Serile erau tot mai grele. Vapoarele țipau răgușit unele la altele, făcându-și anevoie loc în rada micului golf. De la un timp, a refuzat să se mai ducă în port, la oficiul de înregistrare a noilor veniți, acolo unde lucra bunul său prieten Mustafa, singurul de la care ar fi putut afla vreo veste de la ea, în cazul în care s-ar fi întors.

Au trăit o poveste foarte bizară, o dragoste ascunsă cu grijă între habotnicia prietenilor lui și prejudecăților – uneori alimentate de episoade sângeroase trăite – familiei ei. Mâinile lor, când s-au căutat prima dată, au uitat religia, și-au uitat dumne-zeii, inima a uitat să bată după rugile tradițiilor și și-a început propriul ritm, neștiut, subtil, înspăimântător pentru ceilalți, dar atât de blând pentru ei. Stăteau adesea pe pietrele aspre ale țărmului Mediteranei, nu departe de Byblos, doar ca să-și numere bătăile inimilor, ca și cum lumea se împarte între bătaia de-acum și cea care imediat următoare, ca și cum ei nu sunt decât două inimi umblătoare din țărm în țărm.

Nimic nu e mai înspăimântător pentru ceilalți decât două bătăi în același ritm.

Nu se mai ducea în port. Dacă s-ar întoarce, într-o zi, casa lui ar fi singurul loc pe care ea îl știe pe țărmul Mediteranei.

***

(Liban, Byblos, 10 noiembrie 2009, Canon 20D)