„Lăsat neînfruntat, Răul devine stăpân pe sufletele noastre”

(Titlul este o parafrază după discursul Papei Urban II la Conciliul de la Clermont, din 27 noiembrie 1095)

Am putea pune imaginea controversată pe care Cruciadele o au în cultura populară actuală și reticența de a discuta despre ele în afara unor nișe istorice precum numismatica sau studiul organizării politico-administrative a Regatului Ierusalimului – ce se bucură în prezent de foarte mult interes la Hebrew University of Jerusalem – pe seama unor scrupule ce țin de grija pentru sentimentele comunității musulmane din Occident sau relațiile interconfesionale dintre Creștinism și Islam la nivel global. Am putea, dacă vrem să credităm imaginea pe care istoriografia populară continuă să o prezinte despre Cruciade – deseori în termeni mult mai critici și acuzatori decât tratează alte episoade importante din istoria Europei – să vedem în restabilirea unei suveranități europene în Levant precursorul colonialismului european din epoca imperiilor maritime, de spectrul căruia, fie că ești la Londra sau la Roma, Europa intelectuală nu pare nici capabilă nici dornică să se elibereze.

Am putea în rândurile următoare să reiterăm criticile, să acceptăm ca atare hiperbolele în ceea ce privește amploarea distrugerilor cauzate de cruciați (deși nu le acceptăm în evaluarea altor episoade istorice) și să luăm și noi postura moralistului care e uimit și ofensat de întâmplările trecutului și mai ales de cele care au în centru cavalerii și baronii cruciați, pentru care Europa este condamnată etern să-și toarne cenușă în cap.

În rândurile următoare vă propun însă altceva: să urmărim foarte pe scurt realitatea istorică despre un aspect mai puțin discutat dar, cred eu, de mare interes în prezent, și anume consecințele pe care Cruciadele le-au avut asupra populației evreiești atât în Europa cât și în Țara Sfântă. Iar apoi vom discuta puțin și despre problema tipică pe care raportarea ideologizată la orice eveniment istoric ne-o ridică în virtutea legii consecințelor nedorite.

 

Despre evrei și Europa

Fără să fi avut direct de suferit din cauza cruciaților, se spune că încă de la proclamarea Primei Cruciade la sfârșitul lui noiembrie 1095 de către Papa Urban II la Clermont, comunitățile evreiești din teritoriile france au presimțit un dezastru iminent și au încercat să trimită avertismente către comunitățile de pe Valea Rinului și a Dunării despre pericolul adus de acești to’im (așa cum aveau să fie denumiți cruciații de către evreii europeni), deși în intenția Papalității și în jurămintele baronilor nu existau indicii că ar exista o animozitate specială la adresa evreilor.

Pe lângă baronii seculari și clericii care au condus avansul prin Europa al cruciaților, apelul Papalității a rezonat și prin păturile joase ale societății și, începând cu 1096, grupuri de țărani foarte greu de strunit și disciplinat, adunați de predicatori ad-hoc, pornesc la rândul lor în urma cavalerilor și soldaților. Unii dintre acești cruciați de ocazie se dedau la jafuri și siluiri chiar împotriva comunităților locale creștine întâlnite în cale.

Mulți însă își păstrează violența pentru a o asmuți, mânați de fervoare religioasă și instigări, împotriva „ucigașilor lui Hristos” și „dușmanilor aflați printre ei,” deseori ordinele Bisericii și autoritatea baronială fiind insuficiente pentru a salva comunitățile evreiești de furia gloatei. Astfel, din Germania, în Boemia și până la granița Ungariei sunt documentate numeroase jafuri, masacre și convertiri forțate, lăsând în urmă comunități distruse, nesiguranță și un număr estimat de aproximativ 5000 de evrei uciși.

Trebuie subliniat faptul că Biserica nu a girat atacurile asupra comunităților evreiești, ba din contră: atât ierarhia clericală cât și baronii seculari s-au opus activ implicării maselor itinerante în realitățile sociale și religioase ale comunităților locale întâlnite de-a lungul rutei terestre către Constantinopol, prima mare oprire în drumul către Levant. Problema principală a conducătorilor cruciați era însă imposibilitatea de a controla aceste mari mase de oameni de-a lungul periplului. Zvonuri ciudate și instigări la exterminarea evreilor se propagau liber în interiorul păturilor de jos și de-acolo radiau și către comunitățile creștine cu care armatele cruciate intrau în contact. Se zvonea că însuși Godefroy de Bouillon jurase că nu va lăsa suflet de evreu pe pământ pentru a-l răzbuna pe Hristos, zvon care devenise atât de credibil încât acesta a fost nevoit să nege de mai multe ori că și-ar fi luat acest angajament, inclusiv în fața împăratului Heinrich IV al Sfântului Imperiu.

Resentimente personale și situația materială de invidiat a comunităților evreiești de pe Valea Rinului au încurajat și ele aceste instigări și nu puține au fost situațiile unde, precum în cazul orașului Mainz, orășenii și țăranii din zonele limitrofe s-au alăturat pogroamelor inițiate de bandele de cruciați de ocazie, ucigând și jefuind evrei sau obligându-i să se convertească.

În ajunul celei de-a Doua Cruciade Biserica a fost mult mai pregătită ideologic pentru a preîntâmpina ura maselor. Pe lângă deja-obișnuitele amenințări cu excomunicarea, Bernard de Clairvaux a deschis și un front teologic creștin, opunându-se cu relativ succes propovăduitorilor urii și violențelor. Situația s-a repetat odată cu căderea Ierusalimului în 1187 și pornirea Cruciadei a Treia, când autoritățile ecleziastice și seculare, împreună cu Împăratul Barbarossa au impus un control mult mai pronunțat asupra populației, oferind în același timp cetățenilor evrei aflați în zone periculoase – precum Mainz, Speyer sau Worms – șansa să se adăpostească în castelele imperiale sau baroniale din zonă.

La aceste persecuții, distrugeri și crime, evreii au reacționat în general stoic, de cele mai multe ori preferând moartea, deseori prin sinucidere, în locul convertirii forțate. Revoltele și violențele au fost aspru condamnate de prelați însă generalizarea lor a împiedicat inițial punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de prevenție și pedepsire a criminalilor, mai ales la începutul Primei Cruciade, mulți criminali fiind imposibil de identificat și continuându-și mai departe drumul în urma armatelor baroniale. Frica indusă de răspândirea acestor violențe nu s-a rezumat la evrei, prelații care au condamnat violențele și au încercat să apere evreii au fost ei înșiși forțați să se retragă în zone fortificate iar baronii locali împreună cu autoritatea imperială au trebuit să impună pacea socială cu forța în urma trecerii armatelor cruciate. După Prima Cruciadă au urmat restaurări și repopulari ale comunităților distruse și, în ceea ce avea să devină o tradiție pentru următorul secol, autoritățile ecleziastice au acordat dispense evreilor care voiau să se dezică de convertirile forțate.

Ca urmare, în 1100 Valea Rinului avea din nou comunități evreiești stabile iar în 1103 acestea au intrat sub protecție imperială directă.

Fiecare început de cruciadă a avut și astfel de zvârcoliri, toate cu potențial criminal, fiecare obligând autoritățile să găsească modalități de a contracara exaltarea jafului și violenței. Desigur, protecția oferită de seniori și monarhi nu venea doar din pioșenia și bunele lor intenții ci servea și o necesitate practică: păstrarea păcii interne atât de necesară organizării de campanii militare și a veniturilor pe care comunitățile evreiești le generau pentru efortul expediționar sau dezvoltarea economică locală. Necesitatea păcii sociale și a guvernanței stabile stă la baza modului dur în care Richard I Plantagenet a înnăbușit revoltele anti-evreiești din Anglia, ce au avut loc la scurt timp după încoronarea sa, provocate de zvonuri potrivit cărora noul rege ar aproba – sau chiar ar fi ordonat – exterminarea evreilor. E posibil ca zvonurile să fi avut la bază animozitatea noului rege față de aceștia însă astfel de instigări apăreau regulat la moartea unui monarh sau a unui baron care își asumase protecția comunităților evreiești, atât în Anglia cât și în teritoriile baronilor franci. Pentru că violențele ce aminteau de epurările din ținutul Blois din 1171 riscau să se întețească și să se generalizeze și pentru că zvonurile grotești care circulau despre el riscau să-i afecteze planurile pentru campania din Țara Sfântă, Richard a ordonat prinderea și executarea tuturor celor care au ucis, jefuit sau distrus proprietăți evreiești, urmând și depășind exemplul împăratului Barbarossa care la rândul lui promisese în 1188 pedeapsa cu moartea pentru cei care pornesc revolte civile antisemite.

 

Despre evrei și statele cruciate

Odată ajunși în Țara Sfântă, cruciații au avut de înfruntat la asediul Ierusalimului apărarea Cartierului Evreiesc, prin care Godefroy însuși a trecut odată cu căderea zidurilor de apărare. Apoi a urmat măcelul care a rămas în infamie și a cărui descriere, în mare măsură rodul unei hiperbole, a întreținut imaginația și antipatia a generații întregi de autori, comentatori și chiar istorici. În ciuda poveștii demne de nenorocirile Vechiului Testament, cu străzile Ierusalimului unde „sângele era până la genunchi” – poveste care s-a rostogolit printre atâția autori dar care încet-încet începe să fie tratată și public cu scepticismul cu care tratăm de obicei afirmațiile spectaculoase în general – evreii, precum și musulmanii care trăiau în oraș nu au fost cu toții uciși.

Desigur, masacrul de la căderea Ierusalimului nu trebuie subestimat (de altfel este deplâns chiar de autori creștini ai epocii) și nici nu trebuie pierdut din vedere faptul că victimele au fost non-creștini, însă exagerarea caricaturală a dimensiunilor și efectelor acestuia nu servește vreunui demers al cunoașterii. În realitate, odată cu cedarea apărării, conform regulilor războiului cunoscute și acceptate ca atare atât de musulmani cât și de cruciați, populația orașului era în întregime la mila cuceritorului. În alte părți din nou-fondatul Regat al Ierusalimului și în statele cruciate vecine, comunitățile iudaice și-au continuat mai departe existența sub noua guvernare. Din documentele ce fac astăzi parte din colecția Cairo Geniza aflăm că în 1100 majoritatea evreilor din Ierusalim luați ostatici la căderea orașului fuseseră eliberați împreună cu manuscrisele și odoarele sinagogilor dezafectate după expulzarea comunității evreiești din oraș. Un alt grup de evrei din Ierusalim, împreună cu evrei din Ramla, îl regăsim după 1100 în Apulia lui Roger Borsa. De altfel, unul dintre rezultatele restabilirii unor legături politice și mai apoi economice între Europa și Levant a fost creșterea migrației iudaice înspre și dinspre Țara Sfântă. Cu această ocazie comunități iudaice europene care doreau să scape de persecuții, sau de perspectiva unor viitoare persecuții, aveau posibilitatea de a pleca spre Saint-Jean, Tyr sau Ierusalim (precum în cazul celor 300 de rabini din Anglia și teritoriile feudale france care au făcut aliyah împreună în 1211). Stabilirea unei guvernanțe europene și asigurarea rutelor maritime în estul Mediteranei au încurajat și călătorii evrei europeni ai secolelor 12-13, precum Beniamin de Tudela, să viziteze comunitățile iudaice bogate și destul de influente din Ashkelon, Caesarea, Nablus, Ramla sau Tiberias, a căror existență a continuat nestingherită de Prima Cruciadă sau de campaniile ulterioare.

Spre deosebire de Europa, în Țara Sfântă setea de sânge a gloatei n-a avut nici potența nici contextul pentru a se manifesta, rapida organizare feudală a teritoriului și autoritatea puternică a monarhului au blocat erupțiile de violență iar conflictele politice dintre baroni în interiorul noii elite latine nu s-au răsfrânt asupra comunităților evreiești. Mai mult decât atât, populația locală de orice religie a primit dreptul de a se refugia în castelele cruciate în perioadele de conflict, un lucru extrem de important într-un context în care conflictele dintre cruciați și musulmani erau mult mai violente și produceau efecte mult mai grave pentru comunitățile civile decât obișnuitele conflicte feudale dintre baronii din Europa.

 

Evrei despre cruciați

To’im – cu sensul de călăreț rătăcitor, individ pierdut – este apelativul pe care evreii europeni îl foloseau la adresa cruciaților, în mod ironic, pentru a contrasta și fonetic și semantic cuvântul peregrin cu care cruciații se identificau. Rătăcirea nu poate fi un pelerinaj, ea nu are un scop concret, ruina cruciatului în ochii evreului fiind incompatibilitatea totală între pretențiile și năzuințele acestor cavaleri și baroni și realitatea în care se află. În relatarea Mainz Anonymous, scrisă cândva după evenimentele tragice care au devastat comunitatea iudaică din Mainz în 1096, autorul evreu evită stereotipul persecutorului biblic „inventat” de Dumnezeu strict pentru a-și pedepsi Poporul Ales. Cruciații nu sunt doar niște călăi generici lipsiți de conștiință proprie și aspirații, niște mijloace prin care se manifestă pedeapsa lui Dumnezeu, precum fuseseră anticii dușmani ai neamului lui Israel, ci niște ființe aproape tragice în sine, incapabile să acționeze just pentru că și-au pierdut calea. Parafrazându-l pe Robert Chazan în God, Humanity, History: The Hebrew First Crusade Narratives: „Egiptenii, babilonienii și asirienii biblici erau niște asupritori vag definiți, care acționau din umbră ca agenți ai pedepsei divine; Faraon, Haman și perșii din poveștile profetului Daniel erau ființe umane ghidate de josnicie și vulgaritate; seleucizii și romanii antichității târzii erau niște conducători tiranici avizi de glorie și putere. Nicăieri în aceste reprezentări clasice ale dușmanilor lui Israel nu întâlnim însă un antagonist ghidat de credința – chiar rău înțeleasă și manifestată – într-un ideal mai presus de lumea fizică. […] Autorul evreu dorește să denigreze creștinismul referindu-se la obiectul adorației creștinului ca fiind „groapa blestemată a crucificatului” și la idealul cruciat ca manifestare a iadului pe pământ, însă spre deosebire de vechii dușmani, acest dușman creștin are idealuri și obiective proprii.”

Această perspectivă este puternic influențată de contactul direct atât cu baronii cât și cu sus-amintiții cruciați de ocazie și cu alegerea pe care aceștia din urmă au impus-o evreilor în pogromul din Mainz: convertirea sau moartea. Evreul medieval înțelege că prin convertire nu mai reprezintă un afront la adresa creștinului fanatic pentru că nu evreul în particular ci religia mozaică se face vinovată de deicid.

Din jaf mai înțelege însă ceva: faptul că în spatele idealurilor ce vin în general de la prelați și baroni, se află mulți alții care văd posibilitatea de a se căpătui și acționează în consecință, precum bandiții de drept comun.

Această combinație între pretențiile nobile și idealiste ale conducătorilor și instinctele primare și josnice ale celor care îi urmează îi sugerează anonimului din Mainz că atât idealul credinței cât și răul de care sunt capabili îi face pe cruciați un soi de „visători ai iadului.” Misiunea pe care și-o propun nu poate fi deci decât sortită eșecului, „pelerinajul” devenind doar o rătăcire fără noimă, deși puterea și largul sprijin popular de care se bucură par să-i sugereze că însuși Dumnezeul lui Israel le este mai degrabă favorabil lor decât propriului său Popor Ales. Apoi anonimul ne amintește imediat cum „și Senaherib mărșăluise la un moment dat plin de fală cu armata lui imensă, batalion după batalion, către Ierusalim.”

Unii cititori, printre care mă aflu și eu, ar vrea să vadă în aceste trimiteri biblice un apel la un fond cultural comun care leagă creștinismul de mozaism într-o perioadă care marchează deziluzii profunde în mentalul colectiv iudaic față de Europa, însă această speculație n-ar fi decât o mostră de wishful thinking a unui cititor modern.

 

Cruciați despre ignoranța și ipocrizia modernă

În primele paragrafe aminteam despre problemele care apar din raportarea actuală la Cruciade în cultura populară și lipsa de obiectivitate care se impune aproape din oficiu atunci când discuțiile alunecă în direcția acestui subiect. Perspectiva ideologizată asupra istoriei nu este nouă și nici specifică. În fond, deși este vorba despre evenimente petrecute cu multe sute de ani în urmă, multă lume consideră că efectele acestor episoade încă se fac simțite, mai ales într-o societate atât de polarizată și de tolerantă față de revizionism și revanșardism precum e cea actuală. Așa se explică faptul că, în numele menajării unor sensibilități, discuțiile se cer fie evitate complet fie conduse după o narativă care de cele mai multe ori trunchiază istoria și ne obligă să mințim, să omitem intenționat aspecte „controversate” și să operăm cu măsuri duble.

V-am scris despre persecuțiile și crimele la care populația evreiască a fost supusă din partea cruciaților pentru că este important ca aceste aspecte să fie cunoscute și puse în contextul lor atunci când ne gândim la Cruciade. Care este însă măsura reală a ceea ce au reprezentat aceste expediții: crimele, văzute deseori ca reprobabile chiar în epocă și condamnate, sau fondarea unor statalități europene în Levant după aproape 500 de ani de ocupație islamică?

V-am scris însă despre aceste persecuții și pentru a observa modul în care a reacționat la ele elita europeană a vremii. Pentru că mai degrabă decât furia gloatei, care e ubicuă și previzibilă indiferent de cultură sau epocă, reacțiile și instituțiile care s-au pus în mișcare pentru a placa revoltele antisemite sunt cele care stau și astăzi la baza protecției minorităților în societățile occidentale. Reacția lui Roger de Hoveden la crimele și violențele din Anglia lui 1189, de exemplu, pe care le punea pe seama superstiției rău-voitoare a populației majoritare, foarte ușor de manipulat prin zvonuri și instigări, e la fel de modernă precum reacția noastră la crimele și persecuțiile naziștilor instigate în paginile lui Der Stürmer. Dacă ura se transmite natural și este atât de ușor de adus la suprafață și de folosit ca factor catalizator al violenței populare, atunci civilizația europeană a găsit o modalitate de a transmite și antidotul: moralitatea individuală codificată în norme și legi bazate atât pe Decalog cât și pe tradiția greco-romană a dezbaterii în căutarea adevărului și în încercarea de a îmblânzi și civiliza ființa umană imperfectă.

Eludarea uneori intenționată, alteori din pură ignoranță și naivitate a contextului istoric și a realităților epocii, nu ne face nici mai toleranți nici mai inclusivi, ne văduvește însă de dreptul de a ne cunoaște istoria și de posibilitatea de a face pace cu trecutul. Iar aceste tare autoinduse pot oricând să se întoarcă împotriva noastră și a civilizației tolerante și pluraliste pe care ne-o dorim, instrumentalizate de interese totalitare. Astăzi aceste interese ne prezintă elita europeană medievală ca exponent al „colonialismului alb” și al „oprimării patriarhale,” asociind numele cavalerilor și evenimentele la care au luat parte doar urii și crimei, totul în numele unui ideal vag. Mâine aceleași figuri istorice pot fi glorificate de altă partidă ideologică tocmai pentru această asociere exclusivă, transformând aceiași cavaleri în simboluri venerabile ale „purității rasiale.” Ideologia nazistă ne oferă deja exemple de antecedente în acest sens.

Însă dincolo de aceste percepte practice și de riscurile la care ne expunem ca societăți civilizate atunci când preferăm mituri și narative facile în locul realității, un lucru la fel de important pentru civilizație în general și pentru spiritul a ceea ce suntem ca umanitate este adevărul pe care îl datorăm deopotrivă cruciaților cât și aliaților, adversarilor și victimelor acestora.

 

 

Nu ne-a mai rămas decât America…

Îmi este profund antipatică politica externă europeană (cu ea de fapt a și început euroscepticismul meu), mai ales în ceea ce privește lipsa de recunoștință și prietenie față de USA și trădarea constantă a Israelului. Cu atât mai mult îmi este antipatică poziționarea europeană vis-a-vis de Ierusalim, capitala Israelului, în condițiile în care Ierusalimul este unul din punctele cheie ale culturii și civilizației europene și în același timp centrul lumii iudaice.

Lipsa de conștiință istorică a clasei politice europene însă nu este cauza ticăloșiei cu care își tratează aliații, ci un simptom din fondul mai larg al bolii mintale și sufletești care a transformat de-a lungul a aproape 70 de ani Europa Occidentală într-un safe space pentru cele mai ticăloase personaje și ideologii anti-civilizație, de la Khomeini la toate denominațiile comuniste scoase din bezna minții, teren fertil pentru revanșardism anti-american și casă primitoare pentru migrația islamică în masă ce a adus cu ea antisemitismul prevalent și normal în societățile islamice pentru a-l trezi și pe cel local, dormant, pus cu botul pe labe de aliați în WW2. O boală care induce ură de sine și relativizare până la negare a ideilor și valorilor pe care s-a ridicat civilizația.

E dezgustătoare atitudinea europeană față de ticăloșii lumii. Așa am ajuns *și* noi să transmitem condoleanțe unui popor terorizat și torturat de comunism la moartea torționarului Castro, să acuzăm USA și chiar state membre de „warmongering” pentru că au întărit flancul estic NATO, să contribuim volens nolens la sutele de milioane de euro care merg anual către teroriștii palestinieni și să condamnăm gestul istoric și necesar făcut de Trump pentru Ierusalim.

Sigur, unii vor zice că toate aceste atitudini sunt liberale sau „diplomatice,” insă ce denotă genul ăsta de poziționări este pur și simplu vidul de perspective și valori asumate al clasei politice europene în marea sa majoritate. Ce fel de liberalism este acela care varsă lacrimi pentru dictatori criminali, oferă spațiu de manevră islamismului și susține revizionism istoric și negaționism?

Liberalism în nume și vid complet în esență.

De fiecare dată când mă gândesc la lucrurile astea îmi răsună în minte vorbele lui Libanius din Antiohia, parafrazate de Gore Vidal în biografia sa romanțată a lui Iulian II Apostatul: „spiritul a ceea ce am fost a dispărut demult.” Desigur, noi aici în est, sufocați sub comunism în spatele Cortinei de Fier atâta vreme, nu puteam decât să aruncăm priviri fugare civilizației și afluenței clădite de acel spirit, readus în Europa și apărat cu arme atomice de cea mai puternică forță militară a lumii. Priveam și jinduiam și, când într-un final am scăpat din sclavie, civilizația acelui spirit a fost ceea ce ne-am dorit să emulăm, chiar așa, marcați de tarele și carențele noastre specifice.

Acum că în Europa spiritul este încet-încet uitat, îngropat și hulit după 70 de ani de teorii critice, deconstrucții și flirt cu Răul, America este tot ce ne mai rămâne ca model, asta dacă într-adevăr ne dorim să urmăm mai departe spiritul care a fondat și construit cărămidă cu cărămidă și idee cu idee cea mai strălucită civilizație din istoria speciei.

Decăderea Occidentului

Văzând înregistrarea cu hoarda de musulmani care agitau steaguri palestiniene, strigau Allah ackbar și intimidau și agresau trecătorii dintr-o stație de metrou berlineză, mi-am amintit de realitățile anilor 90 din România.

Proaspăt ieșite din comunism, o imensă majoritate a zonelor urbane românești arătau ca niște ghetouri și nu de puține ori erau populate de indivizi lipsiți de orice urmă de bun simț sau civilizație.
Însă cel mai rău era în zonele vechi ale orașelor.

În Constanța era așa pentru că toate clădirile expropriate de comuniști fuseseră umplute cu lumpeni și aciuați, oameni fără căpătâi, deseori de etnie romă, care nu aveau acte, dar mai ales nu aveau nici cel mai mic respect față de clădirile în care locuiau, față de zonele din jur și nici măcar față de ei și copiii lor.
Mizeria, distrugerea, delăsarea, care aduceau cu sine precaritatea locuințelor și dărăpănarea a întregi cartiere, erau dublate doar de agresivitatea, prostia și rapacitatea locuitorilor.

Scăpați din comunism și cu o neașteptată relaxare a miliției în impunerea liniștii publice, în aceste zone se formau găști de adolescenți care începeau să umble prin cartierele din împrejurimi căutând să fure, să hărțuiască fete, să bată copii sau să distrugă.

Primele victime au fost, bineînțeles, școlile din apropierea acestor focare de mizerie ultra-centrale, unde foarte repede s-a împământenit practica jefuirii sau intimidării elevilor pentru a plăti „benevol” taxe de protecție. Foarte repede, bătăile, amenințările și vendettele interlope au început să se manifeste în curțile sau chiar pe culoarele școlilor. Deseori profesorii deveneau și ei victime dacă nu întorceau privirea iar mesajul către părinți era constant „nu avem ce să facem.”
Reclamațiile la miliție erau ignorate, dacă nu chiar tratate ca motiv de hărțuire a celor care le depuneau chiar de către milițieni.

În contextul ăsta, singura reacție care avea oarecare rezultate din partea cetățenilor așezați, cu copii la școlile respective și care trăiau în apropierea zonelor infestate, era auto-organizarea și auto-apărarea. Tații au început să-și învețe băieții să dea cu pumnul, să își ajute prietenii atacați, să apere fetele, să fie apropiați și uniți cu colegii care locuiau în vecinătate, să fie atenți pe unde umblă și cu cine stau de vorbă. Foarte repede lucrurile astea au intrat în normalitatea familiilor din cartiere și au devenit niște atitudini de bun simț. Copiii care au crescut așa începând cu 1990 erau deja adolescenți în 1995/96 când violența a început să crească. Sigur, pentru noi nu mai era așa de rău ca la începutul anilor 90, când eram doar victime ale agresiunii, pentru că deja la vremea aceea ne apăram destul de bine și spărgeam noi înșine capete, nasuri și dinți, când apăreau amenințări.

Auto-organizarea și apărarea mutuală în cartier sunt chestii nemaipomenite. E greu de explicat celor care nu au trăit vremurile acelea, însă ca referință, noi în zona noastră aveam un cod de conduită clar pe care îl urmam, iar cei care îl încălcau erau pedepsiți. Nu chinuiam animale, nu chinuiam copiii mici, nu toleram găinăriile, that kind of thing. Iar lucrurile s-au îmbunătățit. Nu mai era frica de a ieși pe maidan la bătut mingea, părinții nu se mai temeau să-și lase copiii singuri afară, iar școlile începuseră să angajeze personal de pază privat.

Începând cu anii 2000, ștabii din primărie au început să realizeze cât de valoroase sunt din punct de vedere imobiliar zonele infestate și au început evacuarea forțată a celor care stăteau acolo fără vreun drept.

Aproape imediat au început investițiile, care au accelerat după 2004 și continuă și în prezent. Azi, acele zone de care eram atenționați să ne ferim sunt pline de terase și taverne. Desigur, multe clădiri decăzuseră atât de mult încât au fost imposibil de salvat, însă investițiile și curățenia au adus din nou la viață și în circuitul public niște foste focare de infecție, mizerie și criminalitate.
Cu toate scandalurile și corupția aferente, venalitatea politicienilor locali și foamea de bani a partidelor au livrat și ceva bun locuitorilor: au deschis drumul către renovare, repopulare și urbanizare. Spații care acum 20 de ani radiau mizerie și criminalitate, astăzi generează venituri atât pentru proprietari cât și pentru municipalitate, iar vara oferă divertisment turiștilor.

De ce v-am povestit toate lucrurile astea?

Pentru că în Occident tendința este inversă. Zone ce până mai ieri erau sigure și curate astăzi sunt mizerabile și periculoase. În Paris sunt zone în care localnicii te avertizează că îți riști chiar viața intrând acolo ca bărbat alb îmbrăcat „burghezește” – cu cămașă și sacou. Sunt zone despre care poți afla că până de curând erau cartiere normale, care astăzi sunt focare de criminalitate și radicalism.

În timp ce la noi societatea și civilitatea – cu chiu cu vai, cu corupție și scandal — au reocupat și încercat să repare distrugerile lăsate de comunism, în Occident civilizația a pierdut și pierde teren *fizic* în fața asaltului barbariei, criminalității și violenței. În timp ce azi mergi și bei liniștit o bere într-o ambianță plăcută și sigură, în centrul vechi al Constanței, acum 20 de ani acolo se făcea trafic de heroină. În timp ce azi vezi proprietăți delapidate, mizerie și criminalitate crescândă în Paris sau Munchen sau alte mari orașe europene, acum 20 de ani acolo ai fi stat la o cafenea sau ți-ai fi vizitat amicii sau iubita.

Iar decăderea nu mai este una teoretică, pe un orizont de timp îndelungat, ci din ce în ce mai rapidă. Din ce în ce mai agresivă.

Iar paralizia societății europene este din ce în ce mai periculoasă pentru noi toți.

(Foto: Boulevard de la Villette in northern Paris. Credit Lionel Bonaventure/Agence France Presse)