Nordicii

Să zicem că o familie bogată are un copil răsfățat care face praf un Mercedes într-un accident fără victime. O familie săracă observă incidentul, vede bogăția primei familii și deduce că accidentul e cauza bogăției primilor. Cum ei au doar un Oltcit, decid că trebuie aplicată pe el metoda accidentului.

Unul din cele mai răspândite argumente pro socialism e apelul la țările nordice. Potrivit acestui argument, nordicii sunt foarte socialiști și cu toate acestea sunt foarte bogați. Pentru stânga pare să fie valabilă ecuația SUA = Capitalism, Nordicii = Socialism[1]. În universități auzi mereu contrastul între neoliberalismul americanilor și socialismul cu față umană din modelul suedez. Suedia e un paradis unde problemele au fost rezolvate prin taxe mari[2]. Stiglitz amintește cum un ministru de finanțe scandinav îi spunea că aceste țări au crescut mai mult pentru că au taxe mari[3]. Cu ele sunt finanțate educația, infrastructura, tehnologia. Sunt investiții care per ansamblu cresc outputul economic și așa sunt compensate efectele adverse ale unei creșteri de taxe asupra mediului de afaceri[4].

Majoritatea țărilor sunt azi economii mixte. Acestea au atât elemente de capitalism, de proprietate privată, cât și elemente de socialism, de control și intervenție a statului. Premierul danez Lars Lokke Rasmussen spunea că Danemarca e departe de a fi o economie planificată și că e o economie de piață[5]. Totuși, o economie mixtă poate fi numită per ansamblu „socialism”, chiar dacă nu avem un socialism totalitar ca în comunism sau nazism. Socialismul e și despre un control parțial al individului de către stat, nu trebuie să am neapărat planificare centralizată sau totalitarism. Diferența între țări se face în funcție de gradul de socialism practicat. Unele economii mixte sunt mai liberale, cum sunt Elveția sau Olanda, altele mai iliberale, cum sunt Venezuela sau Grecia. Chiar dacă establishmentul academic luptă împotriva neoliberalismului și turbo-capitalismului, nu există azi un singur exemplu de stat care să fie liberal clasic. Țările cele mai apropiate de acest model au fost SUA și Anglia pe vremuri. Azi cele mai apropiate sunt Hong Kong și Elveția.

În ultimul timp a devenit o obișnuință să fie realizați indecși ai libertății economice. 3 astfel de indecși sunt cei realizați de Heritage, de Fraser și de Cato. În oricare din asemenea clasamente, toate cele 5 țări nordice – Islanda, Danemarca, Suedia, Norvegia și Finlanda – au scoruri foarte bune.

De exemplu, în indexul Heritage pe 2018, avem:

Islanda  – 11
Danemarca  – 12
Suedia – 15
Norvegia – 23
Finlanda – 26[6].

În acest top SUA e pe 18, iar România pe 37.

În topul Fraser pe 2015:

Islanda  – 62
Danemarca  – 15
Suedia – 27
Norvegia – 25
Finlanda – 17[7].

În topul Fraser România e pe 20, SUA pe 11. România e chiar lăudată în acest material Fraser.

În indexul CATO pe 2015:

Islanda  – 31
Danemarca  – 8
Suedia – 13
Norvegia – 25
Finlanda – 17[8].

Potrivit acestor topuri, nordicii nu par atât de socialiști cum o arată reputația lor. Punctul lor vulnerabil și care-i trage în jos în aceste clasamente e taxarea. Într-adevăr, socialismul e și despre taxe mari și e adevărat că nordicii au taxe mari. Acestea descurajează munca și investițiile[9].

Apoi, pentru unii autori, taxarea nordicilor e mai degrabă regresivă decât progresivă, în sensul că aceasta cade pe clasa mijlocie și pe săraci mai degrabă decât pe corporații[10]. Trebuie să ținem cont și de faptul că aceștia nu sunt atât de mobili ca bogații să fugă de o taxare agresivă[11].

De obicei, oamenii care spun că nordicii sunt foarte socialiști se uită doar la taxe. Într-adevăr, celelalte fiind aceleași, taxe mai mari înseamnă mai mult socialism. La nordici însă, celelalte nu sunt aceleași. Nordicii compensează taxele mari prin politici pro piață[12]. Suedia are într-adevăr politici fiscale socialiste, însă compensează prin politici liberale în alte părți cum ar fi liberul schimb, reglementările sau politicile monetare mai puțin inflaționiste[13]. În 2018, Suedia e depășit America în topul Heritage pe libertate economică. Acești indecși au avantajul că au mai multe criterii prin care vor să capteze gradul de libertate economică, taxarea nefiind decât unul dintre ele.

Reglementările pot însă duce la mai multă corupție și presiune a statului decât taxele mari. Nordicii au reputația unor țări cu taxe mari, dar mai puțin corupte decât state care au taxe mai mici dar reglementează mai mult[14]. Uneori reglementările sunt mai toxice decât taxele. Poți avea țări cu taxe mici în care nu ești lăsat să funcționezi dacă nu ești în relații bune cu elitele politice extractive de acolo.

În „Doing Business Report” al World Bank nordicii au, de asemenea, scoruri foarte bune:

Islanda  – 23
Danemarca  – 3
Suedia – 10
Norvegia – 8
Finlanda – 13[15].

E un raport focusat pe reglementări, mai puțin pe alți indicatori.

Țări ca Danemarca și Suedia au economii dereglementate[16]. Suedia înseamnă dereglementare, liber schimb (nu protecționismul lui Sanders), înseamnă vouchere școlare, privatizarea parțială a pensiilor și taxe pe firme mai mici[17]. În 1994, suedezii au dereglementat masiv în domeniul taximetriei, aviației, drumuri, electricitate, telecom și școli[18]. Conform indexului Fraser, Suedia și Danemarca sunt mai liberale pe sectoare ca banii, liberul schimb, reglementările etc. De exemplu, acestea nu au multitudinea de reglementări legate de licențiere care blochează competiția în America[19].

Și banii sănătoși pot fi mai importanți decât taxele. Să ne gândim la inflația din Venezuela sau la rolul scăderii artificiale a dobânzii în declanșarea crizelor economice analizat de economiștii din școala austriacă. Ori nordicii stau bine la acest capitol al banilor.

Apoi nordicii au și un trecut mai liberal ca al altora, nu doar un prezent. Nordicii n-au avut mereu un welfare state mare. De exemplu, au introdus școlile la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ca și celelalte țări europene[20]. Mărimea welfare state era la fel ca a celorlalte state europene[21]. Înainte de anii ’60, taxele nordicilor erau în jur de 30%. Era o cifră obișnuită pentru țările dezvoltate[22]. Taxele nordicilor încă erau mici în 1960[23]. Până în 1960, povara sectorului public în Suedia era mai mică decât în SUA[24].

Feudalismul a fost mai puțin prezent în aceste țări, cu excepția Danemarcei. Așadar, seriozitatea muncii, cred unii cărturari, a fost alimentată nu doar de climă, ci și de drepturile de proprietate[25]. Unii autori văd etica solidă a nordicilor și în consumul de cafea. Nordicii beau cafea multă și tare[26]. Americanii beau cafeaua în căni mari, dar o fac slabă. Nordicii folosesc căni mari și beau cafeaua mai tare ca turcii sau italienii. Aceasta ar fi o probă a focusului pe munca intensă[27].

Nordicii sunt mult mai liberali decât credem[28]. Așa zis-ul model nordic nu a existat decât între anii ’70 și ’90[29]. Până în 1932, când vin social-democrații la putere în Suedia, cheltuielile erau sub 10% din PIB. Chiar și în 1950, cheltuielile Suediei erau sub cele ale SUA[30]. În 1950, taxele totale ca pondere în PIB în Danemarca și Suedia erau 20 și 19% versus 24% în America[31].

Suedia a început să-și crească statul din anii ’70. Cheltuielile au sărit de la 20% din PIB în 1950 la mai mult de 50% în 1975[32]. Existau și taxe care depășeau 100% în unele cazuri. Așa am avut un exod al oamenilor bogați printre care regizorul Ingmar Bergman sau fondatorul IKEA Ingvar Kamprad. În 1993, cheltuielile publice ajungeau la 67% din PIB[33]. În anii ’90 au plecat din țară inclusiv membrii trupei ABBA[34]. Taxele în Suedia crescuseră atât de mult că patronii pierdeau bani dacă făceau profit, datorită taxelor mari și inflației[35]. Apogeul a fost atins în anii ’80 cu fondurile sindicatelor, când o parte din profit era transferată sindicatelor pentru a cumpăra acțiuni la aceleași companii. De fapt era un transfer de la firme la sindicate. Era o mutare comunistă. A fost o decizie care a gonit din țară companii precum IKEA, Tetra Pak, H&M etc[36]. Aceste fonduri au fost introduse în 1984 (!) și abolite de un guvern de centru-dreapta în 1991[37].

Autorii liberali argumentează că Suedia a devenit bogată în perioada ei mai liberală între 1870 și 1936, când vin social-democrații la putere[38]. Legile economice funcționează și în nordul Europei. Țările nordice au devenit bogate în perioada cu taxe mici și politici pro piață și au stagnat sub politici socialiste[39]. Acum 150 de ani, Suedia era sub Congo. Între 1850 și 1950 venitul Suediei a crescut de 8 ori, deși populația s-a dublat[40]. În 1870 PIB-ul per capita al Suediei era cu 57% mai mic decât al UK. În 1970 era cu 21% mai mare[41]. Între 1870 și 1950, economia suedeză a crescut mai mult ca a oricărei țări industrializate[42]. Suedia nu a crescut datorită socialismului. Aceasta a crescut în perioada mai liberală a Suediei (circa 1870) și venirea la putere a social-democraților (circa 1936)[43]. La început social-democrații păstrează politicile pro piață anterioare cu mici reforme de tip welfare state. Această atitudine se schimbă în anii ’70. Atunci crește foarte mult intervenția statului[44] și are loc „the bolivarian turn”[45]. Iar episodul nordic durează până prin ’90. Azi nordicii sunt deja într-o etapă post-nordică.

Perioada 1970-1991, a fost un eșec pentru Suedia dacă ne uităm la creșterea economică de aici față de cea a celorlalte țări europene[46]. Între 1950 și 2000, populația Suediei a crescut de la 7 la 9 milioane. În acest timp, numărul net de slujbe creat în sectorul privat e aproape 0[47]. În 2000, doar una din cele 50 de companii mari suedeze au fost înființate după 1990[48]. Modelul suedez nu a priit Suediei. În 1970, Suedia era a 4-a cea mai bogată țară din lume în clasamentul OECD. În 2000 a trecut pe locul 14[49]. În 1970, Suedia era cu 25% mai bogată decât media OECD. 20 de ani mai târziu, scorurile erau aproape la fel[50]. Țările scandinave ilustrează poanta că poți face o avere mică dacă începi cu una mare[51].

În plus, am avut o erodare a moravurilor prin creșterea statului. Welfare state a erodat caracterul foștilor vikingi[52]. Potrivit World Value Survey, în anii 1980, 82% din suedezi și 80% din norvegieni credeau că nu e bine niciodată să primești ajutoare de la stat pentru care nu te califici[53]. Într-un sondaj realizat între 2005 și 2008, doar 56% din norvegieni și 61% din suedezi mai răspundeau așa. În 2010 și 2014, procentul suedezilor scăzuse la 55%[54]. Această decăderea a moravurilor se vede și la concediile medicale. Suedia are una din ratele cele mai mari de concedii medicale din Europa. În timpul concediului cetățenii primesc 80% din salariul normal[55]. Deși Suedia stă bine pe indicatorii sanitari, uneori avem o explozie de concedii medicale, mai cu seamă în timpul evenimentelor sportive. Așa s-a întâmplat în timpul campionatului mondial de fotbal din 2002. Unor autori le e greu să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă Suedia ar fi trecut atunci de optimi[56]. Din fericire, a pierdut cu Senegal.

Țările sărace rezistă mai puțin la socialism. Într-un fel fac față socialismului Venezuela sau Grecia, altfel America sau Suedia. Unul din privilegiile unui om bogat e că se poate purta mai mult timp iresponsabil decât o poate face un om sărac[57].

Poziția liberalilor e că țările nordice au prosperat în ciuda modelului nordic[58].

Acestea erau bogate înainte de welfare state-ul de azi[59]. Ca să distribui ceva, ai nevoie de ceva care să fie redistribuit[60]. Producția întotdeauna precede consumul. Nordicii sunt bogați nu datorită socialismului, ci în ciuda lui. Fără socialism ar fi fost și mai bogați.

Pentru socialiști, modelul suedez e cel din perioada 70′-’90. Aceștia par să nu fi observat reformele de liberalizare începute din anii ’90[61]. Suedezii au dereglementat, redus taxele, introdus competiția în serviciile publice și reformat ajutoarele sociale[62]. Există o diferență între modelul suedez de azi, mai neoliberal, și cel din ’90, mai socialist[63]. Ca atare, era mai aproape de adevăr Iliescu când vorbea de modelul nordic în România anilor ’90 decât Sanders în America lui 2016.

Nordicii nu sunt bogați pentru că au cheltuieli publice mari, ci își permit cheltuieli publice mari pentru că sunt bogați. Atitudinea socialiștilor, inclusiv a cărturarilor români, e aceea a unei familii sărace care se uită la o familie bogată și conchide că ultima este bogată deoarece cheltuiește mult și nu invers. Unii intelectuali recomandă țărilor care-și iau ca model Suedia să facă ce a făcut aceasta când era săracă, nu ce face azi, când e bogată[64]. Apoi se pierde din vedere că România, deși estică, a fost prea mult timp nordică.

[1]   Engel, C.Jay. 2013, What about Scandinavia?: http://reformedlibertarian.com/articles/economics/what-about-scandinavia/, accesat 29.03.2018.

[2]   Henschen, Jon. 2018, Is Sweden Socialist? No, but … https://fee.org/articles/is-sweden-socialist-no-but/, accesat 14.03.2018.

[3]   Stiglitz, Joseph E. 2012, The price of inequality: how today’s divided society endangers our future W. W. Norton & Company, Inc., New York, p.52.

[4]   Ibidem.

[5]   Rockwell Jr., Llewellyn H. 2016, Bernie vs. Ron Paul: There’s No Comparison: https://mises.org/library/bernie-vs-ron-paul-there’s-no-comparison, accesat 13.03.2018.

[6]     Heritage Foundation, 2018, Index of Economic Freedom: https://www.heritage.org/index/ranking, accesat 29.05.2018.

[7]     Fraser Institute, 2017, Economic Freedom of the World: https://www.fraserinstitute.org/sites/default/files/economic-freedom-of-the-world-2017.pdf,    accesat 29.05.2018.

[8]     Cato Institute, 2017, The Human Freedom Index 2017: https://object.cato.org/sites/cato.org/files/human-freedom-index-files/2017-human-freedom-index.pdf, accesat 29.05.2018.

[9]   Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia: exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.56.

[10] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[11] Norberg, Johan. 2016, Bernie’s Right—America Should Be More Like Sweden,    But not in the way he thinks: http://reason.com/archives/2016/04/18/bernies-rightamerica-should-be, accesat 28.03.2018.

[12] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Unexceptionalism. Culture, Markets and the Failure of Third-Way Socialism, The Institute of Economic Affairs, London, p.116.

[13] Mitchell, Daniel J. 2016a, The Swedish Case for Limited Government https://fee.org/articles/the-swedish-case-for-limited-government/, accesat 14.03.2018.

[14] Holcombe, Randall G. 2015, Controlling the Regulatory State: https://mises.org/wire/controlling-regulatory-state, accesat 13.03.2018.

[15] World Bank, Doing Bussiness Report, 2018, Washington.

[16] Horra, Luis Pablo de la. 2016, Putting the Tax Burden on the Poor https://fee.org/articles/misconceptions-about-the-nordic-economies/, accesat 14.03.2017.

[17] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[18] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[19] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[20] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.27.

[21] Idem, 2016, 27.

[22] Sanandaji, Nima. 2015a, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular    https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 14.03.2018.

[23] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.18.

[24] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[25] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.6.

[26] Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia : exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.39.

[27] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.40.

[28] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.114.

[29] Ibidem, pp. xiii-xiv.

[30] Karlsson, Stefan. 2006, The Sweden Myth: https://mises.org/library/sweden-myth, accesat 13.03.2018.

[31] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[32] Karlsson, Stefan. 2006, op.cit.

[33] Grant, Madeline. 2017, Scandinavia Is No Socialist Valhalla: https://fee.org/articles/scandinavia-is-no-socialist-valhalla/, accesat 14.03.2018.

[34] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[35] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.69.

[36] Ibidem, p.70.

[37] Ibidem, 71

[38] Ibidem, 15.

[39] Ibidem, p.76.

[40] Norberg, Johan. 2013, How Laissez-Faire Made Sweden Rich: https://www.libertarianism.org/publications/essays/how-laissez-faire-made-sweden-rich, accesat 28.03.2018.

[41] Sanandaji, 2016, 17.

[42] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[43] Sanandaji, 2015, op.cit., p.15.

[44] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.68.

[45] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[46] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.71.

[47] Ibidem, p.72.

[48] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[49] Amselem, Yonathan. 2015, How Sweden Succeeds in Spite of Itself: https://mises.org/library/how-modern-sweden-profits-success-its-free-market-history, accesat 13.03.2018.

[50] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[51] Ibidem.

[52] Mitchell, Daniel J. 2016b, The Welfare State Has Slowly but Surely Eroded Nordic Character: https://fee.org/articles/the-welfare-state-has-slowly-but-surely-eroded-nordic-character/, accesat 14.03.2018.

[53] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.97.

[54] Ibidem, p.98.

[55] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[56] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[57] Mises, Ludwig von. 2006, Thoughts for Today and Tomorrow, Third Edition, p.73.

[58] Dorobăț, Carmen Elena. 2015, No way, Norway!:  https://mises.org/wire/no-way-norway, accesat 13.03.2018.

[59] Palmer, Tom. 2015, în Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.ix.

[60] Ibidem .

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Sumner, Scott. 2015, The Denmark Delusion: https://fee.org/articles/the-denmark-delusion/, accesat 14.03.2018.

[64] Norberg, Johan. 2013, op.cit.

Legea de fier a oligarhiei

O idee recurentă a apărătorilor comunismului e că acesta n-a fost aplicat pentru că muncitorii n-au deținut efectiv mijloacele de producție. Într-adevăr, controlul real era exercitat de o elită de partid, nu de muncitori. De aici se deduce însă că sistemul comunist n-a fost aplicat și mai avem de așteptat să fie aplicat cu adevărat. Revoluția a fost trădată. Discuția e relevantă și pentru azi. Și în socialismul democratic deținem lucruri în comun: poșta, educația, brațul Pavel etc.

Un răspuns la inegalitatea deciziei din socialism e legea de fier a oligarhiei a teoreticienilor elitiști (Michels, Mosca, Pareto etc). Potrivit ei, în orice activitate omenească, orice organizație va fi condusă de o elită restrânsă. Aceasta funcționează peste tot că vorbim de firme, sindicate, organizații caritabile sau de cluburi[1]. În orice organizație vom avea întotdeauna minoritate de oameni formată din lideri și o majoritate formată din followers[2]. Consecința acestei legi e că indiferent de forma de socialism aplicată, hard (comunism, nazism) sau soft (socialismul democratic) vom avea mereu inegalitate de decizie între lideri și followeri. Toate animalele sunt egale, însă unele animale sunt mai egale decât altele.

Argumentul principal al lui Michels e că democrația are nevoie de organizare[3] iar organizarea duce la oligarhie, la un control de către elite. Potrivit legii de fier a oligarhiei democrația și organizarea pe scară largă sunt incompatibile. O birocrație este ierarhizată din rațiuni de eficiență. Multe decizii care trebuie luate zilnic nu pot fi luate eficient de un număr mare de oameni. Funcționarea eficientă a organizației cere concentrarea puterii în mâinile câtorva oameni[4]. Pe măsură ce organizația crește, sarcinile devin mai multe și mai grele. Acestea nu mai pot fi rezolvate din mers, ci e nevoie de specializare, de diviziunea muncii[5]. În orice organizație, că e stat sau partid politic e nevoie de diferențierea organelor și funcțiilor[6]. Cu cât crește numărul persoanelor organizate, cu atât crește numărul sarcinilor și calitatea lor[7]. Așa se formează o birocrație ierarhică[8]. Democrația duce la oligarhie, la o elită care decide asupra treburilor cetății. Cu cât crește organizarea, cu atât crește puterea liderilor[9]. Dacă fiecare persoană participă egal la decizie, crește foarte mult timpul luării deciziei. Democrația directă funcționează în grupuri atât de mici că sunt de fapt formate doar din lideri. Pentru succes orice organizare are nevoie de o mână de profesioniști drept lideri sau o minoritate dedicată și care poate rezolva aceste lucruri[10].

Pentru Michels, democrația este despre o influență și o participare egală în legiferarea interesului comun[11]. Dacă democrația înseamnă decizie egală, atunci democrația este imposibilă. Majoritatea nu decide, ci doar urmează această minoritate de lideri. Împărțirea lideri-followeri există nu doar în monarhia absolută, ci și în democrație. Democrația directă nu e o soluție. Pentru Michels, cele două obiecții principale la referendum sunt incompetența maselor și lipsa de timp[12]. Referendumul ia timp. Bernstein spunea că și dacă selectăm cele mai importante chestiuni pentru referendum, cetățeanul va găsi în fiecare duminică pe birou un număr de probleme care-i va tempera entuziasmul pentru referendum[13]. Masele nu pot trece cele mai simple rezoluții. Așa apare necesitatea democrației reprezentative. Aceasta rezultă din numere[14]. Situația nu poate fi rezolvată prin îmbunătățirea mijloacelor de comunicare. Cum adunăm masele într-un anume loc și timp și cu frecvența cerută de viața de partid?[15]. Democrația directă are costuri mari și așa e preferată democrația reprezentativă. Prin referendum se pierde timp. Referendumul pare nepotrivit pentru chestiuni urgente[16]. Apoi acesta ar fi în conflict cu militantismul partidelor socialiste[17]. De obicei, partidele sunt ostile referendumului[18]. Michels observa cum referendumul a fost rar utilizat de partidele socialiste și cu rezultate slabe. La rezultatele proaste au contribuit ambiguitatea întrebărilor și participarea insuficientă a maselor. E un instrument puțin utilizat de socialiști, deși socialiștii păreau par mai interesați de guvernarea directă, de către popor[19]. „Burghezii” din Elveția îl foloseau mai mult ca socialiștii.

Apoi și referendumul e organizat de cineva. Și aici apare riscul manipulării agendei de către elite. Acestea decid ce și când să se voteze.

Michels descoperă această lege sociologică prin observarea oligarhiei din partidele social-democrate din Europa la sfârșitul secolului XIX[20]. Și acestea erau dominate de lideri, deși unii socialiști, cum erau cei nemți, spuneau că n-au lideri, că partidul nu are decât angajați, că e un partid democratic și că existența liderilor e incompatibilă cu democrația[21]. Tendința oligarhică există și în sindicate. Când sindicatele devin mari și puternice nu mai caută să-și extindă numărul de membrii, ci să-l restrângă. Acestea încearcă să pună o cotizație mare pentru admitere, cer o perioadă de ucenicie mai mare etc. Sunt lucruri prin care sindicatele vor să păstreze privilegiile membrilor pe seama altor muncitori[22].

O chestiune înrudită cu această inegalitate de control e „principal-agent problem”. Există riscul ca liderul să acționeze contrar intereselor persoanelor reprezentate. Aceasta rezultă din controlul inegal. Dacă liderul are o putere mare de decizie față de membri, evident că poate decide și să se sustragă controlului lor. Elitele au interesele lor, iar acestea sunt diferite de cele ale cetățenilor[23].

În plus, Michels analizează diverși factori care consolidează oligarhia dincolo de discursul oficial al partidelor. Există câteva trăsături ale liderilor și followerilor care consolidează oligarhia organizațională. O astfel de trăsătură e incompetența maselor. Masele sunt incompetente și au nevoie de direcție[24]. Și Lenin crede în clasicul „Ce-i de făcut?” că e nevoie de un grup mic de revoluționari de profesie care să conducă masele. Liderii sunt percepuți ca fiind cei mai capabili[25]. Liderii trebuie să fie educați. De exemplu, candidații la funcția de secretar al sindicatelor sunt testați pentru cunoașterea chestiunilor juridice și pentru skillurile de scriere[26]. Reglementările sindicatelor din industria metalului aveau 47 de pagini și conțineau 39 de paragrafe. Fiecare paragraf avea între 10 și 12 secțiuni. Orice muncitor obișnuit s-ar pierde în acest labirint[27]. Exemplul e de la începutul secolului XX. Pe reglementările de azi un muncitor obișnuit trebuie să știe biblioteci de reglementări. Apoi Michels spune că de multe ori masele au arătat mai puțin înțelegere a democrației decât guvernul reprezentativ[28]. Masele aleg rău. Și la noi politicienii menționau acest argument. Dacă masele ar vota pentru pedeapsa cu moartea sau abolirea taxării? Alt argument menționat e că referendumul a fost  folosit de dictatori.

Apoi există un cult al venerației între mase. Uneori membrii dau numele liderilor copilor. De exemplu, în Germania, între 1863 și 1875 era o explozie a numelor „Lassalle” și „Marx”[29]. Există apoi indiferența politică a maselor și nevoia lor de a fi ghidate. Mai e și atitudinea de mulțumire a maselor pentru cei care-i reprezintă[30].

În plus, liderii au la dispoziție sancțiuni negative și pozitive pentru a promova comportamentul dorit. Aceștia promovează tineri care sunt de acord cu ei. Așa oligarhia se perpetuează. Birocrația promovează centralizarea puterii[31]. Există și un control prin bani al organizației. Partidul are la îndemână posturi plătite. Așa poate oferi o carieră liderilor muncitorilor. Așa liderii proletari devin burghezi[32]. Plata pentru serviciile aduse întărește birocrația partidului[33]. Un alt de mijloc de menținerea a dominației clasei conducătoare este transmiterea ereditară a puterii[34]. Un altul e votul de încredere cerut de lideri. Toate aceste lucruri încurajează împărțirea lideri-followeri din organizații.

Revoluția rusă a confirmat predicția că o revoluție socialistă reușită nu va duce la mai multă democrație pentru clasa muncitoare. Aici un grup de conducători doar a fost înlocuit cu altul[35]. În 1920, la doar 3 ani după preluarea puterii, bolșevicii au început să facă curățenie în rândul propriului partid. Partidul și-a exilat lideri importanți pentru că s-au opus voinței secretarului de partid, Iosif Stalin[36]. Legea de fier a oligarhiei n-a dat semne de dispariție. Dimpotrivă, această tendință a fost exacerbată. În URSS o elită care prospera în timp ce masele trăiau în sărăcie[37]. Puterea elitelor n-a dispărut nici în Cuba sau China[38].

Sunt mai multe răspunsuri socialiste la critica elitistă. Aceștia dau vina pe organizare, proprietatea privată, diviziunea muncii, lipsa educației etc. Abolite aceste lucruri și vom avea un control egal al deciziei.

Pentru autori comuniști, oligarhia depinde de forma de proprietate, nu de organizare. Cum în noua societate comunistă e abolită proprietatea privată, nu va rezulta o clasă nouă[39]. Și anarhocomuniștii acuză proprietatea privată[40]. Pentru ei statul e rău pentru că protejează proprietatea privată, ierarhia, inegalitatea etc. Prin eliminarea statului am scăpat de ele. Când se va trece la anarho-comune non-statale vom avea și egalitate de control al deciziei între oameni.

Proprietatea înseamnă control, ori liderii comuniști au acest control și nu doar asupra mijloacelor de producție non-umane cum sunt capitalul și resursele naturale, ci și asupra resurselor umane. În socialismele hard (comunism, nazism) un om poate fi de facto proprietatea altui om, ca în sclavie. Colectivizarea nu abolește inegalitatea deciziei. Votul egal pe decizii nu e o imposibilitate fizică. Doar că nu e eficient și în acord cu modul obișnuit de funcționare al organizațiilor mari. E foarte costisitor să aduni atâta lume la fiecare decizie. Multe decizii sunt banale. De exemplu, trebuia schimbată hârtia de la imprimantă în nu știu ce birou. Ce fac? Adun 20 de milioane de oameni ca să ratifice această decizie? Costurile sunt mai mari decât beneficiile. E mai ineficient și decât a fost sistemul comunist așa cum îl știm istoric. În apărarea comunismului trebuie spus că se obține totuși o egalitate, egalitatea în sărăcie pentru mase.

Socialismul asumă că toți oamenii sunt egali natural. Diferențele sunt efecte ale diviziunii muncii[41]. De fapt, diviziunea muncii rezultă din inegalități naturale. X se ocupă de sarcina y pentru că are skillurile potrivite. La fel sunt și skillurile de lider. Pentru socialiști inegalitatea e construită social. Dacă schimbăm instituția opresivă a proprietății private cu una non-opresivă a proprietății comune, inegalitatea dispare. În realitate, inegalitățile naturale se manifestă și în politică. Această intuiție scapă socialiștilor din toate partidele.

Inegalitatea de decizie există și pe piață. Cei mai buni și dedicați vor deveni lideri că vorbim de o fabrică de oțel sau de un club de bridge[42]. Există o inegalitate naturală a abilităților și intereselor. Acestea sunt elite naturale. Ascensiunea lor are la bază serviciile aduse semenilor fie în organizație, fie în producerea de bunuri pentru consumatori. Elitele politice sunt, în schimb, aristocrații artificiale[43]. De exemplu, o elită politică decide că fotbalul e rău și-l scoate în afara legii. Elitele naturale aici sunt jucători, antrenori, organizatori ai jocului etc. Elitele artificiale sunt cele politice[44]. Elitele artificiale emerg prin suprimarea elitelor naturale[45].

Avantajul pieței e că-i crește muncitorului puterea de decizie. În comunism singurul patron este statul iar muncitorul trebuie să-i accepte condițiile. Muncitorul nu poate găsi un angajat mai bun. Avem un monopol al statului pe piața muncii[46]. Pe piață ai free entry și free exit.

E omul multilateral dezvoltat un răspuns la oligarhia organizațiilor? Poate fi un răspuns la incompetența maselor, nu și la inegalitatea de control. Chiar dacă apare acel om nou care face de toate, e și fizician, muncește și în fabrică, cântă și la pian etc, întrebarea de ce ar face joburi proaste? „Cine va duce gunoiul”? Un răspuns poate fi că se vor sacrifica unii pentru că țin ca sistemul comunist să reușească. Această coadă la sacrificiu nu prea a avut loc în societățile comuniste cunoscute și nu există nici la socialiștii din prezent.

Alt răspuns comunist la inegalitatea deciziei se concentrează pe originea sănătoasă a liderului. Dacă liderul vine din clasa socială sănătoasă, nu se va forma o nouă clasă. Scopul va fi să prezerv această origine sănătoasă, să evit îmburghezirea liderilor muncitorilor. Aici sunt sugerate diverse soluții ca viața în comun, educația etc. Prin traiul în comun (e) se cultivă conștiința de clasă[47]. Așa liderii proletari nu vor acționa împotriva clasei muncitoare. Bakunin cerea socialiștilor burghezi să-și abandoneze modul de viață burghez[48]. În 1871, Neceaev spunea că un adevărat revoluționar e cineva devotat cauzei. Acesta nu are interese personale, afaceri, sentimente, atașamente, nici proprietate, nici măcar un nume. Singura sa pasiune e Revoluția. Acesta trebuie să uite vechiul mod de viață burghez[49]. Altă soluție pentru dezvoltarea conștiinței de clasă e educația.

Dacă ne uităm la experiența statelor comuniste, vedem cum oameni cu origine sănătoasă au devenit tirani. Tentația puterii de care vorbeau deja liberali clasici ca lord Acton operează indiferent de clasă. Exercițiul conducerii le distorsionează liderilor caracterul moral[50]. Bakunin credea că deținerea puterii de transformă într-un tiran pe cel mai devotat prieten al libertății[51]. Nici educația nu este suficientă. Pol Pot era educat. Comuniștii n-au anticipat comportamentul agresiv al elitelor. Dacă baza ideologiei e furtul sub numele mai inocent de „socializare a mijloacelor de producție”, probabil că agresiunea  liderilor se va manifesta și mai încolo, dincolo de colectivizarea inițială.

Răspunsul dat de însuși Michels la problema oligarhiei organizațiilor spre bătrânețe ține de persoanele carismatice. Acestea bat tendințele oligarhice ale organizațiilor. Un lider carismatic are abilitatea să depășească inerția organizației și trezește masele care să sprijine realizarea de lucruri mari. Carisma e secretul[52]. Din păcate, Michels descoperă o astfel de carismă la Benito Mussolini, care tocmai îi oferise în 1928 o catedră la universitatea din Perugia[53]. Intelectualii nu se dezmint.

Un răspuns al socialismului democratic la provocarea elitistă e că democrațiile contemporane au crescut puterea de decizie cetățenilor. Statul nu mai decide tot ce mișcă ca în totalitarism. Statul nu e proprietar al economiei. Guvernul se poate schimba, e controlat de parlament[54]. Cetățenii au mai mult control asupra liderilor. Îi pot schimba prin vot, îi pot intimida prin proteste, se reduce inegalitatea de control, există pluralism etc.

Chiar și așa, oligarhia persistă în socialismul democratic. Controlul bunurilor publice rămâne inegal. Oricine poate observa cu ușurință că nu are mare lucru de spus pe bunurile deținute acum de stat șosele, companiile de stat etc. Nu trebuie să așteptăm comunele din anarhocomunism pentru a testa controlul cetățenilor asupra bunurilor publice. Un votant simplu din România n-are același control asupra unui lac deținut de stat ca un lider PSD. Chiar dacă un om obișnuit are același vot cu Dragnea, deciziile ulterioare privind alocarea funcțiilor publice sau a contractelor cu statul sunt inegale. Dacă ar fi egale, rentele, banii din afacerile cu statul, n-ar mai fi rentabile pentru omul politic. Secretul rentelor politice e integrarea beneficiilor și dispersarea costurilor. Profitul s-ar împărți la milioane de oameni și n-a mai fi concentrat de o minoritate de lideri politici. La banii publici, mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

În genere, tendința oligarhiei politice e să restrângă foarte mult chestiunile pe care poți vota. Nu decidem efectiv pe bunurile deținute colectiv drumuri, armată, educație etc, ci doar pe lideri[55]. Ce să mai spunem de admirația intelectualilor de azi de stânga pentru tehnocrație și disprețul pentru „populism”? Altădată, stânga ar fi spus că tehnocrația este ierarhică, opresivă. Azi, când e controlată de ei, e numai bună. Nu degeaba stânga e acuzată de conservatori de deficit democratic.

În genere, socialiștii numesc „capitalism” efectele nocive ale socialismului. Așa comunismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. Iar în lumea contemporană afacerile cu statul facilitate de socialism sunt „neoliberalism”. Comunismul în sens de colectivizare a mijloacelor de producție de către stat a avut loc. Au fost aplicate toate punctele din „Manifestul Comunist”. Sintagma „capitalism de stat” e o contradicție. Capitalismul e despre controlul privat, socialismul despre controlul public al resurselor, fie total, fie parțial. O altă falsificare e să spui că nazismul nu e socialism. E greu, pentru că nazismul presupune un control total al societății de către stat. Ideea e să găsesc un element considerat relevant pentru socialism și care nu e prezent în nazism. Un astfel de element este, de exemplu, internaționalismul. Cine citește programul nazist din 1933 vede că e plin de locurile comune ale socialismului. Dacă am scoate partea legată de minorități, programul ar fi votat cu ușurință de Parlamentul European și sub un nume fancy gen „Lisabona 2027”. Cât îl privește pe cel fascist al lui Mussolini din 1919, acesta ar fi votat fără modificări. La fel se argumentează că PSD nu e socialist. Văd că e anti gay marriage, una din puținele idei liberale ale stângii contemporane. Prin urmare, PSD nu e de stânga, nu e stânga autentică. E conservator, nu liberal. Liberal e abia socialismul cu față umană, leftismul, liberalismul de stânga. În realitate, PSD nu e conservator pentru că nu e pro stat minimal sau liberalism economic. Cu foarte mici diferențe, e la fel de progresist ca socialismele la modă. Prin astfel de răstălmăciri socialismul real devine o fata Morgana. Mereu găsesc un motiv pentru care socialismul nu a fost aplicat niciodată. Socialismul nu e nicăieri, deși e pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Rothbard, Murray N.2006, Bureaucracy and the Civil Service in the United States: https://mises.org/library/bureaucracy-and-civil-service-united-states, accesat 02.02.2018.

[2] Rothbard, Murray N. 2000, Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Second Edition, Luwig von Mises Institute, Alabama, pp.280-281.

[3] Michels, Robert.1999, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Transaction Publishers, London, p.61

[4] Elwell, Frank. „The Sociology of Max Weber”.Verstehen Max Weber’s Home Page. Available from: http://www. faculty. rsu. edu/~ felwell/Theorists/Weber/Whome. htm (Accessed 10th July 2006)(1996), p.12:  https://pdfs.semanticscholar.org/c518/d8d462447369858ba5e6ceae35e64976f2fb.pdf, accesat 08.02.2018.

[5] Michels, op.cit., p.71.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.72.

[9] Ibidem, p.71.

[10] Rothbard, 2001, op.cit., p.283.

[11] Michels, 1999, op.cit., p.65.

[12] Ibidem, p.309.

[13] Ibidem, pp.309-310.

[14] Ibidem, p.65.

[15] Ibidem, p.65.

[16] Ibidem, p.310.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.79.

[19] Ibidem, p.309.

[20] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[21] Michels, Robert, op.cit., p.72.

[22] Ibidem, p.275.

[23] Lipset,S. M. 1999, Introduction în Michels, op.cit., p.34.

[24] Ibidem, p.26

[25] Michels, 1999, op.cit., p.114.

[26] Ibidem, p.68.

[27] Ibidem, p.281

[28] Ibidem, p.307.

[29] Ibidem, p.93

[30] Ibidem, p.92

[31] Elwell, 1996, op.cit., p.13.

[32] Michels, 1999, op.cit., p.108.

[33] Ibidem, p.138.

[34] Ibidem, p.52.

[35] Lipset,S. M. 1999, op.cit., pp.19-20

[36] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.20.

[37] Gordon, David. 2009, A Student’s Guide to Economic History: https://mises.org/library/students-guide-economic-history, accesat 02.02.2018.

[38] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[39] Lipset,S. M. 1999, op.cit., p.25.

[40] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites

  https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 02.02.2018.

[41] Rothbard, Murray N. 2000, op.cit., p.300.

[42] Ibidem, p.281.

[43] Rothbard, 2001, op.cit., p.285.

[44] Rothbard, 2001, op.cit., p.286.

[45] Ibidem, p.285.

[46] Djilas, Milovan. 1957, The New Class, Thames & Huson, London, p.10.

[47] Michels, 1999, op.cit., p.312.

[48] Ibidem, p.314.

[49] Ibidem, p.314.

[50] Ibidem, p.205.

[51] Ibidem, p.206.

[52] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.32

[53] Ibidem, p.33.

[54] Ibidem, p.61.

[55] Rothbard, Murray N. 2006, Power and Market, Ludwig von Mises Institute, fourth edition, Auburn, Alabama, p.20.

Preluare indodii.ro

Extremismul libertarian

De multe ori discuția pleacă de la afirmația candidatului american la prezidențiale Barry Goldwater: „Extremism in defense of liberty is no vice. Moderation in the pursuit of justice is no virtue”.

Există două obiecții la adresa libertarianismului:

-extremismul libertarian este nazist. Apare la stânga.

-extremismul libertarian este comunist. Apare la dreapta.

Există două sensuri ale termenului extremism:

-abatere mare față de medie într-o variabilă,

-abatere față de opinia mainstream.

O teorie descrie o situație ideală, tactica este despre pașii prin care ajungem la acea situație ideală. Stânga critică teoria libertariană, dreapta tactica. Pentru ambele însă, extremismul e ceva rău.

Extremismul e rău

Ideea că a fi extrem e în sine ceva rău e criticată de Ayn Rand. Pentru aceasta, termenul „extremism” e ceva distanțat de medie sau ceva mare în grad. Aceasta este utilizarea de dicționar a termenului[1]. Moderat și extremist nu sunt decât niște gradații. Calitatea gradului depinde de lucrul gradat. Dacă avem un lucru bun, mai mult din acel ceva va fi un lucru și mai bun. Dacă e un lucru rău, mai mult din acel ceva e și mai rău. Pentru Ayn Rand, e eronat să spui că extrem din orice e rău, indiferent de natura acelui ceva[2]. Este un punct de vedere împărtășit de icoana stângii contemporane Martin Luther King jr. Acesta distinge între extremism bun și extremism rău și crede că problema relevantă e să alegem extremismul bun. Există extremism al urii și extremism al iubirii sau extremism al dreptății și extremism al nedreptății. De exemplu, Isus e considerat extremist în sens bun, pentru iubire, adevăr etc[3]. Interesant e că și atunci era la modă această acuzație de extremism.

Dacă extremismul e mereu ceva rău, atunci sunt la fel de bune o boală extremă și o sănătate extremă, prostia extremă și inteligența extremă, onestitatea desăvârșită și lipsa ei[4]. E bine atunci când ești moderat politicos sau moderat inteligent etc? Înțelegem exagerarea acestei utilizări când punem „moderat” lângă lucruri rele sau „extrem” lângă lucruri bune. E o poziție extremistă să vezi orice formă de extremism ca rău[5].

Extremismul libertarian e nazist

Pentru stânga contemporană extremism înseamnă intoleranță, ură, rasism, bigotism, teorii dubioase,  instigarea la violență[6]. Opinia leftistă mainstream e că liberalismul e un fel de nazism. Dacă ești extremist cu privire la libertate, vei cere reguli naziste, discriminatorii, vei fi extremist cu privire la agresiunea împotriva minorităților.

Un argument pentru poziția de stânga ar putea fi existența sclaviei sau a legilor Jim Crow din SUA, într-o țară capitalistă. Să ne gândim la regulile segregaționiste din Sud care interziceau căsătoriile între rase. Răspunsul aici e că astfel de instituții nu sunt liberale. Ele încalcă libertatea și egalitatea în fața legii, valori fundamentale ale liberalismului. America nu era atât de liberală, dacă avea astfel de instituții, chiar dacă era mai liberală decât alte țări, nu că liberalismul e prin natura sa extremism nazist.

Un alt argument ar fi că regulile liberale în sine permit acțiuni rasiste. De exemplu, capitalismul nu incriminează acțiuni rasiste ca atunci când refuzi să servești anumite persoane minoritare într-un bar sau să le iei într-un taxi. Răspunsul aici e că acest refuz nu e agresiune, darmite una extremistă, chiar dacă refuzul e motivat rasial. Altfel, cum ar trebui să procedăm cu cineva care nu vrea să se căsătorească cu o persoană romă? E ca și în situația cu taxiul. Refuzi un schimb voluntar.

Nu orice extremism e nazism. Atât nazismul, cât și libertarianismul sunt extreme, însă din motive diferite. Într-o parte e preferată libertatea într-un grad mare, în nazism e preferată absența ei.  Inferența mainstream e că fiind extreme, sunt la fel, omițând faptul că sunt extreme diferite.

Așa privește mainstream-ul extremismul
Așa privește mainstream-ul extremismul

Agresiune e inițierea violenței împotriva persoanei sau proprietății unui individ. Faptul că o filosofie e extremistă cu privire la libertate, nu înseamnă că e extremistă cu privire la agresiunea împotriva unor minorități. Pe această echivocație se construiește mare parte din critica mainstream la capitalism. Naziștii și comuniștii sunt într-adevăr extremiști, însă cu privire la gradul de agresiune folosită, care e foarte mare, dar și la absența libertății, fiind sisteme totalitare. Libertarienii sunt extremi cu privire la un lucru bun, libertatea, naziștii sunt extremi cu privire la un lucru rău, agresiunea, inițierea violenței asupra unor oameni nevinovați. În mod curios, libertarianul e considerat agresiv deși are ca principiu NAP, principiul non-agresiunii.

Catalogare după scara agresiunii
Catalogare după scara agresiunii

Pentru stânga contemporană, dacă ceva e extrem, e în mod necesar agresiv, violent. Soluția va fi calea de mijloc.  Să alegem un grad moderat de libertate și unul moderat de sclavie, unul moderat de dreptate și unul moderat de nedreptate etc. Alegerea căii de mijloc e încurajată și de punerea nazismului și comunismului drept capete ale spectrului politic[7]. În realitate, alegerea reală e între libertarianism și totalitarism. Care e meritul că suntem doar la jumătatea drumului de fascism și că nu suntem la celălalt capăt?

Libertarianismul ar fi nazist pentru că absolutizează libertatea. Strict vorbind, nu  o absolutizează pentru că nu toate acțiunile sunt permise. Nu ești liber să ucizi, furi, încalci contracte etc. Există câteva obligații minimale, chiar dacă nu mii de obligații ca în socialism.

Social-democrația spune despre sine că nu e extremă. În realitate egalitatea de șanse e aplicată peste tot. Să ne gândim la programele finanțate prin fondurile europene. La fiecare aplicație există precizarea că acțiunile desfășurate trebuie să fie conforme cu egalitatea de șanse. Iar situația e valabilă despre valorile fundamentale ale oricărei ideologii politice, inclusiv despre moderație.

Extremismul libertarian e comunist

E o critică care apare mai degrabă la conservatori și aici extremismul libertarian seamănă mai degrabă cu comunismul. Dacă stânga asocia extremismul cu nazismul, dreapta îl asociază cu comunismul. Acesta e revoluționar, extremist prin contrast cu schimbările pașnice, graduale, democratice. Libertarienii fiind extremiști vor apela la tactici violente. Valoarea moderației apare la conservatori și prin aceasta se opune extremismului comunist, schimbărilor revoluționare.

Raționamentul conservator este un non-sequitur. Idei extreme nu necesită tactici extreme. E adevărat că opinii ca privatizarea drumurilor sau a tribunalelor sunt extreme în raport establishmentul reprezentat de social-democrație sau socialismul soft, care e ideologia dominantă de azi. Ideile extreme pot fi promovate prin tactici moderate, convenționale[8].   Tacticile recomandate în general de autorii libertarieni sunt răspândirea ideilor libertariene și votul. Niciuna dintre acestea nu este nici extremă, nici agresivă. Goldwater era extremist pentru că avea convingeri libertariene, nepopulare nu pentru că cerea susținătorilor să folosească violența. Din acest motiv a și pierdut alegerile din 1964[9]. Inclusiv nazismul ajunge la putere prin alegeri, prin mijloace democratice.

În al doilea rând, nu toate tacticile extreme sunt agresive. Să ne gândim la greva foamei sau nesupunerea civică.

Invers, poți avea valori mainstream, iar tacticile tale să fie agresive, extreme. Ideile Occupy Wallstreet, Black Lives Matter nu sunt extreme, sunt locurile comune ale stângii contemporane – combaterea rasismului, mai multă redistribuție, un mediu mai curat etc – însă unele din tacticile lor sunt. Așa se întâmplă când sunt incendiate spitale și pizzerii[10].

O altă critică adusă de conservatori e irelevanța politică a libertarianismului. E o critică de real politic. Extremismul împiedică schimbări graduale, incrementale. Ceilalți nu-ți vor mai lua poziția în serios dacă ești etichetat ca „extremist”. Publicul va fi mai puțin tentat să asculte pe cineva care e împotriva split TVA dacă acesta susține opinii extreme ca privatizarea serviciilor de poliție sau a tribunalelor. Ideile extreme vor fi mai puțin digerate de public. Uneori e dat ca exemplu de moderație Milton Friedman[11]. Soluția voucherelor a lui Friedman pare relevantă pentru acest gradualism. El nu cere privatizarea educației, ci încearcă să scoată școala treptat de sub controlul statului prin vouchere. Totuși, în politici precum armata obligatorie[12] sau a controlului chiriilor[13], Friedman a fost radical, nu moderat.

Establishmentul variază. Acum nazismul este extrem, însă în Germania anului 1933 nu era. Ca atare, mainstream-ul nu poate fi un benchmark al unei ideologii din moment ce idei toxice au fost și ele mainstream la un moment dat.

Altă critică e că extremismul îngreunează colaborarea cu alte grupuri. În realitate, libertarienii au colaborat cu succes cu oameni din tabere diferite. De exemplu, au fost alături de conservatori în teme ca reducerea taxelor și dereglementarea și alături de stânga pe teme ca legalizarea drogurilor, imigrație etc[14].

E ceva adevărat în obiecția conservatoare că sunt greu de implementat idei nepopulare. Însă orice progres al răspândirii ideilor a avut de înfruntat o majoritate ostilă. Și ideile mainstream de azi, de exemplu, ideea Uniunii Europene, au fost minoritare cândva.

Apoi, uneori o poziție extremă a inspirat și mișcat oamenii mai mult decât una moderată. De exemplu, a avut mai mult succes ideea extremă că sclavii sunt oameni ca și noi decât argumentul moderat și pragmatic că trebuie să îmbunătățim condiția sclavilor sau că munca forțată nu e eficientă[15].

[1] Rand, Ayn. 1986, „Extremism”, or the Art of Smearing în Ayn Rand, Nathaniel Branden, Alan Greenspan, Robert Hessen, 1986. Capitalism: The Unknown Ideal, Signet, pp.205-206.

[2] Ibidem, pp.205-206.

[3] King, Jr., Martin Luther. 2014, Letter from a Birmingham Jail: https://fee.org/articles/letter-from-a-birmingham-jail/, accesat 29.12.2017.

[4] Rand, Ayn. 1986, op.cit., p.206.

[5] Doris, Andrew. 2016, Extremism in the Defense of Moderation is No Virtue http://the-thought-that-counts.blogspot.ro/2016/01/extremism-in-defense-of-moderation-is.html, accesat 24.12.2017.

[6] Rand, Ayn. 1986, op.cit., p.203.

[7] Smith, George. 2016, Ayn Rand on Fascism: https://fee.org/articles/ayn-rand-predicted-an-american-slide-toward-fascism/, 28.12.2017.

[8] Doris, Andrew. 2016, op.cit.

[9] Somin,  Ilya. 2016, A moderate defense of extremism in defense of liberty: https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2016/01/21/a-moderate-defense-of-extremism-in-defense-of-liberty/, accesat 23.12.2017.

[10] Doris, Andrew. 2016, op.cit.

[11] Block, Walter, 2006, Fanatical, Not Reasonable: A Short Correspondence between Walter Block and Milton Friedman în Journal of Libertarian Studies, Volume 20, NO. 3 (Summer 2006): 61–80 61 J LS: https://mises.org/system/tdf/20_3_4.pdf?file=1&type=document, accesat 26.12.2017.

[12] Somin,  Ilya. 2016, op.cit.

[13] Block, Walter, 2006, op.cit.

[14] Somin,  Ilya. 2016, op.cit.

[15] Ibidem.

Articol preluat de pe indodii.ro

Omul de dreapta la stat

Două acuzaţii frecvente ale socialiştilor români contemporani sunt:

1. cutare intelectual nu este de dreapta pentru că lucrează la stat.

2. intelectualii de dreapta n-ar trebui să lucreze la stat.

Prima fixează o identitate doctrinară, a doua leagă ideologia de job.

O primă replică ar fi că din 1) ar reieşi: cutare intelectual socialist nu este de stânga pentru lucrează în privat. Similar 2)  este echivalentă cu intelectualii de stânga n-ar trebui lucreze în privat.

Cele două formule iniţiale continuă însă tradiţia românească în care existenţa materială determină conştiinţa. Analiştii politici clasici ne-au învăţat că bogaţii sunt de dreapta, săracii de stânga: Năstase s-ar potrivi mai bine la PNL pentru este bogat, cutare lider PSD este de dreapta pentru este milionar şi face afaceri cu statul etc.

Oamenii sunt de stânga sau de dreapta pentru că împărtăşesc anumite valori- libertate, subsidiaritate, egalitate în sărăcie etc – privind organizarea societăţii etc. În funcţie de ele rezultă doctrine de dreapta (liberalism clasic, conservatorism, creştin-democraţie) sau de stânga (comunism, social-democraţie). Venitul e complet irelevant pentru identitatea politică a cuiva. Poţi fi sărac şi de dreapta, bogat şi de stânga. Observaţia este valabilă şi pentru job. Poţi avea oameni de dreapta la stat şi de stânga în privat. Decisiv e dacă ai  convingeri politice de stânga sau de dreapta.

Apoi nu trebuie pierdut din vedere că recomandarea intelectualii de dreapta n-ar trebui lucreze la stat încalcă grav egalitatea de şanse sau cel de-al doilea principiu rawlsian al poziţiilor publice deschise pentru toţi.

Prima acuzaţie face imposibilă realizarea celei de-a doua. 2) intelectualii de dreapta n-ar trebui să lucreze la stat nu mai are sens după ce am stabilit 1) cutare intelectual nu este de dreapta pentru că lucrează la stat. Dacă s-a dovedit că x nu e de dreapta n-are sens să-i mai cer demisia. Cele două nu merg împreună deşi istoric vorbind sunt formulate de aceeaşi oameni şi cu referire la aceleaşi persoane.

În general filosofiile politice sunt colecţii valori care reglementează interacţiunile între indivizi. Nu toate sunt însă şi forme punctuale de consiliere în alegerea carierei: e mai bine să fii muncitor decât burghez. Există şi doctrine care nu-ţi recomandă direct dacă este bine să te faci lăcătuş mecanic sau funcţionar de gradul al şaptelea.

Eroarea naturalistă (despre rase)

Am recitit de curând articolul lui Dragoş Paul Aligică Despre Oslo, incorect politic din Revista 22, precum şi reacţiile la aceasta (Andrei Cornea, Horaţiu Pepine, Dan Alexe).

 

O distincţie care se învaţă la Facultatea de Filosofie este cea între propoziții despre fapte și propoziții despre valori. Propoziţia Hitler este grec este descriptivă, poate fi adevărată sau falsă. Propoziția Hitler a fost un om bun exprimă o judecată de valoare. Ea nu descrie fapte, ca propoziția anterioară. Cel mult descrie nişte stări mentale, atitudini faţă de un obiect. Eroarea naturalistă apare atunci când trec la propoziții despre fapte la cele despre valori. Este o distincţie utilă şi mă scuteşte de reacții aiurea, cum ar fi acea în care spun despre un profesor de istorie care studiază rasismul că este rasist. Una e să spun afară plouă, alta nimic nu este ca ploaia sau ce bine că plouă! Prima propoziție e descriptivă, ultimele sunt evaluative.

 

Articolele împotriva lui DPA conţin sistematic această eroare  categorială şi permanent judecăți descriptive sunt interpretate ca evaluative.

 

Ce văd în textul lui DPA este un modus tollens, un argument de genul p implică q/dar non q, prin urmare non p. Altfel spus: Multiculturalismul încurajează reacții de genul atentatului (propoziție descriptivă). Dar nu vrem astfel de reacții (evaluativă). Prin urmare, multiculturalismul trebuie respins (evaluativă).

 

Eroarea naturalistă apare în clipa în care premisa descriptivă Multiculturalismul încurajează reacţii precum atentatul din Oslo este interpretată ca una de valoare, însemnand atentatul este legitim, este firesc, este natural, este un lucru bun. De aici concluzii ca DPA e rasist, extremist, îl scuză pe teroristul norvegian, ştiam eu că aşa e capitalismul etc. De fapt, din acest pas orice e posibil.

Faptul că discuţi contextul mai larg al unei acţiuni nu înseamnă că eludezi responsabilitatea individuală. Un torţionar rămâne vinovat, însă faptul că trăia în comunism nu este un detaliu sau ceva care nu are nicio valoare explicativă în înţelegerea actelor sale. Revenind la cazul nostru cred că este o discuţie deschisă dacă multiculturalismul favorizează sau nu astfel de acte. Însă problema rămâne una descriptivă şi aici ne putem da cu părerea și construi tot felul de argumente pro sau contra. Pro ar fi că există segmente în cadrul populației europene cu o atitudine antiimigranţi. Contra ar fi că şi într-o lume liberal clasică (deci fără multiculturalism, dar totuşi pestriţă) am putea avea astfel de reacţii. Însă nu se poate infera de aici rasismul cutărui sau cutărui opinent. De aceea sunt propoziţii descriptive, nu evaluative.

În general mi se pare straniu când neoconservatorismul este acuzat de rasism în diverse locuri. Argumentele aduse de neoconservatori sunt culturale, nu apelează la biologie și rasă. Punerea obsesivă a problemelor în termeni rasiali apare în schimb la social-democraţii contemporani din toate partidele.