Prin „reformism” înțeleg:
- – modernizarea și occidentalizarea României
- stat de drept, democrație, lupta împotriva corupției
- anti-comunism, anti-PSD, anti-Iliescu, pro-Piața Universității 1990, punctul 8 de la Timișoara
- orientare geopolitică necondiționată pro-SUA și pro-UE
În România așa ceva este denumit în mod greșit „dreapta”. În realitate unii votanți – și politicieni – care susțin valorile de mai sus sunt de stânga. Alții chiar sunt de dreapta. O bună parte nu au o identitate ideologică clară.
Următoarea informație e foarte importantă, este marea umbră a anului 2014:
*** Atâta timp cât bătălia este „reformă și atât” vs. restul scenei politice sau restul României, reforma pierde. ***
Știm asta din 1990, știm asta din 2000, știm asta din vara lui 2012.
Prin comparație, politicienii cauzei reformiste în 1996 și-au mobilizat nucleul dur dar au promis și schimbare după mai mulți ani de inflație minim 120% (și, între noi fie spus, au promis și vaste programe de stat).
Reformiștii în 2004 au speculat ura față de aroganța lui Năstase și cota unică. S-au ținut de cuvânt, nivelul de trai a crescut, Traian Băsescu a câștigat în 2009 împotriva unor forțe imense care se coalizaseră împotriva lui.
Deja se poate trage o concluzie de parcurs: fără discurs pe economie, fără credibilitate pe economie reforma rămâne cu maxim 1,5 milioane susținători. Ce vine peste a fost carismă, marketing, organizații locale făcute și pierdute de PDL, specularea unor oportunități de moment, inteligență tactică. Elemente punctuale, după 2003 chiar individuale.
În România vin la vot minim 4,5 milioane de persoane la europarlamentare, minim 7 milioane la parlamentare, minim 9 milioane la prezidențiale. Fără un cârlig de salvare, cauza reformistă de un milion și jumătate de suflete e condamnată.
Vom auzi în acest an despre necesitatea statului de drept, despre lupta împotriva corupției, despre democrație, despre cât de tâmpit e poporul ăsta care nu înțelege prioritățile reale ale destinului național, vom auzi despre pericolul de a da țara pe mâna rușilor, vom auzi despre „dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta”, cine-nu-i-cu-noi-e-împotriva-noastră, teme și mesaje importante, utile, cruciale pentru reformiști. Pentru toți un milion și jumătate.
Puterea se câștigă prin alegeri. Adică pe baza voturilor cetățenilor care se prezintă la vot. Nu există șeptari pe care să-i poți scoate din mânecă și prin intermediul cărora să suprascrii fraza de la începutul paragrafului. Soarta democrației poate fi în cumpănă, miza poate fi independența justiției sau supraviețuirea politică a șefului șefului șefului tău sau chiar Binele-cu-B-mare. Nu contează. Tot prin alegeri și prin voturi se obține puterea.
Anul ăsta cauza reformistă nu are în mână niciun jolly joker și este la capătul care nu trebuie al mitralierei electorale.
Ăsta e fondul. Un milion și ceva de oameni + aliați temporari versus restul lumii. Ignoră ce te împiedică să vezi fondul.
Ignoră afirmațiile că „românii sunt proști”, se vehiculează doar după înfrângere. Nimeni din tabăra reformistă nu afirma în ianuarie 2005 că românii sunt proști. Sau în vara lui 2007, când Traian Băsescu câștiga cu ușurință referendumul de demitere. Sau în ianuarie 2010.
Ignoră Antena 3, are câteva sute de mii de telespectatori pe seară, din care unii sunt oamenii care… urăsc Antena 3. Toate televiziunile de știri, împreună, atrag foarte rar 1,5 milioane de telespectatori în fiecare seară. Atenție: maxim 1,5 milioane. Incluzând B1. USL a fost votat de 4,4 milioane de persoane, Geoană a fost votat de 5,2 milioane în turul doi de acum câțiva ani. Disproporția între forța mass media și ce se întâmplă de fapt la vot e foarte mare. Asta nu înseamnă că trusturi mass-media care să susțină cauza reformistă ar fi fost inutile, dar problema e mai largă. Nu este că nu există destui Banciu sau că guvernarea PDL n-a avut și ea un Gâdea, un Ciutac, un Voiculescu.
Ignoră criza economică. USL n-a reușit să strângă atâtea voturi câte a strâns Geoană în 2009, când nu se luase nicio măsură de austeritate și nici ură față de Băsescu nu prea exista. Gândește-te că înainte de criza economică, când totul era roz, PDL cu o campanie bunicică obținea abia 2,2 milioane voturi. Reformiști mobilizați, primari mulți, Băsescu la apogeu. Și totuși, din șapte români aflați în țară doar unul a votat PDL. Unu din șapte. Criza doar a expus adevărul gol-goluț care exista de mult.
Ce urmează?
În toate țările din Europa de Est a avut loc și s-a încheiat lupta dintre reformiști și neo-comuniști.
În 1990 reformiștii maghiari au câștigat alegerile, au reformat economia, în 1994 au pierdut alegerile, au dispărut.
În 1990-1991 reformiștii polonezi au câștigat alegerile, au reformat economia, au început să piardă alegeri, în 2001 n-au mai intrat în parlament, au dispărut.
Reforma fusese o platformă cu susținere populară limitată în timp, nu era îndeajuns pentru crearea unor forțe politice stabile și mai ales performante. Conservatorismul și, într-o măsură mai mică, liberalismul (la nivel real, nu un cuvânt pe o foaie lucioasă) au asigurat această bază de care era nevoie. Succesul acestor partide post-reformiste în Ungaria și Polonia a fost atât de mare că în aceste țări, acum, *stânga* e compusă din 4-5 partide care se ceartă pe 20 de procente și discută veșnic despre „unitate / unificare”. Prin comparație, în România sunt milioane de oameni care nu știu că sunt conservatori.
La noi, conservatorismul nu ar fi reformismul-cu-minus-în-față. Un partid conservator ar îngloba lupta împotriva corupției și pentru apărarea statului de drept într-o platformă mai largă, bazată pe valori, persuasiune și pe interesele votanților. Cu paradigma reformistă-și-atât nu câștigi alegeri, ci guvernezi o țară. Cu ea nu convingi milioane de votanți, ci câțiva autori de manuale de istorie. Paradigma creează oameni care să fie numiți în funcții, nu oameni care să fie aleși. Nu întâmplător opoziția are mulți potențiali prim-miniștri, mulți potențiali miniștri de externe, mulți potențiali miniștri ai culturii dar n-are oameni care să câștige campanii cu excepția câtorva vechi PD-iști de prin Ardeal, oameni cu reputație bună în orașele lor și cam atât.
Vei auzi că marele pericol în 2014 este înfrângerea cauzei reformiste, distrugerea României, etc etc.
Să ne uităm la altceva: cum va sta situația după 2014? Care vor fi efectele înfrângerii? Ce va rămâne pe scenă?
Dacă ne gândim la răspunsuri, descoperim marele pericol echivalent sau superior celui de mai sus.
Marele pericol este înfrângerea călâie, înfrângerea neasumată, înfrângerea după care toate partidele „de dreapta” zâmbesc fericite din colțul gurii pentru că știu pe cine pot da vina ca să scape nepătate. Înfrângerea unui om, unui candidat, unei sigle. Ceilalți vor da vina pe Băsescu, Băsescu pe ceilalți, etc. Marele pericol este să se creadă că paradigma e OK, e stabilă, face performanță, „avem acum niște ani mai proști dar putem continua la fel”.
Din alegerile din 2012 s-a ratat extragerea lecțiilor din înfrângere (măcar la asta e bună o înfrângere). În mod total nesurprinzător, lucrurile au continuat în rău și vor continua în rău până se curăță scena de paradigme falite electoral.
După ultima bătălie a reformismului, să sperăm, va urma prima bătălie a dreptei.