Deplorabilul Vladimir Tismăneanu

Hillary Clinton, în septembrie 2016, despre milioane de americani care l-au susținut pe Donald Trump la alegerile prezidențiale din urmă cu doi ani:

Știți, ca să generalizez la limită, că jumătate din susținătorii lui Trump i-ați putea încadra în ceea ce eu numesc coșul cu deplorabili. Nu-i așa? [Rasete / aplauze]
Rasiști, sexiști, homofobi, xenofobi, islamofobi – alegeți dumneavoastră. Din păcate, există oameni de genul asta. Și el le-a dat proeminență.
 

Vladimir Tismăneanu, în urmă cu câteva zile, despre milioane de români care sunt de acord cu referendumul pentru clarificarea în constituție a noțiunii de familie:

Romania in itari, cu opinci si cu ochelari de cal: Anuntatul referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob,…

Publicată de Vladimir Tismaneanu pe Marţi, 11 Septembrie 2018

Același gen de limbaj arogant și disprețuitor, aceeași atitudine de vătaf ofensat care dă cu biciul retoric peste gloata de slugi impertinente.

Acest gen de personaj este opac la noțiunea de atitudine cuviincioasă față de semeni. Pe de altă parte, astfel de specimene nu contenesc să peroreze despre binele public și societatea civilă. Civilă, ca în civilitate, adică fel curtenitor de a vorbi sau respectare a bunei-cuviințe. Sfântă ipocrizie!

În latină ipocrizie are un nume sugestiv: pietas ficta. Pietate (sau moderație) fictivă. Această descriere li se potrivește ca o mănușă. Ei fac parte din și întrețin o ficțiune. Se agită ca niște păpuși pe scenă, într-un concurs de declamații sforăitoare, iar când spectatorii cască plictisiți – sau, impardonabil, se îndreaptă tiptil spre ieșire – ies din personaj și dau drumul la sudălmi. Cum de îndrăznește cineva să nu-i ia în serios, să nu dea din cap aprobator, să gândească altfel? Doar ei sunt casta învățaților și preoțimea adevărului; lor li se cuvine admirație și supunere din partea plebei nerafinate. Nu pleacă nimeni, la niciun referendum! The show must go on, tovarăși!

Altfel sunteți niște deplorabili! Deplorabili cu opinci și ochelari de cal, niște pășuniști în zdrențe!

Vreți să cunoașteți „virtutea” păpușilor care se dau în spectacol, la matineu și seara, sezon după sezon, în magnifice puneri în scenă ale binelui public și civismului?

E simplu: votați ce nu trebuie.

Iluzia post-religioasă

Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.

Mama cu tata, ei cu ei

Rămăsese că discutăm activarea art 7 împotriva Ungariei, dar a dat peste noi referendumul organizat de Coaliția pentru Familie, unde trebuie să hotărîm dacă mamă și tată, ori părinte 1 și părinte 2. Dar vestea cea mai rea tot v-o dau. Ce face UE acum și este de negîndit pentru noi, e nimic față de ce va urma: impunerea socialismului democratic, adică a comunismului botezat altfel, tuturor țărilor  membre. Va fi mai greu cu țările fost comuniste, se vede deja, dar va fi posibil! Deja Guy Verhofstadt se pare că este deranjat de posibilitatea veto-ului la votarea în consiliu, cînd Polonia a anunțat deja că se va opune. Deci, pînă la urmă, ce boi i se vor lua lui Orban de la bicicletă?

Numai că a venit peste noi puternic, cu forța destructibilă a comunismului, referendumul pentru definirea exactă în Constituție a soților. Respectiv ea și el. Referendum unde anunț încă de pe acum că voi vota ”Da”. și puțin îmi pasă de așa zise argumente, ca de exemplu prostia că dacă PSD organizează referendumul, acesta îi va și folosi PSD-ului, mai precis lui Dragnea.  O prostie mai mare ca asta rar se poate citi. Referendumul nu are nimic de a face cu un partid socialist, în afara faptului că acel partid îl organizează.  Nu este al lui Dragnea așa cum nu este al PSD, este al celor 3milioane de cetățeni români care sînt grupați în Coaliția „pentru familie. Și care au semnat, au strîns semnături și îl consideră important pentru ei și națiune.

Dar altceva nu aveam de făcut, decît referendumul ăsta?

Nu. Dacă 3 milioane de concetățeni s-au gîndit că e benefic pentru națiune să avem așa ceva scris clar în Constituție, e cazul să îi privim cu respectul și seriozitatea necesare, și să dăm curs consultării populare. Oamenii au urmat calea legală necesară în asemenea condiții, de ce n-am face-o?

Se cheltuiesc prea mulți bani pentru organizarea referendumului.

Fals. Democrația costă, în primul rînd, nu vine de la sine, fără să facem sau să dăm ceva. Apoi, și celelalte referendumuri costă la fel. Ce să facem acum, să alegem pe cel mai Făt Frumos sau să le avem pe toate, așa cum este legal? Aropos de legalitate, azi CCR a avizat referendumul, adică a stabilit că respectă toate prevederile legate de constituționalitatea demersului. Sigur, există lume căreia îi stă în gît orice leuț care nu se duce la vreun spital, ci la catedrală. Înseamnă asta că nu trebuie să mai avem catedrală? Nici pe departe! Catedrala este, probabil, din ce se vede pînă acum, singura care va sărbători așa cum se cuvine Unirea, fiind o datorie rămasă din acele vremuri poporului nostru.

Referendumul este pentru restrîngerea drepturilor unei categorii din populație.

Nu! Populația respectivă nu a avut niciodată drepturile pe care intenționează cu certitudine să le ceară astăzi sau mîine, așa că nu se restrînge nimic. Nu poți diminua ceea ce nu ai avut niciodată.

Apoi, căsătoria nu este nici pe departe un drept, este un contract în urma căruia rezultă o instituție. Opozabilă terților, dar instituție. Pentru ce alte drepturi ați mai semnat la primărie? Pentru nici unul, exact. Ei bine, pentru căsătorie se semnează. Este un contract încheiat între două părți și opozabil terților. Adică, va fi luat în considerare acolo unde este necesar( spital, bancă). 

Pînă la urmă, de ce facem asta acum? Pentru a mai pune un semn de siguranță în legislația românească că neo-marxismele căsătoria gay  și adopția de copii de către aceste cupluri nu vor trece așa ușor de legislativ așa cum ne temeam la apariția cazului Coman- Hamilton.

Ce vom face acum, votînd da, va fi să oferim o garanție copiilor noștri că vor avea în continuare o mamă și un tată. Nimic altceva în afară de asta nu intră în discuție, sînt doar fente menite să-i obosească pe unii. Referendumul se referă strict la cine se prezintă în fața ofițerului de stare civilă.

Și în timp ce scriam aceste rînduri, la București se desfășoară summitul Intermarium. Singura forță care s-ar putea opune proiectului de socialiasmizare a UE și ar da cale liberă unirii cu Rusia socialistă acesta  ar fi. Vedem cum joacă Iohannis.

 

 

Război

 
   
 
 
Tărăboiul acesta cu referendumul pentru o definire mai plină de acuratețe a termenului “soți” din constituție e doar vârful foarte foarte mic al icebergului și e doar una dintre temele de discuție. Este fix acel gen de temă în care foarte puțini pot fi neutri (chiar dacă unii susțin că tema e falsă și nu-i interesează). În general, cei care susținem modificarea constituției avem în comun poate nu toate, dar măcar câteva dintre următoarele atribute: eurosceptici, anti-imigrație musulmană, creștini declarați sau atei care apreciază creștinismul ca făuritor de civilizație occidentală, pro-Trump, pro-Brexit, pro-Israel, pro-USA. Credem în valorile clasice care au construit civilizația noastră. În plus, mulți dintre noi avem o mare simpatie pentru guvernul de dreapta din Polonia și, chiar dacă recunoaștem că Orban e un tip alunecos, il preferăm partidelor de stânga din Ungaria. Mulți suntem anti-ruși (deși tabăra cealaltă susține contrariul), dar ai surpriza să descoperi printre noi și cozi de topor putiniste. Cei din tabăra adversă sunt, în mare măsură, fix pe dos: anti-Trump, anti-Brexit, pro-Palestina (și, implicit, anti-Israel), pro-UE, pro-imigrație musulmană, anti-creștini (majoritatea), anti-Polonia și anti-Orban. Cred mai degrabă în prezent decât în “valorile clasice” ale civilizației. Unii dintre ei se declară anti-putiniști, dar de-abia de curând (până acum câțiva ani, tema le era străină și indiferentă). Dar găsești printre ei destui putiniști si idioți utili.

Astea nu sunt doar niște preferințe trecătoare. Convingerea mea este că aceste atitudini au resorturi ce țin de gânduri și idei legate de intimitatea ființei și care ne urmăresc o viață. Sunt moduri în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară, sunt idei care ne formează ca oameni. Aceste două tipuri de atitudine nu se văd doar în România, ci în toată lumea (mai ales in ultimii 10-15 ani), au ajuns față în față și acum se înjură și se luptă pentru că nu are cum să fie altfel. Poate că, într-adevar, nu e loc sub soare pentru amândouă. Să vă dau un singur exemplu: alegerile în urma cărora a ieșit Trump președinte în USA. Atâta revărsare de ură și prostie din tabăra adversă lui, nu cred că am mai văzut vreodată undeva. Adică sunt chestiuni ce țin deja de patologic, nu mai e doar o simplă antipatie bazată pe înclinarea spre un partid sau altul. Și nu doar în USA. A fi pro sau anti Trump e deja un statement pe care îl găsești la nivel global, din America până în Africa.
Practic, toată planeta e împărțită în două tabere care se regăsesc într-una sau alta din descrierile de mai sus. Taberele astea două sunt ireconciliabile tocmai pentru că temele aduse în discuție țin de intimitatea ființei și a gândirii fiecăruia. Nu sunt subiecte superficiale. Și clivajul dintre cele două grupuri se va mări și va dura, cred, un număr uriaș de ani. Dacă ar fi să dau un raspuns foarte sincer la treaba asta, aș spune: e război. “Noi” și “voi” suntem în război și, credeți-mă, nu-mi face placere s-o spun, dar e pe viață și pe moarte și ajunge până în punctul în care nu mai poți sta la masă cu “celălalt”. De exemplu, nu aș putea sta la masă cu Șerban Marinescu sau cu Vlad Alexandrescu (politicieni USR) pentru că pur și simplu îi consider reduși mintal (și probabil la fel m-ar considera și ei pe mine), exponenți ai unei gândiri perverse ideologic, periculoase și  de o calitate execrabilă. Spațiul dintre noi e uriaș și aproape ireconciliabil.

În urmă cu câțiva ani, atunci când a avut loc acea revoluție (“maidan”) din Ucraina, vorbeam cu un prieten și îl întrebam: “măi, dacă intră acum rușii peste noi, te-ai duce la război ca să-ți aperi țara?”. Mi-a raspuns că nu, pentru că el nu luptă pentru unul ca Ponta. I-am zis că nici mie nu-mi place Ponta, dar într-o asemenea situație nu mai e vorba de Ponta sau de ne-Ponta, ci de a-ți apăra țara, familia, prietenii, propria libertate (chestiuni care nu au legatură cu Ponta). Omul susținea în continuare că nu și-ar apăra țara atâta vreme cât la conducere se află o persoană (sau un grup) pe care o antipatizează. Și atunci mi-a picat fisa: “țară” a devenit sinonim cu “gașca mea” sau cu “cei ca mine” sau cu “bula mea”. Nu mai poți gândi în termeni generali. Totul se raportează la egoismul sinelui. Și dacă revenim la discuția de mai sus cu cele două mari grupuri, o să vă spun cu toată convingerea că “ceilalți” sunt egoiști și răi și proști. Așa cum și “ceilalți” ne fac pe “noi” retrograzi, deplorabili și cretini. De exemplu, una dintre acuzele care vin din tabăra “cealaltă” e stupefiantă: dacă ți se pare importantă ideea de familie, atunci ești putinist. Serios? Dar ăsta-i nivelul vostru. Ăsta-i gradul de imbecilizare la care v-ați coborât.

Cum am ajuns aici? Am o vagă idee. Și mă gândesc la ceea ce se cheamă “teoria critică” (promovată de “revoluționarii” din “școala de la Frankfurt”) bine înfiptă în lumea noastră de câteva zeci de ani încoace. Din punctul lor de vedere, tot ce ține de “societatea burgheză” trebuie supus criticii și schimbat radical. Din punctul meu de vedere, unele lucruri sunt tabu și nu trebuie schimbate (la fel ca acea grindă pe care dacă o tai, îți cade casa). Și acum teoria critică a ajuns într-un loc extraordinar de sensibil: inima Ființei. Unii sunt dispuși să întoarcă lumea pe dos, alții nu sunt dispuși și se apără cu orice au la îndemână. E război. Și nu știu când va mai putea fi vorba de reconciliere și “unitate”.

 

.Activarea art 7

Iată procedurile pentru activarea Art. 7. Pe care o parte a presei îl prezintă drept ”opțiunea nucleară”.

Mica” problemă e art. 7.2, care cere unanimitate de vot în Consiliul European. Dacă un singur SM (minus statul vizat) se abține sau votează împotrivă, mecanismul e blocat.

Article 7.1: The mechanism begins with a proposal to find a „Clear Risk of Serious Breach” of EU values either by the Commission, the Parliament or one-third of member states. This is then approved by a two-thirds majority in Parliament. The accused country is then called to answer to the European Council, which may then issue recommendations and vote by four-fifths to identify a breach.

Article 7.2: In the event of a „serious and persistent breach” (i.e. the country does not heed the Council’s guidance) then the Commission or one-third of countries, approved by a two-thirds majority in Parliament, calls the country to answer to the European Council again. The European Council must then decide unanimously to proceed to Article 7.3.

Article 7.3: Once the European Council has unanimously decided that the breach is still occurring, they then vote by qualified majority to suspend rights of the accused country, including voting rights, until all duties are fulfilled.

Republica Unirii . Diplomația și Transnistria

CHESTIUNEA ROMÂNEASCĂ ȘI DIPLOMAȚIA UNIRII

”Chestiunea românească” nu este o sintagmă care să invoce vreun drept istoric, ci se referă numai la relația dintre România și Republica Moldova care, acum, odată cu proclamarea Republicii Unirii, ÎNCEP PROCESUL DE REUNIFICARE.
”chestiunea românească ” va fi ajutată de o misiune diplomatică cu misiuni speciale, care va activa pe baze permanente, LA Washington, New York ȘI Bruxelles, dar nu numai. După necesități, această misiune va activa și în alte capitale occidentale și la alte organizații internaționale.

Chestiunea românească este o problemă ce necesită SOLUȚIONARE POLITICĂ, avînd în vedere contextul politic, dar și noile provocări geopolitice, apărute după anexarea de către Federația Rusă a peninsulei Crimeea, invocînd pre

cedentul reunificării Germaniei și revizuirea parțială a înțelegerilor de la Yalta, din 1945.
Și, în sfîrșit, Transnistria. Pentru cine a citit partea I, nu va fi o surpriză, pentru ceilalți, da.

Ia să-mi spuneți voi, puii mei, cînd sau de cînd e Transnistria românească? Ce documente avem care să ateste acest fapt?

Ei bine, nu știți pentru că nu există. Transnistria nu a fost, nu e și nu va fi românească în veacul vecilor.
Și atunci, ce facem cu ea?
Ia aici. Republica Unirii o va declara teritoriu ocupat de Federația Rusă.
Asta fără a denunța Acordul moldo-rus ”PRIVIND PRIncipiile reglementării pașnice a Conflictului Armat în regiunea transnistreanăa Republicii Moldova.
România și Republica Moldova vor întreprinde măsuri politice și diplomatice împreună cu Ucrainam UE ȘI SUA pentru retragerea armatei ruse din regiune și pentru găsirea unei soluții internaționale asupra acestei regiuni, în conformitate cu dreptul internațional.

România și Republica Moldova vor participa la procesul de democratizarea a zonei și de apropiere de standardele UE, dar și de clarificarea statutului regiunii, pînă la finalizarea procesului și pînă la finalizarea unirii celor două state românești.

DISPOZIȚII FINALE ȘI TRANZITORII

Republica unirii este singura entitate moștenitoare a tuturor drepturilor suverane asupra teritoritoriului și patrimoniului Republicii Moldova.
REpublica unirii va păstra și respecta angajamentele internaționale ale Moldovei, proclamate la 27 august 1991, care nu vor fi în contradicție cu noul statut al Republicii Moldova, cu doctrina ei militară și cu dezideratul unirii cu România.

Sergiu MOCANU,

președintele Mișcării Populare Antimafie,

Chișinău, 2 septembrie 2018

 

În ce mă privește, mi-am făcut datoria față de acei oameni, prezentîndu-vă Republica Unirii. Ar urma ca intelectualitatea românească, ori numai bucureșteană, să se aplece asupra propunerii și să o aprobe/discute/ îmbunătățească/ respingă.

Cum pînă acum nu am primit nici un semn că cineva ar fi interesat să facă asta, cred că Reunirea rămîne un subiect numai pentru românii din Republica Moldova. Momentul reunirii, după mine, a fost scăpat, din nou. Acum, la noi e justiția pe tapet, nu ma zic de PSD, în Europa sînt probleme și mai grave, tocmai a fost activată propunerea aplicării  articolul 7 din statutul UE împotriva Ungariei. Discutăm mîine.

11 septembrie, ziua în care a început apocalipsa

În ziua aceea, am crezut că lumea se sfîrșește. Și-mi părea rău, pentru mine, că eram tînără, pentru copil, că era mic. Mai ales pentru copil, ce viață îi dădusem, ca să nu aibă timp să o trăiască?

Au trecut 17 ani și astăzi, în tăcere, ne dăm seama că am mai trăit o bucată de viață, am iubit, am lăsat, fiecare din cei care au putut, un semn pe lumea asta.

Și că ei nu au putut pune atunci mîna pe cea mai avansată societate occidentală datorită comportamentului ireproșabil al poporului american.

Nu e suficient să punem hashtag-ul #neverforget astăzi, pe toate postările de Facebook și Twitter, e momentul să înțelegem că atunci s-a încercat distrugerea civilizației occidentale, din chiar vîrful ei. Iar ce se întîmplă azi în Europa este planul II, de invadare a lumii civilizate, pentru că lumea asta are prinicipii, printre care viața umană este sfîntă.

Și la adăpostul acestei ”scuze”, să profite de prostia și lipsa de responsabilitate a liderilor europeni, pentru a distruge, acum, chiar locurile începuturilor civilizației occidentale.

Știu că trebuie să rezistăm cu toate forțele, dacă nu pentru noi, atunci pentru copiii noștri, așa că mă lasă rece orice epitet folosit în batjocură la adresa mea. NU sînt ”rasistă”, nu sînt ”xenofobă”, nu sînt nici atît ”nazistă”. Sînt o femeie simplă care își apără avuția ei, moștenită de generații.

Am umblat, după 11 septembrie 2001, în pantofi cu toc cui pe toate cursele aeriene pe care am avut de umblat. Gîndindu-mă că, dacă se întîmplă ca în cazul zborului 93, să putem să ne batem cu ei, un ochi tot scot cu tocul, pînă cineva mai puternic poate imobiliza dușmanul. Am avut agrafe în păr, broșe, în fine, tot arsenalul pe care îl poate aduna o femeie pe o cursă aeriană. Dacă mor, măcar să nu mor nefăcînd nimic!

Asta în timp ce liderii occidentali așa zis ”responsabili” fac și ei ce pot mai bine ca dușmanul să ne intre în casă mai numeros și mai feroce an de an. Dacă nici astăzi nu se vede legătura dintre 11 septembrie 2001, SUA, și anii 2015 pînă astăzi, Europa, e pentru că nu se vrea a se vedea, nu pentru că nu se poate. Cînd eram mică, un om deștept mi-a spus: arabii nu gîndesc ca noi, ei au alte repere. Reperele lor temporale fac ca 15 ani să pară a nu avea vreo legătură în uriașa economie a timpului universal, în realitate au. Ce nu au reușit atunci în SUA, fac acum în Europa, cu mai multă determinare, cu mai mult curaj, încurajați de prostia maselor, prostite la rîndul lor de conducători iresponsabili.

Eu nu am uitat. Și mi-am educat și copilul să nu uite. Dar eu sînt doar o femeie simplă, asta e tot ce pot face pentru umanitate.

Dumnezeu să ne binecuvînteze pe toți!

Republica Unirii. Partea a II a.

Am început, în articolul precedent, prezentarea Republicii Unirii cu speranța că intelectualitatea românească ori numai bucureșteană se va apleca asupra proiectului și va dori să-l discute sau să aducă îmbunătățiri.

Nu sper prea mult, dar încă mai aștept.

ASTĂZI, TRECEM LA CAPITOLE.

  1. JUSTIȚiE
  2. Urmarea a recunoașterii statutului Republicii Moldova ca stat eșuat,
  3. sistemul judecătoresc va fi recunscut ca instrument coercitiv al statului capturat, anacronic, cu practici ostile  societăților democratice și drepturilor fundamentale ale omului.
  4. Întreg corpul judecătoresc, precum și cel al procuraturii, va fi disponibilizat și va fi supus unei lustrații generale.
  5. Fiecare cetățean al republicii Moldova va fi în drept să ceară o revizuire, în vederea reabilitării sale, a unei Hotărîri definitive și irevocabile , ce îl vizează în mod direct, adoptată de Sistemul judecătoresc al statului capturat.
  6. Cetățenii reabilitați vor fi în drept să ceară în instanțele de drept, pedepsirea celor care au făcut justiție la comandă. Ei nu vor beneficia de recompense morale și materiale.
  7. Noul sistem judecătoresc al Republicii Unirii va fi reprezentat de o misiune de supremație a legii, instituită cu sprijinul statului român și al Uniunii Europene.

Capitolul II

STATUL ȘI ADMINISTRAREA TREBURILOR PUBLICE

Republica unirii va fi un stat minimal (asta m-a cucerit, recunosc, nm, Florina) care își va păstra doar funcțiile de control, pedeapsă și administrarea treburilor publice.

Consolidarea capacității administrative a statului este o sarcină primordială, și se va face prin ajustarea graduală  a instituțiilor statului Republica Moldova la cele ale României.

Împărțirea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se va face după modelul celei din România, pornind de la raționamente economice, demografice și sociale.

 

Administrația locală se va modela după cea românească, prin programe de colaborare și proiecte europene de înfrățire a localităților.

Guvernele celor două state vor institui un impozit unic pe venit pentru persoane fizice, impozitul Unirii. Cuantumul și perioada aplicării lui vor fi stabilite la ședința comună a celor două guverne și vor fi la fel pentru cetățenii celor două state.

Pe lîngă capitala Chișinău, municipiile Bălți și Comrat vor fi reședințe de instituții de administrație centrală și judecătorească. Instituțiile care vor avea sediu acolo vor fi stabilite prin Constituție.

EDUCAȚIE

Educația va fi declarată domeniu strategic prioritar al Republicii, și va cuprinde toate domeniile vieții sociale, și economice ale statului: administrație, economie, ecologie, sănătate, etc.

Statul va aloca 17% din PIB domeniului Educație.

Statul va aloca din bugetul destinat educației mijloacele necesare studierii limbii române. Limba engleză va deveni limbă de studiu prioritar în toate domeniile vieții publice.

Studierea limbilor română, ucraineană, găgăuză, bulgară, va deveni prioritară prin stimulente economice

ECONOMIE

Satul se va retrage, în decurs de doi ani, din majoritatea sectoarelor economiei naționale prin licitarea, în baza unor concursuri investiționale internaționale, A sectorului EnERGETIC, ȘI AL INFRASTRUCTURII COMUNICAȚIILOR.

STATUL VA CREA dOUĂ COMISII EXTRAORDINARE, CU MANDATE SPECIALE PENTRU UN TERMEN DE 2 ANI, CU POSIBILITATEA PRELUNGIRII LUI PENTRU ÎNCĂ 1 AN, ÎN CONDIȚII DE NECESITATE. aCESTE DOUĂ COMISII VOR AVEA SARCINA AJUSTĂRII INFRASTRUCTURII DIN STÎNGA PRUTULUI LA NECESITĂȚILE ȘI STANDARDELE ROMÂNEȘTI.

Comisia extraordinară  a infrastrcuturii energeticeSE VA OCUPA CU STANDARDIZAREA, AJUSTAREA ȘI REGLEMENTAREA JURIDICĂ A REȚELELOR ELECTRICE ȘI DE GAZE NATURALE.

Statul va elabora strategia  pieței agricole și va  ajusta structura producției agricole la necesitățile pieței românești.

Statul va stimula prin pîrghii economice, demografice și sociale investiții ale României, dar și ale companiilor  Naționale sau Transnaționale din țările cu tradiții ale economiei  de piață, în mod prioritar în Municipiul Bălți și Găgăuzia.

Mi-au rămas chestiunea românească și diplomația unirii și Transnistria, în următorul articol. Între timp, am pliante, cine este interesat mă poate contacta.

pentru cine dorește să vadă atmosfera de la chișinău; oamenii care au vorbit, are aici înregistrarea evenimentului. Merită, eu vă spun că merită să urmăriți.

 

 

Chișinău. Latura pragmatică. Republica unirii

Sergiu Mocanu, președintele formațiunii politice numite Mișcarea Populară Antimafie, din Republica Moldova, a conturat cîteva puncte concrete care trebuie atinse în procesul reunificării republicii Moldova cu patria mamă, România, la Forumul Republica Unirii, care a avut loc la Chișinău, în ziua de 2 septembrie 2018, și la care am participat, invitată de către Alexei Tighineanu.

Forumul s-a bucurat de o prezență numeroasă, mulți din participanți fiind moldoveni care lucrează în străinătate, dar care nu pierd nici o ocazie de a se afla împreună cu localnicii, la hotărîrea treburilor în republică. Dorința de reunire este atît de mare,  încît oamenii sînt dispuși să participe,pe timpul și banii lor, la orice ar putea însemna un pas înainte.

Surpriza, pentru mine, cel puțin, a fost să-i găsesc pe moldoveni mult mai bine pregătiți decît sîntem noi, românii de aici. Mai bine pregătiți și mai preocupați de problematica unirii.

Astfel, ni s-a prezentat un document intitulat chiar așa, ”Republica unirii”, rodul muncii lui Sergiu Mocanu, președintele partidului organizator al forumului. Document pe care vi-l prezint și eu în continuare.

  1. CONTEXT

Republica Moldova, proclamată pe teritoriul fostei Republici Socialiste Moldovenești, prin Declarația de independență din 27 august 1991, și reconfigurată prin adoptarea Constituției din 29 iulie 1994, a avut drept fundament mai multe prevederi eronate politico-juridic, ca de exemplu:

a) discrepanța dintre caracterul unitar și indivizibil al statului proclamat și realitatea faptului că teritoriile din stînga Nistrului nu au fost, nici cea mai mică perioadă de timp, subordonate politico-administrativ instituțiilor create la Chișinău.

Cu alte cuvinte, Transnistria nu a fost, nu este și nu va fi niciodată a noastră.

b)neutralitatea declarată permanent și unilateral, fără vreo garanție internațională, a Republicii, în timp ce pe teritoriul ei se află o armată a Federației Ruse, la stînga Nistrului, pentru care autoritățile de la Moscova revendică un statut de forțe de pacificare pe un teritoriu cu o poziție nelămurită internațional pînă acum.

La acestea se adaugă:
drepturi cetățenești (la viață; sănătate; muncă și proprietate)suprimate de practici juridico-administrative care contravin unui stat de drept și Declaraței Universale A Drepturilor Omului.

o economie de tip oligarhic, subordonată politic intereselor oligarhice, neconformă economiei de piață funcționale, generatoare de sărăcie socială, profituri tenebroase și exod masiv al populației peste hotare.

incapacitatea instituțională a statului să administreze treburile publice, cît și incapacitatea de a se reforma din interior
Ne determină să declarăm Republica Moldova un stat eșuat.

2) PRINCIPII GENERALE

Avînd în vedere cele de mai sus, Republica Unirii va fi instituită de Constituantă în baza unei noi constituții.

Constituanta va declara ”Satul” Republica Moldova, proclamat la 27 august 1991, stat eșuat ca urmare a capturării sale de grupări politice de tip mafiot.

Republica Unirii se proclamă cu scopul unirii teritoriilor aflate sub controlul autorităților de la Chișinău cu România.

Republica Unirii renunță la statutul de stat neutru al Republicii Moldova și solicită aderarea urgentă la Pactul Nord Atlantic (NATO).

Procesul de reunificare a Republicii MOldova cu România este un proces complementar celui de aderare la Uniunea Europeană, și se va face în conformitate cu Principiile de la Copenhaga și cu aceleași mecanisme de aderare.

Documentul final al reunificării celor două state va fi Decizia adunării parlamentare a uniunii Europene de aderare a republicii Moldova la spațiul comunitar comun; prin unire cu România.

Statutul teritoriilor din stînga Nistrului va fi elaborat și negociat internațional în paralel cu procesul de reîntregire a României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chișinău. Latura sentimentală.

Cred că mi-am dorit mereu să merg la Chișinău, mai mult și mai sigur în ultimii ani, cînd multă lume de la București pleca acolo.

Am văzut la televizor numeroase momente de sărbătoare moldovenească, autentică, ca să îmi doresc să fiu acolo, în mijlocul lor.

Erau, așadar, întrunite premisele ca unei invitații de la Chișinău, de a merge la Chișinău, să îi răspund cu mare bucurie.

Ea, invitația, a venit în urmă cu două săptămîni, iar momentul în care aveam să fiu acolo a fost weekend-ul trecut.

Am plecat cu inima ușor îndoită spre Chișinău, aflînd că Air Moldova sînt, de fapt, ruși. Și că rușii au cumpărat cam tot în micuța republică. Dar noi unde am fost, nu încetam să mă întreb în gînd. Mi-am amintit cum nu am avut, pînă tîrziu, în anii 2000, nici o strategie privind Moldova, de parcă nu era a noastră, nu ne interesa.

Și am ajuns într-un aeroport pe gustul meu. Micuț, elegant, primitor. Împreună cu mine, lume diversă, de la localnici care veneau de la București unde fuseseră cu cine știe ce problemă, pînă la lume care părea aterizată din occident. De acolo și era, aveam să aflu a doua zi.

Pentru că a doua zi, la invitația Marcelei și a lui Alexei Tighineanu, am mers în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Unde avea să sosească Marșul centenar, plecat pe 1 iulie de la Alba Iulia, pe jos, pentru a aduce flacăra reunificării la Chișinău.

În piață, pe scena montată acolo, se cîntau cîntece populare. Niciodată, cu alte ocazii, nu mi-au părut mai frumoase și mai simțite acele melodii populare. Nicăieri parcă nu au ”sufletul” pe care îl au la Chișinău.

O mare mulțime de moldoveni au întîmpinat Marșul centenar, ajuns și așa cu probleme la capătul drumului. Bucuria acelor oameni la vederea flăcării reunificării este imposibil de redat în cuvinte.

Am plîns cu ocazia asta tot Prutul, cred. Am profitat de absența Marcelei și a lui Alexei, plecați să cumpere apă, și am dat drumul șiroaielor de lacrimi în voie. Nu poți avea altă reacție acolo, în astfel de momente.

În piață, printre mulțimea de steaguri tricolore,  se aflau moldoveni de diferite vîrste, de la cîteva luni pînă la oameni în vîrstă, pe fețele cărora se vede că au făcut războiul. Războiul ăl mare sau cel din 1991. Toți, uniți de un singur lucru: dorul de țara natală, dorul de România. Și speranța că reunirea se va face, că o vor apuca, mă refer la cei vîrstnici. Pe o căldură aproape insuportabilă, oamenii aceștia stăteau adunați în plin soare năucitor, sperînd să le spună cineva că se poate, că se lucrează, că nu vor fi lăsați de izbeliște.

Am recunoscut cîteva figuri din avionul cu care venisem seara precedentă la Chișinău. Și mult m-am mai bucurat. Dar cel mai mult m-am bucurat cînd am văzut steagurile tricolore, cu numele orașului din care veneau moldovenii acolo. Paris, Londra, Roma, Berlin, Viena, Madrid. Nu știu să fi rămas colț de continent ”neacoperit” de români. Oameni care vin pe cheltuailă proprie (și nu e ieftin deloc), nechemați de nimeni, neaduși de vreun partid, fără perspectiva de a li se ”da” ceva. Vin pentru că sînt români și știu că numai acolo se poate simți românește atît de intens. Vin pentru a face parte din neamul din care au fost zămisliți.

Știu istorie mai bine, probabil, decît elevii bucureșteni, și știu, mai important, istoria trăită a acelor oameni și a acelor locuri. Sînt inteligenți, ageri, descurcăreți (în sensul bun al termenului). Anii în care au fost obligați să trăiască împreună cu ocupantul rus i-a mobilizat exemplar în a-și păstra identitatea culturală și de a fi vigilenți permanent. Sînt extrem de dificil de dus de nas, sînt drepți, sînt oameni cum am dori cît mai mulți. Și sînt ai noștri.

Ocupantul rus a cumpărat cam tot ce se putea în Moldova. Și s-a putut. Cînd s-au făcut acolo privatizările, ai noștri nu știu unde erau, știu că au fost rușii pe fază și au luat cam tot. Și cu toate astea, călcînd pe asfaltul Chișinăului, mi-am zis: Asta este țara mea, dați-vă dracului de ruși! Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, dacă reunificarea se va face, vor pleca cumva de acolo.

Chișinăul a fost, așadar, pentru mine, moment special în care am realizat că am pentru ce lupta, pentru ce mă zbate. Și pentru cine. Știu că nu ne vom putea uita în ochii copiilor noștri dacă nu facem reunirea. Nu am uitat nici un prieten din cei făcuți în zilele șederii mele acolo.

În artivolul următor trecem la lucruri mai serioase, latura pragmatică a reunificării.

În fotografie este Victoria Vremeș, venită la Chișinău de la Roma, ppentru a întîmpina marșul centenar.