Criză, abuz, responsabilitate

Despre inginerii financiari – de stat si privati – si profitabilul lor parteneriat

Care este pozitia liberala clasica, pro-capitalista cand esti confruntat cu abuzurile pe care  bancile si reprezentantii institutiilor financiare le fac folosindu-si asimetria de informatie si putere in relatia cu clientii? Sau, si mai general: cum arata o pozitie clasic-liberala fata de problema bancilor si pietelor financiare contemporane? Sunt intrebari legitime. Exista raspusuri simple si exista raspunsuri mai nuantate.

Sa ne concentram pe raspunsul simplu pe care il auzim tot mai des in jur. Liberalismul clasic condamna abuzurile din sectorul financiar privat dar noteaza ca ele sunt simetrice abuzurilor din sectorul financiar complementar, cel controlat de stat – cu bancile, ministerele si agentiile sale – abuzuri institutionalizate admirabil sub eticheta de politici economice guvernamentale. O veche teza liberala afirma ca in ciuda competitiei si tensiunilor dintre ele, cele doua sectoare se sustin reciproc in dauna cetatenilor.

Sa exploram aceasta teza intr-o mainera indirecta.  Sa presupunem ca ceea ce se intampla in sistemul financiar-bancar la nivel international, nu doar la noi, este abuziv, disfunctional social si economic iresponsabil. Sa presupunem ca recenta criza financiara a confirmat acest verdict. Ce ar spune un liberal clasic despre solutiile propuse?

Problema, ne spune el, este ca in loc ca solutiile sa fie inspirate de o viziune economica si o filosofie care sa reprezinte o despartire de viziunea sau mentalitatile ce au generat ultimul ciclu de probleme, ale sunt inspirate de ceva ce de fapt ne adanceste si mai tare in acestea. Mai precis, cand socul recesiunii ar trebui sa ne indrepte privirea spre economia reala, “noile idei”, limbajul si aparatul conceptual folosite de o buna parte a decidentilor, expertilor si mass media  ne  tin atentia abatuta in continuare de la actiunile ce dau substanta vietii economice, de la conditiile concrete ale acumularii de capital, eficientei manageriale, investitiilor, productivitatii muncii, progresului tehnologic si creativitatii antreprenoriale. In loc sa inceapa sa reconsidere ordinea economica preponderent in termeni de bunuri, servicii, productie, productivitate etc., perceptiile si dezbaterile „reformiste“ raman fixate in continuare in jurul creditului, bancilor, monedei si pietelor financiare intr-o masura mai mare decat ar fi sanatos. Nu este un accident.

Mai clar: Daca trecem de verbiaj si modele complicate – care de altfel nu explica si nu previzioneaza nimic – vedem ca totul este concentrat pe niste chestiuni ce mai devreme sau mai tarziu se reduc la un singur lucru:

Cine controleaza creditul, moneda si pietele financiare? Agentii statului sau ai sectorului privat? Si in ce grad o face fiecare? Cine controleaza fluxurile monetare si de credit ce definesc “economia simbolica”? Sau, mai nuantat, cine si in ce masura participa la oligopolul “economiei simbolice”?

Am ajuns astfel la miezul problemei.

O lupta pentru control

Teza liberala este ca avem un cartel. Si o lupta pentru influenta in cadrul sau. O competitie interna pentru a decide ce grupare va fi pentru o vreme bossul cartelului.  Rotatia la putere. Asta discutam acum. Am putea discuta alte teme, poate mai radicale. Poate mai profunde. Poate mai constructive. Dar expertii ne explica ca asta trebuie sa discutam pentru ca orice altceva nu e pertinent, fezabil sau important. Vorbim deci  de o forma sau alta de status quo.

Asa ca pana la urma, din toata aceasta poveste despre refacerea sistemului financiar, reforma sa, noul rol al statului etc.etc. nu se vede deocamdata decat o lupta surda. Pe de o parte, agentii statismului incearca sa profite de conjunctura si sa restabileasca controlul. De cealalta parte, speculatorii liberalizarii economice din ultimele decenii, inginerii financiari ai sectorului privat, incearca sa iasa din defensiva.

Pe scurt, asistam la o noua faza in lupta dintre doua tipuri de ingineri financiari: de stat si privati. Se spune ca, la Bretton Woods, in 1944, cand keynesismul a fost adoptat ca filosofie economica globala, obiectivul declarat a fost „alungarea zarafilor din sfantul templu al finantelor internationale“. In anii ’80, „zarafii“ si au luat revansa profitand de liberalizare, redobandind treptat tot mai mult din controlul pierdut. Asa ca azi, sub ochii nostri, pe fundalul crizei economice, are loc o confruntare pentru recaptarea „sfantului templu al finantelor internationale“.

Daca observatiile de mai sus sunt corecte, si ceea auzim de la liberalii clasici este credibil, atunci se pare ca nu avem nici un motiv sa ne asteptam ca va iesi ceva din discursurile ce condamna “practicile trecutului”. Obsesia cu jocul manipularii financiar monetare va continua neabatut. Conceptualmente, economia reala va ramane in umbra economiei simbolice. Aceasta inseamna ca sistemul insusi va continua sa-i incurajeze pe marii ingineri ai monedei si finantelor sa continue jocurile cu fluxurile de credit si instrumentele monetare si financiare.

Singura intrebare va fi: cine va avea avantajul primei mutari – reprezentantii sectorului de stat sau cei al celui privat? Daca este asa, atunci poate ca au o urma de dreptate cei ce spun ca discursul public “reformator” actual se constituie intr-o pledoarie fatisa in favoarea unor ingineri financiari (cei de stat) si in defavoarea celorlalti (cei privati). Atat.

Ingineri financiari: de stat si privati

Teza liberala explica de ce controlul cvasi-arbitrar al statului asupra monedei, rolul sau in reglementarea pietelor financiar-bancare precum si rolul activ in economie prin bugetul de stat si manipularea fluxurilor macroeconomice, creaza conditiile unei incestuoase relatii de competitie si complicitate intre, pe de o parte, manipulatorii si spoliatorii financiari de stat, si pe de alta, manipulatorii si spoliatorii financiari privati. La mijloc, evident, cetatenii.

Statul este garantul ultim al sistemului. Totul este institutionalizat si legitimat de stat. Cand sistemul colapseaza, statul sare in ajutor si il repune pe picioare. Cu ce bani? Evident, cu banii cetatenilor. Propagandistii statului apoi declama ca iata, piata libera nu poate supravietui fara “Stat” si interventia sa benefica.

Complicitatea dintre inginerii de stat privati si cei de stat in crearea si mentinera sistemului si in declansarea crizei este insa o realitate istorica incontestabila. Responabiliatea pentru actuala structura si performata a acestuia cu abuzurile si aberatiile sale le apartine in egala masura. Vor ei sa schimbe lucrurile? Desigur. Pe ici si pe dincolo, in partile esentiale; dar sa nu se modifice nimic.

Sistemul este rezultatul unei continui intelegeri negociate si renegociate zi de zi,  intre cele doua categorii mai sus mentionate. Desigur, cele doua specii sunt in competitie feroce. Fiecare grup ar vrea sa scape de ceilalti pentru a ramane singuri la pompe. Dar nu poate. De aici compromisul pe care il sponsorizeaza fiecare contribuabil.

In competitia lor, cele doua specii cauta aliante cu si vorbesc in numele tertei parti, cetatenii. In ultima instanta insa cele doua categorii au mai multe in comun – atat ca viziune cat si ca interese- decat au, sau pot avea, cu “terta parte”, cetateanul. Si in toata povestea asta cetateanul si piata libera, concurentiala, ies intotdeauna pagubiti. Piata libera si cetateanul achita intotdeauna nota de plata.

In loc de concluzii

Tezele de mai sus sunt evident, nuantabile. Dar ideile de baza nu ar trebui sa ne mire. Atat timp cat vor exista motivatia si stimulentele materiale si simbolice, oamenii se vor purta in conformitate cu acestea. Evolutiile din ultima suta de ani de istorie economica au generat instrumente, institutii si situatii recurente ce incurajeaza aceasta situatie. Si este usor de speculat ca atat timp cat modul de a gandi economia va fi dominat de o viziune ce pune accentul exagerat pe „economia simbolica“ in detrimentul celei reale, va fi greu de operat in afara cadrelor acestei competitii. Va parea natural ca economia reala sa fie secundara si ca strategic vorbind este mai bine sa te concentrezi pe cea simbolica.

Dar mai important, realitatea institutionala este acum asa cum este. Cu cat prolifereaza si sunt mai vizibile instrumentele si institutiile legate de jocurile de credit si manipulare a fluxurilor monetare intre sectorul de stat si cel privat, cu atat mai mare este atractia de a te tine aproape de aceste instrumente, de a apuca un loc fie la masa de joc a speculatorilor, fie la pupitrele de comanda ale economiei. Si astfel, lucrurile par sa revina pana la urma la o problema de constitutie si structura a sistemului monetar si financiar, precum si de filosofie economica folosita pentru a inspira si justifica aceasta constitutie.

Poate fi oprita aceasta spirala a competitiei fatise si a cooperarii tacite intre inginerii financiari de stat si cei privati, competitie si cooperare pentru care plateste (la modul concret, fizic) restul populatiei? Conditiile economiei moderne, asa cum s-a configurat ea prin decizii si accidente in ultima suta de ani si ceva, par destul de nefavorabile unei schimbari radicale. Mai mult, pare destul de probabil ca actuala resurgenta a keynesismului, departe de a diminua problema, o va amplifica. Cel putin pe termen scurt si mediu. Desigur, pe termen lung, asa cum bine spune Keynes, suntem cu totii morti… Dar, acestea fiind spuse, si ajunsi in acest punct, poate ca este mai bine sa lasam cititorului libertatea de a trage concluziile.

www.contributors.ro

Premiul Nobel pentru economie. Doua tangente

 

Doua comentarii ce iau ca pretext anuntul facut de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia potrivit caruia Peter A. Diamond (SUA), Dale T. Mortensen (SUA) şi Christopher A. Pissarides (Marea Britanie) sunt laureaţii premiului Nobel pentru Economie pe 2010. Primul comentariu este putin sarcastic. Dar merita facut. Entuziasmul pentru macroeconomie nou descoperit de catre unii compatrioti, entuziasm cu care ne-au terorizat in ultimele sase luni, n-a fost pentru nimeni usor de indurat. Al doilea este pur si simplu o nota privind un personaj interesant si o dezbatere mai putin obisnuita (unii ar spune “scandal”) ce are in centru, mai nou, institutia ce acorda premiul Nobel pentru Economie.

Preambul

Anuntul Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia mentioneaza că cei trei specialişti mai sus amintiti s-au distins prin analizele facute asupra pieţei fortei de munca. Modelele propuse de laureaţi ne ajută să înţelegem modul în care ocuparea fortei de munca (şomajul, locurile de muncă disponibile) şi evident, salariile sunt afectate de reglementarile şi politicile economice ale statului.  O concluzie a teoriilor acestora este că “ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai ridicat şi fac sa creasca durata procesului prin care şomerii încearcă să găsească un loc de muncă iar angajatorii caută muncitori pentru angajare.” Daca asa spun laureatii – si nu unul, ci trei – probabil ca asa o fi.

Sa nu ne amagim. In mod sigur, orice ar zice unul si altul, in lume vor ramane in continuare multi sceptici care (a) vor pastra credinta ca  “ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai scazut şi fac sa scada durata procesului prin care şomerii încearcă să găsească un loc de muncă” si care (b) vor fi convinsi ca acest lucru a fost demonstrat empiric si irefutabil de catre apreciata ganditoare si exploratoare polara Naomi Klein. Dar asta nu mai e problema noastra. Fiecare cu ale lui. Sa ne limitam in continuare la cele doua scurte comentarii promise.

O tacere dubioasa

Primul comentariu pleca de la o observatie: Absenta discutiilor si reactiilor in mass media si blogosfera noastra, romaneasca, la anuntarea premiului. Trebuie sa spunem ca este o surpriza dat fiind faptul ca este unanim recunoscut ca premiul de anul acesta este un premiu acordat pentru o contributie ce vizeaza in ultima instanta macroeconomia. Or, am constatat cu totii, nu de mult, ca Romania este asezata pe un imens zacamant de gandire macroeconomica. Vitalitatea si creativitatea macroeconomica a romanilor, manifestata in special prin sfaturi pertinente date oral sau in scris guvernului si altor decidenti politici (sfaturi  bazate pe autoritatea epistemica absoluta ce deriva din “orice manual de macroeconomie”) ne plasau desigur intre tarile fruntase in productia de macroeconomie pe cap de locuitor.

Asteptarile erau deci mari. Anuntul dat de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia ar fi trebuit sa starneasca entuziasm si nenumarate dezbateri. (Asa e intre macroeconomisti: unde sunt doi macroeconomisti, sunt trei opinii diferite. O inmultire simpla ne proiecteaza cam cate puncte de vedere macroeconomic ar fi trebuit sa se faca auzite in Romania zilele acestea). Realitatea romaneasca insa contrazice asteptarile. Tacere si indiferenta. De ce?

Nu e clar. Cert este ca avem aici déjà un patern de istorie intelectuala. Anul trecut analiza institutionala comparativa inflorea. O intreaga scoala de gandire a crescut, s-a maturizat si s-a afirmat public doar in cateva saptamani in jurul dezbaterii legate de unicameral si referendum. Apoi a disparut brusc.

De unde vine expertiza, cand vine? Si unde pleaca ea, cand pleaca? Fiindca e cert ca se duce undeva din moment ce n-am mai auzit nimic de aproape un an despre virtutile “bicameralului” sau despre “modelul constitutional” al “altor tari”.

La fel si cu macroeconomia. Cand sa comentam si noi niste premii date pentru macroeconomie, sa aflam si noi care e treaba cu ele si cam care ar fi implicatiile ideilor respective pentru (evident!) “guvernul Boc”, iata-ne lipsa la apel! Marirea si decaderea scolii macroeconomice romanesti : Aprile 2010 – Octombrie 2010. Pagini de istorie intelectuala. Vestea buna: macar am incercat. Bulgarii n-au nici atat.

Un tip interesant, un scandal interesant

Al doilea comentariu nu face decat sa noteze ca in preziua decernarii premiului, Nassim Nicholas Taleb a facut o declaratie spectaculoasa. Pentru cei ce nu stiu, Nassim Taleb, profesor la New York University este autorul cărţii, devenite best-seller extrem de influent, The Black Swan (Lebăda neagră). Metafora lebedei negre este folosită pentru a descrie acele evenimente rare, neaşteptate, pe care oamenii nu le pot prezice pentru că privesc lumea dintr-o perspectiva schematica si care le induce senzatia ca tot ceea ce se intampla in jur este structurat stabil, rutinier şi comprehensibil. „Lebăda neagră” a devenit omniprezentă în cultura populară şi mediul de afaceri in ultimii ani, fiind folosita curent in referirile la evenimente nefavorabile şi neprevăzute.

Ca sa intelegem mai bine contextul declaratiei lui Taleb, sa spunem ca in repetate randuri acesta a descris modul in care evenimente neprevăzute pot rasturna dinamica sau insasi structura pietelor financiare.  El a avertizat că bancherii si comunitatea financiara gresesc bazându-se prea mult pe modele probabiliste si ignora posibiliatea unor socuri date de evenimente neaşteptate. Mai mult, a intrat in polemica cu acei autori care afirma ca pot construi modele predictive de control al riscului ignorand incertitudinea structurala a lumii inconjuratoare.

Acesta este deci contextul in care pe 10 octombrie, Taleb declara ca investitorii care au pierdut bani în criza financiară ar trebui să dea în judecată Banca Centrala a Suediei pentru acordarea Premiului Nobel unor economişti ale caror teorii, a spus el, au adus economia globală in pragul colapsului. Sa urmam mai jos declaratia asa cum apare ea pe fluxurile de presa:

“Vreau ca Nobelul sa fie facut responsabil”, a declarat Taleb într-un interviu in Londra. “Cetăţenii trebuie să-i dea în judecată în cazul în care şi-au pierdut locul de muncă sau au dat faliment ca urmare a prabusirii sistemului financiar.” Premiul Nobel pentru Economie a conferit legitimitate unor modele de risc care au provocat pierderi investitorilor şi costuri pentru contribuabilii obligati sa achite nota de plata prin intermediul bugetelor de stat. El a fost si mai specific: Premiul Nobel dat în 1990 pentru Harry Markowitz, Miller Merton şi William Sharpe, a validat ca stiintific ceea ce de fapt era un pericol social.

“Oamenii folosesc teoria lui Sharpe, o  teorie care subestimeaza foarte mult riscurile la care sunt expusi. Nu dau vina pe ei [pe cei trei nobelisi mai sus mentionati]“, a declarat Taleb. “Nu sunt de vina ei pentru că au venit cu ideea, de vina sunt cei de la Nobel pentru ca le-au conferit legitimitate. Nimeni nu l-ar fi luat în serios pe Markowitz fără validarea data de premiul respectiv. ” Apoi a adugat:  ”În cazul în care nimeni altcineva nu ii dă în judecată pe cei de la Nobel, o voi face chiar eu”.

Markowitz, profesor de finante la Universitatea din California, San Diego, nu a returnat apelurile care ii solicitau comentariul. “Oamenii au folosit formula si au facut previziuni pe baza unor numere introduse in formula”, a spus Sharpe, profesor la Stanford, într-un interviu telefonic. “Dar eu nu am de gând să accept vreo responsabilitate pentru ce numere au pus ei in formula” .

Cred ca este clar ca daca nici  aici nu avem material pentru o dezbatere interesanta, atunci nu stim ce mai e interesant si ce nu pe lumea asta. Implicatiile sunt fabuloase.

Sa lasam insa cititorului placerea de a-si extrage implicatiile favorite. Autorul acestor randuri se limiteaza la a deduce, cu precizie matematica, doar un singur lucru. El prezice fara ezitare, cu cea mai mare certitudine, urmatoarele: Oricate merite prezente si viitoare va acumula, Nassim Nicholas Taleb nu va ajunge niciodata laureat al premiului Nobel pentru Economie oferit de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia.

contributors.ro

Intre dreapta si stanga

Normal ca ar fi bine daca reprezentantii dreptei intelectuale din Romania si cei ai stangii ar dialoga mai mult – chiar si polemic. Este greu insa de dialogat sau polemizat cand nu e prea clar care e problema pe care acestia din urma insista ca vor sa o discute neintarziat. Dau de inteles ca vor sa se angajeze intr-o discutie critica a economiei de piata si capitalismului. Bun. Ar fi insa de mare ajutor daca ar fi mai precisi in definirea acestui tel generos.

Cu toata simpatia pentru ei, trebuie sa spunem ca de prea multe ori lasa impresia ca au, asa, o  suparare generala pe viata si ca negasind un mod mai bun de a o conceptualiza si verbaliza, ii zic « capitalism ». Ne sculam cu fundul in sus si nu stim de ce… Ba stim : este capitalismul cu inegalitatea si lipsa de solidaritate sociala aduse de el. Cum stim ?! Pentru ca asa zice Desinvolte Bulversee, ganditoarea critica poststructuralista, elaborand o tema de Zizek care-l reciteste pe Marx.

Sau invers. Avem probleme concrete : Te persecuta soacra sau te certi cu consoarta. Responsabilitatea revine capitalismului, sistem patriarhal bazat pe discriminarile de gen ce creaza tensiuni identitare intre cetatenii de ambele sexe. Iti ploua prin acoperis. Cine e responsabil ? Capitalismul. Pentru ca produce incalzire globala. Nu vine tramvaiul la timp. Capitalismul e vinovat fiindca neglijeaza transportul public in favoarea celui privat.  In sfarsit, ai baut prea mult aseara ; ai o migrena. Blamabil : Capitalismul, pentru ca incurajeaza consumerismul si creaza o cultura a consumului in exces.

Adevarul e ca ar fi multe de discutat relativ la temele de mai sus. De fapt, orice intelectual roman matur ar trebui sa aiba obligatia de a consilia mai tinerii confrati cand acestia se confrunta cu nelinisti si intrebari doctrinare legate de chestiunile mai inainte amintite. Ne aflam intr-o moment al istoriei intelectuale a Romaniei moderne in care un sfat practic dat la timp intr-o chestiune conjugala sau gospodareasca este in mod nemijlocit o contributie decisiva la progresul dezbaterii doctrinare.

Dar pana sa ajungem la acest sistem de mentorat care ar rezolva implicit si problema lipsei de dialog intre intelectualii tarii, sa propunem discutiei o alta tema, o tema de sine statatoare care are si calitatea suplimentara ca tine capul de afis pe plan international. Asadar, sa discutam !

Acum un an si ceva, peste tot in lume discutia despre criza era una despre « esecul pietei » si necesitatea « interventiei statului ». Azi discutia arata cu totul altfel. Tema sa : esecul statului. Pragul critic atins in criza statului capitalist interventionist se suprapune unui fenomen inrudit : criza statului asistential. Altfel spus, chiar si daca statul ar reusi sa-si regleze deficientele functiilor interventioniste, pe agenda tot ar ramane o problema enorma: colapsul finanaciar datorat supradimensionarii functiilor asistentiale si redistributive care creaza un dezechilibru structural intre productie si consum.

Avem aici o tema de dezbatere cu adevarat relevanta. Cand Cuba castrista reconsidera rolul statului si al intiativei private si cand partidele stangii occidentale aplica masuri de austeritate si sugereaza necesitatea reformei structurale a statului, e clar ca s-a atins un prag critic. Criza va trece. Dar lucrurile nu vor mai fi la fel.

Sa nu apelam insa la Cuba pentru ilustrare. Ar fi prea facil. Sa luam ca exemplu SUA. Adica societatea cea mai putin susceptibila de a fi atinsa de statism. Daca si acolo sunt probleme, ce sa mai zicem de Cuba ?! Trei exemple :

Credeam ca am descoperit formula institutionala optima a stangii secolului 21: California deschidea in mintea multora calea catre noul tip de stat asistential al noului mileniu. Ceilalti, se presupunea, ar trebui sa urmeze. Noul model de « stat social » se infiripa sub ochii nostri: sindicate, bugetari, emigranti ilegali generos subsidiati, ecologisme, finantari din deficit, asistenta sociala generoasa, multiculturalism, sex, plaja, Hollywood etc. Pe scurt, toate elementele imaginariului progresist pareau ca in sfarsit si-au gasit mediul optim pentru a inflori.

Iata-l insa pe Arnold Schwarzenegger, Republican „guvernand de la stanga”, afirmand că statul american pe care il guverneaza, cu o economie clasată pe locul opt în topul economiilor mondiale, se confruntă cu aceeaşi criză a deficitului bugetar, care submineaza ţări din zona euro precum Grecia, Spania şi Irlanda.  Intr-un gest dramatic, el face un apel la reduceri in bugetul sistemului de protecţie socială pentru a acoperi o gaură bugetară de aproape 20 de miliarde de dolari. Reducerea de cheltuieli care la nivel agregat atinge aproximativ 80 miliarde de dolari implică eliminarea unor importante programe de protecţie sociala, reducerea posturilor de profesori din şcoli, reducerea cu 60% a fondurilor pentru serviciile locale de sănătate precum şi disponibilizari substantiale in randul angajaţilor statului.

Ieri ni se cerea sa luam California drept model. Azi California ne arata  care sunt modelele relevante pentru intelegerea sistemului economic propus de ea: „Vedeţi ce se întâmplă în Grecia, vedeţi ce se întâmplă în Irlanda şi ce se întâmplă în Spania?! Acum nu ne rămâne decât să luăm decizii dificile”. A vorbit Schwarzenegger.  Din strada, protestatarii au denunţat planul de austeriate, strigând „Ruşine să-ţi fie!”.

Rusine sau nu, cand modelul economic si politicile economice sunt gresite, sunt gresite. Mai devreme sau mai tarziu, platesti nota. Fie ca esti Grecia, fie ca esti mult laudata Californie. Alte exemple:

Credeam ca stim sa calibram si dirijam economia prin sofisticate pachete de masuri fiscale si monetare. Credeam ca ne putem butona navigarea prin recesiune de la pupitrul de comanda al statului. Iata ca redescoperim cu ingenuitate ca lucrurile nu sunt chiar asa usoare ca in formulele si graficele din manualul de macroeconomie.

De curand principalul consilier economic al presedintelui Barack Obama si-a dat demisia. Retragerea Christinei Romer a consfintit esecul politicii economice obamiste. Dar mai mult, a marcat colapsul celui mai costisitor experiment keynesist din istorie. Este acum oficial: stimulul economic gandit in parametrii keynesisti nu a functionat. Se pare ca avem privilegiul de a asista „live” la falimentul celui mai mare pariu macroecomic din istoria economiei mondiale: un pachet de „stimulare” de peste 800 milarde de dolari, gandit in cei mai clari termeni keynesieni.

Dincolo de contrafactuale, raman faptele. In urma „stimulului”, o crestere anemica, o rata a somajului de aproape 10%  si o explozie a deficitului si datoriei SUA.  Este Octombrie si indicatori postmergatori incep sa vina. Nu mai incape indoiala: „Vara relansarii” anuntata de Obama si Partidul Democrat a esuat lamentabil. Keynesistii virulenti de acum sase luni au amutit. Cand pana si New York Times si Washington Post, ce opereaza in subsidiar ca organe de presa pentru stanga americana, incep sa recunoasca ezitant ca ceva nu e in regula cu politica economica a partidului pe care il servesc, ceva chiar ca trebuie sa fie in neregula.

In sfarsit, credeam ca am perfectat arta administrarii „bancii centrale”. Credeam ca Alan Greenspan ne-a deschis calea catre o noua era. O era in care „banca centrala” in coordonare cu statul interventionist ne poarta lin spre culmile cresterii economice. S-a vazut ca nu prea este asa.  Credinta in infailibilitate – fie ca e a unei presoane, a unei politici sau a unei insitutii – e o chestiue cu dus si intors. Economia si societatea au un fel de a fi ce eludeaza pretentiile noastre de predictie si control.

Pe scurt, cazul american ne spune nu doar ca trecem printr-un moment de criza a rolului economic al statului. Mai mult decat atat, ne indica faptul ca trecem printr-un moment de criza a insasi gandirii economice.

Deci daca vrem sa discutam, sa discutam un fapt simplu. Ne place sau nu, convine sau nu predispozitiilor noastre ideologice, un fir rosu leaga tematica dezbaterilor curente : esecul statului ca agent de reglementare, esecul statului ca garant al unei minime discipline fiscale a natiunii, esecul statului interventionist, esecul statului asistential. De la criza imobiliara din SUA pana la colapsul Greciei, de la armaghedonul bugetar al Californiei la trepidatiile monedei europene, responsabilitatea « mainii vizible » a statului a devenit evidenta. Ea nu mai poate fi camuflata sub artificii retorice.

Nu inseamna ca retorica statista si anti-capitalista nu va continua. Retorica vesnic tinerei si ferice miscari stangiste, progresiste, critice, postmoderniste etc. – prin natura ei imuna la evidenta empirica si logica – isi are caile-i neabatute. Numai ca intre personele rezonabile, atat de la stanga cat si de la dreapta, e pe cale sa se consolideze un consens potrivit caruia in masura in care « esecul pietei » este o problema, inceputul trebuie facut cu rezolvarea problemei esecului statului. Cele doua sunt legate. Regandirea statului si a rolului sau economic este conditia necesara rezolvarii problemei pietei. Este de altfel o idee de bun simt : peste tot in lume instrumentul statal pare incapabil sa-si controleze si administreze propriile operatii. Cum ne putem astepta ca in absenta auto-reformei sa fie capabil sa mai si guverneze eficient piata?!

Asadar, pe scurt, place sau nu, toata supararea legata de piete, globalizare, capitalism, consumerism etc. ramane ancorata intr-o tematica importanta, totusi secundara. Traind intr-o lume in care corectitudinea politica nu a ajuns inca sa ne interzica sa discutam si aceasta tematica, putem desigur sa o atacam si criticam cat vrem si cum vrem, dupa gust si interes.  Tema principala a zilei si a deceniului de vine, ramane totusi alta: Cum gandim si regandim statul si relatia sa cu economia in noile circumstante ale secolului 21? Ce se intampla cand statul asistential nu mai este un model viabil iar modelul statului interventionist este, din punct de vedere practic, disfunctional ? Altfel spus : Care sunt modelele alternative intr-o lume in care nici socialismul dar nici statul asistential nu mai reprezinta solutii credibile ?

​Elita capitalistilor romani: Ce ar putea fi. Dar nu e

Dezbaterea initiata de HotNews.ro in jurul anuntului facut de David Rockefeller, Michael Bloomberg si alti 32 de miliardari americani ca-si doneaza jumatate din averi in scopuri caritabile este importanta din doua motive: (1) Pentru ca este pentru prima data cand „elita” capitalismului romanesc este confruntata sistematic cu un etalon atitudinal si de filosofie de viata specific marii si adevaratei elite capitaliste occidentale. (2) Pentru ca ne ofera premisele unei discutii ce ne ajuta sa intelegem mai bine potentialul si limitele capitalismului, ca sistem pe care dorim sa-l practicam in Romania.

  • Vezi aici cum raspund miliardarii romani chestionati daca si-ar dona jumatate din avere

Angajati intr-o astfel de discutie, am inceput sa intelegem de ce abundenta in discursul public romanesc de sintagme precum „capitalism salbatic” sau „acumulare primitiva de capital”, nu este cu totul inocenta. Ele sunt folosite instinctiv pentru a scuza si legitima rapacitatea si impostura profitorilor tranzitiei, deveniti peste noapte « mari capitalisti »: « Sigur, modul in care s-au imbogatit Cutare si Cutare este ilegal si imoral, dar modul lor de actiune este inerent stadiului incipient al capitalismului. Este ceva inevitabil unei anumite etape istorice sau sociale. Vezi America ».

Notiunea potrivit careia am putea gasi in „America acumularii primitive de capital” justificarea culturala si umana a oligarhilor si profitorilor tranzitiei romane este insa falsa. Istoria economica a capitalismul secolului XIX american arata ca au existat intr-adevar si acolo multi impostori si escroci, dar realitatea inceputurilor marelui capitalism nu este nici dominata, nici definita de acestia. Sa reluam deci un argument mai vechi ce spune ca spiritul, culoarea si evolutia capitalismului au fost date de un cu totul alt tip de capitalist decat caricatura prezentata de apologetii oligarhiei si plutocratiei romane.

Un cult al muncii inteligente

Daca dam crezare unui istoric precum Kirkland, un puternic cult al muncii precum si credinta in rolul inteligentei si educatiei sunt caracteristicile definitorii ale constitutiei ideologice a pionierilor marelui capitalism american. Primul lucru care surprinde la acestia este obsesia cvasi-religioasa a ideii de munca si efort.

Un Raport catre Senat scris in 1885 exprima sintetic ideea: „Suntem obligati sa muncim. Este o lege divina: sa te hranesti din sudoarea fruntii tale. Este o lege economica profunda. Omul trebuie sa munceasca”. Un mare lider industrial completa: „Adevarata Evanghelie este sa lasi  omul sa-si obtina cele necesare vietii si confortul prin propriile eforturi. Aceasta il va face sa fie si mai bun, si mai intelept”.

Convingerea in natura profunda a muncii era combinata cu o credinta la fel de puternica in individualism. Iar individualismul implica virtutea de a te descurca singur, fara a astepta ceva de la stat. Oamenii trebuie sa fie capabili sa judece independent si sa ia decizii libere: „Aceasta este tara individualismului. Dorim sa facem astfel incat cetateanul sa fie cat se poate de independent. Dorim ca el sa fie spontan, sa se autoguverneze si sa se automotiveze. Dorim sa fie capabil de o perpetua autoeducatie. Tot ceea ce trebuie sa facem este sa ii dam instrumente necesare ca sa isi poata sustine si exploata in mod indefinit capacitatile latente”.

Cat de convinsi erau liderii americani de rolul inteligentei ne arata nenumaratele pozitii publice luate in acest sens. Un alt Raport catre Senat, de data aceasta din 1880, sintetizeaza: „Inteligenta da roade. Nimic nu este mai puternic decat inteligenta pusa in slujba productiei”. Directorul American Standard Tools intareste ceva mai tarziu: „Totul se inclina in favoarea celor educati si inteligenti. Cunoasterea este avutie acolo unde aceasta este exercitata cu fidelitate si onoare”.

O revolutie a educatiei practice

Faptul ca reprezentantii „capitalismului salbatic” american chiar credeau in aceste idei este confirmat de testul ultim pentru orice capitalist: si anume, vointa de a-si pune banii la bataie pentru ele. Daca pentru ei ideea de munca era totdeauna legata de cea de inteligenta si aceasta era legata de ideea de educatie, acest algoritm nu putea ramane fara urmari practice pentru acesti oameni pragmatici. Astfel, in a doua jumatate a sec. XIX asistam la o explozie de interes al comunitatii de afaceri pentru educatie.

Nu era doar o chestiune ideologica, ci si una practica. Cum putem avea oameni mai muncitori, mai corecti si mai eficienti? „Ignoranta este o inchisoare, raspunde Raportul mai sus citat. Educatia rupe lanturile. Ea elibereaza si in acelasi timp ii ajuta pe oameni sa fie autosuficienti si sa se ajute pe ei insisi.”

De aici, o constanta presiune pentru tot mai multe elemente practice in educatie. Directia de actiune era prefigurata de industriasul Henry Baird: „Educatia livresca duce la demoralizare si produce o armata de gentlemani frustrati care se considera deasupra oricarei activitati practice. Manufacturam prea multi domnisori si domnisoare si prea putin oameni cu inclinatii practice”.

Astfel, liderii oamenilor de afaceri incep sa sustina tot mai intens reforma sistemului de invatamant. De pilda, preseaza ei, bazele contabilitatii si aritmeticii comerciale ar trebui introduse in curriculum. Numai asa se poate aduce echilibrul intre discipline care au importanta practica imediata si cele ce nu au.

Implicare nemijlocita si donatii

Treptat, notiunea potrivit careia sistemul de educatie existent era neadecvat cerintelor momentului se transforma intr-o convingere a businessmenilor ca trebuie sa-si asume personal misiunea de a crea alternative. De aici, un val de scoli comerciale, tehnice si profesionale.

Peter Cooper, un mecanic din New York devenit milionar, creeaza o scoala alternativa „la actualele scoli care ii pregatesc pe tineri pentru orice, mai putin pentru a fi buni si indemanatici muncitori, tehnicieni, artizani sau producatori”. In 1860, Charles Thomson creeaza Institutul Industrial, „menit sa pregateasca tinerii in acele domenii de educatie care sunt esentiale pentru viata practica, dar care nu sunt predate in scolile noastre „.

Curand, businessmenii incep sa-si indrepte privirile si spre universitati, unde se fac purtatorii aceluiasi spirit de insatisfactie si reforma. Pentru a schimba lucrurile, businessmenii dau drumul unei adevarate avalanse de donatii: catre Harvard, pentru inginerie, catre Yale, pentru stiinte aplicate, catre MIT, pentru stiinte exacte. Johns Hopkins creeaza o universitate in Baltimore. Leland Stanford una in California. Donatia imensa a lui John D. Rockefeller duce la renasterea Universitatii din Chicago.

America este astfel rapid acoperita de la un cap la altul de o multime de noi centre de educatie, toate create sau finantate de businessmeni. Impactul lor cumulat transforma civilizatia americana in mai putin de o generatie.

Caracter in business si educatie

In acelasi timp insa, oamenii de afaceri intelegeau rolul pe care „caracterul” il are in viata si munca. Autodisciplina si capacitatea de concentrare si autocontrol erau mult mai apreciate decat diplomele si certificatele. Directivele pe care Charles Perkins le da subordonatilor sai in ceea ce priveste criteriile la angajarea noilor salariati sunt exemplare in acest sens: „Prima intrebare trebuie sa fie: Ce fel de om este? Ce caracter are? Si numai dupa aceea si in masura in care raspunsul este satisfacator, puteti sa treceti si sa investigati ce educatie are la baza”.

Lista in sine a trasaturilor de caracter dorite pentru un angajat este interesanta: „acuratete, promptitudine, meticulozitate, fidelitate fata de organizatie si mai presus de orice intelegerea faptului ca munca este sursa avutiei si ca este cea care da valoare omului. In plus, trebuie sa aiba taria de vointa necesara exercitarii unor pozitii de administratie si executive”.

Introducerea caracterului in ecuatie produce insa o tensiune evidenta intre doua obiective divergente. Accentul pus pe caracter si pe functia sistemului de educatie in construirea caracterului nu poate sa nu intre in tensiune cu ideea de training si educatie orientate catre chestiuni practice. Apare astfel intrebarea: cum poate fi construit si modelat caracterul la scara sociala? Cum pot fi dezvoltate autodisciplina, judecata si capacitatile de analiza practica?

Profesionalismul ca virtute

Raspunsul reflexiv era reintoarcerea catre crestinism si Biblie. Intr-adevar, multi dintre liderii comunitatii de afaceri erau si stalpi ai comunitatilor lor religioase. Dar exista si o a doua varianta, care a de venit din ce in ce mai influenta. Era vorba de constituirea unui nou tip de invatamant scolar, in care insusi procesul de invatare a unei meserii (sau profesiuni) devenea un exercitiu formator de caracter.

Faptul ca acesti oameni practici erau atat de atenti la tensiunea dintre pregatirea tehnica si caracter spune multe despre propriul lor caracter. Mai mult, ei se simt datori sa proiecteze acest  training pentru business si viata practica pe un fundal moral. Astfel, contabilitatea era prezentata ca ceva mai mult decat o profesie – era o chestiune de etica.

In mod similar, alte discipline profesionale erau privite nu ca simpla pregatire tehnica, ci ca modalitati de intarire si formare a caracterului, mintii si constitutiei morale. Dupa cum spune un reprezentant al industriasilor: „Educatia pentru business foloseste apelul la motivul trivial si deloc elevat al dorintei de prosperitate materiala, dar, facand aceasta prin disciplina, efort si tenacitate, face mai mult pentru intarirea si indreptarea constitutiei morale a societatii decat toate predicile din lume”.

Si astfel, intr-o perioada turbulenta si de schimbare sociala profunda, intentionat sau nu, liderii capitalisti ai momentului transcend un cult al muncii cu radacini religios-filosofice si creeaza bazele unei culturi a capitalismului productiv bazata pe un sistem de educatie propriu.

Concluzii si intrebari

Acesta este deci contextul in care Carnegie isi elaboreaza si publica « Evanghelia bogatiei », doctrina ce influenteza pana azi decizii filantropice ale miliardarilor precum cele ale lui Gates sau Bloomberg, decizii care au prilejuit dezbaterea deschisa de HotNews.ro. Intelegem acum mai bine de ce, capitalismul ca mod de viata si civilizatie, pentru a-si atinge potentialul, are nevoie ca cei ce sunt primii si cei mai vizibili beneficiari ai sai sa faca un efort de vointa civilizatoare.

Faptul ca in perioada „capitalismului salbatic” businessmenii aveau preocupari atat de elocvente si pragmatice privind chestiuni de maxima relevanta publica si faptul ca, prin modul in care au instrumentat acele preocupari, au avut o influenta profunda asupra culturii americane si a capitalismului, ne ofera un exemplu de astfel de efort. Elita capitalista nu s-a multumit sa se limiteze la sfera restransa de productie si afaceri sau la impactul indirect asupra culturii materiale, ci a intervenit hotarat, schimband cursul educatiei si al vietii intelectuale intr-o directie pragmatica si constructiva, pe care o asociem azi cu spiritul american.

Nu trebuie sa idealizam acest caz istoric. Dar nici sa ne purtam ca si cum nu ar exista. El ne ofera un set de criterii pe baza carora putem sa judecam nu numai fenomenul capitalist si capitalistii in general, dar si pe autoproclamatii lideri ai capitalismului tranzitiei romanesti. Concluziile unei astfel de judecati, implicite pe tot parcursul textului de mai sus, sunt prea evidente ca sa mai merite o elaborare.

Citesti raspunsurile date de cativa dintre cei mai cunoscuti la provocarea HotNews.ro. Acelea nu sunt reactiile pe care le astepti de la niste elite adevarate. Nici in ton, nici in tinuta, nici in substanta. Si atunci intrebarea este : Cand vor incepe liderii capitalismului romanesc sa se comporte ca o elita reala ? Cat mai trebuie sa dureze pana cand vor intelege ca responsabilitatea sociala a unei elite este direct proportionala cu dimensiunea averilor si puterii pe care o are?

Articol preluat de pe Hotnews

PDL, între criză şi reformă: false probleme şi probleme reale

Mai devreme sau mai tarziu trebuia sa platim nota pentru cei 20 de ani de constructie neabatuta si iresponsabila a unui sistem economico-politic distorsionat si ineficient. Am fi avut o fereastra de oportunitate intre 2005 si 2008 cand cresterea economica, resursele europene si conjunctura internationala favorabila ar fi permis o restructurare in termeni mai blanzi. Am irosit-o. Mai mult, problemele au fost agravate exponential prin deciziile guvernului de atunci –decizii de o nesimtire si de o inconstienta ce vor intra sigur, ca titluri de capitol, cu numele si prenumele artizanilor lor cu tot, in manualele de istorie economica. Asa ca azi, vrea, nu vrea, PDL trebuie sa-si asume rolul de reformator. Nu pare ca a dorit-o. Dar acum se vede luat pe sus de evolutii si obligat sa actioneze radical.
Drumul reformei unei economii in criza trece printre « tigri de hartie si adevarati minotauri ». Asa descrie Moisés Naím in cartea cu acelasi nume, falsele spaime si dileme ale reformei si capcanele sale ascunse dar cu adevarat periculoase. Istoria economica recenta, surprinsa intr-o literatura ce documenteaza pas cu pas fenomenul reformelor radicale, face anticipabile etapele si obstacolele unei reforme precum cea pe care PDL este obligat sa o faca. Rasfoind-o vedem ca nu e nimic special in cazul Romaniei. Alti actori, aceeasi piesa. Lupta dintre reformisti si antireformisti, avand in prim plan partidele, sindicatele, oligarhii si mass-media, este predeterminabila cu o precizie aproape matematica. Nu stim deznodamantul. Dar scenariile posibile sunt relativ bine cartografiate.
Pe acest fundal, sa privim asadar la cateva probleme false si cateva probleme reale cu care se confrunta PDL, odata ajuns, fara voia sa, cu reforma in brate.
False probleme si pericole

Sa incepem cu un « tigru de hartie », cu o falsa problema. Se vehiculeaza ideea ca daca va merge pe calea reformei radicale, PDL va pierde in mod sigur alegerile din 2012. Ca afirmatie de propaganda politica a adversarilor, este o afirmatie acceptabila. Ca afirmatie de analiza politica, este o mostra de infantilism analitic. Cum poate fi altfel catalogata pretentia ca poti sa rezolvi, anticipand cu doi ani si jumatate, complexa ecuatie a alegerilor democratice intr-o tara caracterizata de atat de multa turbulenta structurala si conjuncturala precum Romania? Sa pretinzi ca poti sa rezolvi aceasta incipienta ecuatie a toamnei lui 2012, pornind de la o singura variabila, adica starea de spirit din vara lui 2010, e echivalentul revelarii unor puteri paranormale.
Nu inseamna ca PDL nu poate sa piarda alegerile. Dar daca le pierde sau le castiga depinde de ceea ce va face pas cu pas, zi cu zi de acum inainte pana in momentul inchiderii urnelor, precum si de o multime de factori interni si internationali, mai mult sau mai putin controlabili sau previzibili. Mai precis: Daca cineva poate deduce rezultatele electorale din noiembrie 2012, avand ca punct de reper zgomotul si confuzia din luna mai 2010, omul acesta isi pierde vremea ca jurnalist sau analist. Capacitatile sale native il recomanda ca potential multi-miliardar sau ca potentat politic planetar. Ce sugereaza toate cele de mai sus despre cei care asculta cu gura cascata profetiile de acest fel, este alta discutie.
O alta falsa problema este si preocuparea legata de soarta lui Traian Basescu. Si in acest caz vedem circulate scenarii onirice: PDL se destrama in august, coalitia Grivco se reface in septembrie, Basescu este suspendat in octombrie etc… Ca sa poti lua in serios asemenea premonitii iti trebuie ineptitudinea analitica si naivitatea emotiv-juvenila a unui Mircea Cartarascu (ale carui capacitati native nu il recomanda ca multi-miliardar sau potentat dar, din pacate, nici ca analist politic).
Va inregistra PDL o cadere in sondaje ? Desigur. Va pune aceasta in pericol existenta sa ca partid ? Improbabil. Iar daca cineva isi inchipuie ca Traian Basescu isi va auto-sabota patru ani jumatate de mandat lasand instrumentul politic PDL sa se complaca in deriva, ca va lasa sa se mai repete scenariul suspendarii fara sa raspunda initiatorilor rapid, decisiv si cu putine scrupule sau ca potentialii initatori nu au priceput bine acest ultim aspect, inseamna ca ii scapa ceva esential despre Traian Basescu, adversarii sai si despre politica romaneasca in general.

Pe scurt, cele de mai sus si altele asemenea sunt false probleme. Odata debarasati de ele, sa ne aplecam asupra catorva probleme reale.
Adevaratele probleme

Spuneam mai sus ca exista o literatura solida ce documenteaza pas cu pas, element cu element, fenomenul reformelor precum cea pe care PDL este obligat sa o faca. Reflectand ceea ce se intampla in Romania in oglinda acestei literaturi si concentrandu-ne cu precadere asupra problemei fortei politice ce-si asuma reforma, constatam ca exista cinci conditii pe care trebuie sa le indeplineasca (macar partial) un partid politic care preia responsabilitatea reformei:

(1) O identitate doctrinara reformista clar si sincer asumata de cel putin o parte a leadershipului politic ;

(2) O vointa politica ferm manifestata de cel putin o parte a leadershipului politic ;

(3) Capacitatea partidului de a mobiliza expertiza apta sa sustina conceptual si tehnic procesul de reforma (capacitate creata de obicei printr-o combinatie de contacte academice, infrastructura intelectuala proprie si mobilizare a expertilor nationali practicieni de varf in domeniile vizate) ;

(4) Capacitate de organizare si management care sa impuna o linie de coordonare si comanda coerenta, de sus pana jos, atat in aparatul de partid cat si in administratia de stat ;

(5) Capacitatea de comunicare – atat sub aspectul abilitatii liderilor si al infrastructurii de partid cat si sub aspectul interfetei cu canalele mass media.
Aplicand aceste criterii PDL, constatam ca desi in cateva privinte lucrurile stau vizibil mai bine decat la PNL sau PSD, nu este clar daca potentialul democrat-liberalilor se ridica la inaltimea sarcinii ce le-a fost aruncata de istorie pe umeri.

PDL este lipsit de claritate doctrinara, iar liderii sai sunt, de prea multe ori, lipsiti de forta si curajul inspiratiei ce vine din credinta in valori si idei . Este adevarat ca este singurul partid care a facut eforturi constante in ultimii ani in directia constructiei doctrinare. Dar iata ca momentul actiunii decisive il surprinde fara ca acest proces sa fie suficient de puternic pentru a insufla viziune si curaj leadershipului si bazei partidului. Or doctrina este exact acea credinta intima ce te ajuta sa te orientezi si iti da curaj si vigoare in momente tulburi sau de cumpana. Iar cand credinta intr-un ideal nu e, nici nu poate fi improvizata. Si acest lucru se simte in gesturile si atitudinile unei bune parti ai liderilor partidului.

PDL pare lipsit de vointa politica. Motivul este evident. Organizatia functioneaza (ca si PSD si PNL) mai degraba ca instrument electoral pentru obtinerea de voturi. Exercitiu guvernarii ca actiune colectiva este secundar si subordonat agendei electorale. Vointa politica a partidului – atunci cand se manifesta – este canalizata cu precadere electoral. Cand lucrurile sunt rutiniere, acest fapt nu e atat de vizibil. In vremuri de criza, e altceva. Incapacitatea de a mobiliza vointa politica pentru acte de guvernare devine vizibila si deranjanta.

PDL are un deficit vizibil de infrastructura intelectuala si expertiza tehnica. Partidul are atat statutar cat si in program intentii foarte generoase in acest sens, dar aceste intentii nu s-au materializat inca in politici de recrutare, training si promovare la nivel de resurse umane si aparat tehnic de partid. Cand lucrurile sunt rutiniere, acest fapt e deranjant dar nu bulversant. O reforma radicala insa este necesarmente dependenta de expertiza tehnica. Cand nu o ai sau nu stii s-o mobilizezi, se vede. Si se simte dureros.

PDL are indubitabile competente electorale la nivel de organizare electorala, dar testul crizei releva carente serioase in structura sa organizationala. Ca sa nu lungim discutia, sa spunem doar ca trei functii esentiale par sa fie intr-o stare de continua improvizatie: (a) leadership, (b) coordonare (atat pe verticala cat si pe orizontala) si (c) comunicare interna.

PDL are probleme grave de comunicare externa. Concluzia majoritatii studiilor este ca o conditie esentiala a succesului reformelor radicale este comunicarea sistematica si intensiva cu cetatenii si cu sustinatorii. Reforma trebuie explicata, promovata si discutata pas cu pas, minut cu minut. Cum poate insa PDL satisface aceste conditii cand : (a) structurile de comuncare si PR ale partidului par sa fie neglijate de lideri si (b) mass media este controlata de adversari ?! Faptul ca nici pana azi PDL nu a reusit sa-si creeze o baza de sustinere mass-media pe care sa se poata sprijini cu incredere, vorbeste de la sine.

Pe scurt, privind comparativ, concluzia este ca PDL are vulnerabilitati notabile pe toate cele patru paliere de evaluare. Acestea sunt probleme reale, nu « tigri de hartie ». Partidul, asa cum arata acum ca organizatie, este (la fel ca si PNL si PSD) bine adaptat sistemului politic creat in ultimii 20 de ani. Poate sa castige confruntari electorale, sa coopteze si administreze clientela, sa exploateze structura de functionare a statului si evident, bugetul de stat. Dar iata ca e obligat la mai mult. Pentru « mai mult » – pentru reforma si guvernare in spiritul ei – este nevoie de mai mult in termeni de viziune, vointa, expertiza si organizare.
Cele spuse despre PDL se pot aplica la fel de bine si celorlaltor partide. Ne oprim atentia asupra PDL din doua motive:

(1) Vrea, nu vrea, este pus in pozitia de a face o mutare in perioada imediat urmatoare.

(2) Este singurul partid de la care oamenii mai au asteptari.

Aplicand criteriile identificate mai sus, constatam ca niciun partid de la noi nu are capacitatea reala de a reforma. Ce asteptari poti avea de la partidul patronat de Ion Iliescu, artizanul captalismului romanesc clientelar si al statului coruptiei generale ?! Si ce asteptari poti avea de la celalat partid, de o iresponsabilitate si o impostura de magnitudini istorice, caruia ii datoram irosirea celui mai favorabil moment economic al Romaniei de la Marea Unire pana azi si a carui conducere pare lovita de un infantilism incurabil?!

Una peste alta, PDL are de ales: fie accepta responsabilitatea reformei radicale, fie paseaza altora responsabilitatea. O poate pasa fie retragandu-se acum, fie prelungind agonia sistemului. Farsa economiei romanesti ar mai putea fi jucata o vreme inainte de « grecizarea » finala. Cat de mult, nu stim inca. Dar este clar ca exista suficient timp ca rotativa pasarii problemei si a responsabilitatii gestionari crizei sa se mai invarteasca odata. Fraieri care sa se inghesuie la primire se gasesc in mod sigur.
Optiunile tarii noastre nu arata asadar foarte incurajator. Ce-i de facut, tousi? Dominoul economiilor construite pe datorie si fictiuni macro-economice a inceput sa se prabuseasca in jurul nostru. Si grecii, si ungurii au crezut ca pot evita un deznodamant implacabil. N-a mers la ei, n-o sa mearga nici la noi. Desi in iresponsabilitatea noastra nationala tipica luam lucrurile usor, nu este de gluma.

Se pare ca, ne place sau nu, daca vrem sa ramanem optimisti, privirea ni se indreapta catre un scenariu in care PDL ar trebui sa accepte pana la capat responsabilitatea reformei. Acest scenariu cere insa ca partidul sa faca eforturi spectaculoase pentru a-si reduce vulnerabilitatile si disfunctionalitatile mai sus discutate. Iar acest lucru nu este deloc simplu. Este ca si cum, in plina furtuna, ar trebui sa repari si reorganizezi nava si in acelasi timp sa o angajezi intr-o batalie decisiva. Iata de ce, atat probabilitatea, cat si sansele de succes ale acestui scenariu sunt greu de estimat.
Ce credem noi, e un lucru ; ce decide PDL, e altceva. Insa indiferent cum am privi lucrurile, vorba filosofului pare mai actuala ca oricand : « Daca mergi: mergi ! Daca stai: stai ! Dar nu ezita ! ».

Text preluat de pe Hotnews

Crestinismul in Romania: in retragere sau in expansiune?

Hotnews.ro a publicat de curand un articol privind persecutiile la care sunt supusi crestinii azi. Articolul a primit multe reactii. Si bune si rele. Si stupide si inteligente. Una suna cam asa: „Vad ca sunt multi care ii lauda lui Aligica curajul ca a publicat ceva in apararea crestinilor. E simplu insa sa fii curajos pe tema asta in Romania, unde majoritatea este pro-crestina. Daca ar avea curaj cu adevarat, ar publica ceva despre ofensiva religiei asupra societatii, despre clericalismul si fundamentalismul ce pun stapanire pe statul si poporul roman. Dar nu are. Desi tocmai asta e problema religioasa centrala a Romaniei in acest moment.”

Trecand peste afirmatia relativa la curaj, descoperim o tema interesanta si importanta. Care este problema religioasa centrala a Romaniei? Are oare dreptate cititorul respectiv? Cu atat mai mult cu cat aceasta plangere privind religia si ofensiva ei asupra vietii publice in Romania de azi o auzim repetatata tot mai des si tot mai insistent in jur. Sa fie adevarat ca societatea romaneasca a intrat pe o panta a habotniciei si a clericalismului?! Sa fie adevarat ca statul laic se afla sub presiune? Sa fie corect sa spunem ca asistam la o ofensiva a religiozitatii in Romania?

O perspectiva sociologica

Ca sa raspundem la aceaste intrebari, ne trebuie ceva mai mult decat curaj si studii la Wikipedia, pe internet. Ne trebuie date si analize. Din fericire, in Romania incep sa se afirme specialistii noii generatii in stiinte sociale. Sa facem deci apel la ei. Si astfel, ajungem la lucrarile lui Sorin Gog, unul dintre promitatorii sociologi ai noii generatii, autor ce preda la Departamentul de Sociologie al Universitatii Babes-Bolyai, specializat in sociologia si antropologia religiei si secularizarii.

Principalele sale teze privind tema de interes pentru noi se gasesc in articolul „Constructia spatiului religios in Romania post-socialista”, publicat in the Journal for the Study of Religions and Ideologies, Vol. 15 din 2006. D-l Gog imi atrage atentia ca o buna parte dintre concluzii sunt bazate pe cifrele din valul trei al European Value Survey si ca abia acum urmeaza sa apara date mai recente. Discutam pe datele existente, nu pe cele ideale. Dar chiar si asa, merita sa fim atenti la ceea ce va urma. Iata ce aflam:

* Dupa mai mult de jumatate de secol de ideologizare ateista a sferei publice in comunism, Romania ramane una dintre cele mai religioase tari atat din Estul, cat si din Vestul Europei. Ideologia comunista a esuat in tentativa de a inabusi mentalitatea de tip religios printr-o ateizare fortata a populatiei. Astfel, 91% din populatia Romaniei isi declara credinta in Dumnezeu, si 83 % in pacat (vinovatie morala inteleasa in termeni religiosi). In plus 80% dintre romani cred despre ei insisi ca sunt oameni religiosi, in timp ce numai 1% se declara ateisti si 14% nereligiosi.

* Dar, desi bisericile par sa domine, oamenii nu par sa creada efectiv in ceea ce bisericile propovaduiesc (eshatologie, articole de credinta). De pilda, desi aproape 99% dintre romani se declara crestini (ortodocsi, catolici, neo-protestanti), numai 60% cred in Rai, 56% cred in Iad si 51% in viata de dupa moarte. Asa ca in Romania post-socialista se pare ca exista un mare clivaj la nivel de mentalitate religioasa intre religiozitate ca o forma de spiritualitate generala („cred in dumnezeu ca o forta abstracta…”) si ideile religioase, specific crestine („cred intr-Unul Dumnezeu…”). Mai concret, peste 85% dintre romani declara ca accepta principiile religioase generale. Dar cand e vorba de a fi mai specifici, doar 56% par sa imbratiseze ideile religioase crestine propriu zise.

* Prezenta la serviciul religios este un indicator important in contextul unei perspective crestine asupra lumii. Or, aici datele spun ca multi romani aleg sa nu dea o expresie institutionalizata credintei lor religioase. Mai mult de jumatate, 53% din populatie, nu merge sau nu participa decat foarte rar la servicii religioase. Doar 46% merg la biserica in mod regulat. Iata un semnal foarte interesant!

* Daca grupam patru dimensiuni (credinte religioase generale, credinte religioase specifice, moralitate si participarea la slujbe) in tipologii de religiozitate, obtinem cinci modele de homo religiosus roman:

1. Omul de tip A. 40% din populatie. Mentalitate religioasa traditionala (imbratiseaza toate cele patru dimensiuni). Specifica mediului rural, populatiei in varsta, de obicei celor cu putina educatie.
2. Omul de tip B. 19% din populatie. Mentalitate religioasa liberala (credinte generale si crestine, refuza dimensiunea morala, participare medie). Un fenomen nou, apartinand mediului urban, celor cu un nivel ridicat de educatie.
3. Omul de tip C. 14% din populatie. Mentalitate religioasa a celor care nu apartin clar de o institutie religioasa (cei care impartasesc o perspectiva religios-crestina insa refuza sa isi mai exprime institutional aceasta religiozitate si se indeparteaza de biserica). Specifica la sat si la oameni a caror cu o educatie ce rar depaseste 8 clase.
4. Omul de tip D. 19% din populatie. Mentalitate non-traditionala (credinte generale, fara participare). Se refera la persoane care impartasesc o mentalitatea religioasa generala dar nu neaparat crestina si sunt in cautarea unor forme alternative de religiozitate. Pentru acestia din urma biserica nu mai joaca nici un rol semnificativ. Preponderenta la oras si la cei cu o educatie medie.
5. Omul de tip E. 8% din populatie. Mentalitate secularizata, tipica pentru mediul urban, de varsta medie, cu cea mai inalta educatie.

Ajungem acum sa avem o imagine mai clara privind chestiunea care ne-a inspirat demersul. La nivelul societatii romanesti, spune Sorin Gog, exista o tendinta crescanda de a limita implicarea bisericii si a-i reduce rolul doar la chestiuni spirituale. Cu alte cuvinte, exista tendinta de a respinge functia si capacitatea ei de a activa si in planul moral, familial, social sau politic.

Secularizarea Romaniei

Pe scurt, se pare ca in realitate se intampla exact invers de ceea ce multi cred ca se intampla! In Romania, trendul social, sustinut de trendul demografic este in directia decuplarii bisericii de la viata sociala si politica. Altfel spus, traim un proces de secularizare!

Mai mult, secularizarea in noul context social al noilor generatii, explica acelasi Sorin Gog, are un rol important atat in de-institutionalizarea experientei religioase, cat si la nivelul moralitatii, conducand la un proces de „de-eticizare”. De altfel el si prezinta o interesanta statistica privind eroziunea valorilor morale pe segmente de varsta folosind patru dimensiuni: comportament sexual, familial, civic si fiscal. Deci nu numai ca trendul in Romania este de a decupla biserica de la planul familial, social sau politic, ci mai mult, este de a o decupla de la viata morala insasi!

In rezumat, un expert roman in sociologia religiei ne spune ca perioada post-socialista inaugureaza o noua logica a secularizarii (diferita de cea ateista, ideologica, ce era impusa de sus in jos prin birocratia apartului comunist). Noua secularizare afecteaza in principal generatiile post-socialiste ce isi formeaza structura de valori in aceasta perioada.

Desi Romania are o religiozitate mare comparata cu celelalte tari europene, spune el, daca rafinam instrumentele de analiza si nu le limtam strict la apartenenta confesionala si credinta in divinitate, putem sa observam ca lucrurile sunt mult mai nuantate. Noile generatii post-socialiste sunt afectate de un proces de secularizare ce ia trei forme distincte:

1. De-crestinizare (idei religioase generale insa nu si specific crestine);
2. De-institutionalizare a experientei religioase (a te considera credincios desi nu apartii niciunei comunitati/biserici concrete). Cu procesul corelativ ca biserica ca institutie incepe sa fie legitimata strict in sfera spirtuala si delegitimata in cea morala, familiala, si (atentie!) politica.
3. De-eticizare a comportamentelor religioase (religia nu mai are relevanta asa mare in randul tinerilor la nivel practic, moral). De pilda, in viziunea acestui segment de varsta, sexualitatea este scoasa de sub incidenta reglementarilor religioase.

Interpretari si ipoteze

Cam asa se vad lucrurile din perspectiva unui specialist. Sa facem acum cateva observatii: Ce se intampla cu mult vehiculata tema a ofensivei religiei si bisericii asupra societatii si statului? Cum mai poate fi ea sustinuta in fata evidentelor contrare?

1. Asa cum am spus, datele studiului nu sunt “la zi”. Asa ca am putea sa ne inchipuim ca intre timp, undeva, in timp, acum cativa ani, trendul s-a frant brusc si procesul de secularizare a fost reversat. Gog spune ca, din contra, el crede ca s-a accelarat. Daca dam insa crezare Malinei Voicu, cercetator la Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii al Academiei Romane, alt specialist de top in sociologia religiei din noul val in stiintele sociale romanesti, tema trendului de secularizare in Romania post-socialista este mai nuantabila si chestionabila. Deci problema ramane deschisa.
2. Putem insa sa ne inchipuim si altceva: ca biserica sau bisericile simt trendul secularizarii si incearca disperat sa se lupte cu el, facand uneori gesturi agresive si neinspirate. Astfel suprareactioneaza, devin mai vizibile si par in expansiune si acaparatoare.
3. La fel de bine se poate intampla si altceva: in Occident este la moda ca tineretul progresist, cool, sa fie anti-crestin. Campaniile ateiste si de eliminare a bisericii din viata sociala sunt parte a miscarii corectitudinii politice. Moda a ajuns si la noi si astfel, in ciuda (sau datorita) trendului secularizant, apar grupuri care, pe modelul colegilor occidentali, isi fac de lucru fluturand spectrul fundamantalismului religios si apoi reactioneaza tot ei, pentru “a apara societatea” de el.

In ceea ce-l priveste pe autorul de fata, inclina sa creada ca teza secularizarii se sustine. Sorin Gog identifica originile trendului in procesele de socializare si in structurile sociale emergente in ultimele doua decenii. Or, nu avem niciun motiv sa credem ca a avut loc o modificare de socializare sau structura sociala in ultimii ani. Deci, de ce s-ar modifica trendul secularizarii?

Raman asadar ipotezele (2) si (3). Sau si mai credibil, ramane o combinatie intre ele: Pe fundalul unui trend demografic si social profund, vedem un conflict de suprafata intre, pe de o parte, clerul si reprezentantii religiilor traditionale si pe de alta, clerul religiilor seculare din familia corectitudinii politice (ateism umanist, ecologism, etc.). Este o lupta pe care, cel putin momentan, se pare ca o castiga adeptii religiilor seculare. Se pliaza mai bine pe trendul demografic si reusesc sa seteze dinamica social-culturala la nivelul formatorilor de opinie, afectand astfel ritmul si directia schimbarii.

Concluzii

Pana la proba contrara, Romania nu pare a fi sub asediul fortelor religiosului scapat de sub control. Este adevarat ca in Romania se intensifica lupta dintre apostolii religiilor seculare si religiile traditionale (vor urma evolutii intense pe acest front cu implicatii majore pentru societatea romaneasca) dar momentan nu religiile traditionale castiga partida. Putem sustine – si sustinem de fapt – separatia bisericii de stat sau predarea evolutionismului, dar nu ca reactii disperate la o presupusa ofensiva devastatoare a religiosului.

Datele par destul de clare: sociologic vorbind, teza pericolului religios in Romania nu se confirma! Oricat de tare si violent ar clama unii contrariul. Exista fara indoiala cazuri individuale de agresivitate a crestinilor si nenumarate exagerari. Multe sunt enervante, multe sunt penibile iar cele mai multe sunt pur si simplu stupide. Dar, privind agregat, acestea se pierd pe fundalul imens al trendului social general: secularizarea. Or, pana la urma, acesta este cel ce conteza.

Dar, sa subliniem: toate acestea sunt valabile pana la proba contrara. Pana cand apar analize si date noi. Altfel spus, vrem, nu vrem, intrebarile raman: Este Romania in plin proces de secularizare, sau nu? Ce se intampla cu crestinismul in Romania? Este el in expansiune sau in retragere?

De ce 10 ani de tranzitie au reusit sa aduca mai multa secularizare in Romania ortodoxa decat 50 de ani de comunism ateist impus de stat, cu toata forta aparatului represiv si cu tot fanatismul religiei seculare bolsevice? Ce stim despre dinamica sociala a neo-protestantismului sau a celorlalte biserici crestine din Romania? Ce stim despre demografia fenomenului religios la noi? Ce stim despre raspandirea in Romania a religiilor seculare bazate pe cultul omului sau al naturii? Dar a extensiilor New Age ale acestora – ca tot vorbim de flacari violete, parapsihologie si salvarea Gaiei, planeta mama?

Acestea nu sunt intrebari retorice. Sunt intrebari importante, despre insusi viitorul matricei identitare a poporului roman si substanta umana a societatii romanesti de maine. Poporul si societatea romaneasca se schimba sub ochii nostri. Intelegem insa noi in ce directie? Si mai ales, de ce?

PS: Relativ la chestiunea deciziei de a aborda sau nu teme, in functie de anticiparea reactiei agresive a cititorilor: Sutele de comentarii patimase si negative la adresa articolelor mele de pe Hotnews.ro despre alarmismul incalzirii globale vorbesc de la sine. (O paranteza – este remarcabil ca in ciuda numarului mare de reactii, majoritatea s-au pastrat totusi intr-o limita normala de decenta, ceea ce spune ceva de bine despre Hotnews.ro si cititorii sai!)

Preluare de pe Hotnews.ro