„Știam că cineva se va plânge de mine în viitor. Dar eu am crezut că acesta ar fi cel mai corect lucru de făcut. Nu e nimic greșit în a salva multe vieți omenești”. – Chiune Sugihara

Chiune Sugihara și soția sa, Yukiko, s-au trezit în dimineața zilei de 18 iulie, 1940, cu o priveliște tulburătoare.  În jur de 100 de oameni erau adunați în fața consulatului japonez din Kaunas, Lituania, acolo unde Sempo fusese detașat ca diplomat de guvernul japonez. Nu era nici 6 dimineața, iar toate acele persoane căutau o șansă la viață.

Chiune (Sempo) Sugihara s-a născut la 1 ianuarie, 1900, în orașul Yaotsu, azi cunoscut ca Mino. Elev cu note bune, a fost încurajat de tatăl său să devină doctor, dar visul său era să studieze literatura și să trăiască în altă țară. A studiat la Universitatea Waseda din Tokyo, orașul unde a văzut și anunțul care i-a schimbat viața: Ministerul de Externe japonez era în căutare de oameni interesați de o carieră diplomatică. A trecut examenul dificil, a fost recrutat și trimis să studieze rusa și germana la Universitatea Gakuin din Harbin, Manciuria.

După absolvire, a început să lucreze în guvernul manciurian, pe atunci controlat de japonezi. După 10 ani de muncă, în 1934, i-a fost oferită poziția de ministru de externe al Manciuriei, pe care Sugihara a refuzat-o în semn de protest pentru modul în care japonezii îi tratau pe chinezi. În 1938, a fost detașat la biroul diplomatic din Helsinki, Finlanda, iar un an mai târziu a fost trimis să pună pe picioare un consulat de un om în Kaunas, Lituania.

A durat foarte puțin timp până ce războiul a început; după invazia nazistă a Poloniei, mulți evrei polonezi au găsit siguranță spre est, în Lituania. Poveștile pe care le aduceau cu ei erau de necrezut și, într-adevăr, mulți nici nu i-au crezut. Și nici Lituania nu era o zonă sigură pentru ei, fiindcă respirația mașinăriei naziste – după ce deja își asigurase dominația în Vest – se simțea îndreptându-se spre est. Au auzit de două insule coloniale olandeze – Curacao și Guiana – ce nu cereau vize de intrare. Primiseră asigurări de ajutor de la consulul olandez, Jan Zwartendijk, însă mai rămânea un obstacol uriaș: ca să ajungă la insule, refugiații evrei trebuiau să treacă prin URSS. Consulul sovietic le-a spus că, dacă vor să obțină permisiunea să treacă prin URSS, vor trebui să facă rost de vize de tranzit de la japonezi.

La vederea imaginii din acea dimineață de iulie, Sugihara a fost pus în fața unei situații definitorii. Pe de-o parte, el era diplomat de carieră, crescut și educat în spiritul tradițional japonez al obedienței și respectului față de autoritate. Născut la început de secol, valorile care i-au fost inculcate au fost cele dominante pentru societatea japoneză la acea vreme, în special într-o familie cu tradiție de samurai: koko (dragoste de familie), kodomo no tameni (de dragul copiilor), giri și on (datorie și responsabilitate), gaman (stăpânirea emoțiilor) și, mai ales, haji wo kakete (nu aduce rușine familiei). Pe de altă parte, Sugihara încălcase deja câteva dintre aceste legi cardinale: a refuzat să asculte dorința tatălui său de a deveni doctor, urmându-și propria cale – ceea ce reprezenta un curaj masiv în acel context; prima sa căsătorie a fost cu o rusoaică pe nume Klaudia Semionovna Apollonova, timp în care s-a convertit la creștinism ortodox; a refuzat postul de ministru de externe și s-a opus fățiș multor politici ale Guvernului japonez. Să asculte de conștiință acum părea cel mai evident lucru de făcut.

Sugihara a trimis un mesaj cerând permisiune de la Tokyo. La acea vreme, vizele de tranzit erau acordate doar persoanelor cu vize legitime pentru o destinație viitoare Japoniei și care puteau dovedi că se pot întreține singuri cât timp stau în Japonia. Niciunul dintre evreii în căutare de vize nu putea aducea o așa dovadă. Sempo a trimis trei mesaje separate Guvernului, a fost refuzat de trei ori.

După ultimul refuz, Chiune și Yukiko au răspuns conștiinței. De pe 31 iulie până pe 5 septembrie, cei doi soți au stat zilnic scriind și semnând vize. Asta făceau de dimineața până în noapte, fără oprire, timp de aproape o lună. Scriau și semnau peste 200 de vize pe zi, în mod normal munca pe o lună din partea consulului. Yukiko îl servea cu sandvișuri pe care uita să le mănânce și seara îi masa mâinile obosite. Din când în când, Sempo ieșea la oamenii care stăteau în așteptare și îi asigura că va face tot ce-i stă în putință să îi ajute pe toți.

După un timp, Sugihara a primit un mesaj de la Tokyo care i-a reamintit:

„Trebuie să te asiguri că refugiații și-au finalizat procedurile pentru vizele de intrare, și trebuie să mai dețină și banii de călătorie sau banii care le sunt necesari în timpul șederii în Japonia. Altfel, nu ar trebui să le acorzi vize de tranzit”.

În răspunsul său, Sugihara a admis acordarea de vize oamenilor care nu și-au pus la punct toate detaliile, dar asta fiindcă Japonia este singura țară de tranzit pentru insulele olandeze, iar vizele sunt necesare pentru trecerea prin URSS. Tokyo a scris înapoi că URSS insistă acum ca Tokyo să onoreze toate vizele emise de consulii săi.

Sutele de aplicanți pentru viză s-au transformat în curând în mii, iar pe 3 august guvernelor străine li s-au dat 3 săptămâni să-și încheie misiunile diplomatice și să părăsească Lituania, sub ocupație sovietică. Perioada s-a extins apoi până pe 4 septembrie, zi în care Sugihara a continuat să acorde vize chiar și după ce s-a mutat din clădirea consulatului la Hotelul Metropolis, până dimineața următoare când avea trenul de plecare spre Berlin. A continuat să completeze și să semneze vize chiar și în tren, de unde afară așteptau alte sute de evrei. Le întindea vizele pe fereastra trenului, îi dădeau unui singur refugiat să împartă și la restul, iar când trenul începuse să se pună în mișcare a aruncat foile de viză necompletate și ștampila de consul pe geam.

După ce evreii își primeau vizele, se urcau în trenuri spre Moscova, de unde plecau pe calea ferată trans-siberiană la Vladivostok. De acolo, majoritatea mergeau la Kobe, Japonia, unde stăteau câteva luni de unde erau trimiși la Shanghai. Numărul exact de oameni salvați de Sugihara este greu de dedus, dar se estimează că între 6000 și 10.000 de evrei au beneficiat de pe urma vizelor acordate de japonez.

Guvernul japonez nu a acționat imediat pe lipsa de obediență a consulului, găsindu-l util pe perioadă de război. După o perioadă scurtă în Berlin, Sugihara a fost detașat la Praga, unde a oferit 33 de vize de tranzit refugiaților evrei. În martie 1941, a fost transferat la Konigsberg (Kaliningrad), unde a stat până în noiembrie al aceluiași an, când a ajuns în România. În septembrie 1944, Sugihara și familia lui au fost încarcerați de către sovietici, de unde au fost eliberați după 18 luni, în 1946. La 2 luni după întoarcerea în Japonia, a fost eliberat de sarcini, și trebuia să-și recalculeze întreaga viață. A lucrat o perioadă ca traducător și interpret, iar ultimele două decenii a lucrat ca manager la o companie de export cu afaceri în Moscova.

În 1985, a fost numit Drept Între Națiuni. A murit în următorul an într-un spital în Kamakura.

„O fac doar pentru că îmi este milă de oameni. Ei vor să iasă afară, așa că îi las să aibă vizele”.