Author Archives → Alexandru Vîjan

Aparenta de putere conteaza aproape la fel de mult ca puterea in sine. Versailles

Văd că Franța face ce știe mai bine acum spunând că asasinarea lui Soleimani este o acțiune destabilizatoare. Hai să punem lucrurile în perspectivă.

După Versailles, Germaniei i s-a interzis să aibă o armată mai mare de 100.000 de soldați (care e cam cât are România acum, btw, chiar mai mult). În 1935, regimul nazist a început remilitarizarea țării.

În 1936, a încălcat o altă regulă de la Versailles, remilitarizând Renania. Reușita asta a fost atât de neașteptată, încât nici lui Hitler nu i-a venit să creadă că puterile vestice l-au lăsat să facă asta. Totodată, i-a arătat dictatorului cu cine are de-a face.

În 1938, Germania anexa Austria. Vesticii la fel, „să nu destabilizăm”, „să-i dăm ce vrea și se potolește”. În același an, Germania primea control asupra Sudeției. Spun „primea control” fiindcă Sudeția i-a fost literalmente oferită pe tavă – dar știți și voi povestea.

Acum să fie înțeles, în niciun punct menționat aici Germania nu prezenta un real pericol militar pentru Anglia și Franța. În 1936, armata nazistă putea fi pusă la respect fără mare efort. De fapt, Hitler a fost extrem de ezitant în decizia de a remilitariza Renania, fiindcă știa că militar nu ar avea nicio șansă în fața vestului. Nici măcar în 1939, la momentul invadării Poloniei, armata nazistă nu era la fel de bine dotată ca Franța (care atunci avea cea mai numeroasă armată din Europa) sau Marea Britanie. Franța avea mai mulți soldați, mai multe tancuri și mai multe avioane decât Germania în 1939.

Ce a făcut atunci diferența? Moralul și încrederea în sine. Deși în orice moment al anilor 30 puterile vestice puteau pune cu botul pe labe Germania, ele nu au avut încrederea în sine să o facă. Lăsând spațiu de manevră Germaniei, ele și-au pierdut orice moral în fața unor gangsteri politici care mai mult lătrau decât puteu mușca la acel moment. Vestul, exact pe dos, deși putea mușca letal, a ales să nu o facă. A vrut să fie împăciuitor de frica unui conflict, deși dacă mușcau la momentul potrivit Germania putea fi făcută pachet și azi nu mai scriam asta pe aici.

Sigur că e ușor să fii judecător în retrospectivă. Dar tocmai fiindcă avem aceste exemple din trecut, nu trebuie să ezităm să apelăm la ele ori de câte ori e cazul. Ne-ar salva să tot repetăm aceleași greșeli.

Aparența de putere contează aproape la fel de mult ca puterea în sine. Toată lumea știe că America are puterea militară să transforme Iranul în parcare dacă-și pune mintea cum trebuie. Dar dacă o țară ca America ar permite prea multe sfidări la adresa sa fără reacție, curând și-ar pierde statutul în ochii lumii. Fiți siguri că după asasinarea teroristului, planurile îndrăznețe ale iranienilor au fost amânate pe plan nedeterminat, unele anulate din start.

Roșu pe alb: Puterea manifestă sau manifestație pentru putere

Așteptam RATB-ul în stație, iar în cele 10 minute cât am stat acolo am numărat 8 autocare pline cu oameni cu direcția Piața Victoriei. Pe treptele gurii de la metroul Victoriei erau în fața mea numai tricouri albe care dădeau să iasă în mulțime. De afară se auzea o muzică îngânată pe care nu am reușit să o deslușesc în cele 30 de minute cât am stat printre oameni; nici nu m-a interesat prea tare. Se auzea de la scena amplasată spre centru.

 

Cu extrem de rare excepții, manifestanții s-au supus codului vestimentar impus de organizatorii pesediști. O mare de tricouri albe, în care făceau discrepanță cele câteva tricouri roșii și, pe alocuri, negre. Erau multe drapeluri fluturate, laolaltă cu pancarte profesioniste – niciuna dintre pancartele văzute nu erau create de manifestanți, ci se vedea de la o poștă că fuseseră înmânate de organizatori. Semne cu „Statul paralel” sau capul lui Iohannis pus pe un trup gras, la care se alătura textul: „Țara mutului bine făcut!” Plus multe altele, printre care și placarde cu județele de proveniență ale grupurilor respective, scrise pe un fond roșu.

Suma mâinilor nu a fost mai mare decât cea a dinților, cum merge gluma. Ceea ce refuză mulți să priceapă este că PSD are votanți din absolut toate sectoarele de vârstă; ca atare, și în Piața Victoriei am întâlnit oameni de toate vârstele. Tineri de 20 de ani, precum și bătrâni de 60. Femei, precum și bărbați.

Nu mi s-au părut niște oameni care nu-și doreau să fie acolo. Se vedea pe ei că sunt oameni simpli, probabil mulți fiind la prima vizită în București, iar ei păreau dornici să profite. Râdeau cu poftă, discutau zgomotos, mai spărgeau nelipsitele semințe (asta am văzut la cei foarte tineri). Pe mimica și în limbajul trupului multora dintre ei, însă, se remarca o doză de inadecvare, de inconfortabilitate, de căutare a unei mai bune poziții în care să stea, un mod mai limpede de a merge. Într-adevăr, mulți dintre ei se simțeau pierduți și nesiguri.

Am petrecut în jur de 30 de minute, însă suficient cât să iau pulsul mitingului și al oamenilor ce-l compuneau. Îndreptându-mă spre metrou, văd o mică contramanifestație de circa 100 de oameni, bine izolată de jandarmerie. Strigau „jos hoții!” când treceam eu pe acolo. Era în jur de ora 7. Am observat o pancartă în mâna uneia dintre manifestante, pe care scria: „Decât să trăiești după legea hoților, mai bine mori după legea ta!” Am luat o poză – de la o mică distanță, fiindcă jandarmul m-a atenționat să nu mă apropii de gard – și m-am îndreptat spre metrou. Lângă, un manifestant PSD care-i privea îi spunea unui altuia: „Dar n-au cum să intre aicea, nu?” Probabil acea sută de contramanifestanți ar fi reprezentat un pericol fizic pentru cele câteva zeci de mii de manifestanți pro-guvern.

Am plecat de acasă curios, iar cele 8 autocare numărate în stație au fost ca un duș rece. Citisem despre zecile de autocare plecate numai din Brașov, precum și din alte județe, însă ăla a fost primul meu contact franc cu ce înseamnă toată operațiunea asta a PSD-ului. Am plecat din Piață îngândurat, supărat, chiar nervos. O demonstrație de forță a partidului la guvernare ce părea să se transforme în succes. Nu-mi mai rămânea la ora aceea decât să sper că va începe să plouă.

Fiindcă Binele cere sacrificii

Gândiți-vă cât de greu a fost pentru un soldat american debarcat de Europa în D-Day să înțeleagă exact ce face el aici. Sigur că la nivel rațional știa, i s-a și explicat ani la rând cum Germania trebuie oprită, că distrugerea Germaniei era necesară pentru eliminarea Axei Răului.

Însă pentru americanul de rând, Japonia părea principalul inamic, iar imaginea unei Germanii care domina și făcea măcel peste ocean era prea îndepărtată. În fond, Japonia a atacat Pearl Harbor, nu Germania.

Una dintre cele mai impresionante scene din Band of Brothers se întâmplă undeva prin episodul 4 sau 5, în care un soldat îi vorbește altuia care era copleșit de frică: „știi care e problema ta? Ai impresia că poți să scapi viu din chestia asta. Și asta te ține înapoi.” Cam asta era starea de spirit printre mulți soldați.

Episodul 9 din serie se numește „Why we fight”. Axându-se mai mult pe partea morală și motivațională a poveștii, este probabil cel mai bun și revelator episod dintre toate.

Avem parte de un întreg build-up, scene cu discuții în care soldații, sătui deja de un război care nu era al lor și pe care nu-l înțelegeau, își puneau sub diferite forme aceeași întrebare: „noi ce căutăm aici?”

E o scena în care unul dintre ei citește într-un ziar un articol ce se dorea motivator, în care se explicau cum „naziștii sunt răi”. Replica altuia a fost: „no shit! The nazis are evil?” Ca o continuare la acea scenă, vedem un camion cu prizonieri germani trecând pe lângă ei în sens opus, la care unul dintre soldați urlă: „fritzi nenorociți, din cauza voastră suntem aici!”

Era un complet de confuzie și nihilism în ceea ce privește scopul misiunii lor în Europa de Vest, departe de familiile lor, de soții, de iubite și de părinți.

Până când compania face descoperirea. Era un lagăr de concentrare în care se mai aflau câteva sute de prizonieri, toți evrei polonezi. Era lăsat în paragină, gărzile naziste fugiseră de frica trupelor americane, iar prizonierii fuseseră lăsați să moară de foame și de sete. Erau femei, bărbați și copii, toți piele și os, cu coastele ce le ieșeau prin piele și ochii ce le ieșeau din cap. Abia dacă aveau putere să vorbească.

Vorbind cu ei, soldații aflau că nu fuseseră închiși pentru vreo crimă anume. Dar exista ceva ce-i lega, pe care l-au descoperit curând: toți erau evrei. Muzicieni, profesori, doctori. Oameni nevinovați, cu singurul păcat fiind acela de a fi evrei.

Soldații nu aveau cuvinte. Aceiași oameni care se întrebau ce caută ei acolo nu cu mult timp în urmă, aceiași oameni care încercau să găsească un scop în toată mizeria aia, înțelegeau de ce sunt acolo, de ce au luptat și de ce mulți dintre camarazii lor au pierit în gloanțe. Fiindcă Binele cere sacrificii.

Normies și ruptura care a zguduit Occidentul

La sfârșitul lui august 2016, Hillary Clinton, pe atunci favorită la câștigarea președinției Statelor Unite, ținea un discurs care a stârnit varii reacții de la toată lumea atentă: stupoare și râsete din diferitele părți ale spectrului politic, aprobare și aplauze dintr-o parte, distracție și posibilitate infinită de trolling din partea cealaltă. Era seara în care o lume întreagă afla, din gura doamnei Clinton, de abominabila grupare alt-right, încărcată de tot setul de epitete caracteristice – rasistă, xenofobă, extremistă. O cloacă de deplorabili, cum avea să-i numească, două luni mai târziu, madam Clinton pe o bună parte dintre susținătorii adversarului său – dar nu orice fel de deplorabili, ci cel mai respingător fel cu putință.

Răspunsurile urmate discursului din august au depins de partea ce le emitea. Susținătorii candidatei au felicitat-o pentru curajul fenomenal de a scoate la lumină tot ce are mai rău de oferit umanitatea la acea oră. Pepe, broasca verde cu caracter ubicuu adoptată de susținătorii lui Trump de toate culorile ca un simbol – despre care vorbise și Clinton – era la scurt timp declarat de Liga Anti-Defăimare un simbol de hate-speech și extremism. Niște oameni oribili, care doreau să distrugă lumea așa cum o știm (sau așa cum o doresc fanii lui Clinton), puși pe adus în spațiul public ura, rasismul, xenofobia, homofobia, misoginismul și separatismul. Susțin că-s mari adepți ai libertății de exprimare, deci niște criptonaziști. La mijloc se mai aflau voci cumpătate care spuneau clar: Clinton a intrat într-o capcană. În cealaltă lume, cea a extremiștilor, distracția se întețea. Pentru ei, o bună parte trolli de profesie care se hrănesc din atenția și din iritarea stârnită la ceilalți, discursul din august a însemnat o mină de aur. Izolații, neauziții, ignorații, trupele internetului, memarii, introvertiții, autiștii – sute de milioane de oameni știau acum de existența lor. Mulți dintre aceștia începeau să le acorde acum o importanță mult mai mare decât își acordau chiar ei înșiși. Meme și hohote de râs au inundat internetul. Ei erau trupele de la firul ierbii ai campaniei Trump, cei ce vor deveni deplorabili. Cei care picau în capcanele lor sau a ceea ce ei numesc mainstream media erau niște normies.

Una dintre primele folosințe ale termenului de „normies” se găsește în cartea lui Stephanie Brown, intitulată „Tratarea alcoolicilor: dezvoltarea unei model de recuperare”, unde termenul este folosit pentru a descrie indivizii non-alcoolici. De aici, termenul evoluează până la definiția oferită de Dicționarul Oxford, în care normies sunt prezentați ca indivizi care nu sunt parte a unei subculturi sau a unui grup distinct. O persoană convențională, anostă, fără nimic ieșit din comun. O persoană plictisitor de normală. Un normie.

În context politic, astfel, un normie devine o persoană care aderă la narativele, direcțiile, ideologiile și practicile politice promovate de marele canale media și publicații și de politicienii de vârf. Sigur, să te uiți sau să citești CNN, The New York Times, Washington Post, BBC, The Guardian nu te face automat un normie; normie ești atunci când chiar iei de bună ce se spune în aceste publicații și, mai ales, când alternativele ți se par de neconceput. Fox News, mult-blamata publicație mainstream conservatoare, este și ea o publicație pentru normies. Deși eminamente o coaliție de dreapta, de la liberali clasici până la conservatori sadea, susținătorii lui Trump care au ajuns să se disocieze de normies politici, au ales să se disocieze și de publicațiile sau politicienii de dreapta care doar mimează dreapta politică, dar când vine vorba de chestiunile arzânde, acestea chiar ajung să nu se mai distingă de Stânga în abordarea lor sau să le ignore cu totul. Problema imigrației ilegale a fost una ascunsă sub covor sau, pur și simplu, tratată ca un fapt al vieții care nu are soluție și cu care americanii vor trebui să se obișnuiască. Problema Chinei a fost, de asemenea, ignorată. Mantra rasismului și misoginismul endemic ce încărca discursurile politicienilor de vârf – fie ei de stânga sau de dreapta – de ani buni, un rasism și misoginism ce păreau ținute de politicieni de Stânga ca pe bunicul mort, pentru care familia încă încasa pensia, părea că devine nimic mai mult decât o glumă proastă.

Toate aceste marote – și altele – și puncte moi ale Stângii au ajuns girate ușor-ușor și de o dreaptă împinsă din ce în ce mai mult la Stânga de un trend politic ce virează și el, necontenit, spre Stânga. Marote și atitudini care au ajuns să lase cu ochii în soare o proporție însemnată de populație americană, dar nu numai. Trump a reușit să adune aceste rămășițe de spirit și să le ridice printr-o campanie ca nicio alta; reușind să pună degetul exact acolo unde se află durerea multora, nu putea decât să atragă asupra sa decât atitudini dintre cele mai polarizante. Când a vorbit despre ceea ce avea să ajungă laitmotivul campaniei sale – Zidul – presa nu s-a abținut din a-i atribui epitetele cele mai flatante: rasist, extremist, nazist și, bineînțeles, nelipsita comparație cu Hitler. Era greu de spus la acel moment dacă Zidul era o metaforă sau se va concretiza în zid real, la granița cu Mexicul. Cert e că Trump a vorbit atunci pe un subiect îngropat cu grijă, cu apăsarea omului care dă impresia că are de gând să-și ducă la îndeplinire promisiunile.

E greu de spus ce a fost în capul normies atunci, pe durata campaniei lui Trump. E vorba de aceeași categorie de oameni, mulți dintre ei, cu siguranță, aceiași oameni, care au asistat la campania presei de denigrare a lui W. Bush, în urmă cu 10-15 ani. Ne amintim, desigur – nu știm dacă și ei – cum și Bush Jr. a fost Hitler la vremea lui. Într-adevăr, se pare că la 70 de ani de la moartea lui Hitler Întâiul, avem o epidemie de hitleri împrăștiați din Statele Unite până în Europa. Pe o insulă în vestul Europei, se ducea o altă bătălie printre suspinele de stupoare ale normies, din nou, de la politicieni, la presă, până la publicul bine educat și îmbrăcat. Brexitul a dovedit existența unui imens coș de deplorabili, inspirați de Nigel Farage, moștenitorul de flacără al lui Oswald Mosley.

Așa cum spune și numele, starea de normie pare a fi una din oficiu. Până acum câțiva ani, era și capitolul în care marea majoritate rămâneau. Avântul internetului, democratizarea informației și, desigur, ca o culminație, apariția rețelelor de socializare în care orice neica-nimeni poate deveni transmițător de informație și formator de opinie, au dus la apariția a două lumi din ce în ce mai separate și incomprehensibile una pentru cealaltă. O lume veche, paradoxal, reprezentată de Stânga, atentă la giganții media cu ștate vechi, la autointitulații experți (mulți cu trese în lupta activistă) și la propriile sentimente, și de o dreaptă învigorată, tânără, fără mize de natura medaliilor sau titlurilor.

La un an distanță de la alegerea care a produs pagubă sentimentală în tabăra normie, apocalipsa promisă de ei într-un regim Trump întârzie să apară. Femeile și gay-ii nu se află încă în lagăre de concentrare și nu a început încă o mișcare sistemică și sistematică de linșare a negrilor americani. Mustața de Charlie Chaplin se lasă și ea așteptată. E drept, Trump a reușit să rupă niște inimi chiar în propria sa tabără de susținători ardenți, alt-right-ul; prima trădare a lui Trump a venit în aprilie, când niște rachete au atins o bază militară siriană, aducând pagube dictatorului sirian și supărare din partea rușilor. Nici semnele de prietenie ale lui Trump față de Israel – culminând cu mutatul ambasadei americane la Ierusalim, într-un gest istoric – nu le-au picat prea bine multor alt-righteri, care au dezafectat în rânduri. Mulți alt-righteri, foști fani masivi ai lui Trump, cred acum că Trump e doar un politician ca toți restul, un vândut, un parvenit și, ultimamente, doar un alt normie.

Până una-alta, Trump nu face nimic din ce nu a promis în campanie. Trump și-a declarat prietenia față de Israel de la început – fanii lui anti-semiți au preferat să creadă că Trump doar mimează pentru a fi ales, iar adversarii lui au preferat să ignore asta cu totul, din comoditate. În ciuda isteriilor pe tema anti-gayilor din partea adversară, Trump s-a afișat cu steagul LGBT și și-a declarat sprijinul față de ei. În fața cui? În fața bigotismului islamismului, un alt punct central al campaniei lui Trump pe care, după un an de zile, încă ține să îl implinească. Nu este vorba, deci, că Trump devine un normie, ci de faptul că oameni din ambele tabere – păstrând proporțiile și natura – au cules din vorbele lui Trump prealegere numai ce îi ajuta să-și confirme propria viziune despre ce se întâmplă.

Cel mai mare pericol la Trump nu este că va deveni normie; în mod evident, el nu are nimic de câștigat prin asta. Zâmbetele de salon în goana după fonduri, dorința de a face parte din lumea bună și de a da bine, toate astea îi par probabil futile unui magnat imobiliar de 70 de ani care a avut viața pe care și-ar dori-o majoritatea populației planetei. Problema lui Trump ar putea fi identificată în vorbele unei fane oarecare de pe internet, care a spus: „Cum să nu-ți placă Trump? E exact ca noi dacă am fi miliardari.” Ar putea exista o sămânță de adevăr aici și de aici problema în viitor, în ceea ce-l privește. Mulți fani tineri ai lui Trump nu sunt oameni interesați de politică per se, ci au devenit interesați de politică odată ce Trump a apărut în scenă. În același trend, nu știm cât de repede vor deveni plictisiți de politică, atunci când vor realiza că politica nu înseamnă numai trollatul adversarilor și a mass-mediei. Că politica de multe ori e plictisitoare. În aceeași măsură, nu știm nici de Trump ce suflu va mai avea să fie același Trump și peste 2 ani. Se poate ca jocul politic să-l ungă cu toate alifiile; foarte posibil este și să descopere, peste 2 ani, că 4 ani la Casa Albă sunt arhisuficienți pentru el.

Pe Continent, ca și în Marea Britanie, punctul în jurul căruia a ajuns să se construiască această dihotomie deplorabili-normies (acolo unde ea există, și în măsura în care o face) este raportarea la Uniunea Europeană și la misiunea ei. Acolo unde normies rămân susținători ai Uniunii Europene, euroscepticii rămân deplorabili. Văzută ca o construcție a unității, toleranței, păcii, controlului, UE rămâne vârful de lance al stabilimentului politic european, susținut de politicieni de vârf de dreapta și de stânga, și de presă deopotrivă. În mod paradoxal s-ar părea, la fel ca în Statele Unite, progresiștii normies europeni devin cei mai aprigi tributari ai unui sistem centralizator, oligarhic, din ce în ce mai îndepărtat de omul de rând. La fel ca în Statele Unite, una dintre mizele principale rămâne suveranitatea națională. Trump în Statele Unite a vorbit răspicat despre cum țara a cedat prea mult teren organizațiilor internaționale, prin tratate și schimburi dezavantajoase pentru SUA; a fost aplaudat la scenă deschisă de o grămadă de oameni care gândeau la fel, dar nu s-a găsit nimeni să o spună cu voce tare. În Europa membră UE, sentimentele erau de aceeași natură, iar aici obiectul principal era chiar Uniunea Europeană. Segmentul celălalt aplauda această deschidere; educați într-o lume a globalizării, a schimbului liber și a comerțului între țări, a schimburilor culturale, a restaurantelor specifice la fiecare colț, devenea greu de înțeles pentru mulți normies de ce internaționalismul ar fi rău; dacă politicile de imigrație oricum sunt atât de laxe, ce rost mai au granițele? Este o separație pe care nici mass-media, nici politicienii nu s-au obosit să o explice.

Venind spre est, lucrurile devin ceva mai amestecate. Este greu de deslușit în ce măsură raportarea la Uniunea Europeană poate fi, la fel ca în Vest, factorul de ruptură între deplorabili și normies, dar părerea mea este că deloc. Europa de Est a trăit pe pielea ei supranaționalismul, dincoace de Cortina de Fier. Tocmai de aceea, populațiile acestor țări, de la Polonia până la România, tind prin fibra lor spre euroscepticism. Știind ce înseamnă să primești directive de la lideri nealeși, reacția lor ajunge să fie una de prudență față de misiunea UE. În plus, marea problemă care a creat această ruptură în Vest – și anume politicile relaxate de imigrație, culminate cu criza refugiaților – nu a afectat Europa de Est. Fiind o regiune considerabil mai săracă decât partea vestică a continentului, mulți est-europeni au ajuns să facă sejururi la muncă în Vest după căderea comunismului, dar mai ales după aderarea unora dintre țări la Uniunea Europeană. Ca atare, est-europenilor le este oarecum mai greu să privească această situație prin ochelarii vesticilor; o situație unificatoare ar fi criza imigranților, începută în 2015. Ceea ce a declanșat mișcarea plăcilor tectonice în Vest s-a prezentat doar ca un murmur dezaprobator cvasiunanim în Est. Este greu, deci, să vorbim despre deplorabili și normies în estul Europei, fără a modifica cu totul datele discuției.

Cert este că ruptura nu s-a produs de ieri. Când vorbim de deplorabili și normies, vorbim despre un întreg conflict care a ars mocnit pe parcursul a ani întregi, până și-a găsit catalizatorul în câteva momente și evenimente cheie. Pornind de la nume, e clar că normies vor fi cei bine integrați și bine conectați: cei care au mers la facultăți bune, au urmat cursuri de literatură sau artă, au ascultat experții care au mers la aceleași facultăți și acum scriu la marile publicații ale lumii. Deplorabilii sunt neglijații; cei care au fost numiți rasiști când și-au exprimat o opinie la un curs de facultate la literatură sau arte; pentru care marile publicații și marii experți nu spun nimic care să aibă rezonanță cu el sau măcar legătură cu realitatea, așa cum o înțelege el. Politicienii, la fel, par că au uitat de ce sunt acolo. Și nimeni nu a încercat să le spună pe nume până într-o seară de august și, apoi, de octombrie. Și nu conta că era sau nu numele lor, o lume întreagă știa acum de ei. Și toți ceilalți erau niște normies.

Père Marie-Benoît: părintele evreilor

„Noi, în calitate de creștini, pretindem că suntem copiii spirituali ai lui Avraam. Ăsta ar trebui să fie un motiv suficient pentru a exclude orice fel de anti-semitism, anti-semitismul fiind o ideologie la care noi, creștinii, nu putem lua în niciun caz parte și împărtăși.” – Père Marie-Benoît

Părintele Marie-Benoît – Pierre Péteul – s-a născut în vestul Franței, la Bourg d’Iré, în 1895. A servit ca brancardier în Primul Război Mondial, rănit în Bătălia de la Verdun, fiind decorat cu Croix de Guerre. După război, și-a dat doctoratul în teologie la Roma, devenind o autoritate recunoscută în iudaism. Mai târziu, a intrat în Ordinul Fraților Capucini. A trăit o viață simplă la mânăstirea capucină de la Roma, dar în 1940, cu războiul izbucnit, s-a întors în patria natală, la mânăstirea capucină de la Marseille, când devenise clar pentru el că Italia va declara război Franței.

Nu a durat mult după instaurarea Regimului de la Vichy ca anti-semitismul nazist să ajungă practică deschisă în Franța, iar Benoît și-a luat angajamentul că va face tot ce îi va sta în putere să îi ajute pe cei în nevoie. Folosindu-se de contactele sale cu alte persoane dornice să ajute – preoți sau oameni de rând – a început să furișeze evrei în Spania și Elveția, prin sudul Franței, încă neocupată de germani. A făcut asta falsificând sute de certificare de botez, pașapoarte și alte documente la presa de tipar din beciul mânăstirii sale, care apoi erau distribuite evreilor.

În noiembrie 1942, când granița de sud a Franței a fost închisă de Germania și aliații săi, erau aproximativ 30.000 de evrei care trăiau în sudul Franței. Benoit a călătorit atunci la Nice, unde s-a întâlnit cu Generalul Guido Lospinoso, comisarul italian al afacerilor evreiești. Dorința lui era să-l convingă pe comisar să nu-i predea pe evreii din zona italiană germanilor; italianul s-a lăsat înduplecat. Tot la Nice, Benoît s-a întâlnit cu bancherul italian evreu Angelo Donati, care a venit cu un plan de a transporta 30.000 de evrei din Franța în Africa de Nord, prin Italia și apoi cu barca pe Mediterană.

Cu ruta Spania-Elveția blocată, Benoît trebuia să se reorienteze. În 1943, a fost aranjată o întâlnire între Benoît și Papa Pius al XII-lea – a cărui cooperare era necesară pentru aplicarea planului lui Donati. La auzul veștii că Regimul Vichy îi persecută pe evreii din Franța, Pius ar fi replicat, surprins, „cine s-ar fi așteptat la vreodată la asta de la nobila Franța?” Întâlnirea s-a încheiat cu promisiunea că Pius va face tot posibilul să ajute cu planul, care nu a mai ajuns să fie pus în aplicare. În septembrie 1943, Italia semna armistițiul cu Aliații, și nordul Italiei, împreună cu zona italiană din Franța, au fost ocupate de germani.

Asta nu l-a făcut pe Benoît să renunțe la misiunea sa. Înapoi în Franța, cu autoritate de la guvernul spaniol să decidă care evrei din Franța sunt de origine spaniolă, a reușit să trimită în Spania în jur de 2600 de evrei; nu se știe câți dintre ei aveau, într-adevăr, sânge spaniol. Mutat la Roma, a fost ales în comisia DESALEM-ului (Delegazione Assistenza Emigranti Ebrei) – cea mai mare organizație evreiască de binefacere din Italia. Când președintele său evreu – Settimio Sorani – a fost arestat de germani, Benoît a fost ales în locul său și, în noua calitate, a contactat ambasadele elvețiene, române, spaniole și ungare de la Roma, de la care a obținut mii documente de protecție, precum și documente false care permiteau libera circulație în capitala Italiei a mii de evrei. A reușit, de asemenea, să obțină de la poliția italiană cartele de raționalizare – asigurându-i că sunt pentru non-evrei – care, bineînțeles, ajungeau la evreii Romei. Întâlnirile DELASEM se țineau la mânăstirea capucină de la Roma, care primea razii periodice, iar Benoît a scăpat ca prin urechile acului în câteva ocazii. Odată cu arestul, torturarea și execuția de către Gestapo a majorității conducerii DELASEM, Benoît a fost nevoit să se ascundă permanent.

Numărul de evrei salvați de preot ajunge la 4000. Din mărturiile pe care le avem de la oamenii salvați de el, ni se spune că Benoît nu a avut niciodată vreuo tentativă de convertire a evreilor. O supraviețuitoare ne povestește cum Părintele i-a spus „fii o evreică bună”; un alt cuplu ne spune cum Benoît i-a sfătuit „sunteți evrei și trebuie să rămâneți evrei”.

În iunie 1944, la eliberarea Romei, comunitatea evreiască – condusă de rabinul Israel Zoller – a ținut o ceremonie oficială la sinagogă, în cinstea Părintelui Benoît. În 1966, a fost recunoscut de Yad Vashem ca Drept Între Națiuni. A murit în 1990.

Benoît a spus despre copacul plantat în onoarea sa la Ierusalim că „acest copac nu mă reprezintă numai pe mine, îi reprezintă și pe evreii curajoși alături de care am luptat și fără de care nu aș fi făcut mare lucru”.

André Trocmé: Le Chambon și conspirația bunătății

„Vom rezista oricând adversarii noștri vor cere de la noi supunere contrară învățăturii creștine. Vom face asta fără frică, dar totodată fără mândrie și fără ură.” – André Trocmé

Cuvintele astea le spunea André Trocmé enoriașilor săi din satul Le Chambon, la o zi după ce Mareșalul Petain a semnat tratatul ce consimțea cedarea tuturor evreilor din Franța pe mâinile germanilor, în 1940. Acestea au fost cuvintele care porneau acțiunile salvatoare de vieți pentru mii de evrei și alți refugiați care și-au găsit adăpost în micul sat din sudul Franței și în împrejurimile lui.

Pastorul André Trocmé sosise în Le Chambon, împreună cu soția sa, Magda, și cei patru copii, cu opt ani în urmă. Căuta un loc ferit, unde își putea predica ideile pacifiste ale cărora era un mare adept; intrase deja în câteva probleme cu liderii Bisericii Reformate Franceze, atunci când aceștia i-au interzis să-și mai predice pacifismul.

André Trocmé s-a născut în Saint Quentin, în nordul Franței, în 1901, într-o familie de hughenoți. După completarea studiilor preliminare la Universitatea Saint Quentin, pleacă să studieze religia la Sorbona; în timpul său acolo, a devenit atras de Asociația Internațională de Reconciliere (AIdR), o organizație ecumenică pacifistă fondată ca răspuns la ororile Marelui Război abia încheiat, iar în 1923 inființează aripa franceză a asociației. În 1925, pleacă să urmeze un seminar teologic la New York; acolo o întâlnește pe Magda. Magda Trocmé era născută în 1901, în Italia, dintr-o mamă rusoaică și tată italian; a absolvit Universitatea din Florența cu o diplomă în literatură, iar la New York asista la Școala de Asistență Socială. S-au căsătorit în 1926.

Întors din Statele Unite, Trocmé a preluat sarcina de pastor la un sat minier din nordul Franței, unde a început să-și predice filosofia pacifistă în plin aplomb, lucru care a atras atenția liderilor Bisericii Reformate. După mai multe atrageri de atenție, pastorul a hotărât să-și caute un loc unde va fi lăsat să își practice filosofia în pace – iar acest loc a fost satul din sudul Franței Le Chambon, care devenise refugiu pentru hughenoții persecutați de catolici cu secole în urmă. A devenit pastorul protestanților din sat, iar în 1938 a înființat, alături de un prieten de la universitate, Edouard Theis, un liceu creștin pacifist numit Colegiul Cevanol, care curând atrăgea studenți din întreaga lume. Lucrurile aveau să ia curând o turnură extrem de neașteptată.

„Nimeni nu a întrebat cine era evreu și cine nu. Nimeni nu a întrebat de unde ești. Nimeni nu a întrebat cine ți-era tată sau dacă puteai plăti. Ne-au acceptat, pur și simplu, pe fiecare dintre noi, primindu-ne cu căldură, adăpostind copii, deseori fără părinți – copii care plângeau în mijlocul nopții de la coșmaruri”. – Elizabeth Koenig-Kaufman, fost copil refugiat în Le Chambon

În 1940, Franța era cucerită de Germania și Regimul de la Vichy era instaurat; persecuția asupra evreilor din Franța, astfel, începea. Trocmé și colegii săi de la liceu au refuzat să jure credință noului regim. Efortul organizat de salvare a început în iarna lui 1940, când pastorul a luat legătura cu Qaukerii din Marseille pentru a-l ajuta să aprovizioneze cu alimente pe cei 30.000 de evrei străini aflați în tabere de detenție în sudul Franței. Burns Chalmers, unul dintre Quakerii de căpătâi, i-a spus lui Trocmé că ar putea să obțină eliberarea unor deținuți din tabără, însă nu aveau unde se să ducă, din moment ce nimeni nu era dispus sau pregătit să le ofere adăpost. Trocmé i-a dat asigurări că satul său, Le Chambon, va primi refugiați. Chalmers a putut negocia atunci eliberarea multor evrei – în special copii – din câteva dintre taberele de detenție sudice, precum Gurs, Le Milles și Rivesaltes. Trocmé s-a ținut de cuvânt – cetățenii satului său au adăpostit refugiații în case, magazine și chiar clădiri publice. Oricând sătenii aflau de vizite inopinate din partea jandarmilor Vichy sau germanilor, mutau refugiații în împrejurimi, pe unii dintre ei escortându-i chiar la granița cu Elveția. CIMADE, o organizație protestantă, era foarte pricepută în a găsi rute de evadare spre Elveția.

Refugiații erau în mare parte evrei de origine străină, fără cetățenie franceză, majoritatea dintre ei copii, motiv pentru care Le Chambon a început să fie cunoscut ca „Satul copiilor”. OSE, o organizație franco-evreiască ce servea ajutorării copiilor, a jucat un rol important în a-i escorta pe copii în sat și plasa în case private, pensiuni sau case fondate special pentru adăpostirea lor. Quakerii, congregaționaliștii americani, Crucea Roșie elvețiană, chiar și guverne naționale – precum cel al Suediei – au contribuit la menținerea adăposturilor. Refugiații primeau mâncare, îmbrăcăminte și documente de identitate false; copiii mergeau la școală și făceau parte din organizații de tineret. Pentru a păstra aparența normalității, evreii participau la serviciile religioase protestante, însă Trocmé îi încuraja pe evrei să-și țină propriile servicii în mod clandestin.

Deși o majoritate dintre refugiați, aceștia nu erau compuși doar din evrei. Vânați de autoritățile Vichy, au început să caute să caute sanctuar în micul sat din sud republicani spanioli evadați din tabere de detenție, germani anti-naziști, mulți francezi tineri care nu doreau să fie trimiși în tabere de muncă forțată germane, precum și membri ai Rezistenței franceze devenită activă în zonă în 1942.

Solidaritatea populației locale a forțat autoritățile Vichy să fie precaute în abordarea situației. Evident că o acțiune de a asemenea amploare era imposibil de ținut ascunsă de urechile autorităților. Uneori, jandarmii Vichy ofereau informări informale sătenilor referitoare la un viitor raid; sătenilor le era dat atunci timp să scape de orice urme de activitate ilegală. Asta s-a schimbat, însă, în 1942, atunci când sudul Franței – până atunci zonă neocupată de Germania – a fost și el ocupat.

În vara anului 1942, doi oficiali Vichy i-au spus lui Trocmé că știu tot ce se petrece în satul lui și i-au cerut o listă cu toți evreii adăpostiți acolo; cererea a fost însoțită de amenințarea arestului, dar pastorul nu a dat nici un nume. Două săptămâni mai târziu, în sat au sosit autobuzele menite să fie încărcate cu evrei, însă Trocmé i-a avertizat pe toți cei care îi adăposteau, iar autoritățile nu au reușit să găsească nici măcar un singur refugiat. Tipul acesta de raiduri devenise repetat frecvent, dar de fiecare dată autobuzele plecau goale. Niciun refugiat din zona aia – evreu sau nu – nu a fost capturat de autorități în acei ani; nimeni nu a trădat.

Nu toți au fost la fel de norocoși. Vărul lui André Trocmé, Daniel Trocmé, adăpostea evrei într-o școală din Verneuil, cam 400 de kilometri de Le Chambon. Într-un raid al Gestapo asupra școlii, evreii au fost descoperiți. Daniel nu era acolo, dar s-a predat de bunăvoie, crezând că e datoria lui să nu-i abandoneze pe cei cărora le-a oferit adăpost. A murit la Majdanek în 1944, gazat și apoi incinerat.

Varian Fry: prin cuvânt și faptă

„Nu puteam rămâne pasiv, atâta timp cât aveam o șansă de a salva măcar câteva dintre țintele sale.” – Varian Fry, 1945

În 1940-1941, lucrând dintr-o cameră de hotel și, apoi, într-un birou din Marseille, Varian Fry a salvat mii de scriitori, muzicieni, oameni de știință, filosofi și intelectuali – împreună cu familiile lor – din Franța aflată sub dominație nazistă. A devenit, astfel, primul american onorat cu distincția „Drept Între Popoare”.

S-a născut la New York, în 1907, din Lillian Mackey și Arthur Fry, de unde s-a mutat cu familia la Ridgewood, New Jersey. La vârsta de 9 ani, în timpul Marelui Război, aduna fonduri pentru Crucea Roșie Americană împreună cu prietenii săi. Un avid cititor, în 1926, absolvea Riverdale Country School; a intrat în primii 10% la Harvard, de unde a fost suspendat chiar înainte de absolvire din cauza unei farse, trebuind să repete ultimul an. A întâlnit-o pe Eileen Avery Hughes, pe atunci editor la Atlantic Monthly, cu care s-a căsătorit în 1931.

După căsătorie, cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la New York, unde, în plină criză financiară, au avut probleme să-și găsească slujbe. Eileen reușește să-și găsească un serviciu ca profesoară, iar Varian scrie pentru câteva publicații, printre care și The Living Age, revistă ce se concentra pe afaceri externe.

Ca jurnalist pentru The Living Age, Fry a luat pentru prima oară contact cu Germania lui Hitler în 1935, cu ocazia unei călătorii la Berlin, experiență care l-a transformat într-un anti-nazist ardent. A fost acolo martorul unei nopți de persecuție în care evreii berlinezi au fost bătuți până la sânge și batjocoriți; întors în Statele Unite după 3 luni, Fry descria în New York Times cum poliția „nicăieri” nu părea să „depună niciun fel de efort pentru a salva victimele de acea brutalitate”. Adăuga cum „ocazional, încercau să elibereze zone pentru desfășurarea traficului”. Mulțimile descrise de Fry erau formate din tineri și bătrâni, bine hrăniți și îngrijiți, care scandau „cel mai bun evreu e un evreu mort” și se purtau ca într-o zi de sărbătoare.

Ca urmare, Fry nu s-a limitat să fie doar un protestatar pasiv al ororilor de peste ocean, și s-a lămurit repede că jurnalismul e departe de a fi o armă suficientă. S-a apucat să strângă bani pentru susținerea mișcărilor anti-naziste europene și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Salvării de Urgență, o inițiativă americană privată care se preocupa, în principal, cu străinii care acum se aflau în Franța și puteau, de pe o zi pe alta, să cadă în mâinile naziștilor.

În 1940, ca reprezentat al Comitetului Salvării de Urgență, Fry a zburat la Marseille cu 3000 de dolari la el și o listă scurtă de refugiați aflați sub pericol iminent de capturare de către naziști. În Marseille, rețeaua lui Fry s-a ocupat cu falsificarea de documente și crearea de noi rute de evacuare; a oferit ajutor luptătorilor anti-naziști – atât evrei, cât și non-evrei – amenințați cu extrădarea în Germania sub auspiciile Articolului 19 din armistițiul franco-german (clauza „Predare la cerere”).

În cele 13 luni petrecute de Fry în Franța, mai mult de 2200 de persoane au fost ascunse în Villa Air-Bel, până se ivea oportunitatea de a fi evacuați. Apoi erau trecuți granița în Spania, de unde își făceau drum în Portugalia, iar apoi zburau în Statele Unite în siguranță. Alți exilați au fost ajutați de Fry să fie îmbarcați pe nave și trimiși spre Martinique, de unde aveau o rută sigură spre Statele Unite.

Americanul protestant a salvat, estimativ, între 2000-4000 de oameni, în cele 13 luni pe care și le-a petrecut în Franța, înainte să fie el însuși expulzat de Guvernul Vichy; de-a lungul întregii perioade, Fry s-a aflat sub supraveghere neîntreruptă din partea autorităților și a fost reținut și interogat în câteva rânduri.

Printre persoanele salvate de operațiunea sa, s-au găsit nume ca Marc Chagall, Hannah Arendt, Max Ernst, Heinrich Mann, Marcel Duchamp, André Breton și Jacques Lipchitz. Cei mai apropiați asociați ai săi au fost Miriam Davenport, o fostă studentă la artă la Sorbona, și Mary Jayne Gold, o iubitoare de artă sosită la Paris la începutul anilor 1930. Când Germania a răpus Franța, în iunie 1940, Gold a plecat la Marseille, unde a început să lucreze cu Fry și să-i finanțeze operațiunea. O altă persoană instrumentală în a-i face lui Fry rost de vizele necesare a fost Hiran Bingham al IV-lea, vice-consulul american de la Marseille.

La întoarcerea din Franța, în toamna lui 1941, Fry s-a luptat să alerteze America vizavi de situația critică din Europa. Ca editor pentru The New Republic, a scris un articol care prezicea ceea ce la acea oră reprezenta doar începutul: „The massacre of the Jews in Europe”; articolul a apărut pe 21 decembrie, 1941.

La scurt timp, va divorța de Eileen. Impiedicat să lupte în război din cauza unui ulcer, Fry a scris o carte cu experiența din Franța – „Surrender on demand” – publicată cu scurt timp înainte de încheierea războiului. În 1944, a fost chemat de Administrația Roosevelt pentru consiliere în inființarea Comisiei pentru Refugiați de Război.

Fosta sa soție, Eileen, va pica răpusă de cancer pe 12 mai, 1948; în timpul perioadei de convalescență din spital, Varian o vizita și îi citea zilnic. Se va recăsători în 1950 cu Annete Riley, cu care va avea 3 copii împreună; se vor despărți în 1966, se spune, din cauza comportamentului maniaco-depresiv al lui Varian.

Va muri un an mai târziu, în patul său, din cauza unei hemoragii cerebrale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Franța îi va acorda „Crucea Cavalerilor Legiunii de Onoare”.

Raoul Wallenberg: epitaful unui erou suedez

În 1935, Raoul Wallenberg se afla la Haifa, acum Israel, lucrând la o bancă. Acolo a întâlnit pentru prima oară refugiați evrei din Germania lui Hitler, iar ceea ce a auzit de la ei atunci l-a afectat profund. În 1944, era delegat ca diplomat suedez la Budapesta, unde împreună cu rețeaua sa a reușit să salveze de la moarte peste 100.000 de evrei.

S-a născut pe 4 august, 1912, la 3 luni după moartea tatălui său. Mama sa, Maj Wising Wallenberg, s-a recăsătorit cu Fredrik von Dardel în 1918, când Raoul avea 6 ani. De educația sa a avut grijă bunicul acestuia, Gustav Wallenberg; venind dintr-o familie cu lungă tradiție de bancheri, diplomați și politicieni, bunicul său dorea ca Raoul să devină diplomat. Asta a venit în conflict cu dorințele lui nepotului său, care era mai interesat de arhitectură și comerț decât de a duce mai departe numele familiei.

În 1931, a călătorit în SUA pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, pe care a absolvit-o cu onoruri în 3 ani și jumătate; își petrecea timpul liber studiind, iar din corespondența cu bunicul său aflăm că „atunci când mă uit în urmă la ultimul an de studii, cred că am avut parte de un timp minunat”.

S-a întors în Suedia în 1935, înarmat cu diploma de arhitect, dar avea să găsească o piață foarte mică pentru aptitudinile sale. După un scurt sejur aranjat de bunicul său la o firmă de materiale de construcții din Cape Town, Africa de Sud, Wallenberg a ajuns să lucreze pentru o bancă din Haifa. În 1936, se întorcea în Suedia, unde l-a cunoscut pe Koloman Lauer, un evreu ungur, directorul unei firme suedeze specializate în mâncăruri și delicatese. Wallenberg a devenit partenerul de afaceri perfect al lui Lauer, datorită cunoștințelor perfecte de limbi străine – inclusiv germană – dar, mai ales, a faptului că nu era decât evreu îndepărtat, spre deosebire de Lauer. Cu ocazia asta, Wallenberg a călătorit în Franța sub ocupație germană și în Germania, unde a simțit rostul birocrației naziste.

Evreii din Ungaria

La acea vreme, Ungaria era încă un loc relativ sigur pentru evrei. Alăturată Germaniei în războiul împotriva URSS-ului, în 1941, după înfrângerea de la Stalingrad, Ungaria a început să caute o cale de ieșire încheind o pace separată cu Aliații, în 1943. Un Hitler furibund a cerut de la Miklós Horthy să își respecte angajamentele luate față de Germania; când Horthy a refuzat, Germania și-a împins armata în Ungaria în martie 1944. În Ungaria trăiau atunci în jur de 700.000 de evrei, iar la scurt timp după, deportările au început. Până în vara lui 1944, 400.000 de evrei unguri au fost deportați la Auschwitz-Birkenau, iar alte sute de mii își așteptau soarta în ghetourile din Budapesta.

În același timp, delegația diplomată suedeză din Budapesta a reușit să-i convingă pe germani ca purtătorii de documente de protecție să fie tratați ca cetățeni suedezi și să nu fie nevoiți să poarte banderola cu Steaua lui David. Primul diplomat suedez care a oferit astfel de documentele de protecție a fost Per Anger. În scurt timp, delegația suedeză ajunsese să ofere în jur de 700 de documente; raportat la numărul total de evrei, asta însemna doar o picătură în ocean. La începutul lui 1944, urmând rapoartelor clare referitoare la tratamentul genocidar față de evreii din Europa, Statele Unite înființează Comisia pentru Refugiați de Război. Reprezentanții comisiei din Suedia l-au ales – după luptele de convingere duse de Koloman Lauer – pe Raoul Wallenberg ca persoana potrivită să conducă acțiunea din Budapesta.

Înainte de a pleca în Ungaria, Wallenberg a anunțat departementul de externe suedez că nu are de gând să se încurce în mizilicuri de protocol diplomatic, și nici să se scufunde în hârțogăraie birocratice; a cerut autorizație să se asocieze cu cine dorește și când dorește, fără a fi nevoit să contacteze ambasadorul pentru permisiune. A mai cerut și dreptul de a trimite curierii diplomatici dincolo de canalele uzuale. Cererile erau atât de neobișnuite, că au ajuns până la primul ministru Per Albin Hansson, care a discutat apoi cu regele – Gustav al V-lea – înainte ca acestea să fie aprobate.

Wallenberg la Budapesta

Pe 9 iulie, când Wallenberg a ajuns la Budapesta, mai erau rămași în Ungaria în jur de 230.000 de evrei. În aceeași lună, Eichmann punea la punct un plan de exterminare a întregii populații evreiești din Budapesta într-o singură zi; într-un raport trimis la Berlin, acesta scria că „detaliile tehnice vor dura câteva zile”.

Regele suedez trimite o scrisoare către Horthy prin care face un apel ca toate deportările să fie suspendate. Horthy îi răspunde regelui că va face „tot ce-i stă în putință ca valorile esențiale ale umanității și justiției să fie respectate”. La scurt timp după, deportările naziste din Ungaria au fost anulate, cu un tren încărcat cu 1600 de evrei fiind oprit la graniță și trimis înapoi la Budapesta. Explicația pentru asta ar fi că Heinrich Himmler căuta la acea vreme să negocieze o pace separată cu Aliații; Eichmann era deocamdată nevoit să aștepte.

Până ca Wallenberg să fi ajuns la Budapesta și să devină capul departamentul responsabil pentru ajutorarea evreilor, șeful Crucii Roșii din Ungaria, Valdemar Langlet, ajuta delegația suedeză prin închirierea de clădiri pe care puneau semne precum „Biblioteca Suedeză” sau „Institutul Suedez pentru Cercetare”. Clădirile erau apoi folosite pentru ascunderea evreilor.

Wallenberg va ajunge curând să-i șocheze pe colegii săi prin metodele neconvenționale de operare; însă aceste metode dădeau rezultate. Prima misiune a lui Wallenberg a fost să conceapă documentele protectoare pentru ajutorarea evreilor; Wallenberg a exploatat la maximum o slăbiciune pe care a observat-o atât la autoritățile germane, cât și la cele ungurești: simbolurile țipătoare le furau ochii. Așa că a colorat documentele în galben și albastru, cu blazonul celor Trei Coroane Suedeze în mijloc și toate semnăturile și ștampilele dimprejur. Documentele nu aveau, desigur, nicio valoare legală reală. A plecat de la o limită de maximum 1500 de documente; a reușit o rapidă negociere pentru încă 1000, iar apoi pentru 4500. Wallenberg coordona o echipă de câteva sute de oameni – toți evrei – și datorită muncii lor erau scutiți de la a purta banderola galbenă.

În august, Horthy îl dă jos din funcție pe primul ministru pro-german Döme Sztójay și îl pune în locul său pe Generalul Lakatos; ca urmare a acestei schimbări, situația pentru evrei s-a îmbunătățit considerabil. La acest punct – în așteptarea trupelor sovietice care să preia controlul Ungariei în locul naziștilor – Wallenberg era pregătit pentru desființarea departamentului său și întoarcerea în Suedia.

Pe 15 octombrie, Horthy ținea un discurs la radio în care își declara dorința de a face pace cu sovieticii; în mijlocul emisiei, însă, trupele germane au preluat comanda. Horthy a fost înlăturat de la putere, iar în locul său a venit Ferenc Szálasi, liderul partidului național-socialist ungar, Partidul Crucii Săgetate, temut pentru atitudinea față de evrei. Ca urmare, Eichmann se întoarce în Ungaria, unde primește mână liberă să-și ducă la capăt planul de exterminare.

Wallenberg a rămas pe poziții. A început să pună pe picioare „case suedeze” în zona Pesta a capitalei, unde evreii se puteau refugia. Cu un drapel suedez fluturând în fața fiecărei case, Wallenberg putea declara casele teritoriu suedez. Populația caselor a ajuns rapid la 15.000 de evrei. Exemplul său a fost preluat și de alte delegații ale unor țări neutre, prin Carl Lutz al Elveției – care a oferit protecție elvețiană la aproximativ 50.000 de evrei – sau Giorgio Perlasca, italianul care s-a dat drept diplomat spaniol pentru a putea acorda documente evreilor și a înființa case de protecție.

Wallenberg a început să acorde o formă simplificată a documentelor – o pagină copiată care conținea doar semnătura sa. Când noul partid de la conducere a eliminat validitatea documentelor de protecție, Wallenberg s-a împrietenit cu Baroneasa „Liesel” Kemény, soția ministrului de externe; cu ajutorul său, documentele au fost din nou făcute valide.

În același timp, Eichmann dăduse startul „marșurilor morții”. Pe 20 noiembrie, 1944, primul marș pentru evrei era ordonat din Budapesta până la granița cu Austria – 200 de kilometri de marșat în niște condiții oribile. Wallenberg era tot timpul cu ei, gata să înmâneze documente de protecție, mâncare și medicamente. A apelat la amenințări și mită până a reușit să-i elibereze pe cei care aveau documente suedeze. Când transporturile se făceau cu trenul, Wallenberg se cățăra pe vagoane, stătea pe șine în fața trenurilor, fugea pe lângă tren și îndesa grămezi de documente de protecție pentru prizonieri. Au fost momente când soldații naziști, atât de impresionați de curajul lui Wallenberg, ratau în mod deliberat ținta, când li se ordona să deschidă focul asupra sa. Putea coborî din tren nevătămat, cerând pe un ton imperativ ca toți prizonierii cu documente suedeze să fie eliberați odată cu el.

Wallenberg a găsit un aliat puternic în Pal Szalay, un ofițer în forțele de poliție ale Crucii Săgetate și membru al partidului. Wallenberg aflase că, în a doua săptămână a lui ianuarie 1945, Eichmann plănuiește un masacru în cel mai mare ghetou din Budapesta, iar singurul care îl poate opri este Generalul August Schmidthuber, comandantul suprem al trupelor germane din Ungaria. Szalay s-a dus la Schmidthuber cu o notă de la Wallenberg în care acesta explica cum se va ocupa personal ca Generalul să fie judecat ca un criminal de război și spânzurat dacă o să-i dea înainte cu ordinul lui Eichmann. Masacrul a fost oprit în ultima clipă.

Venirea sovieticilor

Armata Roșie a pătruns în Budapesta la două zile după asta. Au găsit 120.000 de evrei în viață datorită acțiunilor lui Wallenberg și a celor inspirați de el. Wallenberg a explicat într-o  rusă perfectă unui sergent rus cine este și a cerut permisiunea să viziteze comandamentul sovietic din Debrecen. Pe 17 ianuarie, plecând din capitală însoțit de o escortă sovietică, Wallenberg s-a oprit la „casele suedeze” să își iau rămas-bun de la prieteni. Unui coleg i-a spus că nu e sigur dacă este oaspetele rușilor sau prizonierul lor, dar spera să se întoarcă în 8 zile. Nu s-a mai întors.

Pe 8 martie, 1945, radioul ungar controlat de sovietici anunța că Wallenberg a fost ucis în drum spre Debrecen, cel mai probabil de niște naziști unguri sau agenți Gestapo. Asta a creat o anumită pasivitate din parte oficialilor suedezi în a investiga ce s-a întâmplat cu el. Mama lui Raoul a luat legătura cu ambasadorul sovietic din Stockholm, Alexandra Kollontai, care i-a spus că fiul său este sănătos în Rusia. Ambasadorul i-a mai spus soției ministrului de externe suedez că ar fi indicat să nu agite lucrurile.

Există mărturii care spun că Wallenberg a fost arestat și trimis la Moscova, alături de șoferul său, Vilmos Langfelder, și încarcerat la Lubianka. În 1956, primul ministru suedez călătorea la Moscova, unde Nikita Hrușciov, Nikolai Bulganin și Viaceslav Molotov i-au promis că vor redeschide o anchetă pentru a afla ce s-a întâmplat. În februarie, anul următor, rușii au anunțat că în urma investigațiilor au găsit un document care ar face referire la Wallenberg. În document stătea scris că „prizonierul Wallenberg, cunoscut ție, a decedat azi noapte în celula sa”. Documentul era datat 17 iulie, 1947; era semnat de Smoltov, șeful infirmeriei Lubiankăi, și transmis lui Viktor Abakumov, ministrul securității de stat al URSS. O altă investigație, din 1991, concludea că Wallenberg a murit executat ca prizonier în Lubianka, în 1947, posibil otrăvit cu C-2, pe atunci testată în laboratoarele sovietice. În 2000, Alexander Yakovlev anunța că Wallenberg a fost executat prin împușcare în 1947; informația îi parvenise dintr-o conversație privată cu un fost șef KGB.

În anii 80, Wallenberg este numit cetățean de onoare al Statelor Unite, Canadei și Israelului. În 2016, guvernul suedez l-a declarat decedat, la 71 de ani după ce a fost văzut ultima oară.

Rețeta ratării

Vedem din partea Stângii o ură profundă față de tot ce înseamnă succes, tot ce înseamnă valoare. Când îți construiești întreaga filosofie de viață pe ideea că cel ce are a furat de la celălalt, l-a oprimat pe celălalt și, în orice caz, ar trebui obligat să predea celuilalt parte din ce are doar fiindcă are, automat îți estompezi orice creștere de care ai putea beneficia dacă pur și simplu te-ai ocupa de propria dezvoltare mai mult decât decât cum s-a dezvoltat cel ce are.

E motivul pentru care Stânga urăște civilizația occidentală sau, când maschează această ură, e pentru a-i atribui valori total străine celor care o caracterizează. Același principiu de a atribui succesul Occidentului jafului și crimei, atribuit la nivel individual și indivizilor de succes care, chipurile, sunt așa fiindcă au profitat de ceilalți. Același principiu care-i face pe stângiști ca, atunci când se uită la Orientul Mijlociu, în loc să vadă în Israel un far al prosperității, democrației și libertății, preferă să atribuie succesul său furtului și exploatării arabilor palestienieni.

Stânga nu e numai o ideologie a plângerii de milă, a pizmei și a urii, ci e o ideologie a stagnării și, inevitabil, a regresului, din orice punct de vedere, economic și moral.

Hugh O’Flaherty: preotul care a convertit un lider SS

Naziștii au încercat să-l răpească, să-l ucidă și au pus o recompensă pe capul lui. Protejat de auspiciile Vaticanului, Hugh O’Flaherty s-a trezit în spatele unei linii albe trasate în Piața Sfântul Petru; era linia dincolo de care jurisdicția Vaticanului înceta și începea dominația nazistă.

Hugh O’Flaherty s-a născut în Lisrobin, Kiskeam, Ținutul Cork, Irlanda, în februarie 1898. La 20 de ani, se înscrie la Colegiul Mungret, un colegiu iezuit din Ținutul Limerick dedicat pregătirii tinerilor pentru muncă de misionariat. Sponsorul lui O’Flaherty a fost Episcopul Cape Town-ului, Cornelius O’Reilly, fiind așteptat să lucreze ca preot în dioceza sa, după hirotonisire. Însă după ce a fost trimis la Roma la studii în 1922, și hirotonisit în 1925, O’Flaherty decide să rămână să studieze și să lucreze la Vatican pentru Sfântul Scaun. În doi ani a luat doctorate în filosofie, divinitate și legea canonică de la Vatican, urmând să lucreze ca diplomat al Vaticanului în Egipt, Haiti, Santo Domingo și Cehoslovacia. În 1934 avea să primească titlul de Monsignor.

O’Flaherty avea să-și asume, însă, un rol deosebit odată cu începerea războiului. La începutul războiului, O’Flaherty vizita tabere de prizonieri de război din Italia și încerca să afle vești despre prizonieri care fuseseră declarați ca dispăruți în misiune. Dacă reușea să-i găsească în viață, avea grijă să dea de veste familiilor acestora prin Radioul Vaticanului. Mii de prizonieri de război au fost eliberați în 1943, după ce Mussolini a fost înlăturat de la putere, însă aceștia se aflau în pericol de a fi recapturați de trupele naziste care invadaseră Italia la scurt timp după.

O’Flaherty avusese grijă să organizeze o rețea de diplomați, preoți, călugărițe și oameni obișnuiți ai Romei, pentru a oferi adăpost evreilor, prizonierilor de război, soldaților Aliați și refugiaților. Foști prizonieri de război, acum eliberați, își aminteau vizitele Monsignorului și ajunseseră acum la Roma, căutându-i ajutorul; alții se duceau la Ambasada Irlandeză de la Vatican – singura ambasadă de limba engleză rămasă deschisă în Roma în timpul războiului. După ce naziștii au început să adune evreii Romei și să-i trimită în tabere, O’Flaherty le oferea evreilor documente de Vatican pentru protecție.

În jur de 6400 de evrei și prizonieri de război au fost adăpostiți de rețeaua lui O’Flaherty în case, ferme și mânăstiri. Nu a așteptat permisiune de la superiori; din rețeaua sa făceau parte preoți, călugărițe, oameni obișnuiți ai Romei, doi agenți ai guvernului francez din exil, un prizonier de război britanic și chiar și un conte elvețian.

Nedumeriți la început cine este capul rețelei, ocupanții naziști au reușit într-un final să afle că acesta este un preot al Vaticanului. Asta avea să dea mari bătăi de cap naziștilor, în frunte cu Herbert Kappler, șeful SS și Gestapo din Roma, care avea să devină nemesisul lui O’Flaherty. Unul dintre preferații lui Hitler, el a avut idea să deseneze o linie alba pe pavajul din Piața Sfântului Petru și să amenințe că dacă cineva trece de linia aceea, va fi omorât. Într-un acces de furie, ar fi spus despre Monsignor: „Nu vreau să-l mai văd niciodată în viață.” Ludwig Koch, șeful poliției din Roma, vorbea adesea despre cum l-ar tortura de O’Flaherty cu propriile mâini înainte să-l execute.

Au fost plasate gărzi în apropierea hotarului, gata pregătite să-l ia pe sus pe preot dacă se apropie de linie sau încearcă să o treacă. Multiple tentative de răpire au fost încercate de Gestapo, dar toate au eșuat. O’Flaherty purta diferite deghizări când părăsea Vaticanul, astfel încât nu a fost niciodată descoperit, în ciuda recompensei de 30.000 de lire italiene puse pe pielea lui și multiple razii ale Gestapoului.

Între timp, rețeaua lui O’Flaherty își continua misiunea; servicii religioase evreiești erau ținute în Basilica Sfântul Clement. Când Aliații au ajuns în Roma, în 1944, 6425 de oameni erau în viață datorită acțiunilor lui O’Flaherty și ajutoarelor sale. Din 9700 de evrei în Roma, 1007 au fost trimiși la Auschwitz; restul au fost adăpostiți ori de Biserica oficială, ori din initiative private.

După război, O’Flaherty a fost onorat cu distincții din partea Marii Britanii, Statelor Unite, Canadei și Australiei. Nu a fost încă recunoscut ca Drept Între Popoare de către Yad Vashem, dar demersuri în acest sens se duc de către Societatea Memorială Hugh O’Flaherty.

Nemesisul lui O’Flaberty, Herber Kappler, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. După condamnare, O’Flaherty l-a vizitat de mai multe ori în închisoare și a reușit să-l convertească la catolicism. Se întâmpla în anul 1949, dar vestea s-a aflat abia prin 1959. Întrebat atunci de un reporter despre întâmplare, O’Flaherty a replicat: „Asta nu e știre. E ceva ce s-a întîmplat acum mult timp”.

A murit în 1963, după un atac cerebral suferit în timpul Liturghiei, în 1960, în urma căruia nu s-a recuperat complet.