André Trocmé: Le Chambon și conspirația bunătății

„Vom rezista oricând adversarii noștri vor cere de la noi supunere contrară învățăturii creștine. Vom face asta fără frică, dar totodată fără mândrie și fără ură.” – André Trocmé

Cuvintele astea le spunea André Trocmé enoriașilor săi din satul Le Chambon, la o zi după ce Mareșalul Petain a semnat tratatul ce consimțea cedarea tuturor evreilor din Franța pe mâinile germanilor, în 1940. Acestea au fost cuvintele care porneau acțiunile salvatoare de vieți pentru mii de evrei și alți refugiați care și-au găsit adăpost în micul sat din sudul Franței și în împrejurimile lui.

Pastorul André Trocmé sosise în Le Chambon, împreună cu soția sa, Magda, și cei patru copii, cu opt ani în urmă. Căuta un loc ferit, unde își putea predica ideile pacifiste ale cărora era un mare adept; intrase deja în câteva probleme cu liderii Bisericii Reformate Franceze, atunci când aceștia i-au interzis să-și mai predice pacifismul.

André Trocmé s-a născut în Saint Quentin, în nordul Franței, în 1901, într-o familie de hughenoți. După completarea studiilor preliminare la Universitatea Saint Quentin, pleacă să studieze religia la Sorbona; în timpul său acolo, a devenit atras de Asociația Internațională de Reconciliere (AIdR), o organizație ecumenică pacifistă fondată ca răspuns la ororile Marelui Război abia încheiat, iar în 1923 inființează aripa franceză a asociației. În 1925, pleacă să urmeze un seminar teologic la New York; acolo o întâlnește pe Magda. Magda Trocmé era născută în 1901, în Italia, dintr-o mamă rusoaică și tată italian; a absolvit Universitatea din Florența cu o diplomă în literatură, iar la New York asista la Școala de Asistență Socială. S-au căsătorit în 1926.

Întors din Statele Unite, Trocmé a preluat sarcina de pastor la un sat minier din nordul Franței, unde a început să-și predice filosofia pacifistă în plin aplomb, lucru care a atras atenția liderilor Bisericii Reformate. După mai multe atrageri de atenție, pastorul a hotărât să-și caute un loc unde va fi lăsat să își practice filosofia în pace – iar acest loc a fost satul din sudul Franței Le Chambon, care devenise refugiu pentru hughenoții persecutați de catolici cu secole în urmă. A devenit pastorul protestanților din sat, iar în 1938 a înființat, alături de un prieten de la universitate, Edouard Theis, un liceu creștin pacifist numit Colegiul Cevanol, care curând atrăgea studenți din întreaga lume. Lucrurile aveau să ia curând o turnură extrem de neașteptată.

„Nimeni nu a întrebat cine era evreu și cine nu. Nimeni nu a întrebat de unde ești. Nimeni nu a întrebat cine ți-era tată sau dacă puteai plăti. Ne-au acceptat, pur și simplu, pe fiecare dintre noi, primindu-ne cu căldură, adăpostind copii, deseori fără părinți – copii care plângeau în mijlocul nopții de la coșmaruri”. – Elizabeth Koenig-Kaufman, fost copil refugiat în Le Chambon

În 1940, Franța era cucerită de Germania și Regimul de la Vichy era instaurat; persecuția asupra evreilor din Franța, astfel, începea. Trocmé și colegii săi de la liceu au refuzat să jure credință noului regim. Efortul organizat de salvare a început în iarna lui 1940, când pastorul a luat legătura cu Qaukerii din Marseille pentru a-l ajuta să aprovizioneze cu alimente pe cei 30.000 de evrei străini aflați în tabere de detenție în sudul Franței. Burns Chalmers, unul dintre Quakerii de căpătâi, i-a spus lui Trocmé că ar putea să obțină eliberarea unor deținuți din tabără, însă nu aveau unde se să ducă, din moment ce nimeni nu era dispus sau pregătit să le ofere adăpost. Trocmé i-a dat asigurări că satul său, Le Chambon, va primi refugiați. Chalmers a putut negocia atunci eliberarea multor evrei – în special copii – din câteva dintre taberele de detenție sudice, precum Gurs, Le Milles și Rivesaltes. Trocmé s-a ținut de cuvânt – cetățenii satului său au adăpostit refugiații în case, magazine și chiar clădiri publice. Oricând sătenii aflau de vizite inopinate din partea jandarmilor Vichy sau germanilor, mutau refugiații în împrejurimi, pe unii dintre ei escortându-i chiar la granița cu Elveția. CIMADE, o organizație protestantă, era foarte pricepută în a găsi rute de evadare spre Elveția.

Refugiații erau în mare parte evrei de origine străină, fără cetățenie franceză, majoritatea dintre ei copii, motiv pentru care Le Chambon a început să fie cunoscut ca „Satul copiilor”. OSE, o organizație franco-evreiască ce servea ajutorării copiilor, a jucat un rol important în a-i escorta pe copii în sat și plasa în case private, pensiuni sau case fondate special pentru adăpostirea lor. Quakerii, congregaționaliștii americani, Crucea Roșie elvețiană, chiar și guverne naționale – precum cel al Suediei – au contribuit la menținerea adăposturilor. Refugiații primeau mâncare, îmbrăcăminte și documente de identitate false; copiii mergeau la școală și făceau parte din organizații de tineret. Pentru a păstra aparența normalității, evreii participau la serviciile religioase protestante, însă Trocmé îi încuraja pe evrei să-și țină propriile servicii în mod clandestin.

Deși o majoritate dintre refugiați, aceștia nu erau compuși doar din evrei. Vânați de autoritățile Vichy, au început să caute să caute sanctuar în micul sat din sud republicani spanioli evadați din tabere de detenție, germani anti-naziști, mulți francezi tineri care nu doreau să fie trimiși în tabere de muncă forțată germane, precum și membri ai Rezistenței franceze devenită activă în zonă în 1942.

Solidaritatea populației locale a forțat autoritățile Vichy să fie precaute în abordarea situației. Evident că o acțiune de a asemenea amploare era imposibil de ținut ascunsă de urechile autorităților. Uneori, jandarmii Vichy ofereau informări informale sătenilor referitoare la un viitor raid; sătenilor le era dat atunci timp să scape de orice urme de activitate ilegală. Asta s-a schimbat, însă, în 1942, atunci când sudul Franței – până atunci zonă neocupată de Germania – a fost și el ocupat.

În vara anului 1942, doi oficiali Vichy i-au spus lui Trocmé că știu tot ce se petrece în satul lui și i-au cerut o listă cu toți evreii adăpostiți acolo; cererea a fost însoțită de amenințarea arestului, dar pastorul nu a dat nici un nume. Două săptămâni mai târziu, în sat au sosit autobuzele menite să fie încărcate cu evrei, însă Trocmé i-a avertizat pe toți cei care îi adăposteau, iar autoritățile nu au reușit să găsească nici măcar un singur refugiat. Tipul acesta de raiduri devenise repetat frecvent, dar de fiecare dată autobuzele plecau goale. Niciun refugiat din zona aia – evreu sau nu – nu a fost capturat de autorități în acei ani; nimeni nu a trădat.

Nu toți au fost la fel de norocoși. Vărul lui André Trocmé, Daniel Trocmé, adăpostea evrei într-o școală din Verneuil, cam 400 de kilometri de Le Chambon. Într-un raid al Gestapo asupra școlii, evreii au fost descoperiți. Daniel nu era acolo, dar s-a predat de bunăvoie, crezând că e datoria lui să nu-i abandoneze pe cei cărora le-a oferit adăpost. A murit la Majdanek în 1944, gazat și apoi incinerat.

Varian Fry: prin cuvânt și faptă

„Nu puteam rămâne pasiv, atâta timp cât aveam o șansă de a salva măcar câteva dintre țintele sale.” – Varian Fry, 1945

În 1940-1941, lucrând dintr-o cameră de hotel și, apoi, într-un birou din Marseille, Varian Fry a salvat mii de scriitori, muzicieni, oameni de știință, filosofi și intelectuali – împreună cu familiile lor – din Franța aflată sub dominație nazistă. A devenit, astfel, primul american onorat cu distincția „Drept Între Popoare”.

S-a născut la New York, în 1907, din Lillian Mackey și Arthur Fry, de unde s-a mutat cu familia la Ridgewood, New Jersey. La vârsta de 9 ani, în timpul Marelui Război, aduna fonduri pentru Crucea Roșie Americană împreună cu prietenii săi. Un avid cititor, în 1926, absolvea Riverdale Country School; a intrat în primii 10% la Harvard, de unde a fost suspendat chiar înainte de absolvire din cauza unei farse, trebuind să repete ultimul an. A întâlnit-o pe Eileen Avery Hughes, pe atunci editor la Atlantic Monthly, cu care s-a căsătorit în 1931.

După căsătorie, cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la New York, unde, în plină criză financiară, au avut probleme să-și găsească slujbe. Eileen reușește să-și găsească un serviciu ca profesoară, iar Varian scrie pentru câteva publicații, printre care și The Living Age, revistă ce se concentra pe afaceri externe.

Ca jurnalist pentru The Living Age, Fry a luat pentru prima oară contact cu Germania lui Hitler în 1935, cu ocazia unei călătorii la Berlin, experiență care l-a transformat într-un anti-nazist ardent. A fost acolo martorul unei nopți de persecuție în care evreii berlinezi au fost bătuți până la sânge și batjocoriți; întors în Statele Unite după 3 luni, Fry descria în New York Times cum poliția „nicăieri” nu părea să „depună niciun fel de efort pentru a salva victimele de acea brutalitate”. Adăuga cum „ocazional, încercau să elibereze zone pentru desfășurarea traficului”. Mulțimile descrise de Fry erau formate din tineri și bătrâni, bine hrăniți și îngrijiți, care scandau „cel mai bun evreu e un evreu mort” și se purtau ca într-o zi de sărbătoare.

Ca urmare, Fry nu s-a limitat să fie doar un protestatar pasiv al ororilor de peste ocean, și s-a lămurit repede că jurnalismul e departe de a fi o armă suficientă. S-a apucat să strângă bani pentru susținerea mișcărilor anti-naziste europene și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Salvării de Urgență, o inițiativă americană privată care se preocupa, în principal, cu străinii care acum se aflau în Franța și puteau, de pe o zi pe alta, să cadă în mâinile naziștilor.

În 1940, ca reprezentat al Comitetului Salvării de Urgență, Fry a zburat la Marseille cu 3000 de dolari la el și o listă scurtă de refugiați aflați sub pericol iminent de capturare de către naziști. În Marseille, rețeaua lui Fry s-a ocupat cu falsificarea de documente și crearea de noi rute de evacuare; a oferit ajutor luptătorilor anti-naziști – atât evrei, cât și non-evrei – amenințați cu extrădarea în Germania sub auspiciile Articolului 19 din armistițiul franco-german (clauza „Predare la cerere”).

În cele 13 luni petrecute de Fry în Franța, mai mult de 2200 de persoane au fost ascunse în Villa Air-Bel, până se ivea oportunitatea de a fi evacuați. Apoi erau trecuți granița în Spania, de unde își făceau drum în Portugalia, iar apoi zburau în Statele Unite în siguranță. Alți exilați au fost ajutați de Fry să fie îmbarcați pe nave și trimiși spre Martinique, de unde aveau o rută sigură spre Statele Unite.

Americanul protestant a salvat, estimativ, între 2000-4000 de oameni, în cele 13 luni pe care și le-a petrecut în Franța, înainte să fie el însuși expulzat de Guvernul Vichy; de-a lungul întregii perioade, Fry s-a aflat sub supraveghere neîntreruptă din partea autorităților și a fost reținut și interogat în câteva rânduri.

Printre persoanele salvate de operațiunea sa, s-au găsit nume ca Marc Chagall, Hannah Arendt, Max Ernst, Heinrich Mann, Marcel Duchamp, André Breton și Jacques Lipchitz. Cei mai apropiați asociați ai săi au fost Miriam Davenport, o fostă studentă la artă la Sorbona, și Mary Jayne Gold, o iubitoare de artă sosită la Paris la începutul anilor 1930. Când Germania a răpus Franța, în iunie 1940, Gold a plecat la Marseille, unde a început să lucreze cu Fry și să-i finanțeze operațiunea. O altă persoană instrumentală în a-i face lui Fry rost de vizele necesare a fost Hiran Bingham al IV-lea, vice-consulul american de la Marseille.

La întoarcerea din Franța, în toamna lui 1941, Fry s-a luptat să alerteze America vizavi de situația critică din Europa. Ca editor pentru The New Republic, a scris un articol care prezicea ceea ce la acea oră reprezenta doar începutul: „The massacre of the Jews in Europe”; articolul a apărut pe 21 decembrie, 1941.

La scurt timp, va divorța de Eileen. Impiedicat să lupte în război din cauza unui ulcer, Fry a scris o carte cu experiența din Franța – „Surrender on demand” – publicată cu scurt timp înainte de încheierea războiului. În 1944, a fost chemat de Administrația Roosevelt pentru consiliere în inființarea Comisiei pentru Refugiați de Război.

Fosta sa soție, Eileen, va pica răpusă de cancer pe 12 mai, 1948; în timpul perioadei de convalescență din spital, Varian o vizita și îi citea zilnic. Se va recăsători în 1950 cu Annete Riley, cu care va avea 3 copii împreună; se vor despărți în 1966, se spune, din cauza comportamentului maniaco-depresiv al lui Varian.

Va muri un an mai târziu, în patul său, din cauza unei hemoragii cerebrale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Franța îi va acorda „Crucea Cavalerilor Legiunii de Onoare”.

Raoul Wallenberg: epitaful unui erou suedez

În 1935, Raoul Wallenberg se afla la Haifa, acum Israel, lucrând la o bancă. Acolo a întâlnit pentru prima oară refugiați evrei din Germania lui Hitler, iar ceea ce a auzit de la ei atunci l-a afectat profund. În 1944, era delegat ca diplomat suedez la Budapesta, unde împreună cu rețeaua sa a reușit să salveze de la moarte peste 100.000 de evrei.

S-a născut pe 4 august, 1912, la 3 luni după moartea tatălui său. Mama sa, Maj Wising Wallenberg, s-a recăsătorit cu Fredrik von Dardel în 1918, când Raoul avea 6 ani. De educația sa a avut grijă bunicul acestuia, Gustav Wallenberg; venind dintr-o familie cu lungă tradiție de bancheri, diplomați și politicieni, bunicul său dorea ca Raoul să devină diplomat. Asta a venit în conflict cu dorințele lui nepotului său, care era mai interesat de arhitectură și comerț decât de a duce mai departe numele familiei.

În 1931, a călătorit în SUA pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, pe care a absolvit-o cu onoruri în 3 ani și jumătate; își petrecea timpul liber studiind, iar din corespondența cu bunicul său aflăm că „atunci când mă uit în urmă la ultimul an de studii, cred că am avut parte de un timp minunat”.

S-a întors în Suedia în 1935, înarmat cu diploma de arhitect, dar avea să găsească o piață foarte mică pentru aptitudinile sale. După un scurt sejur aranjat de bunicul său la o firmă de materiale de construcții din Cape Town, Africa de Sud, Wallenberg a ajuns să lucreze pentru o bancă din Haifa. În 1936, se întorcea în Suedia, unde l-a cunoscut pe Koloman Lauer, un evreu ungur, directorul unei firme suedeze specializate în mâncăruri și delicatese. Wallenberg a devenit partenerul de afaceri perfect al lui Lauer, datorită cunoștințelor perfecte de limbi străine – inclusiv germană – dar, mai ales, a faptului că nu era decât evreu îndepărtat, spre deosebire de Lauer. Cu ocazia asta, Wallenberg a călătorit în Franța sub ocupație germană și în Germania, unde a simțit rostul birocrației naziste.

Evreii din Ungaria

La acea vreme, Ungaria era încă un loc relativ sigur pentru evrei. Alăturată Germaniei în războiul împotriva URSS-ului, în 1941, după înfrângerea de la Stalingrad, Ungaria a început să caute o cale de ieșire încheind o pace separată cu Aliații, în 1943. Un Hitler furibund a cerut de la Miklós Horthy să își respecte angajamentele luate față de Germania; când Horthy a refuzat, Germania și-a împins armata în Ungaria în martie 1944. În Ungaria trăiau atunci în jur de 700.000 de evrei, iar la scurt timp după, deportările au început. Până în vara lui 1944, 400.000 de evrei unguri au fost deportați la Auschwitz-Birkenau, iar alte sute de mii își așteptau soarta în ghetourile din Budapesta.

În același timp, delegația diplomată suedeză din Budapesta a reușit să-i convingă pe germani ca purtătorii de documente de protecție să fie tratați ca cetățeni suedezi și să nu fie nevoiți să poarte banderola cu Steaua lui David. Primul diplomat suedez care a oferit astfel de documentele de protecție a fost Per Anger. În scurt timp, delegația suedeză ajunsese să ofere în jur de 700 de documente; raportat la numărul total de evrei, asta însemna doar o picătură în ocean. La începutul lui 1944, urmând rapoartelor clare referitoare la tratamentul genocidar față de evreii din Europa, Statele Unite înființează Comisia pentru Refugiați de Război. Reprezentanții comisiei din Suedia l-au ales – după luptele de convingere duse de Koloman Lauer – pe Raoul Wallenberg ca persoana potrivită să conducă acțiunea din Budapesta.

Înainte de a pleca în Ungaria, Wallenberg a anunțat departementul de externe suedez că nu are de gând să se încurce în mizilicuri de protocol diplomatic, și nici să se scufunde în hârțogăraie birocratice; a cerut autorizație să se asocieze cu cine dorește și când dorește, fără a fi nevoit să contacteze ambasadorul pentru permisiune. A mai cerut și dreptul de a trimite curierii diplomatici dincolo de canalele uzuale. Cererile erau atât de neobișnuite, că au ajuns până la primul ministru Per Albin Hansson, care a discutat apoi cu regele – Gustav al V-lea – înainte ca acestea să fie aprobate.

Wallenberg la Budapesta

Pe 9 iulie, când Wallenberg a ajuns la Budapesta, mai erau rămași în Ungaria în jur de 230.000 de evrei. În aceeași lună, Eichmann punea la punct un plan de exterminare a întregii populații evreiești din Budapesta într-o singură zi; într-un raport trimis la Berlin, acesta scria că „detaliile tehnice vor dura câteva zile”.

Regele suedez trimite o scrisoare către Horthy prin care face un apel ca toate deportările să fie suspendate. Horthy îi răspunde regelui că va face „tot ce-i stă în putință ca valorile esențiale ale umanității și justiției să fie respectate”. La scurt timp după, deportările naziste din Ungaria au fost anulate, cu un tren încărcat cu 1600 de evrei fiind oprit la graniță și trimis înapoi la Budapesta. Explicația pentru asta ar fi că Heinrich Himmler căuta la acea vreme să negocieze o pace separată cu Aliații; Eichmann era deocamdată nevoit să aștepte.

Până ca Wallenberg să fi ajuns la Budapesta și să devină capul departamentul responsabil pentru ajutorarea evreilor, șeful Crucii Roșii din Ungaria, Valdemar Langlet, ajuta delegația suedeză prin închirierea de clădiri pe care puneau semne precum „Biblioteca Suedeză” sau „Institutul Suedez pentru Cercetare”. Clădirile erau apoi folosite pentru ascunderea evreilor.

Wallenberg va ajunge curând să-i șocheze pe colegii săi prin metodele neconvenționale de operare; însă aceste metode dădeau rezultate. Prima misiune a lui Wallenberg a fost să conceapă documentele protectoare pentru ajutorarea evreilor; Wallenberg a exploatat la maximum o slăbiciune pe care a observat-o atât la autoritățile germane, cât și la cele ungurești: simbolurile țipătoare le furau ochii. Așa că a colorat documentele în galben și albastru, cu blazonul celor Trei Coroane Suedeze în mijloc și toate semnăturile și ștampilele dimprejur. Documentele nu aveau, desigur, nicio valoare legală reală. A plecat de la o limită de maximum 1500 de documente; a reușit o rapidă negociere pentru încă 1000, iar apoi pentru 4500. Wallenberg coordona o echipă de câteva sute de oameni – toți evrei – și datorită muncii lor erau scutiți de la a purta banderola galbenă.

În august, Horthy îl dă jos din funcție pe primul ministru pro-german Döme Sztójay și îl pune în locul său pe Generalul Lakatos; ca urmare a acestei schimbări, situația pentru evrei s-a îmbunătățit considerabil. La acest punct – în așteptarea trupelor sovietice care să preia controlul Ungariei în locul naziștilor – Wallenberg era pregătit pentru desființarea departamentului său și întoarcerea în Suedia.

Pe 15 octombrie, Horthy ținea un discurs la radio în care își declara dorința de a face pace cu sovieticii; în mijlocul emisiei, însă, trupele germane au preluat comanda. Horthy a fost înlăturat de la putere, iar în locul său a venit Ferenc Szálasi, liderul partidului național-socialist ungar, Partidul Crucii Săgetate, temut pentru atitudinea față de evrei. Ca urmare, Eichmann se întoarce în Ungaria, unde primește mână liberă să-și ducă la capăt planul de exterminare.

Wallenberg a rămas pe poziții. A început să pună pe picioare „case suedeze” în zona Pesta a capitalei, unde evreii se puteau refugia. Cu un drapel suedez fluturând în fața fiecărei case, Wallenberg putea declara casele teritoriu suedez. Populația caselor a ajuns rapid la 15.000 de evrei. Exemplul său a fost preluat și de alte delegații ale unor țări neutre, prin Carl Lutz al Elveției – care a oferit protecție elvețiană la aproximativ 50.000 de evrei – sau Giorgio Perlasca, italianul care s-a dat drept diplomat spaniol pentru a putea acorda documente evreilor și a înființa case de protecție.

Wallenberg a început să acorde o formă simplificată a documentelor – o pagină copiată care conținea doar semnătura sa. Când noul partid de la conducere a eliminat validitatea documentelor de protecție, Wallenberg s-a împrietenit cu Baroneasa „Liesel” Kemény, soția ministrului de externe; cu ajutorul său, documentele au fost din nou făcute valide.

În același timp, Eichmann dăduse startul „marșurilor morții”. Pe 20 noiembrie, 1944, primul marș pentru evrei era ordonat din Budapesta până la granița cu Austria – 200 de kilometri de marșat în niște condiții oribile. Wallenberg era tot timpul cu ei, gata să înmâneze documente de protecție, mâncare și medicamente. A apelat la amenințări și mită până a reușit să-i elibereze pe cei care aveau documente suedeze. Când transporturile se făceau cu trenul, Wallenberg se cățăra pe vagoane, stătea pe șine în fața trenurilor, fugea pe lângă tren și îndesa grămezi de documente de protecție pentru prizonieri. Au fost momente când soldații naziști, atât de impresionați de curajul lui Wallenberg, ratau în mod deliberat ținta, când li se ordona să deschidă focul asupra sa. Putea coborî din tren nevătămat, cerând pe un ton imperativ ca toți prizonierii cu documente suedeze să fie eliberați odată cu el.

Wallenberg a găsit un aliat puternic în Pal Szalay, un ofițer în forțele de poliție ale Crucii Săgetate și membru al partidului. Wallenberg aflase că, în a doua săptămână a lui ianuarie 1945, Eichmann plănuiește un masacru în cel mai mare ghetou din Budapesta, iar singurul care îl poate opri este Generalul August Schmidthuber, comandantul suprem al trupelor germane din Ungaria. Szalay s-a dus la Schmidthuber cu o notă de la Wallenberg în care acesta explica cum se va ocupa personal ca Generalul să fie judecat ca un criminal de război și spânzurat dacă o să-i dea înainte cu ordinul lui Eichmann. Masacrul a fost oprit în ultima clipă.

Venirea sovieticilor

Armata Roșie a pătruns în Budapesta la două zile după asta. Au găsit 120.000 de evrei în viață datorită acțiunilor lui Wallenberg și a celor inspirați de el. Wallenberg a explicat într-o  rusă perfectă unui sergent rus cine este și a cerut permisiunea să viziteze comandamentul sovietic din Debrecen. Pe 17 ianuarie, plecând din capitală însoțit de o escortă sovietică, Wallenberg s-a oprit la „casele suedeze” să își iau rămas-bun de la prieteni. Unui coleg i-a spus că nu e sigur dacă este oaspetele rușilor sau prizonierul lor, dar spera să se întoarcă în 8 zile. Nu s-a mai întors.

Pe 8 martie, 1945, radioul ungar controlat de sovietici anunța că Wallenberg a fost ucis în drum spre Debrecen, cel mai probabil de niște naziști unguri sau agenți Gestapo. Asta a creat o anumită pasivitate din parte oficialilor suedezi în a investiga ce s-a întâmplat cu el. Mama lui Raoul a luat legătura cu ambasadorul sovietic din Stockholm, Alexandra Kollontai, care i-a spus că fiul său este sănătos în Rusia. Ambasadorul i-a mai spus soției ministrului de externe suedez că ar fi indicat să nu agite lucrurile.

Există mărturii care spun că Wallenberg a fost arestat și trimis la Moscova, alături de șoferul său, Vilmos Langfelder, și încarcerat la Lubianka. În 1956, primul ministru suedez călătorea la Moscova, unde Nikita Hrușciov, Nikolai Bulganin și Viaceslav Molotov i-au promis că vor redeschide o anchetă pentru a afla ce s-a întâmplat. În februarie, anul următor, rușii au anunțat că în urma investigațiilor au găsit un document care ar face referire la Wallenberg. În document stătea scris că „prizonierul Wallenberg, cunoscut ție, a decedat azi noapte în celula sa”. Documentul era datat 17 iulie, 1947; era semnat de Smoltov, șeful infirmeriei Lubiankăi, și transmis lui Viktor Abakumov, ministrul securității de stat al URSS. O altă investigație, din 1991, concludea că Wallenberg a murit executat ca prizonier în Lubianka, în 1947, posibil otrăvit cu C-2, pe atunci testată în laboratoarele sovietice. În 2000, Alexander Yakovlev anunța că Wallenberg a fost executat prin împușcare în 1947; informația îi parvenise dintr-o conversație privată cu un fost șef KGB.

În anii 80, Wallenberg este numit cetățean de onoare al Statelor Unite, Canadei și Israelului. În 2016, guvernul suedez l-a declarat decedat, la 71 de ani după ce a fost văzut ultima oară.

Rețeta ratării

Vedem din partea Stângii o ură profundă față de tot ce înseamnă succes, tot ce înseamnă valoare. Când îți construiești întreaga filosofie de viață pe ideea că cel ce are a furat de la celălalt, l-a oprimat pe celălalt și, în orice caz, ar trebui obligat să predea celuilalt parte din ce are doar fiindcă are, automat îți estompezi orice creștere de care ai putea beneficia dacă pur și simplu te-ai ocupa de propria dezvoltare mai mult decât decât cum s-a dezvoltat cel ce are.

E motivul pentru care Stânga urăște civilizația occidentală sau, când maschează această ură, e pentru a-i atribui valori total străine celor care o caracterizează. Același principiu de a atribui succesul Occidentului jafului și crimei, atribuit la nivel individual și indivizilor de succes care, chipurile, sunt așa fiindcă au profitat de ceilalți. Același principiu care-i face pe stângiști ca, atunci când se uită la Orientul Mijlociu, în loc să vadă în Israel un far al prosperității, democrației și libertății, preferă să atribuie succesul său furtului și exploatării arabilor palestienieni.

Stânga nu e numai o ideologie a plângerii de milă, a pizmei și a urii, ci e o ideologie a stagnării și, inevitabil, a regresului, din orice punct de vedere, economic și moral.

Hugh O’Flaherty: preotul care a convertit un lider SS

Naziștii au încercat să-l răpească, să-l ucidă și au pus o recompensă pe capul lui. Protejat de auspiciile Vaticanului, Hugh O’Flaherty s-a trezit în spatele unei linii albe trasate în Piața Sfântul Petru; era linia dincolo de care jurisdicția Vaticanului înceta și începea dominația nazistă.

Hugh O’Flaherty s-a născut în Lisrobin, Kiskeam, Ținutul Cork, Irlanda, în februarie 1898. La 20 de ani, se înscrie la Colegiul Mungret, un colegiu iezuit din Ținutul Limerick dedicat pregătirii tinerilor pentru muncă de misionariat. Sponsorul lui O’Flaherty a fost Episcopul Cape Town-ului, Cornelius O’Reilly, fiind așteptat să lucreze ca preot în dioceza sa, după hirotonisire. Însă după ce a fost trimis la Roma la studii în 1922, și hirotonisit în 1925, O’Flaherty decide să rămână să studieze și să lucreze la Vatican pentru Sfântul Scaun. În doi ani a luat doctorate în filosofie, divinitate și legea canonică de la Vatican, urmând să lucreze ca diplomat al Vaticanului în Egipt, Haiti, Santo Domingo și Cehoslovacia. În 1934 avea să primească titlul de Monsignor.

O’Flaherty avea să-și asume, însă, un rol deosebit odată cu începerea războiului. La începutul războiului, O’Flaherty vizita tabere de prizonieri de război din Italia și încerca să afle vești despre prizonieri care fuseseră declarați ca dispăruți în misiune. Dacă reușea să-i găsească în viață, avea grijă să dea de veste familiilor acestora prin Radioul Vaticanului. Mii de prizonieri de război au fost eliberați în 1943, după ce Mussolini a fost înlăturat de la putere, însă aceștia se aflau în pericol de a fi recapturați de trupele naziste care invadaseră Italia la scurt timp după.

O’Flaherty avusese grijă să organizeze o rețea de diplomați, preoți, călugărițe și oameni obișnuiți ai Romei, pentru a oferi adăpost evreilor, prizonierilor de război, soldaților Aliați și refugiaților. Foști prizonieri de război, acum eliberați, își aminteau vizitele Monsignorului și ajunseseră acum la Roma, căutându-i ajutorul; alții se duceau la Ambasada Irlandeză de la Vatican – singura ambasadă de limba engleză rămasă deschisă în Roma în timpul războiului. După ce naziștii au început să adune evreii Romei și să-i trimită în tabere, O’Flaherty le oferea evreilor documente de Vatican pentru protecție.

În jur de 6400 de evrei și prizonieri de război au fost adăpostiți de rețeaua lui O’Flaherty în case, ferme și mânăstiri. Nu a așteptat permisiune de la superiori; din rețeaua sa făceau parte preoți, călugărițe, oameni obișnuiți ai Romei, doi agenți ai guvernului francez din exil, un prizonier de război britanic și chiar și un conte elvețian.

Nedumeriți la început cine este capul rețelei, ocupanții naziști au reușit într-un final să afle că acesta este un preot al Vaticanului. Asta avea să dea mari bătăi de cap naziștilor, în frunte cu Herbert Kappler, șeful SS și Gestapo din Roma, care avea să devină nemesisul lui O’Flaherty. Unul dintre preferații lui Hitler, el a avut idea să deseneze o linie alba pe pavajul din Piața Sfântului Petru și să amenințe că dacă cineva trece de linia aceea, va fi omorât. Într-un acces de furie, ar fi spus despre Monsignor: „Nu vreau să-l mai văd niciodată în viață.” Ludwig Koch, șeful poliției din Roma, vorbea adesea despre cum l-ar tortura de O’Flaherty cu propriile mâini înainte să-l execute.

Au fost plasate gărzi în apropierea hotarului, gata pregătite să-l ia pe sus pe preot dacă se apropie de linie sau încearcă să o treacă. Multiple tentative de răpire au fost încercate de Gestapo, dar toate au eșuat. O’Flaherty purta diferite deghizări când părăsea Vaticanul, astfel încât nu a fost niciodată descoperit, în ciuda recompensei de 30.000 de lire italiene puse pe pielea lui și multiple razii ale Gestapoului.

Între timp, rețeaua lui O’Flaherty își continua misiunea; servicii religioase evreiești erau ținute în Basilica Sfântul Clement. Când Aliații au ajuns în Roma, în 1944, 6425 de oameni erau în viață datorită acțiunilor lui O’Flaherty și ajutoarelor sale. Din 9700 de evrei în Roma, 1007 au fost trimiși la Auschwitz; restul au fost adăpostiți ori de Biserica oficială, ori din initiative private.

După război, O’Flaherty a fost onorat cu distincții din partea Marii Britanii, Statelor Unite, Canadei și Australiei. Nu a fost încă recunoscut ca Drept Între Popoare de către Yad Vashem, dar demersuri în acest sens se duc de către Societatea Memorială Hugh O’Flaherty.

Nemesisul lui O’Flaberty, Herber Kappler, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. După condamnare, O’Flaherty l-a vizitat de mai multe ori în închisoare și a reușit să-l convertească la catolicism. Se întâmpla în anul 1949, dar vestea s-a aflat abia prin 1959. Întrebat atunci de un reporter despre întâmplare, O’Flaherty a replicat: „Asta nu e știre. E ceva ce s-a întîmplat acum mult timp”.

A murit în 1963, după un atac cerebral suferit în timpul Liturghiei, în 1960, în urma căruia nu s-a recuperat complet.

Chiune Sugihara: noua etică a războinicului

„Știam că cineva se va plânge de mine în viitor. Dar eu am crezut că acesta ar fi cel mai corect lucru de făcut. Nu e nimic greșit în a salva multe vieți omenești”. – Chiune Sugihara

Chiune Sugihara și soția sa, Yukiko, s-au trezit în dimineața zilei de 18 iulie, 1940, cu o priveliște tulburătoare.  În jur de 100 de oameni erau adunați în fața consulatului japonez din Kaunas, Lituania, acolo unde Sempo fusese detașat ca diplomat de guvernul japonez. Nu era nici 6 dimineața, iar toate acele persoane căutau o șansă la viață.

Chiune (Sempo) Sugihara s-a născut la 1 ianuarie, 1900, în orașul Yaotsu, azi cunoscut ca Mino. Elev cu note bune, a fost încurajat de tatăl său să devină doctor, dar visul său era să studieze literatura și să trăiască în altă țară. A studiat la Universitatea Waseda din Tokyo, orașul unde a văzut și anunțul care i-a schimbat viața: Ministerul de Externe japonez era în căutare de oameni interesați de o carieră diplomatică. A trecut examenul dificil, a fost recrutat și trimis să studieze rusa și germana la Universitatea Gakuin din Harbin, Manciuria.

După absolvire, a început să lucreze în guvernul manciurian, pe atunci controlat de japonezi. După 10 ani de muncă, în 1934, i-a fost oferită poziția de ministru de externe al Manciuriei, pe care Sugihara a refuzat-o în semn de protest pentru modul în care japonezii îi tratau pe chinezi. În 1938, a fost detașat la biroul diplomatic din Helsinki, Finlanda, iar un an mai târziu a fost trimis să pună pe picioare un consulat de un om în Kaunas, Lituania.

A durat foarte puțin timp până ce războiul a început; după invazia nazistă a Poloniei, mulți evrei polonezi au găsit siguranță spre est, în Lituania. Poveștile pe care le aduceau cu ei erau de necrezut și, într-adevăr, mulți nici nu i-au crezut. Și nici Lituania nu era o zonă sigură pentru ei, fiindcă respirația mașinăriei naziste – după ce deja își asigurase dominația în Vest – se simțea îndreptându-se spre est. Au auzit de două insule coloniale olandeze – Curacao și Guiana – ce nu cereau vize de intrare. Primiseră asigurări de ajutor de la consulul olandez, Jan Zwartendijk, însă mai rămânea un obstacol uriaș: ca să ajungă la insule, refugiații evrei trebuiau să treacă prin URSS. Consulul sovietic le-a spus că, dacă vor să obțină permisiunea să treacă prin URSS, vor trebui să facă rost de vize de tranzit de la japonezi.

La vederea imaginii din acea dimineață de iulie, Sugihara a fost pus în fața unei situații definitorii. Pe de-o parte, el era diplomat de carieră, crescut și educat în spiritul tradițional japonez al obedienței și respectului față de autoritate. Născut la început de secol, valorile care i-au fost inculcate au fost cele dominante pentru societatea japoneză la acea vreme, în special într-o familie cu tradiție de samurai: koko (dragoste de familie), kodomo no tameni (de dragul copiilor), giri și on (datorie și responsabilitate), gaman (stăpânirea emoțiilor) și, mai ales, haji wo kakete (nu aduce rușine familiei). Pe de altă parte, Sugihara încălcase deja câteva dintre aceste legi cardinale: a refuzat să asculte dorința tatălui său de a deveni doctor, urmându-și propria cale – ceea ce reprezenta un curaj masiv în acel context; prima sa căsătorie a fost cu o rusoaică pe nume Klaudia Semionovna Apollonova, timp în care s-a convertit la creștinism ortodox; a refuzat postul de ministru de externe și s-a opus fățiș multor politici ale Guvernului japonez. Să asculte de conștiință acum părea cel mai evident lucru de făcut.

Sugihara a trimis un mesaj cerând permisiune de la Tokyo. La acea vreme, vizele de tranzit erau acordate doar persoanelor cu vize legitime pentru o destinație viitoare Japoniei și care puteau dovedi că se pot întreține singuri cât timp stau în Japonia. Niciunul dintre evreii în căutare de vize nu putea aducea o așa dovadă. Sempo a trimis trei mesaje separate Guvernului, a fost refuzat de trei ori.

După ultimul refuz, Chiune și Yukiko au răspuns conștiinței. De pe 31 iulie până pe 5 septembrie, cei doi soți au stat zilnic scriind și semnând vize. Asta făceau de dimineața până în noapte, fără oprire, timp de aproape o lună. Scriau și semnau peste 200 de vize pe zi, în mod normal munca pe o lună din partea consulului. Yukiko îl servea cu sandvișuri pe care uita să le mănânce și seara îi masa mâinile obosite. Din când în când, Sempo ieșea la oamenii care stăteau în așteptare și îi asigura că va face tot ce-i stă în putință să îi ajute pe toți.

După un timp, Sugihara a primit un mesaj de la Tokyo care i-a reamintit:

„Trebuie să te asiguri că refugiații și-au finalizat procedurile pentru vizele de intrare, și trebuie să mai dețină și banii de călătorie sau banii care le sunt necesari în timpul șederii în Japonia. Altfel, nu ar trebui să le acorzi vize de tranzit”.

În răspunsul său, Sugihara a admis acordarea de vize oamenilor care nu și-au pus la punct toate detaliile, dar asta fiindcă Japonia este singura țară de tranzit pentru insulele olandeze, iar vizele sunt necesare pentru trecerea prin URSS. Tokyo a scris înapoi că URSS insistă acum ca Tokyo să onoreze toate vizele emise de consulii săi.

Sutele de aplicanți pentru viză s-au transformat în curând în mii, iar pe 3 august guvernelor străine li s-au dat 3 săptămâni să-și încheie misiunile diplomatice și să părăsească Lituania, sub ocupație sovietică. Perioada s-a extins apoi până pe 4 septembrie, zi în care Sugihara a continuat să acorde vize chiar și după ce s-a mutat din clădirea consulatului la Hotelul Metropolis, până dimineața următoare când avea trenul de plecare spre Berlin. A continuat să completeze și să semneze vize chiar și în tren, de unde afară așteptau alte sute de evrei. Le întindea vizele pe fereastra trenului, îi dădeau unui singur refugiat să împartă și la restul, iar când trenul începuse să se pună în mișcare a aruncat foile de viză necompletate și ștampila de consul pe geam.

După ce evreii își primeau vizele, se urcau în trenuri spre Moscova, de unde plecau pe calea ferată trans-siberiană la Vladivostok. De acolo, majoritatea mergeau la Kobe, Japonia, unde stăteau câteva luni de unde erau trimiși la Shanghai. Numărul exact de oameni salvați de Sugihara este greu de dedus, dar se estimează că între 6000 și 10.000 de evrei au beneficiat de pe urma vizelor acordate de japonez.

Guvernul japonez nu a acționat imediat pe lipsa de obediență a consulului, găsindu-l util pe perioadă de război. După o perioadă scurtă în Berlin, Sugihara a fost detașat la Praga, unde a oferit 33 de vize de tranzit refugiaților evrei. În martie 1941, a fost transferat la Konigsberg (Kaliningrad), unde a stat până în noiembrie al aceluiași an, când a ajuns în România. În septembrie 1944, Sugihara și familia lui au fost încarcerați de către sovietici, de unde au fost eliberați după 18 luni, în 1946. La 2 luni după întoarcerea în Japonia, a fost eliberat de sarcini, și trebuia să-și recalculeze întreaga viață. A lucrat o perioadă ca traducător și interpret, iar ultimele două decenii a lucrat ca manager la o companie de export cu afaceri în Moscova.

În 1985, a fost numit Drept Între Națiuni. A murit în următorul an într-un spital în Kamakura.

„O fac doar pentru că îmi este milă de oameni. Ei vor să iasă afară, așa că îi las să aibă vizele”.

Aristides de Sousa Mendes: diplomatul insubordonat care a ales conștiința

„Sunt mai dispus să stau cu Dumnezeu împotriva omului, decât cu omul împotriva lui Dumnezeu”. – Aristides de Sousa Mendes

Pe 11 noiembrie, 1939, dictatorul portughez Salazar a lansat Circulara 14, care interzicea diplomaților săi din Europa să ofere vize de tranzit pentru anumite categorii de oameni, precum: evrei, persoane fără stat și persoane care nu se pot întoarce în siguranță în țările lor de origine. În mai 1940, a mers un pas mai departe, amendând că nicio viză nu va fi acordată până ce nu va fi autorizată direct de la Lisabona. În iunie, același ani, consulul portughez la Bordeaux – Aristides de Sousa Mendes – înmâna până la 30.000 de vize refugiaților, dintre care aproximativ 10.000 evrei. A făcut-o în orașul consulatului său, apoi a făcut-o și din Bayonne și pe străzile Hendaye, în apropierea graniței cu Spania, deschizând astfel o rută de refugiere care avea să rămână activă de-a lungului întregului război.

Aristides de Sousa Mendes s-a născut pe 9 iulie, 1885, în satul Cabanos de Viriato, din provincia nordică Beira Alta, Portugalia, fiul lui Jose de Sousa Mendes – judecător – și Maria Angelina de Abranches. Aristides a primit o educație – alături de fratele său geamăn, Cesar – cu puternice valori familiale tradiționale și un catolicism profund. Cu tată judecător, au deprins respect pentru lege și au absolvit Dreptul la Universitatea Coimbra, în 1907. De acolo, ambii au optat pentru corpurile diplomatice, cu sarcini care i-au plimbat în diferite colțuri ale globului.

Aristides s-a însurat în 1910 cu Angelina, femeia care a fost alături de el și i-a împărtășit povara în cele mai dificile și cruciale momente. Au avut împreună 14 copii. În 1929, după detașări mai mult sau mai puțin plăcute în diferite părți ale globului, a fost promovat consul general și asignat în orașul belgian Antwerp. În 1934, încă în Antwerp, familia avea să se confrunte cu prima ei tragedie: moartea celui de-al doilea copil, Manuel, chiar la cina de celebrare a absolvirii acestuia. Aristides a cerut un transfer din Antwerp după asta. În 1938, scria la Lisabona cerând o detașare în Orientul Îndepărtat, dar a fost numit consul general la Bordeaux. Cele două apeluri ale lui Aristides nu au avut niciun efect. În același an, familia avea să se mute în orașul francez, unde a avut loc o ușoară acomodare. Clădirea oferea ample spații de locuit, iar copiilor le-a fost ușor să găsească școli noi și bune.

Apoi a început războiul. Prima reacție a lui Aristides a fost să-și ia copiii și să-i ducă acasă, în Portugalia, unde i-a lăsat în grija rudelor și servitorilor. Au mai rămas la Bordeaux, cu el, Angelina și cei doi fii adulți – Pedro Nuno și Jose. În primele zile după Circulara 14, Aristides a fost mustrat pentru prima sa greșeală: oferise viză unui refugiat vienez, profesorul Arnold Wizrntzer. Justificarea lui Sousa Mendes în fața superiorilor a fost:

„M-a informat că, dacă nu va părăsi Franța chiar în acea zi, va fi dus într-o tabără de concentrare, lăsându-și soția și copilul de izbeliște. Am considerat că e o faptă de o umanitate elementară să previn un asemena punct extrem”.

A fost doar prima dintr-o serie. Până în aprilie, 1940, a încâlcat deja regulile de destule ori cât să-și câștige o mustrare oficială. Garda de frontieră, braț al PVDE – poliția politică portugheză – își ținea ochii pe acțiunile lui. În luna mai, refugiați de toate felurile au ocupat consulatul din Bordeaux. Ofițeri de armată din Austria, Polonia și Cehoslovacia; anti-naziști francezi și belgieni; intelectuali, ziariști și scriitori anti-naziști; artiști; preoți și călugărițe – toți încercând să evadeze din mâinile criminale ale naziștilor. Încă prudent pe atunci, Sousa Mendes trimitea sute de telegrame la Lisabona, asistat de fiul său de 20 de ani, Pedro Nuno. Fiecare telegramă reprezenta o cerere individuală de viză, conform Circularei 14 amendată. Dar de la Lisabona nu venea nimic înapoi. Între timp, Aristides și Angelina își deschiseseră casa pentru refugiați, atât de mulți câți încăpeau. Angelina se ocupa de ei.

Tăcerea de la Lisabona continua. S-a îndreptat apoi către superiorii săi, de la care a fost retrimis la directivele deja în vigoare – și anume că numai Lisabona poate aproba vize. Nimic din asta nu ajuta. Nepotul lui Aristides – fiul fratelui său – Cesar Mendes Jr. părăsise Parisul, unde își urma studiile, și era refugiat și el în Bordeaux. Scria:

„Toate camerele din clărirea consulatului erau pline de oameni. Dormeau pe scaune, pe podea, pe covor. Până și birourile consulului erau pline cu zeci de refugiați care erau extenuați, morți de oboseală, fiindcă așteptaseră zile și nopți pe străzi, pe scări și, într-un final, în birouri”.

În acea vreme – 14, 15, 16 iunie –  Aristides cădea bolnav la pat pentru câteva zile, perioadă în care Angelina a devenit punct de sprijin. Unul dintre fii, Sebastian, a povestit mai târziu despre o noapte pe care cei doi soți și-au petrecut-o în continuă rugăciune. După aceste 3 zile, Sousa Mendes știa exact ce are de făcut. Din 17 iunie, devenise un mod eliberat de orice constrângeri de serviciu și singurul lucru care îl mai interesa era să salveze cât mai mulți oameni cu putință.

Pașapoartele erau adunate grămadă. O persoană le ștampila, cealaltă scria, iar Aristides își punea semnătura pe ele. Ca să scutească timp, ajunsese să-și scurteze semnătura. Rabinul Kruger – un refugiat și el, care era alături de soție și cei 5 copii, devenit între timp prieten al consulului – cei doi fii ai lui Aristides și alți câțiva refugiați ajutau cu linia de așteptare. Pentru toți cei – și erau mulți – care nu aveau niciun fel de document, s-au acordat vize cu ștampile pe simple bucăți de hârtie.

Zilele următoare, veștile referitoare la probabila predare a Franței în fața inamicului german au adus noi valuri de refugiați la ușile consulatului. Pe 18 iunie, 19 pașapoarte au ajuns în fața lui Aristides; acestea aparțineau familie imperiale austriece. Numele lui Otto von Habsburg se afla în capul listei negre a lui Hitler. Emisarului i s-a spus să se întoarcă după vize mai târziu în seara aceea. Nu avea să pună urgențele familiei imperiale austriece deasupra oamenilor care așteptau deja la coadă. După 10 seara, contele s-a întors și a ridicat vizele pentru Arhiduce și întreaga familie. Apoi, Arhiducele Otto a venit el însuși la consulat și a obținut o mare cantitate de vize ștampilate pe bucăți de hârtie pentru refugiați austrieci aflați în ascunzători. Otto von Habsburg și familia sa aveau să ajungă în Portugalia pe 20 iunie, de unde au plecat în Statele Unite.

Miile de vize emise de Sousa Mendes erau onorate la Irulan, granița spaniolă. Ștampila consulară le transforma în niște cereri oficiale, ca de la o țară la alta, în urma Pactului Iberic din 1939. Când trenurile pline cu refugiați au început să sosească la granița portughezo-spaniolă de la Vilar Formoso, PVDE a turbat; însă nu avea ce să facă decât să lase refugiații să intre. Un întreg mecanism era pus în mișcare, odată ce refugiaților le era oferit pasaj prin Spania.

„A fost într-adevăr obiectivul meu să salvez toate acele persoane, al căror chin era dincolo de ce poate fi descris. Imperativele conștiinței mele… nu au încetat niciodată să mă ghideze în îndeplinirea datoriilor mele, cu perfectă cunoaștere a propriilor responsabilități”.

Pe 19 iunie, Bordeaux a început să fie bombardat. Mulțimile de refugiați au fugit la Bayonne și Hendaye, în apropierea graniței cu Spania. Aristides și-a lăsat familia în Bordeaux și a urmat refugiații. La Bayonne, a găsit consulatul portughez împresurat de 5000 de persoane, cu alte 20.000 aflate în stradă. Până la acel punct, directivele Circularei 14 erau respectate la literă acolo. Statutul de consul-general îi dădea lui Sousa Mendes jurisdicție peste consulatul din Bayonne. Și noul lui ordin era: vize pentru toată lumea. În următoarele 48 de ore, mii de persoane și-au auzit numele strigat și le-au fost înmânate vizele salvatoare de vieți. Subordonatul său de la Bayonne, consulul Machado, a trimis o telegramă la Lisabona în care a raportat încălcarea regulilor. Pe lângă asta, i-a telefonat și ambasadorului Pereira din Madrid. Două mesaje au fost trimis apoi de la Lisabona – una la Bordeaux, cealaltă la Bayonne – care-i ordonau lui Sousa Mendes să se oprească.

Consulul nu apucase să citească niciuna dintre ele; pe 22 iunie, Aristides plecase deja la Hendaye, unde înmâna bucăți de hârtie cu mesaje variate scrise pe ele și parafa consulatului, cât să le dea dreptul oamenilor să intre în Spania. Nu a mai durat mult până porțile Spaniei de la Irun aveau să fie închise, iar Aristides a vorbit mai târziu despre oameni care s-a sinucis de disperare în fața sa. Rabinul Kruger scria mai târziu cum, în timp ce așteptau la porțile Irunului, au apărut dispute între gărzile spaniole și refugiați. Porțile rămâneau închise, iar Sousa Mendes s-a dus înăuntru să medieze situația. Fără nicio autoritate, s-a întors în două ore și a deschis el însuși poarta. Cu ocazia asta, încă un grup apuca să mai intre în Spania, cu direcția unui tren spre Portugalia.

Pe 23 iunie, ambasadorul Pereira a ajuns la Irun. Ce a văzut l-a șocat:

„Am dat de consulul Aristides Mendes și i-am cerut să-mi explice un așa comportament extraordinar… Din ce am auzit, și din înfățișarea sa extrem de neîngrijită, impresia pe care mi-a dat-o a fost cea a a unui om tulburat, nu în toate mințile… Comportamentul domnului Aristides Mendes sugerează un asemenea deranjament mintal că, informând pe loc autoritățile spaniole de decizia mea de a declara nule vizele acordate de consulul din Bordeaux celor care erau încă în Franța, nu am avut nicio reținere în a spune că sunt sigur că acel consul nu era în toate capacitățile mintale”.

Aristides nu a mai deschis poarta la Irun pentru a doua oară, dar a setat un precedent. Pe timpul războiului, mulți persecutați ai Europei au trecut prin Spania și Portugalia spre libertate. Cât despre cei aflați încă în Franța cărora vizele le-au fost nulificate, soarta lor este necunoscută. Rapoartele din presă ale vremii vorbesc despre 10.000 de refugiați care nu mai pot intra în Spania fiindcă autoritățile nu le mai recunosc vizele.

Întors la Bordeaux pe 25 iunie, a găsit telegrama de la Salazar de pe 24 care spunea că a fost eliberat din poziție și în care i se ordona să părăsească Franța. Aristides nu s-a grăbit; oprit să mai ofere vize, și conștient că mii de refugiați încă sunt prinși în oraș, a început să le ofere pașapoarte portugheze, pentru a preveni deportarea lor în taberele de concentrare. Noua sa acțiune a fost rapid descoperită și anulată de Lisabona, iar ordinul să părăsească a fost reînnoit.

Salazar culegea laurii acțiunilor lui Mendes. Zeci de mii de refugiați umpleau orașele și oferea gratitudine regimului care le-a oferit salvarea. Revista „Life” titra, în numărul de pe 29 iulie, 1940, că Salazar este „cel mai mare portughez de la Henric Navigatorul încoace”. A numit un consiliu disciplinar care, după ce s-a prefăcut că studiază niște hârtii, a stabilit că Sousa Mendes este un caz de „incapacitate profesională”, demn de disprețuit și bun de ocolit. Cazul a fost închis, clasificat și încuiat. Mendes a încercat tot restul zilelor să primească o audiență la Salazar, dar totul a fost în zadar. Fratele său, Cesar, a fost suspendat din postul său pentru 5 ani când a încercat să-i ofere o mână de ajutor. Incapabil să se întoarcă la muncă sau să iasă la pensie, Aristides și familia sa au fost condamnați la foamete. Educația celor mici a trebuit întreruptă, iar cei mari nu-și puteau găsi de muncă. Ocazional, era chemat la câte un presupus interviu cu Salazar; după ce era pus să aștepte toată ziua în anticameră, era trimis acasă; foștii colegi îl ignorau; era urmărit îndeaproape de PVDE și interogat frecvent; copiii săi mai mari aveau dosare active.

În 1945, a suferit un atac cerebral care l-a lăsat parțial paralizat. Angelina a suferit la rândul ei o hemoragie cerebrală în 1948, care s-a dovedit fatală după o perioadă de inconștiență de 6 luni. La 6 ani distanță, pe 3 aprilie, 1954, Aristides de Sousa Mendes avea să moară în Spitalul Franciscan din Lisabona. Nepoata sa, Madalena, a stat lângă el până în ultima clipă.

A fost numit Drept între Națiuni în 1966.

„Nu puteam să acționez altfel, drept consecință accept cu dragoste tot ce s-a abătut asupra mea”.

Witold Pilecki: voluntar la Auschwitz

„Am încercat să-mi trăiesc viața în așa fel încât în ora morții mele să nu simt frică, ci bucurie”. – Witold Pilecki, 15 mai, 1948, la primirea sentinței la moarte.

Witold Pilecki – nume de cod: Roman Jezierski, Tomasz Serafiński, Druh, Witold – a fost unul dintre fondatorii Armatei Secrete Poloneze, una dintre primele organizații de rezistență poloneze după ocupația nazistă din 1939. Un an mai târziu, avea să devină voluntar pentru Auschwitz – lăsându-se capturat pe străzile Varșoviei.

S-a născut la 13 mai, 1901, în orașul Olonets, Karelia, în Imperiul Țarist, unde familia sa a fost relocată de autoritățile țariste în urma suprimării Revoltei din Ianuarie a Poloniei din 1863-1864. Născut într-o familie cu tradiție patriotică, Witold avea să fie crescut în același spirit. În 1914, avea să devină cercetaș – o activitate care era atunci interzisă de autoritățile țariste. În 1918, a trecut în Polonia, care își recăpătase de curând independența.

A participat la războiul polono-sovietic din 1919-1920 – în urmă căruia sovieticilor li s-a tăiat, cel puțin temporar, apetitul pentru revoluție bolșevică în vestul Europei – luptând în Bătăliile de la Grodno și de la Varșovia, precum și Rebeliunea Żeligowski. A primit pentru acțiunile sale Crucea Poloneză pentru Curaj. De două ori.

După război, s-a însurat și a devenit tatăl a doi copii, iar activitatea sa militară a luat o pauză. La 1 septembrie, 1939, Germania invadează Polonia, pornind al Doilea Război Mondial. Pilecki fusese deja mobilizat cu câteva zile înainte în calitate de comandant de pluton de cavalerie. A făcut parte din Divizia 19 Infanterie, sub generalul Józef Kwaciszewski, iar plutonul lui Pilecki a fost distrus aproape complet pe 10 septembrie după o ciocnire cu tancurile naziste. Pilecki s-a retras – cu ce mai rămăsese din plutonul său – în sud, spre  Lwów (acum Ucraina), unde a fost încorporat în Divizia 41 Infanterie, sub maiorul Jan Włodarkiewicz.  Împreună cu oamenii săi, a distrus 7 tancuri inamice, a doborât un avion și a distrus altele două care erau la pâmânt. A fost rănit grav în Bătălia de la Tomaszów Lubelski.

După ce Polonia a fost cucerită, Pilecki s-a ascuns în Varșovia și, împreună cu maiorul său, Włodarkiewicz, va fonda Armata Secretă Poloneză, care mai târziu va fi încorporată în Armata Teritorială. Până în 1940, Armata Secretă număra aproximativ 8000 de oameni (mai mult de jumătate înarmați), în diferite orașe în afara Varșoviei. În perioada asta, lucra acoperit ca manager la un depozit de cosmetice.

În același an, Gestapo a arestat câțiva membri ai grupului său de rezistență și i-a trimis la Auschwitz. În 1940, Auschwitz I era folosită pentru prizonieri politici – în special polonezi – care începuseră să sosească din luna mai a anului. Dornic de mai multe informații despre ce se întâmplă cu prizonierii, Pilecki a prezentat superiorilor planul său de a se lăsa prins pentru a fi trimis în tabăra de concentrare, de unde avea să adune informații și să le trimită în exterior. Planul i-a fost aprobat.

 

Prizonierul 4859

Pe 19 septembrie, 1940, s-a lăsat în mod deliberat prins în timpul unei razii naziste, alături de alți 2000 de civili. După două zile de detenție, unde prizonierii era bătuți și torturați, a fost trimis la tabăra Auschwitz din Oświęcim. Acolo a primit numărul 4859. Înăuntru, a format un grup de rezistență printre prizonieri numit Uniunea Organizației Militare (ZOW), ale cărui scopuri principale erau: să mențină un moral bun printre prizonieri, să aducă vești din afară, să transmită vești din interior către exterior, să facă rost de mâncare și îmbrăcăminte pe care să o distribuie prizonierilor și să pregătească divizii capabile să preia controlul taberei în timpul unui posibil atac din exterior.

ZOW erau organizată ca un sistem de grupuri de către „cinci”, în care primul „cinci” era – teoretic – vârful organizației. Conform lui Pilecki, fiecare „cinci” nu avea idee de existența celorlalte „cinciuri”, fiecare grup de cinci fiind convins că ei sunt vârful organizației. Organizația a început să trimită informație valoroasă la Varșovia încă din octombrie 1940, iar începând cu martie 1941 rapoartele lui Pilecki erau transmise de către Rezistența poloneză către Guvernul Britanic. În 1941, exterminările deja începuseră.

Din 1942, rapoartele sale erau transmise folosind un transmițător radio construit în interiorul taberei. A durat șapte luni ca toate părțile necesare construirii lui să fie furișate. Rapoartele conțineau detalii referitoare la numărul de sosiri și de morți, precum și la condițiile prizonierilor. În timpul acesta, Pilecki supraviețuia unei pneumonii crunte.

Evadare și Revolta din Varșovia

Speranța sa era că Aliații sau Armata Teritorială vor lua cu asalt tabara, speranță care era gândită ca nefezabilă de cei din exterior. După ce mai mulți oameni ai săi din ZOW fuseseră identificați și uciși, Pilecki decide să evadeze și o face în noaptea din 26 spre 27 aprilie, 1943. Și-a continuat presiunile asupra Armatei Teritoriale, dar au ajuns la concluzia că o misiune de salvare la Auschwitz este sortită eșecului fără ajutor Aliat. Sovieticii, deși aflați la o distanță potrivită pentru un atac asupra Auschwitz, nu au arătat nici un interes în a-i ajuta pe polonezi.

În toamna aceluiași an, era promovat căpitan de cavalerie și s-a alăturat unei organizații anti-comuniste – NIEpodległość  (Independență)  sau NIE, formată ca unitate în interiorul Armatei Teritoriale cu scopul pregătirii în cazul unei eventuale ocupații sovietice. În timpul acesta, continua să coordoneze activițățile ZOW și Armatei Teritoriale, până la Revolta din Varșovia din 1944.

Revolta din Varșovia a început la 1 august, 1944, și a fost cea mai mare ofensivă a vreunei mișcări de rezistență în timpul războiului. Pilecki a lua parte la luptă ascunzându-și rangul, servind ca simplu soldat în Batalionul Chrobry II, din unitatea Kedyw. După ce mai mulți ofițeri au fost uciși, și-a dezvăluit adevărata identitate și a preluat comanda Companiei 1 „Warszawianka”, localizată în Śródmieście, centrul Varșoviei. A luptat sub nom de guerre „Căpitanul Roman”, iar forțele sale au ținut o zonă fortificată cunoscută ca „Marele Bastion al Varșoviei”. Pilecki și oamenii săi au rezistat timp de două săptămâni în fața atacurilor naziste constante, timp în care au adus pierderi semnificative forțelor germane, atât omenești cât și logistice.

După două luni de luptă în capitala Poloniei, Revolta a fost într-un final zdrobită de germani, cu prețul la 200.000 de mii de morți și trei sferturi din oraș distrus. Pilecki a devenit prizonier de război. Naziștii nu au știu cine este, așa că nu a fost eliminat. Transferat la Murnau, Bavaria, a fost eliberat de Divizia a 12-a Blindată a Statelor Unite, pe 28 aprilie, 1945.

Polonia comunistă

Situat în Italia, după încheierea războiului, Pilecki a scris raportul final asupra Auschwitz, 100 de pagini. Puteți găsi aici raportul integral, în limba engleză.

Devenind din ce în ce mai clar că sovieticii au intrat în Polonia cu intenția să rămână, acesta intră într-o altă misiune sub acoperire – să se întoarcă în Polonia și să obțină informații despre atrocitățile sovietice, pe care să le trimită la Guvernul polonez din exil. Ajuns în Varșovia în decembrie, 1945, Pilecki a început organizarea unei rețele de colectare de informații, care includea câțiva asociați de la Auschwitz și din Armata Secretă Poloneză. Până la mijlocul anului 1946, rețeaua a intrat în contact cu partizanii anti-sovietici și a format un sistem de curierat pentru transmiterea informației de la Varșovia în Italia. O reușită extrem de importantă a fost recrutarea lui Wawel Alchimowicz, un oficial al Ministerului pentru Securitate Publică, poliția secretă comunistă. Alchimowicz a oferit informații sensibile despre operațiuni secrete ale poliției și organizarea internă, precum și dovezi că rezultatele referendumului din iunie 1946 au fost falsificate.

În acest timp, grupul lui Pilecki fusese la rândul său infiltrat de Leszek Kuchinski, un fost membru al Armatei Secrete care acum lucra pentru guvernul sovietic ca agent dublu. Pentru a-și proteja adevărata identitate, Pilecki a preluat diferite slujbe și nume, dar a fost într-un final descoperit și i s-a ordonat să părăsească Polonia. A refuzat. În 1947, a început independent să culeagă informații despre atrocitățile comise de comuniști în Polonia în perioada ocupației din 1939-1941, precum și dovezi pentru arestări ilegale ale membrilor Armatei Teritoriale, care adesea sfârșeau în execuții.

Pe 8 mai, 1947, a fost arestat. Acuzațiile aduse erau trecere ilegală de graniță, uz de documente falsificate, neînregistrarea în armată, posesie de arme ilegale, spionaj pentru „imperialismul vestic” și plănuirea asasinării mai multor oficiali sovietici. Pilecki a respins acuzațiile de complot la crimă; despre acuzațiile de spionaj a comentat că nu consideră că ce a făcut el e ilegal.

Până la proces, avea să fie torturat, însă nu avea să sufle nicio vorbă despre asociații săi. Procesul spectacol a avut loc pe 3 martie 1948. Sentința a primit-o 2 luni mai târziu, pe 15 mai. A fost condamnat la moarte cu încă 3 camarazi.

În timpul ultimei conversații cu soția sa, acesta i-a spus: „Nu mai pot trăi. M-au omorât. Fiindcă Auschwitz comparat cu ei a fost doar un fleac”. Execuția a avut loc pe 15 mai. Un glonț în ceafă. Ultimele cuvinte ale lui au fost „Trăiască Polonia liberă!”

Sabaton, Inmate 4859. A song about Witold Pilecki.

Charles Coward: parola este „Curaj”

Charles Coward – supranumit „Contele de Auschwitz” – a fost un prizonier de război britanic care în 1943, după numeroase tentative de evadare, era trimis de către naziști la Auschwitz III (Monowitz).

S-a născut pe 30 ianuarie, 1905, și s-a alăturat armatei britanice în 1937. Până la începerea războiului, în 1939, ajunsese în gradul de sergent-major. Pe 21 mai, 1940, avea loc Asediul orașului Calais, de unde forțele britanice au fost împinse înapoi, sute de mii de soldați britanici fiind evacuați din portul Dunkirk către casă. Coward nu a fost unul dintre ei, fiind capturat de germani.

Coward și Crucea de Fier

Ca prizonier de război, Coward nu a arătat niciodată că ar cunoaște regulile jocului. A avut două tentative de evadare chiar înainte de a ajunge la o tabără de prizonieri. A mai avut, după aceea, alte șapte astfel de încercări. Ce i-a servit lui Coward foarte bine a fost faptul că vorbea o germană excelentă. Cu o ocazie, a reușit să pună mâna pe o uniformă de soldat nazist, dar a fost rănit în timpul operațiunii de evadare. A fost trimis la un spital militar, unde a păstrat încă aparențele că este un soldat nazist. După ce a fost îngrijit cum trebuie și rănile i-au fost oblojite, i-a fost acordată Crucea de Fier, ca răsplată pentru curaj și pentru suferințele pe care le-a îndurat. Germanii și-au dat rapid seama de greșeală, retrăgându-i decorația și trimițându-l înapoi în tabăra de detenție. De acolo și-a câștigat o reputație de sabotor, pe baza căreia avea să fie trimis în Polonia – Auschwitz.

Prizonier la Auschwitz

Coward a ajuns la Auschwitz III (Monowitz), o tabără de muncă din rețeaua Auschwitz situată la aproximativ 7 kilometri de tabăra de exterminare Birkenau. Aparținea de IG Farben, compania care deținea patentul pentru Zyklon B. Cowards și alți peste 1200 de prizonieri de război britanici erau ținuți în secțiunea E715. Coward, datorită cunoștințelor sale de germană, a fost numit ofițer de legătură al Crucii Roșii, al unei Germanii care încă se chinuia să mențină aparențele respectării Convenției de la Geneva. Asta i-a permis o oarecare libertate de mișcare prin tabără și, uneori, îi era chiar permis să meargă în orașele din apropiere. Într-una dintre aceste călătorii a fost martorul trenurilor pline de evrei ce duceau  spre tabăra de exterminare.

Monowitz ținea în jur de 10.000 de evrei apți de muncă, dar care, din cauza externuării, bolii, bătăilor și înfometării, nu ajungeau să trăiască prea mult. Când a văzut asta, Coward a refuzat să stea docil. Prizonierii britanici au pus deoparte mâncare și medicamente pe care le primeau de la Crucea Roșie, care erau apoi trimise pe furiș în secțiunea taberei care era ocupată de evrei. Fiindu-i permis să trimită scrisori în exterior, Coward a început să-i scrie bunului său prieten, William Orange. Numai că nu exista niciun William Orange, și scrisorile erau trimise către Guvernul britanic. În scrisori, acesta descrie ce se întâmplă în tabere, în special tratamentul la care erau supuși evreii, precum și alte informații de natură militară.

Într-o zi, a primit o scrisoare de la Karel Sperber, evreu ținut în secțiunea evreiască a Monowitz. Acesta cerea ajutor. După un schimb de haine care să-i permită să se miște fără să atragă atenția, s-a furișat în partea evreiască în căutarea lui Sperber. Nu a reușit să-l găsească, însă atunci vedea pentru prima oară – îndeaproape – la ce erau supuși evreii din tabără. Și era mai decis ca niciodată să facă ceva.

Planul său includea două lucruri: ciocolată și cadavre. Coward a mituit gărzile naziste cu ciocolată primită de la Crucea Roșie, pentru a primi în schimb cadavre ale prizonierilor non-evrei – inclusiv prizonieri belgieni sau francezi. Apoi, evreii își puneau hainele decedaților și își asumau identitățile lor, pentru ca la scurt timp să fie ajutați afară din tabără cu ajutorul membrilor Rezistenței poloneze. Se estimează că aproximativ 400 de evrei au fost salvați prin această metodă.

În decembrie 1944, la un an după ce a fost trimis la Monowitz, Coward era transportat la Lamsdorf (acum Łambinowice, Polonia). A fost eliberat, alături de alți prizonieri, în timpul unui marș către Bavaria, forțat de avansul forțelor sovietice.

Procesul de la Nürnberg

Coward a participat ca martor la Procesul de la Nürnberg, unde a descris condițiile din tabăra Monowitz și a oferit mărturie despre camerele de gazare de la Birkenau.

„Ajunsesem la un punct în care am convins una dintre gărzi să mă ducă în oraș, sub pretextul de a cumpăra niște lame de ras și lucruri pentru băieți. Pentru câteva țigări, mi-a arătat locurile unde aveau camere de gazare și locurile unde avea loc cremarea. Toți cu care am vorbit spuneau aceeași poveste – oamenii din Auschwitz, oamenii SS, prizonierii din tabără, muncitorii străini – toți spuneau că mii de oamenii erau gazați și cremați la Auschwitz, și că prizonierii care lucrau cu noi, care erau incapabili să continue să muncească din cauza condiției lor fizice, și care lipseau din senin, fuseseră trimiși la camerele de gazare. Prizonierii care era selectați pentru gazare treceau prin procedura de pregătire pentru baie, îi lepădau de haine, și mergeau în camera de îmbăiere. În loc de dușuri, era gaz. Toată tabăra știa. Toată populația civilă știa. (…) Nimeni nu putea trăi în Auschwitz și să lucreze la fabrică fără să știe ceea ce știa toată lumea deja”.

În 1953, a fost martor în Cazul Wollheim, când Norber Wollheim, fost prizonier și muncitor forțat a dat în judecată IG Farben pentru salariu și compensații pentru daune.

În 1954, John Castle publică „Parola este Curaj” („The Password is Courage”), bazată pe faptele lui Coward, care a fost ecranizată în 1962, ca filmul sub același nume.

În 1963, este numit Drept între Națiuni.

În 2012, fostului președinte israelian, Shimon Peres, îi erau înmânate pentru prima oară mărturiile tatălui său – Yitzchak Persky – ținute în arhiva Yad Vashem din anul 1965. Documentul confirmă faptul că  Persky – care și-a schimbat apoi numele în Peres – a fost prizonier de război și oferă tribut celor care l-au ajutat să-și ascundă identitatea de evreu. Printre ei s-a numărat și Charles Coward, Contele de Auschwitz.

A murit în 1976.

Jan Karski: primul om care a avertizat Vestul despre Holocaust

În vara din 1942, Jan Karski, diplomat polonez care lucra cu Guvernul polonez în exil de la Londra în timpul războiului, se pregătea pentru misiunea de a duce informații din Polonia ocupată la Londra și Washington. Chiar înainte să părăsească Varșovia, a primit vizita a doi lideri ai Rezistenței evreiești care au ieșit din ghetou pentru a-i spune despre ceea ce ei au numit „războiul lui Hitler împotriva evreilor polonezi”.

I-au spus că, după calculele lor, mai mult de 1,8 milioane de evrei au fost omorâți de germani și că 300.000 din cei 500.000 de evrei înghesuiți în ghetoul din Varșovia au fost deportați spre un sat obscur din apropierea Varșoviei, unde naziștii au pus la punct o tabără de exterminare.

L-au rugat pe Karski să vorbească cu Churchill și Roosevelt despre asta. L-au mai rugat și ca, dacă este dispus, să intre în ghetou pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă acolo. Karski a acceptat.

Jan Karski s-a născut Jan Kozielewski într-o familie romano-catolică din Lodz, pe 14 aprilie, 1914, mezinul dintre cei 8 copii ai familiei. A visat de mic la o carieră diplomatică, așa că după ce a terminat școala s-a alăturat serviciilor diplomatice poloneze. Înainte de începerea războiului, a dus la îndeplinire sarcini la Londra și Paris.

Odată cu izbucnirea războiului, se înscrie în armată. În scurt timp, Polonia cade pradă Germaniei din vest și URSS-ului din est, iar Karski este luat ca prizonier de sovietici și trimis în Ucraina într-o tabără de detenție. A reușit să evadeze și, întors acasă în Polonia, se alătură Rezistenței poloneze. A devenit punctul de legătură între luptătorii polonezi de acasă și Guvernul din exil, având rolul de curier. În 1940, a fost capturat de Gestapo în timpul unei misiuni în Slovacia. De teamă să nu dezvăluie secrete în urma torturii, își crestează venele și este trimis imediat la un spital, de unde reușeste să fugă și să-și reia rolul de ofițer de legătură clandestin.

Ghetoul

În a treia săptămână din august 1942, Karski se întâlnea într-o pivniță din apropierea zidului Ghetoului cu un tânăr din Organizația Evreiască de Luptă, care începea să se formeze în Ghetou. Tânărul i-a dat niște haine zdrențuite și o brasardă cu Steaua lui David. A trecut apoi, printr-un tunel proaspăt săpat, de partea cealaltă a zidului.

Chiar și ani mai târziu, când i se cerea să descrie ce a văzut, Karski ar fi spus pur și simplu: „Am văzut lucruri groaznice”. În unele ocazii – de exemplu în documentarul „Shoah” – va descrie cadavre goale zăcând în stradă, oameni înflămânziți și copii mai mici sau mai mari pierduți, cu ochii lipsiți de viață și expresie. Cum privea dintr-un apartament la doi adolescenți în uniforme ale Tineretului Hitlerist vânau evrei de dragul distracției, râzând și aplaudând când vreun glonte își atingea ținta și rezultau strigăte de agonie și durere.

Unul dintre cei doi evrei care l-au abordat pe Karski pentru această misiune era un avocat pe nume Leon Feiner. Acesta avea să fie omorât în septembrie al aceluiași an, când lichidarea evreilor din Ghetou avea să se intensifice. Karski avea să-și amintească peste ani cum Feiner mergea pe lângă el în Ghetou și nu făcea decât să murmure: „Ține minte asta, ține minte asta”.

Feiner l-a întrebat apoi de Karski dacă este dispus să vadă ce se întâmplă cu cei care sunt deportați din Ghetou. Câteva zile mai târziu, Karski și un membru al Rezistenței evreiești se aflau la Izbica, un orășel din apropierea Varșoviei. A ajuns la un magazin deținut de un membru al Rezistenței poloneze, care i-a înmânat o uniformă de ucrainean sub comandă germană. Deținătorul uniformei fusese mituit să-și ia liber în ziua respectivă. Un alt gardian uncrainean – mituit și el – l-a condus pe Karski la o zonă încercuită de un gard cu sârmă ghimpată.

Karski a auzit atunci plânsete de bărbați și femei și, la un moment dat, i s-a părut că simte miros de carne arsă. A fost apoi martorul sosirii a câteva mii de evrei aduși din Cehoslovacia. Mulți erau atunci bătuți și înjunghiați. Apoi a asistat la evrei înghesuiți până la refuz în bou-vagoane și trimiși – avea să afle atunci – nu departe de acolo, unde vor fi băgați în camere de gazare. I s-a mai spus că, uneori, erau pur și simplu lăsați în trenuri până se sufocau sau mureau de foame.

Misiunea de înștiințare

Karski s-a întors la Varșovia, unde a început să se pregătească pentru călătoria la Londra. I-a fost înmânată o cheie care conținea un microfilm cu sute de documente. S-a dus la dentist pentru a-și scoate câțiva dinți, astfel încât dacă era oprit de germani să aibă un motiv să nu vorbească – nu dorea ca germana lui cu accent polonez să-l trădeze. S-a dus la Berlin, apoi prin Franța a trecut în Spania, unde din Gibraltar a reușit să ajungă la Londra.

La întâlnire, a predat microfilmul și a vorbit despre improbabila colaborare între Rezistența poloneză anti-comunistă și partizanii sponsorizați de sovietici.

A trecut apoi să vorbească despre soarta evreilor. După spusele lui, ani mai târziu, în februarie, 1943, Anthony Eden i-a spus că „Marea Britanie a făcut deja destul acceptând 100.000 de refugiați”. Karski s-a întâlnit cu Szmuel Zygelboym, reprezentantul evreilor socialiști în Consiliul Național al Guvernului polonez în exil. Acesta a ascultat îndurerat și apoi a spus: „Voi face totul să-i ajut. Voi face tot ce vor cere”. După ce germanii au înăbușit Revolta din Ghetou din primăvara anului 1943, Zygelboym îi scria prim-ministrului Guvernului polonez în exil:

„Prin moartea mea doresc să aduc ultimul protest împotriva pasivității cu care lumea se uită la și permite anihilarea poporului evreu”. S-a sinucis.

În iulie 1943, Karski ajungea în Statele Unite. În acea perioadă, toți evreii din Ghetoul Varșoviei care nu au fost nimiciți în timpul Răscoalei erau trimiși la tabăra de exterminare de la Treblinka.

„Aproape fiecare individ era empatic față de rapoartele privindu-i pe evrei. Dar când raportam liderilor de guvern, se lepădau de conștiință, de sentimentele personale.

Ofereau o argumentare care părea validă. Care era situația? Evreii erau total neajutorați. Strategia de război era înfrângerea militară a Germaniei și înfrângerea potențialului de război al Germaniei odată pentru totdeauna. Nimic nu putea interfera cu zdrobirea militară a celui de-al Treilea Reich”.

A continuat să spună ceea ce știa, onorând promisiunea făcută celor 2 evrei din Ghetou. La întâlnirea dintre Karski și Roosevelt, primul i-a transmis că Rezistența poloneză estimează cum dacă nu va fi nicio intervenție Aliată în următorul an și jumătate, evreii Poloniei vor înceta să mai existe.

Karski a crezut că a eșuat să-l miște pe Roosevelt. John Pehble, care a devenit șeful Comisiei pentru Refugiații de Război, însă, a spus mai târziu să decizia lui Roosevelt de a înființa Comisia a venit ca o consecință directă a discuțiilor cu Karski.

Karski dorea să se întoarcă la Varșovia și să-și continue munca, dar superiorii săi i-au spus că identitatea sa a ajuns cunoscută de germani și i-au ordonat să rămână în Statele Unite. Aici avea misiunea de a promova cauza Poloniei, care odată eliberată de sub jugul nazist avea să intre pe mâinile sovieticilor. Karski, care nu avea altceva în afară de dispreț față de comunism și sovietici, nu avea să-și mai vadă țara natala până la căderea comunismului.

În 1952, și-a luat doctoratul la Universitatea din Georgetown și avea să predea timp de peste 30 de ani. În 1956, se va însura cu Pola Nirenska, dansatoare evreică a cărei întreagă familie a pierit în Holocaust. În 1982, a fost recunoscut ca Drept între Națiuni. Când s-a adresat Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, în 1981, Karski a spus: „Și cum eu însumi am devenit evreu… așa și toți evreii care au fost măcelăriți au devenit familia mea”.

A murit în iulie 2000.