine întâlnite în cale.

Mulți însă își păstrează violența pentru a o asmuți, mânați de fervoare religioasă și instigări, împotriva „ucigașilor lui Hristos” și „dușmanilor aflați printre ei,” deseori ordinele Bisericii și autoritatea baronială fiind insuficiente pentru a salva comunitățile evreiești de furia gloatei. Astfel, din Germania, în Boemia și până la granița Ungariei sunt documentate numeroase jafuri, masacre și convertiri forțate, lăsând în urmă comunități distruse, nesiguranță și un număr estimat de aproximativ 5000 de evrei uciși.

Trebuie subliniat faptul că Biserica nu a girat atacurile asupra comunităților evreiești, ba din contră: atât ierarhia clericală cât și baronii seculari s-au opus activ implicării maselor itinerante în realitățile sociale și religioase ale comunităților locale întâlnite de-a lungul rutei terestre către Constantinopol, prima mare oprire în drumul către Levant. Problema principală a conducătorilor cruciați era însă imposibilitatea de a controla aceste mari mase de oameni de-a lungul periplului. Zvonuri ciudate și instigări la exterminarea evreilor se propagau liber în interiorul păturilor de jos și de-acolo radiau și către comunitățile creștine cu care armatele cruciate intrau în contact. Se zvonea că însuși Godefroy de Bouillon jurase că nu va lăsa suflet de evreu pe pământ pentru a-l răzbuna pe Hristos, zvon care devenise atât de credibil încât acesta a fost nevoit să nege de mai multe ori că și-ar fi luat acest angajament, inclusiv în fața împăratului Heinrich IV al Sfântului Imperiu.

Resentimente personale și situația materială de invidiat a comunităților evreiești de pe Valea Rinului au încurajat și ele aceste instigări și nu puține au fost situațiile unde, precum în cazul orașului Mainz, orășenii și țăranii din zonele limitrofe s-au alăturat pogroamelor inițiate de bandele de cruciați de ocazie, ucigând și jefuind evrei sau obligându-i să se convertească.

În ajunul celei de-a Doua Cruciade Biserica a fost mult mai pregătită ideologic pentru a preîntâmpina ura maselor. Pe lângă deja-obișnuitele amenințări cu excomunicarea, Bernard de Clairvaux a deschis și un front teologic creștin, opunându-se cu relativ succes propovăduitorilor urii și violențelor. Situația s-a repetat odată cu căderea Ierusalimului în 1187 și pornirea Cruciadei a Treia, când autoritățile ecleziastice și seculare, împreună cu Împăratul Barbarossa au impus un control mult mai pronunțat asupra populației, oferind în același timp cetățenilor evrei aflați în zone periculoase – precum Mainz, Speyer sau Worms – șansa să se adăpostească în castelele imperiale sau baroniale din zonă.

La aceste persecuții, distrugeri și crime, evreii au reacționat în general stoic, de cele mai multe ori preferând moartea, deseori prin sinucidere, în locul convertirii forțate. Revoltele și violențele au fost aspru condamnate de prelați însă generalizarea lor a împiedicat inițial punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de prevenție și pedepsire a criminalilor, mai ales la începutul Primei Cruciade, mulți criminali fiind imposibil de identificat și continuându-și mai departe drumul în urma armatelor baroniale. Frica indusă de răspândirea acestor violențe nu s-a rezumat la evrei, prelații care au condamnat violențele și au încercat să apere evreii au fost ei înșiși forțați să se retragă în zone fortificate iar baronii locali împreună cu autoritatea imperială au trebuit să impună pacea socială cu forța în urma trecerii armatelor cruciate. După Prima Cruciadă au urmat restaurări și repopulari ale comunităților distruse și, în ceea ce avea să devină o tradiție pentru următorul secol, autoritățile ecleziastice au acordat dispense evreilor care voiau să se dezică de convertirile forțate.

Ca urmare, în 1100 Valea Rinului avea din nou comunități evreiești stabile iar în 1103 acestea au intrat sub protecție imperială directă.

Fiecare început de cruciadă a avut și astfel de zvârcoliri, toate cu potențial criminal, fiecare obligând autoritățile să găsească modalități de a contracara exaltarea jafului și violenței. Desigur, protecția oferită de seniori și monarhi nu venea doar din pioșenia și bunele lor intenții ci servea și o necesitate practică: păstrarea păcii interne atât de necesară organizării de campanii militare și a veniturilor pe care comunitățile evreiești le generau pentru efortul expediționar sau dezvoltarea economică locală. Necesitatea păcii sociale și a guvernanței stabile stă la baza modului dur în care Richard I Plantagenet a înnăbușit revoltele anti-evreiești din Anglia, ce au avut loc la scurt timp după încoronarea sa, provocate de zvonuri potrivit cărora noul rege ar aproba – sau chiar ar fi ordonat – exterminarea evreilor. E posibil ca zvonurile să fi avut la bază animozitatea noului rege față de aceștia însă astfel de instigări apăreau regulat la moartea unui monarh sau a unui baron care își asumase protecția comunităților evreiești, atât în Anglia cât și în teritoriile baronilor franci. Pentru că violențele ce aminteau de epurările din ținutul Blois din 1171 riscau să se întețească și să se generalizeze și pentru că zvonurile grotești care circulau despre el riscau să-i afecteze planurile pentru campania din Țara Sfântă, Richard a ordonat prinderea și executarea tuturor celor care au ucis, jefuit sau distrus proprietăți evreiești, urmând și depășind exemplul împăratului Barbarossa care la rândul lui promisese în 1188 pedeapsa cu moartea pentru cei care pornesc revolte civile antisemite.

 

Despre evrei și statele cruciate

Odată ajunși în Țara Sfântă, cruciații au avut de înfruntat la asediul Ierusalimului apărarea Cartierului Evreiesc, prin care Godefroy însuși a trecut odată cu căderea zidurilor de apărare. Apoi a urmat măcelul care a rămas în infamie și a cărui descriere, în mare măsură rodul unei hiperbole, a întreținut imaginația și antipatia a generații întregi de autori, comentatori și chiar istorici. În ciuda poveștii demne de nenorocirile Vechiului Testament, cu străzile Ierusalimului unde „sângele era până la genunchi” – poveste care s-a rostogolit printre atâția autori dar care încet-încet începe să fie tratată și public cu scepticismul cu care tratăm de obicei afirmațiile spectaculoase în general – evreii, precum și musulmanii care trăiau în oraș nu au fost cu toții uciși.

Desigur, masacrul de la căderea Ierusalimului nu trebuie subestimat (de altfel este deplâns chiar de autori creștini ai epocii) și nici nu trebuie pierdut din vedere faptul că victimele au fost non-creștini, însă exagerarea caricaturală a dimensiunilor și efectelor acestuia nu servește vreunui demers al cunoașterii. În realitate, odată cu cedarea apărării, conform regulilor războiului cunoscute și acceptate ca atare atât de musulmani cât și de cruciați, populația orașului era în întregime la mila cuceritorului. În alte părți din nou-fondatul Regat al Ierusalimului și în statele cruciate vecine, comunitățile iudaice și-au continuat mai departe existența sub noua guvernare. Din documentele ce fac astăzi parte din colecția Cairo Geniza aflăm că în 1100 majoritatea evreilor din Ierusalim luați ostatici la căderea orașului fuseseră eliberați împreună cu manuscrisele și odoarele sinagogilor dezafectate după expulzarea comunității evreiești din oraș. Un alt grup de evrei din Ierusalim, împreună cu evrei din Ramla, îl regăsim după 1100 în Apulia lui Roger Borsa. De altfel, unul dintre rezultatele restabilirii unor legături politice și mai apoi economice între Europa și Levant a fost creșterea migrației iudaice înspre și dinspre Țara Sfântă. Cu această ocazie comunități iudaice europene care doreau să scape de persecuții, sau de perspectiva unor viitoare persecuții, aveau posibilitatea de a pleca spre Saint-Jean, Tyr sau Ierusalim (precum în cazul celor 300 de rabini din Anglia și teritoriile feudale france care au făcut aliyah împreună în 1211). Stabilirea unei guvernanțe europene și asigurarea rutelor maritime în estul Mediteranei au încurajat și călătorii evrei europeni ai secolelor 12-13, precum Beniamin de Tudela, să viziteze comunitățile iudaice bogate și destul de influente din Ashkelon, Caesarea, Nablus, Ramla sau Tiberias, a căror existență a continuat nestingherită de Prima Cruciadă sau de campaniile ulterioare.

Spre deosebire de Europa, în Țara Sfântă setea de sânge a gloatei n-a avut nici potența nici contextul pentru a se manifesta, rapida organizare feudală a teritoriului și autoritatea puternică a monarhului au blocat erupțiile de violență iar conflictele politice dintre baroni în interiorul noii elite latine nu s-au răsfrânt asupra comunităților evreiești. Mai mult decât atât, populația locală de orice religie a primit dreptul de a se refugia în castelele cruciate în perioadele de conflict, un lucru extrem de important într-un context în care conflictele dintre cruciați și musulmani erau mult mai violente și produceau efecte mult mai grave pentru comunitățile civile decât obișnuitele conflicte feudale dintre baronii din Europa.

 

Evrei despre cruciați

To’im – cu sensul de călăreț rătăcitor, individ pierdut – este apelativul pe care evreii europeni îl foloseau la adresa cruciaților, în mod ironic, pentru a contrasta și fonetic și semantic cuvântul peregrin cu care cruciații se identificau. Rătăcirea nu poate fi un pelerinaj, ea nu are un scop concret, ruina cruciatului în ochii evreului fiind incompatibilitatea totală între pretențiile și năzuințele acestor cavaleri și baroni și realitatea în care se află. În relatarea Mainz Anonymous, scrisă cândva după evenimentele tragice care au devastat comunitatea iudaică din Mainz în 1096, autorul evreu evită stereotipul persecutorului biblic „inventat” de Dumnezeu strict pentru a-și pedepsi Poporul Ales. Cruciații nu sunt doar niște călăi generici lipsiți de conștiință proprie și aspirații, niște mijloace prin care se manifestă pedeapsa lui Dumnezeu, precum fuseseră anticii dușmani ai neamului lui Israel, ci niște ființe aproape tragice în sine, incapabile să acționeze just pentru că și-au pierdut calea. Parafrazându-l pe Robert Chazan în God, Humanity, History: The Hebrew First Crusade Narratives: „Egiptenii, babilonienii și asirienii biblici erau niște asupritori vag definiți, care acționau din umbră ca agenți ai pedepsei divine; Faraon, Haman și perșii din poveștile profetului Daniel erau ființe umane ghidate de josnicie și vulgaritate; seleucizii și romanii antichității târzii erau niște conducători tiranici avizi de glorie și putere. Nicăieri în aceste reprezentări clasice ale dușmanilor lui Israel nu întâlnim însă un antagonist ghidat de credința – chiar rău înțeleasă și manifestată – într-un ideal mai presus de lumea fizică. […] Autorul evreu dorește să denigreze creștinismul referindu-se la obiectul adorației creștinului ca fiind „groapa blestemată a crucificatului” și la idealul cruciat ca manifestare a iadului pe pământ, însă spre deosebire de vechii dușmani, acest dușman creștin are idealuri și obiective proprii.”

Această perspectivă este puternic influențată de contactul direct atât cu baronii cât și cu sus-amintiții cruciați de ocazie și cu alegerea pe care aceștia din urmă au impus-o evreilor în pogromul din Mainz: convertirea sau moartea. Evreul medieval înțelege că prin convertire nu mai reprezintă un afront la adresa creștinului fanatic pentru că nu evreul în particular ci religia mozaică se face vinovată de deicid.

Din jaf mai înțelege însă ceva: faptul că în spatele idealurilor ce vin în general de la prelați și baroni, se află mulți alții care văd posibilitatea de a se căpătui și acționează în consecință, precum bandiții de drept comun.

Această combinație între pretențiile nobile și idealiste ale conducătorilor și instinctele primare și josnice ale celor care îi urmează îi sugerează anonimului din Mainz că atât idealul credinței cât și răul de care sunt capabili îi face pe cruciați un soi de „visători ai iadului.” Misiunea pe care și-o propun nu poate fi deci decât sortită eșecului, „pelerinajul” devenind doar o rătăcire fără noimă, deși puterea și largul sprijin popular de care se bucură par să-i sugereze că însuși Dumnezeul lui Israel le este mai degrabă favorabil lor decât propriului său Popor Ales. Apoi anonimul ne amintește imediat cum „și Senaherib mărșăluise la un moment dat plin de fală cu armata lui imensă, batalion după batalion, către Ierusalim.”

Unii cititori, printre care mă aflu și eu, ar vrea să vadă în aceste trimiteri biblice un apel la un fond cultural comun care leagă creștinismul de mozaism într-o perioadă care marchează deziluzii profunde în mentalul colectiv iudaic față de Europa, însă această speculație n-ar fi decât o mostră de wishful thinking a unui cititor modern.

 

Cruciați despre ignoranța și ipocrizia modernă

În primele paragrafe aminteam despre problemele care apar din raportarea actuală la Cruciade în cultura populară și lipsa de obiectivitate care se impune aproape din oficiu atunci când discuțiile alunecă în direcția acestui subiect. Perspectiva ideologizată asupra istoriei nu este nouă și nici specifică. În fond, deși este vorba despre evenimente petrecute cu multe sute de ani în urmă, multă lume consideră că efectele acestor episoade încă se fac simțite, mai ales într-o societate atât de polarizată și de tolerantă față de revizionism și revanșardism precum e cea actuală. Așa se explică faptul că, în numele menajării unor sensibilități, discuțiile se cer fie evitate complet fie conduse după o narativă care de cele mai multe ori trunchiază istoria și ne obligă să mințim, să omitem intenționat aspecte „controversate” și să operăm cu măsuri duble.

V-am scris despre persecuțiile și crimele la care populația evreiască a fost supusă din partea cruciaților pentru că este important ca aceste aspecte să fie cunoscute și puse în contextul lor atunci când ne gândim la Cruciade. Care este însă măsura reală a ceea ce au reprezentat aceste expediții: crimele, văzute deseori ca reprobabile chiar în epocă și condamnate, sau fondarea unor statalități europene în Levant după aproape 500 de ani de ocupație islamică?

V-am scris însă despre aceste persecuții și pentru a observa modul în care a reacționat la ele elita europeană a vremii. Pentru că mai degrabă decât furia gloatei, care e ubicuă și previzibilă indiferent de cultură sau epocă, reacțiile și instituțiile care s-au pus în mișcare pentru a placa revoltele antisemite sunt cele care stau și astăzi la baza protecției minorităților în societățile occidentale. Reacția lui Roger de Hoveden la crimele și violențele din Anglia lui 1189, de exemplu, pe care le punea pe seama superstiției rău-voitoare a populației majoritare, foarte ușor de manipulat prin zvonuri și instigări, e la fel de modernă precum reacția noastră la crimele și persecuțiile naziștilor instigate în paginile lui Der Stürmer. Dacă ura se transmite natural și este atât de ușor de adus la suprafață și de folosit ca factor catalizator al violenței populare, atunci civilizația europeană a găsit o modalitate de a transmite și antidotul: moralitatea individuală codificată în norme și legi bazate atât pe Decalog cât și pe tradiția greco-romană a dezbaterii în căutarea adevărului și în încercarea de a îmblânzi și civiliza ființa umană imperfectă.

Eludarea uneori intenționată, alteori din pură ignoranță și naivitate a contextului istoric și a realităților epocii, nu ne face nici mai toleranți nici mai inclusivi, ne văduvește însă de dreptul de a ne cunoaște istoria și de posibilitatea de a face pace cu trecutul. Iar aceste tare autoinduse pot oricând să se întoarcă împotriva noastră și a civilizației tolerante și pluraliste pe care ne-o dorim, instrumentalizate de interese totalitare. Astăzi aceste interese ne prezintă elita europeană medievală ca exponent al „colonialismului alb” și al „oprimării patriarhale,” asociind numele cavalerilor și evenimentele la care au luat parte doar urii și crimei, totul în numele unui ideal vag. Mâine aceleași figuri istorice pot fi glorificate de altă partidă ideologică tocmai pentru această asociere exclusivă, transformând aceiași cavaleri în simboluri venerabile ale „purității rasiale.” Ideologia nazistă ne oferă deja exemple de antecedente în acest sens.

Însă dincolo de aceste percepte practice și de riscurile la care ne expunem ca societăți civilizate atunci când preferăm mituri și narative facile în locul realității, un lucru la fel de important pentru civilizație în general și pentru spiritul a ceea ce suntem ca umanitate este adevărul pe care îl datorăm deopotrivă cruciaților cât și aliaților, adversarilor și victimelor acestora.