Femeie fiind, nu am să înțeleg niciodată cruzimea generică a femeii care își ucide pruncul. Mai rău, care delegă pe altul să facă asta, plătind crima.

Ce s-a întîmplat în Irlanda nu e, așadar, decît o nouă victorie a barbariei și a lipsei de umanitate din noi. Pe care, clar, niște neterminați și neterminate o salută. Pentru că mamele lor, nici măcar nu e meritul lor personal, au lăsat cursul natural al vieții în desfășurarea lui firească, iar ei cred că astăzi pot vorbi pentru nenăscuți.

Cu fiecare asemenea ”victorie” progresistă ne întoarcem în Evul Mediu atît de hulit, și mai înainte. Mai cruzi și mai iresponsabili.

Și totuși, a nu fi legalizat avortul în România, imediat după revoluția din 1989, ar fi însemnat ce? Mai aveam nevoie de morți, uneori mamă și copil, mai eram săraci, continuam să nu avem mijloace contraceptive? Ce a determinat guvernanții de atunci să ia, printre primele măsuri, legalizarea avortului?

Libertatea. Sau iluzia libertății (România a fost singura țară socialistă cu avortul interzis). Asta aveau să pună pe masă, pe lîngă alte (pseudo)libertăți, pentru a accede la putere garniturile 2 și 3 (uneori și 4) ale partidului comunist și ale securității.

Nimeni, timp de 28 de ani, nu a făcut o adevărată campanie națională de conștientizare a faptului că avortul e crimă. Ca urmare, în timpul ăsta am mai pierdut o dată, ca număr, populația României, în avorturi.

Și totuși, soluția nu este interzicerea avortului. Soluția este lăsarea lui fără obiect. Convingerea femeilor că asta nu e o opțiune, deși e legală. Apelarea la toate mijloacele de ajutor pînă la a lua în discuție măcar problema avortului. Acceptarea conștientă a consecințelor faptelor tale. Răspunderea personală, în final.

Pentru că dacă avortul e în continuare văzut ca cea mai simplă modalitate de a scăpa de o sarcină nedorită, crima devine lege. Și unde oprim crima? La 14 săptămîni, la 16, cu puțin timp înainte de a naște (s-a pus problema în SUA, iar candidata democrată Clinton a spus că susține) ori chiar după naștere?

Marele pericol pe care îl reprezintă avortul ăsta este, relativizarea vieții. Oricine și oricînd, fără motive serioase, poate scăpa – legal! – de o viață care îl ”încurcă”.

Știu, mi se va spune că exagerez și că nici vorbă de așa ceva. Eliminăm numai ”un grup de celule”, ce crimă e asta?!

Nu. Nu exagerez. Nu eliminăm numai ”un grup de celule”, eliminăm o viață în plină evoluție. Cu cît vom conștientiza mai repede acest lucru, cu atît mai bine.

Marea provocare a dreptei românești (pentru că avortul a fost legalizat de bolșevici, prima dată în istorie în 1922, în URSS) rămîne să determine lumea să conștientizeze ce înseamnă avortul, nu să-l interzică. Dovada umanității noastre va fi respingerea avortului ca soluție, nu interzicerea lui. Pentru că dovada responsabilității umane (de care mulți fac așa un caz, neștiind nici măcar ce presupune) este să gîndim înainte de a acționa. Sau a executa.

Uciderea nenăscuților în pîntecele mamelor nu înseamnă astăzi altceva decît oroarea despre care învățăm că a fost făcută de Irod cel Mare, dacă învățăm. ”Eliberarea” atît de ușoară a femeii de ”povara” unei sarcini la care ea a contribuit conștient și, ca atare, de responsabilitatea derivată, nu e semn de emancipare, ci semn de întoarcere în tenebrele istoriei.

PS: În imagine aveți ”un grup de celule” în vîrstă de 10 săptămîni.

Later edit: adaug statusul de Facebook al lui Dragomir Daniel Tiberivs:

„Avortul e crimă în aceeași măsură în care în jurisprudența unei țări omorul unei gravide e considerat dublu homicid sau omor calificat. Ori consideri în ambele cazuri că fătul este persoană cu drept la viață ori scoți fătul nenăscut de la infracțiuni contra vieții. Nu există dublă măsură. Ori ori.

Bineînțeles fac referire la corectitudinea juridică (a nu se confunda cu corectitudinea politică).”