Author Archives → Florin Cojocariu

Mic dicționar al reformei PDL: spălatul în familie

Povestea asta cu spălatul rufelor în familie e o aiureală: Ce familie, domnule?
Un partid nu e o familie iar președintele nu e capul ei, oricît ar încerca Blaga să ne explice asta. Familiile presupun legături de sînge, moștenitori nemerituoși, uri mistuitoare și iubiri interzise de verișoare. Un partid e o organizație care promovează pe agenda publică și în programul de guvernare un anumit set de principii și valori.Că PDL-ului nu-i e prea clar care ar fi principiile astea, e exact ce spune Preda.
Apoi, capul de familie conduce autocrat pe principiile masculului alfa. Pe cînd șeful unui partid e ales democratic pe baza calităților lui și în urma prezentării publice a programului personal. Că după Boc pîndesc de prin ciupercăriile întunecate ale partidului viitoare cadre ale căror calități sînt un mister perpetuu și al căror program politic nu-l cunoaste nimeni, asta spune și Macovei.

Nu în ultimul rînd, e greu de înțeles ce anume ar fi „murdar” în demersul lui Preda. Care-s rufele murdare la care fac trimitere cu atîta insistență seniorii? Și, mai nou, Sever Voinescu? Preda și cu Macovei au pus public problema principiilor de promovare internă, n-au fluturat la balconul din Modrogan ciorapii lui Berceanu.

În fond „politica ușilor deschise” riscă să detroneze „flacăra violet” la secțiunea bancuri politice: cum anume poți aduce oameni noi în partid dacă orice dezbatere publică serioasă despre partid e sugrumată pe motiv de „familie”? Vorba lui Bleen, au deschis ușile ca să aibă pe unde să iasă reformatorii. Sau, cum zicea Ivanciuc, s-a cam făcut curent.

E dubios cum au reacționat ceilalți doi „lupi tineri”, TRU și cu Voinescu. Pentru cel dintîi deviza blogului personal „Totul în scris!” s-a întors pe dos și a devenit „Nimic în scris!”. Tăcerea lui Traian Ungureanu în legătură cu subiectele lansate de Preda e asurzitoare. Sper să aibă un plan. Sever Voinescu, în schimb, se exprimă din ce în ce mai împăciuitorist și vag și are toate șansele să ajungă în rolul de rabin al PDL-ului împărțind cești cu ceai la toată lumea. În ultima lui postare, Sever Cel Blînd, concluzionează așa: „E greu de găsit echilibrul între discreție și publicitate în politică…” Așa-i! Iubirea-i lucru mare!

Cît despre Valeriu Stoica, e de înțeles, cum spuneam aici, că vrea și trebuie să calmeze jocul. Meseriaș Bătrîn a mai făcut o observație interesantă, după el Stoica dă mesaje de avertizare celor ce vor să scoată liberalismul, cu tot cu liberali, din programul partidului. Așa o fi. Pe mine mă irită însă că în interviul din Hotnews ne pune și el placa discuțiilor în intern și-l trage de urechi pe Preda pe motivul ieșirilor în public.

Așadar concluzia mea e simplă: Dacă PDL chiar vrea să atragă oameni de calitate, va trebui să discute public principiile, doctrina, criterile de promovare, programul de guvernare. Tăcerile cu iz mafiot pe temele de mai sus nu fac decît să mascheze incompetența și vidul de idei, generînd o atmosferă prielnică pentru impostorii care au doar obiective economice personale. Secretomania în materie de principii de organizare și promovare internă e un principiu care va atrage alți impostori, nu oameni serioși, impostori care vor crește în partid predicînd, evident,  regula „spălatului rufelor în familie”. Un cerc vicios perfect pentru politica de cadre, același cu cel care a pus PSD-ul la pămînt în numai cîțiva ani: În loc de pepinieră, ciupercărie de cadre.

Puțintică răbdare

După întîlnirea din poiană, unde lupul BVB a mîrîit la scufița reformatoare, a urmat o avalanșă de tînguiri, mai mult sau mai puțin enervate: Adio reformă! Parlamentari trădători! BVB Mișel! Stau și mă întreb ce om sănătos la capul politic s-ar fi așteptat la altceva. Preda și Macovei purtați pe brațe la mai puțin de o lună după ce au formulat cîteva principii de reformă? Videanu legat cu lanțuri de două borduri enorme? Berceanu plîngînd ca Postelnciu și declarînd la prezidiu că a fost un tîmpit pentru că a iubit doar banul? De unde dezamăgirea asta exagerată și valurile de simpatizanți de-ai Marinarului care prezic moartea partidului și agonia dreptei? Eu cred că am o idee:

Prezidențialele din iarnă, cîștigate la mustață, au lăsat pe mulți dintre noi într-o stare similară cu cea pe care o avem cînd scăpăm dintr-un accident de mașină: Picioarele moi, ochii mari, vocabularul limitat la un șir de oftaturi. Ne-am prefăcut bucuroși, încercînd să empatizăm cu celebrul „I-am ciuruit”, în realitate nu am putut sărbători victoria, catharsisul care să ne elibereze de spaime, vini și ură nu a venit niciodată. Am rămas suspendați cu toții în tensiunea dinaintea turului doi iar acum nu facem decît să căutăm o modalitate de a ne elibera.

Am ridicat astfel așteptările față de reforma PDL la un nivel absurd. Atacul lui Preda la Honorius, cel care a declanșat discuția aprinsă depsre reformă,  nu are decît 3 săptămîni! Lupii tineri au mușcat de coadă vulpile bătrîne. Doar nu se aștepta cineva ca Vulpea Berceanu să fugă schelălăind în huiduielile nobililor parlamentari PDL? Acum abia începe testul de anduranță pentru Preda, Macovei, Voinescu. Abia acum vor putea demonstra dacă sînt gata să se bată pentru putere pe viață și pe moarte, nu dînd palme de pe blog. Ci mai degrabă negociind dur, instigînd la trădare, fiind pregătiți pentru alianțe nefirești, strîngînd cu ușa. Iubesc ideile, sprijinul în PDL e însă o chestiune pragmatică și dacă vor reformă trebuie să-l cîștige. Abia de acum înainte au șansa să arate că sînt pregătiți să preia puterea.

Dacă discuția despre reformă se oprește la episodul Poiana Brașov nu BVB trebuie acuzat ci tocmai grupul reformatorilor, cu Preda în frunte. Cred însă că eșecul unui demers politic nu poate fi constatat după 3 săptămîni de la enunțarea necesității lui pe blogul personal. Puțintică răbdare, stimabililor.

Mic dicționar al reformei PDL: oligarhizarea

V-ați trata la un medic care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții lui profesionale făcînd import de petrol? V-ați da pe mîna unui avocat care deși profesează de 20 de ani nu are la activ decît 10 procese (și alea pierdute) pentru că în tot timpul ăsta a fost mai ocupat să-și extindă exploatările de marmură? V-ar conveni ca pe copii voștri să-i educe profesori care nu vin la ore pentru că sînt prea ocupați să joace pe bursă? Probabil că nu.

Nu vă miră atunci cît de firesc ni se pare să votăm oameni politici pentru care politica e doar un hobby folositor în afaceri? De ce nu reușim oare să pricepem ceea ce francezii, americanii, englezii și alte zeci de nații au înțeles demult: Politica e o profesie, nu un club de afaceri.

Vreau să fiu limpede și să tai elanul celor care se pregătesc să-mi predice despre faptul că banii fac lumea să se învîrtă: Nu visez la o lume fără bani și nici la politicieni copiați după ipocritul model „sărac și cinstit”. Dar dacă tot dă Preda semnalul reformei iar Macovei și Voinescu i se alătură, ar fi cazul să vorbim despre mama tuturor reformelor: Diminuarea controlului oamenilor de afaceri asupra politicii. Pentru că în țările democrate pe care ne place să le luăm drept model e dificil spre imposibil să găsești lideri de partid care sînt oameni de afaceri activi. Da, cei bogați influențează. La fel și lupul visează să mănînce oaia. Problema e că la noi tradiția și constituția spun că la stînă trebuie pus paznic lupul.

Celor care își închipuie că nu pricep încă le pot spune simplu: Da influenței, nu controlului. Patriciu poate să facă cît lobby vrea iar Vântu poate să-și propună să cheme acasă la el pe toți viitorii prostovani candidați la ceva. E dreptul lor să viseze la oița fragedă și la statul slab. Însă mi-e greu să accept că Videanu și Berceanu sînt miniștri pe două ministere cheie în timp ce-și văd liniștiți de afaceri. Sigur, nu ei. Mama, prietenul, bunica, sora. Mătușa Tamara.

Asta e deja corupție legalizată. Pentru că dacă în Statele Unite se numește corupție influențarea unui decident al administrației prin oferirea de beneficii inafara regulilor jocului, la noi e mai simplu: Decidentul e direct beneficiarul. În mod legal, transparent. Ce motiv ar avea Berceanu să-și dea singur șpagă pentru ca o firmă în care are interese să cîștige un contract?

Aici e oligarhizarea de care vorbește Preda. Ironia face că lupta lui Preda a plecat de la un exemplu greșit: Honorius Prigoană. Mai mult, atacurile puerile la adresa „beizadelei” au creat falsa impresie că miza reformatorilor e de a aduce în partid oameni săraci, după cum bine observa Bleen. Dacă e să judecăm motivațiile, e mai probabil că Honorius avea alte motive decît îmbogățirea atunci cînd l-a lovit curajul candidaturii. Încercați, de pildă, să vă imaginați care e crezul politic al lui Berceanu. Eu nu reușesc. Spuneți-mi ce fel de doctrină, fie ea cît de primitivă, bănuiți că urmează Videanu, pentru că mie mi-e complet neclar, mai ales de cînd l-am văzut în tandrețuri cu Bombonel.
Și pentru că veni vorba de „grei”, mai e de adăugat un lucru: Blaga ar trebui să stea de vorbă cu Preda. Sau Preda cu Blaga. Mi se pare ciudat că doi oameni care împărtășesc aceeași viziune asupra separării politicului de afaceri se regăsesc în tabere contrare doar pentru că acolo i-a pus presa. Sau cine a mai avut interesul.

E greu de negat că suprapunerea între meseria de om de afaceri și cea de politician duce la controlul cert al resurselor în folosul omului de afaceri-politician. Faptul că „banii înseamnă putere” e un argument greșit împotriva reformei pentru că nimeni nu contestă importanța banilor ci doar amestecul meseriilor și intereselor. Ce fel de sistem juridic ar fi acela în care, în numele libertății de alegere, avocatul de dimineață pledează ca procuror după masă, în același proces? Problema e destul de clară. Care ar fi soluția?

Nu cred că e vorba de una legislativă. Mătușile și bunicile miliardare la 90 de ani ne-au demonstrat că legea e inutilă în astfel de cazuri. Cred că soluția stă în statutul partidelor, în mecanismele și cultura lor internă. La ora actuală dacă ești suficient de bogat poți fi și comunist cu convingeri anarhiste, tot îți găsești un loc important cam în orice partid din România. Doctrina e un fel de flacăra violet pentru idealiști naivi. Și, dacă tot vorbește lumea insistent prin PDL despre „politica de cadre”, nu s-ar putea să avem partide în care să nu mai conteze banii cu care vii de acasă? N-ar fi normal să avem partide cu politici de reusurse umane bazate pe criterii de performanță, nu pe extrasele de cont?

Schimbarea ar trebui să vină din interiorul partidelor și dintr-un calcul extrem de pragmatic: Dacă e să analizăm felul în care banii aruncați în alegeri au influențat rezultatul alegerilor din ultimii ani s-ar putea să ajungem la concluzia că pentru a fi ales începe să conteze altceva decît bugetul de campanie. În decembrie am avut ultima demonstrație: cei mai bogați oameni din România n-au putut să-și impună candidatul. Trebuie și bani însă mai trebuie și altceva: talent și vocație de om politic. De aceea criteriile de promovare din interiorul partidelor ar trebui să înceapă să țină cont în primul rînd de performanța politică și nu de cea financiară. Aici e semnalul pe care PDL trebuie să-l dea prin noul statut. Pentru că „Oligarhia”, adică „puterea deținută de puțini”, nu e decît consecința firească a exagerării criteriului financiar. După cum bine ne-a arătat în PNL Dinu Patriciu. Care, privind la Geoană și Antonescu, ar trebui să fi aflat între timp ce mi-a spus Bleen aseară: Banii nu mai pot face nici măcar un politician, darămite un partid!

Împotriva teoriei nimicului

Discuțiile pe internet despre „Ce e Dreapta”  au aerul unui concurs televizat de cultură generală: Fiecare schimb de replici pare a fi acompaniat generos de muzică gravă, suspans, priviri înfrigurate, candidați emoționați, galerie isterică. Se spun banalități pe tonul pe care s-ar proclama descoperirea legăturii dintre gravitație și cuantică.”Dreapta înseamnă proprietate, moncher!”, răcnește înfierbîntat unul. „Habar n-ai de principiile dialogului!” fonfăie pretențios altul. Și tot așa. Poelmicile sar de la un subiect la altul precum o capră jucăușă în soarele primăverii și, curînd, puțini sînt cei care își mai amintesc de la ce a pornit discuția. Construim foarte elaborate teorii ale nimicului. Spun asta pentru că ele folosesc exact la nimic.

Poate că domnul Preda ar fi trebuit să facă un efort să ne lămurească înainte de reformă ce anume se înțelege prin „Dreapta”, este printre cei mai calificați să o facă. Cred însă că acum are alte priorități. Așadar am să vă propun eu o definiție pragmatică. Ce înseamnă de fapt dreapta? De ce  „Libertate și imaginație”, vorba lui Alexandru Hâncu?

Avertisment: Discuția se poate complica serios, vrem însă o abordare empirică, simplă, pe care o înțelege oricine fără să studieze cîțiva ani. Voi eluda subtilitățile și voi ignora nuanțele. Înainte de finețuri e bine să înțelegem sensurile principale, să fim de acord cu definiția termenilor. Rog căutătorii de noduri în papură să acționeze cu reținere, nu mă cred nici ideolog nici politolog.

Ce e o ideologie?

O ideologie nu e o teorie. E un ansamblu de valori si principii. Adică de lucruri pe care le prețuim și de reguli pe care le credem necesare pentru a proteja lucrurile pe care le prețuim. O ideologie nu e însă nici utopie. Adică nu se dezvoltă și trăiește exclusiv în ficțiune ci in viața reală a comunității. Are pretenția să ordoneze viața comunității. Cine ordonează viața comunității? Grupul sau persoana care deține puterea. Așadar o ideologie e în primul rînd un ansamblu de valori și principii pentru exercițiul puterii.

Ce e puterea?

În sensul ei cel mai comun, puterea înseamnă capacitatea de a impune altora decizii. Cel mai puternic hotărăște. Sensul politic e același cu mențiunea că aria de subiecte asupra cărora „puternicul” poate hotărî e bine definită și delimitată. (Iar într-o democrație felul în care se determină „cine e cel mai puternic” e votul.) Decizia e punctul de contact între putere și ideologie, pentru că fără ideologie decizia poate fi arbitrară sau discreționară. (aici ajunsese socialismul românesc la sfîrșitul anilor 80, cînd ideologia era un cuvînt gol). Atunci cînd ideologia însoțește exercițiul puterii, deciziile trebuie obligatoriu să respecte setul de valori și principii pe care ideologia în cauză le afirmă. (comunismul anilor 50, deși cu mult mai distrugător decît socialismul lui Ceaușescu, era determinat ideologic). Despre ce decizii vorbim însă? Care sînt deciziile care contează și care definesc esența puterii? Pentru că deși un om puternic poate impune „supușilor” să-și sufle nasul de 20 de ori pe zi, nu asta îl face puternic.

Putere și resurse

Puterea e definită de controlul resurselor, adică de capacitatea de a acumula și utiliza resurse. Resursele importante sînt cîteva: naturale, umane, financiare. Modernitatea a adus o nuanță importantă aici: Nu trebuie să fii proprietarul resurselor pentru a le acumula și a determina folosirea lor. Puterea politică nu presupune deținerea de resurse semnificative. (Dacă e necesar sau nu, bine sau rău să deții în proprietate resurse importante atunci cînd ești și puternic în stat, e alt subiect) . Cei care pretind că Patriciu e cel mai puternic trăiesc mai degrabă în feudalism. Oricum, de aici încolo vorbim doar de Capitalism.

Resursele sînt administrate de către putere în stat prin intermediul a doua instrumente principale:

1. Bugetul – e instrumentul de decizie pentru achiziția și folosirea resurselor financiare. (pentru simplificare includ sistemul de taxe și impozite în buget)

2. Politicile pe termen lung – sint instrumentul de decizie pentru creșterea și folosirea resurselor naturale si umane și sînt, în principal, legi

Ambele sînt validate de Parlament și de majoritatea parlamentară. (voi reveni asupra subiectului majorității, în simplificarea de mai sus se înțelege mult mai bine de ce lipsa unei polarizări politice clare e o adevărată calamitate pentru dezvoltarea României petermen mediu și lung)

Dacă punem lucrurile cap la cap  obținem aceasta definiție pragmatică a idelogiei:

O ideologie e un ansamblu  de valori și principii folosite de un grup politic în alcătuirea bugetului (strîngere și cheltuire) și a legilor care determină dezvoltarea și utilizarea resurselor umane și naturale ale țării. E drept, sună cam lemnos. Scopul meu nu era însă să sune bine. Scopul meu era de a ieși din logica „teoriilor nimicului”:

Despre ce trebuie discutat atunci cînd definim Dreapta:

Principiile și valorile care definesc Dreapta trebuie să poată da un răspuns la următoarele întrebări:

1. Cum se alcătuiește bugetul? (sistemul de taxare) – de unde luăm bani?

2. Care e politica  de „Producție”? – cum și unde se produce valoare adăugată: Industrie (în sens foarte larg, inclusiv IT), Agricultură

2. Care e politica și bugetul de „Resurse umane”? Cum ne creștem și ne motivăm oamenii – Învățămînt, Sănătate, Asistență socială

Pare un truism, nu? Păi dacă e așa, lămuriți-mă și pe mine cum e cu bugetul pe 2010…În același timp principiile și valorile dreptei trebuie să poată răspunde unor necesități „imateriale” pentru că o ideologie e mai mult decît un program politic. Problema noastră este că rămînem prea mult în „imaterial”

„Libertate și imaginație”

„Libertate și imaginație” nu e o declarație poetică. Sensul ei pragmatic e foarte important:

Libertate: Statul intervine cît mai puțin. Dar nu vorbesc de „liberalismul” lui Patriciu sau de „statul slab” al lui Vântu. Statul nu controlează și dirijează dar e ferm în impunerea respectării regulilor jocului. (Datoria recuperată de Rompetrol de la libieni în numele Statului nu e o chestiune de libertate). Politicile pentru „Resurse umane” merg în direcția diversificării oportunităților și nu a excesului de reglementare. Sistemul legislativ e  simplificat, statul e de-birocratizat. Cota unică e o bună definiție fiscală a libertății.

Imaginație: Bunăstarea e produsă de inovație și creativitate, nu de speculație. Speculația financiară e necesară și sănătoasă atunci cînd e o componentă a sistemului, nu sistemul însuși. (Ce s-a întîmplat în România ultimilor 20 de ani nu are legătură cu Warren Buffet sau cu Soros, oameni care și-au pus banii la lucru și pentru a finanța creativitatea și inovația. La noi a fost vorba de speculă cu banii și informațiile de stat. Prea multe din marile averi din România sînt construite doar pe speculă. Capitalism nu înseamnă averi uriașe, după cum nu înseamnă exclusiv proprietate. Un neo-conservator poate fi sărac. Aici e o confuzie majoră în discuțiile despre dreapta românească.) Politica de producție trebuie să sprijine inovația și creativitatea, informația de stat trebuie transparentizată pentru a descuraja clientela speculantă. Vrem un capitalism cu Toyota, Ariane, Apple, BMW, Sony, Microsoft, nu doar cu bănci care ne împrumută să cumpărăm plasme și fonduri de investiții în șmecherii. Vrem Steve Jobs, nu Patriciu! Pentru asta ne trebuie creativitate și inovație. Altfel spus, Imaginație.

O notă importantă, asupra căreia vreau să revin pe larg cu alt prilej: Dintr-un motiv misterios pentru mine, Artele, creația și creativitatea ne apar ca fiind fundamental de Stînga. Asta era poate valabil în capitalismul timpuriu și pe vremea conservatorilor. Cred că Dreapta românească, mai precis Neo-Conservatorii (care încă nu există), trebuie să recupereze urgent această importantă componentă a umanismului. Imaginația e motorul capitalismului, nu un vestigiu de „Stînga”. Înțepenirea în proiect nu poate fi principiul de lucru al Neo-Conservatorilor.

A pretinde că poți defini precis dreapta într-un articol e fără îndoială o absurditate. Intenția mea nu e de a da lecții sau de a fonda teorii. Pur și simplu simt nevoia să aducem discuția cu picioarele pe pămînt, să fixăm un punct de pornire clar în discuții. Aveți cuvîntul.

PS: preiau de la mece dintr-un comentariu un citat si un link. Preda defineste foarte bine problema si se repliaza din mers pe problema „oligarhiei”:

Cristian Preda: din interviul aparut azi în 22 : “O modernizare a PD-L presupune o dezbatere pe cel puţin trei teme esenţiale: relaţia cu societatea, structurarea organizaţională a partidului şi identitatea doctrinară. Un partid nu mai poate fi o oligarhie, în sensul în care acest termen a funcţionat de-a lungul secolelor, adică o mică grupare de oameni bogaţi care iau deciziile politice. Eu am vrut să trag acest semnal de alarmă că PD-L riscă să se ducă, la 20 de ani după căderea comunismului, spre această formulă. ”
restul, aici:
http://www.revista22.ro/articol-7423.html

Flacăra roșie a incompetenței

Iată de ce e bine ca politicienii să scrie pe bloguri, domnule Oltean! Așa aflăm cum Hrebenciuc riscă să ne frigă pe noi cu flacăra roșie. Mai jos, un extras din ultima postare a lui Cristian Preda:

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona dă, aşa cum ştii, Parlamentelor naţionale o atribuţie foarte importantă.
Conform protocolului nr 1 asupra rolului Parlamentelor naţionale, e vorba despre o nouă relaţie care angajează aceste Parlamente, pe de o parte, respectiv Comisia, Consiliul, Parlamentul European, un grup de state-membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
Proiectele de acte legislative concepute de toate aceste instituţii sunt trimise – pe căi diferite, nu insist asupra tututor detaliilor! – Parlamentelor naţionale, care au la dispoziţie 8 (opt) săptămâni pentru a emite un aviz motivat referitor la conformitatea fiecărui act legislativ cu principiul de subsidiaritate.
Parlamentele pot să se opună legiferării într-un domeniu, asumând că domeniul respectiv le revine de drept. Exsită iun protocol special în acest sens, cel referitor la aplicarea principiilor de subsidiaritate şi de proporţionalitate.
Dacă trec însă cele 8 săptămâni şi nimeni nu a zis nimic, proiectul poate fi înscris pe ordinea de zi a Consiliului.
Parlamentele pot ignora actele trimise, dar nu pot cere să se revină asupra lor.
Asta e problema.
În lectura mea, nici Constituţia actuală, nici Regulamentele de organizare ale camerelor legislative nu oferă o pistă de amenajare clară a acestei relaţii.
Există riscul ca, din comoditate sau din ignoranţă, Parlamentul nostru să rateze această ocazie

[…]

Să lăsăm pe mâna dlui Hrebenciuc, preşedinte al comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului României, definirea unui mecanism instituţional?

Subiectul e arid însă important, ca mai toate chestiunile de procedură în relația cu instituțiile europene. Era nevoie de Preda să ne spună, Realitatea dă știri cu finanțiști care-și sfințesc laptopurile, cu Birchal care îl amenință pe Boc, Gândul ne vorbește despre cum l-au făcut Finanțele muci pe Gheorghe, și tot așa.

Devin aproape fascinat de blogul lui Cristian Preda și de tenacitatea cu care insistă să își informeze cititorii asupra subiectelor pe care le consideră importante. Merită urmărit și aplaudat. Dar de ce scrisoare deschisă către Voinescu?

Răspunsul lui Cristian Preda pentru Blogary. Cu întrebări adăugite.

În comentariul de aici, Cristian Preda răspunde:

Va multumesc pentru observatii. Voi tine seama de ele. Candidatura dlui. Boc nu era o gluma, nici o ironie ieftina. Este vorba despre o procedura frecvent utilizata de catre politicieni pentru a-si consolida sau testa legitmitatea. De altfel, din informatiile de care dispun, domnului Boc i s-a propus sa faca acest lucru. Nu cunosc motivele pentru care a refuzat. Sunt convins ca o asemenea candidatura ar fi adus o victorie importanata pentru premier. Nu situ ce penelist sau pesedist care nu e deja ales l-ar fi putut infrange.

Tin, de asemenea, sa adaug doua lucruri.

Primo: Sunt un sustinator al dlui Boc. Nu vreau nici sa ii pun in discutie autoritatea in PDL, nici – cu atat mai putin – sa sprijin o fronda irationala. Apreciez, de altfel, faptul ca spre deosebire de alti lideri de partide dl Boc a avut taria de caracter sa accepte ca pot exista doua voci in partid. E ceva elementar, dar in Romania au trecut 20 de ani pana ce acest lucru a fost acceptat. Sper sa nu mai treaca alti 20 pana se accepta o a treia…

Secundo: Cred ca pot ajuta PDL punand intrebari pe care cetatenii sau, de ce nu?, membri ai PDL fara notorietate sau lipsiti de curaj ar vrea sa le puna. Un partid traieste de pe urma acestor relatii cu cetatenii, nu doar de pe urma retelelor financiare.care dubleaza sau pur si simplu sustin structura de resurse umane.

Îi mulțumim domnului Preda pentru că e consecvent cu propriile afirmații din ultimul paragraf și ne răspunde. Aș adăuga cîteva observații, stimulate de comentariul de mai sus:

1. Mulți se grăbesc să-l vadă pe Cristian Preda exclus din PDL înainte de congres. Adevărata întrebare rămîne: Care e poziția lui Băsescu? Nimeni din greii PDL nu cred că s-ar risca acum să intre în conflict cu Marinarul care mai are în față 5 ani de mandat. Mie mi se pare interesant că după o campanie electorală cruntă, în care greii PDL s-au făcut destul de discreți și în care Băsescu a trebuit să le înghită toate broaștele pentru că avea nevoie de logistica lor, cheile ajung din nou la Băsescu.  Vă amintiți privirea lui  din interviul cu Chireac? Eu i-o văd chiar acum:)

2. Înafară de „timizii” din PDL, pe cine reprezintă Preda? Nu știu cine-l vede  hazardîndu-se să candideze la președinția partidului. Atunci, care e candidatul pe care grupul reformator al lui Preda îl va susține? Aici apar într-adevăr cîteva posibilități interesante, în caz că grupul cu pricina apucă să se coaguleze. Prima opțiune, avînd în vedere și comentariul de mai sus, e Emil Boc, evident. Dar, întreb eu, de ce nu Valeriu Stoica?

3. Care e poziția „noului val”? Pînă una alta Sever Voinescu l-a contrazis pe Preda în ce privește cazul Honorius și oligarhizarea. Însă nu are deloc aerul să fie un mare susținător al domnului Oltean. TRU, Macovei și restul lumii, tac. La fel și Valeriu Stoica. Deocamdată:)

Nu cred că dl Preda a acționat după un scenariu, cred mai degrabă că a primit încurajări sau aprobări mute. De aici și unele bîjbîieli și afirmații nefericite. Ce a început însă, nu mai poate fi oprit. Sper doar ca dl Preda să aibă luciditatea de a nu se oferi ca victimă colaterală.

Domnule Preda, chiar dacă vă cheamă Cristian, nu e cazul să fiți Mungiu!

Asta e tot. Din moment ce la noi se comentează mai bine decît se scrie, am să mă rezum la titlu. Cititorii noștri vă vor lămuri eventualele neclarități.

PS: Pentru cititorii de dimineață, 4 adăugiri:

1. Bleen îmi spunea: Puterea se ia, nu se dă. Are dreptate. Băsescu l-a sprijinit pe Preda dar, vorba ceea, Zeus nu-ți bagă în traistă. Acum Preda luptă pentru putere în partid în numele unor principii. Lupta pentru putere presupune gesturi de putere, mai ales că e de așteptat o rezistență serioasă. Așadar, ieșirea în public e absolut normală, istericii sînt cei care o acuză.

2. Disciplina e necesară. Asta e valabil în perioadele normale. Acum PDL trece printr-o perioada excepțională, toate amînările s-au întors să bată la ușă iar la Boc la telefon au început să sune morții de prin debaralele partidului. Reforma, modernizarea și implicit tranziția de putere sînt prin natura lor indisciplinate. Disciplina politică perpetuă e dictatură.

3. Preda nu e un nebun singur. Era de bănuit că și-a făcut un calcul. Dovada? Stirile de genul celei de aici. Ironia extraordinară pe care nimeni nu o sesizează încă, e că domnul Preda, „un intelectual rupt de realitate, fără experiență politică”, dă o lovitură politică în forță. Honorius a fost crăpătura în care și-a înfipt dalta. Ciocanele care au urmat crapă alte blocuri de marmură…

4. Domnul Preda se ia totuși prea în serios. Crisparea lui academică sub care lucește nemilos un deficit de simț al umorului, l-a adus în situația de a comite niște gafe geonistice, cum e cea cu candidatura lui Boc în sectorul 1. Eu am bănuiala că a vrut să facă o glumă și nu i-a ieșit. Altfel e irațional să lovești în omul de încredere al lui Băsescu și să ai impresia că îi zgîlțîi pe greii din PDL. Asta a fost gafa teribilă a Alinei Mungiu: S-a luat prea în serios. Moment în care a devenit ridicolă.

Ziarele mor, presa rămîne*

Recentele falimente din presa tiparită românească (că toată e scrisă, pînă la urmă, chiar și televiziunea) au stîrnit corul bocitoarelor: Presa moare. Îmi reprim dorința de a rîde în fața acestei bizare repetiții  a înmormîntării, relatată de mortul însuși. Criminalul e Internetul cu complicitatea porcului de Public care nu mai vrea să dea bani pe ziare. Democrația e în pericol, săriți că ne mănîncă Băsescu! Și tot așa.

E altceva de discutat aici. Internetul nu anunță moartea presei tipărite ci dispariția meseriei de ziarist. Iar bocetele frustrate ale lătrătorilor împinși la șomaj de eșecul sponsorului Geoană și zîmbetele satisfăcute ale producătorilor lui Voiculescu, nu vor învia pe nimeni. Dispariția cu pricina e efectul unor conjuncturi implacabile:

1. Consumatorul de presă are nevoi diferite decît omul politic. A face presă doar ca instrument de presiune politică înseamnă a-ți ignora piața. (aici e explicația faptului că tabloidele prosperă, pentru că nu ignoră nevoile propriului segment de piață). Valoarea adăugată pe care un cititor ar da banii NU e în presiunile și șantajul politic. De cînd e mai ușor să te defulezi pe forumuri sau comentariile de pe bloguri, nici măcar rolul de supapă emoțională al presei nu mai funcționează ca în anii 90. De fapt, Cotidianul ajunsese un produs atît de prost încît nu mai avea cumpărători înafara politicienilor de meserie. Dan Tapalagă analizează perfect subiectul, folosind un titlu extraordinar: „Moartea presei cu etaj”.

2. Ziaristul e un creator de conținut. Pe lîngă deprofesionalizare, presiuni politice și tentația șpăgii, el e concurat de un număr crescînd de creatori de conținut care scriu mai bine, mai pasionat, mai documentat și, atenție, pe gratis. Pentru că nu din asta trăiesc. Foarte mulți blogeri nu sînt amatori decît în măsura în care nu primesc bani pentru ce scriu. Calitatea a ce scriu e deseori peste nivelul textelor unor jurnaliști cu pretenții. Întrebarea pe care ar fi putut pune-o Nistorescu propriilor comentaci ar fi putut fi: „Auzi, da’ eu de ce vă plătesc dacă ăștia scriu pe gratis mai bine decît voi?” Nu „Internetul” distruge presa prin accesul gratuit la informație ci redacțiile care așteaptă să primească bani pe texte mai proaste decît ale „amatorilor”. Internetul doar a scos la suprafață problema, punînd în competiție directă „amatorii” cu „profesioniștii”.

Au rezultat produse monstruoase, cu redacții uriașe de mercenari ageamii, în majoritate, și public vizat minuscul, răspîndit prin Parlament, Guvern și diverse instituții. Publicul mare a rămas complet pe dinafară. Era absolut de așteptat să scadă tirajele și audiențele. E ca și cum un producător de medicamente, care știe că trebuie să convingă mai ales medicul, ar începe să ignore complet eficiența pastilelor și le-ar face pe toate din praf de talc, doar e mai ieftin și mai simplu, banii se fac dacă prescrie medicul chiar dacă de plătit îi plătește pacientul, nu? (apropos de pragmatismul de care vorbesc multi prin comentarii) Degeaba vor prescrie medicii, pacienții vor ajunge să refuze. Într-o piață normală, e imposibil să ignori nevoile pieței tale principale fără să dispari din peisaj, mai devreme sau mai tîrziu. Simplu spus, dacă scrii pentru politicieni și ceri să te cumpere omul de rînd, ai o mare problemă. Oricît de etic ți-ar fi discursul (deși nu e cazul).

Prinși în jocul politic, patronii și ziariștii au reacționat mecanic (și greșit) la concurența acută a conținutului-mai-bun-și-gratuit-de-pe-net: au trecut și ei pe net, gratuit. Fără să bage de seamă că nu sînt tocmai Le Figaro sau Washington Post nici ca tiraje și nici în ce privește conținutul. Fără să observe că în România piața publicitară e la un nivel care nu permite supraviețuirea unei publicații exclusiv din reclama de pe net. Fără să se prindă că dacă le scad tirajele pierd banii din publicitatea print, singurii care contează la noi. S-au sinucis la sfatul unor incompetenți cu aere de experți ai netului.

Se putea altfel? Foarte scurt caz practic: Nistorescu nu a înțeles că avea tot ce-i trebuia să facă bani cu Cotidianul. Trebuia să răspundă la întrebarea: „Ce valoare unică am eu pentru a concura cu „amatorii” de pe net?” Iar răspunsul era evident: focus pe reportaj și anchetă. Blogerii sau comentacii din alte redacții nu știu și nici nu au resurse pentru asta iar el știa și putea. Pentru anchetă și reportaj bun s-ar mai fi găsit oameni să plătească. It’s the valoare adăugată, stupid! (S-ar putea face aici o interesantă paralelă cu industria porno și a felului în care amatorii s-au transformat din amenințare în sursă de profit)

Subiectul „presă și internet” e prea vast pentru un post.  Aș reține deocamdată că dispariția ziaristului – comentator ca profesie e mai aproape decît credem. Vor mai urma falimente, așadar. Ciutacu care se amuză copios de concedierea lui Rogozanu, Pătrășconiu și a Laurei Cernahoschi, nu pare a băga de seamă că el e într-o situație mai rea. Și acum un joc interactiv: De ce e Ciutacu într-o situație mai rea?  Cel mai bun răspuns petrece o noapte cu nedormitu’, care a dat și titlul*.

Ioan Oltean: „Modernizarea PDL nu poate fi facută de pe bloguri” Pe cît pariu?

Cristian Preda, într-un moment de iritare neobișnuită, se grăbește să acuze PDL de „oligarhizare”. Folosind un argument greșit, Honorius Prigoană. (Bleen a lămurit aici de ce, aș adăuga doar că oligarhii  sînt unii din PD, nu familia Prigoană și că ar fi cazul să încetăm să confundăm antipatiile cu dușmanii.) Ioan Oltean, vicepreședinte PDL, se grăbește la rîndul lui să-i răspundă la RFI. Replicile lui Oltean, citate de Hotnews, sînt prin ele însele o demonstrație ironică a faptului că vechea gardă din PD, cu Oltean în frunte, trebuie să facă un pas în spate.  Altfel spus, contrazicîndu-l pe Preda, Oltean îi demonstrează că are dreptate. Mai mult, îi corectează tirul, desenîndu-și o frumoasă țintă pe piept. Iată de ce.  Rezum aici dificilul limbaj de secretar de partid al domnului Oltean:

1. Reforma nu se face de pe blogurile personale, trebuie să vină din interior, cu participarea tuturor membrilor.

2. Problema PDL e doar politica de cadre. În rest totul e perfect.

1. Cum arată interiorul ăsta? E o cameră de la partid, o curte, o scorbură, o casă? În exteriorul căreia se află singur europarlamentarul PDL Cristian Preda?  Și cum se realizează tehnic participarea tuturor membrilor? Îi strîngeți pe un stadion unde vor vorbi toți odată? Apropos, blogul personal al domnului Preda e în interiorul partidului, la fel cum era cînd susținea pe Băsescu pentru ca PDL, cu Oltean cu tot, să ajungă să guverneze.

2. Iata un citat din vicepreședintele Oltean, remarcabil prin puritatea stilistica: „Partidul Democrat Liberal are o problema, in sensul ca n-a avut niciodata o politica de cadre evidenta, foarte bine sustinuta, foarte bine consolidata. In aceasta privinta, nu numai eu, ci si multi alti membri marcanti ai partidului realizeaza acest lucru.” (sublinierea mea. nu-i așa că e o propoziție remarcabilă?) Aici nu e nimic de spus. Decît că un vicepreședinte PDL proeminent dă semnalul contrareformei și sugerează că noii veniți în PDL nu sînt buni la mare lucru. (Făcînd aluzie la frustrările lui Preda vis a vis de numirile lui Boc, Oltean glăsuiește: „…partidul nu are o baza de date atat de bine pusa la punct, incat in orice moment sa poata sa scoata din baza de date o personalitate care sa fie propusa pentru o anumita functie„)

În fond, îi atrage atenția fără să vrea lui Cristian Preda să nu mai prigonească iepuri și să ia greii partidului în cătare.

Războiul a început. Și aș pune un pariu cu domnul Oltean, pe o broască, că modernizarea PDL tocmai pe bloguri va începe. Nici într-un caz în organizația oamenilor de afaceri din PDL. Zisă și „Interiorul Partidului”.

Ideologie și reflex pavlovian

Recompensă și dezamăgire

Campania din 2009, războiul mediatic violent și tranșeele în care am sărit pînă la urmă cu toții au făcut vizibilă o boală latentă gravă: reflexul recompensei.

De cîțiva ani de zile oamenii politici și liderii de opinie ne-au obișnuit cu anormalul: lipsa absolută de jenă în schimbarea taberelor. Între Adriana Săftoiu și Gigi Becali nu e nici o diferență, amîndoi servesc stăpînul care plătește mai bine. Sub pretextul libertății de alegere și al modernizării loialităților aparent feudale, toată lumea a început să laude dimineață, să scuipe la amiază și să proclame loialitate veșnică noaptea. Codrin Ștefănescu cu zîmbetul lui viclean și agresivitatea tîmpă dar voioasă a devenit un fel de arhetip al acestei stranii modernizări a sensului loialității. Într-un fel, majoritatea vocilor publice ne-au dat de înțeles în 2009 că asta e esența politicii, să poți scuipa fără vinovății inutile „modelul” tău de ieri. De la celebra broască rîioasă prin care Maniu a devenit un fel de strămoș al mizerii politice românești s-a trecut cu entuziasm la o mlaștină de rahat în care se bălăcește cu plăcere toată lumea, cu broaște cu tot. Acum nu mai e nici o chestie să le înghiți, trebuie să le lingi în grup. Chiar și Alina Mungiu, persoană inteligentă și dealtfel respectabilă, n-a ratat șansa. (Nu revin asupra subiectului în detaliu, am s-o fac, eventual, separat)

Frenezia schimbării taberelor  nu se limitează însă la lumea politică. Miza uriașă a alegerilor din decembrie precum și imposibilitatea de a anticipa cîștigătorul au făcut din fiecare bloger și postac, din fiecare redactor sau reporter de TV o armă. Încrîncenarea asta formidabilă a dat gustul puterii unor oameni nesemnificativi, retrași, echilibrați sau nepartizani. E greu să observi că victoria depinde enorm și de tine și să nu-ți percepi puterea înzecit. Asta a produs categoria „dezamăgiților”, pe care Mungiu o anticipa exhibiționist înainte de europene. Am văzut mulți oameni care pe parcursul campaniei sau la sfîrșitul ei au făcut piruete ideologice ilizibile. Dan Șelaru ne reamintește asta cu straniile lui șarje anti-Băsescu. Iar singura explicație e cea a unei teribile dezamăgiri. I-au dezamăgit cumva ideile lui Băsescu? Nicidecum, marinarul a fost periculos de consecvent. (periculos pentru sine)

Cauzele profunde

Vînătorii de recompense și recolta grasă de dezamăgiți care au virat cu discursul în direcția opusă sînt ambele doar simptome. A ne plînge de ele  e doar povestea drobului de sare expandată la scară națională. (Și o acțiune care poate servi cel mult lui Patriciu care are nesimțirea să facă, prin campania la Adevărul, din  ignorarea politicii o virtute.) Problema e alta: Departe de modernizare, trăim într-o cultură politică pre-feudală: În feudalism oamenii erau loiali seniorilor. Acum, la noi, loialitatea nu există nici măcar față de om ci doar față de recompensă. Distanța pînă la idei și credințe a ajuns de-a dreptul cosmică. În timp ce în lumea civilizată asistăm de aproape două secole la domnia loialității față de idei și principii, noi ne aruncăm voioși în politica Dark Ages: Sîntem loiali cui dă mai mult. Sau cui ne răsplătește mai bine.

Ideea de recompensă a infestat toată politica românească. Nu mai poți fi de partea cuiva cu consecvență și convingere fără să fii bănuit că ai primit ceva în schimb. Aproape nimeni nu mai laudă pe nimeni fără să aștepte să fie răsplătit. În fond, cazul Chireac-SRS e un semnal despre cît de profundă e infestarea în politica romănească: șantajul de presă e cunoscut și tolerat de toată lumea ca o metodă „acceptabilă”. De abia în 2009 s-a văzut cu precizie unde ne-a adus recompensa materială ca unică motivație de a face politică: România are o economie cu 3 piețe: Piața de capital, Bursa de Mărfuri și Parlamentul. Iar Presa e un fel de uriaș Trader care armonizează interesele. Politicul și Presa sînt doar Economie. Despre ce puteri în stat mai vorbim?

Reforma: să ne regăsim credința în idei

Nu sînt împotriva recompensei, nu sînt împotriva influențelor ori a grupurilor de interese. Cred însă că exclusivitatea acestui mod de a face politică e un exces care e, ca toate excesele, potențial fatal. Trebuie să ne regăsim urgent ideile în care credem și cărora să le fim loiali. Nu e idealism prin opoziție cu pragmatismul, așa cum s-ar putea grăbi unii să creadă. Trebuie să ne reamintim că majoritatea lucrurilor mari pe care oamenii le-au făcut de-a lungul timpului au fost motivate de idei, nu de bani. Banii au rolul lor vital însă rămîn mijloc și nu scop.

Reforma clasei politice trebuie așadar să treacă printr-o redefinire serioasă a ideilor în care cred partidele, a ideologiilor lor. Doar așa se poate produce decuplarea politicului de economic, singura acțiune pe termen lung care ne poate salva ca națiune. (pentru că nu miliardarii fac națiunile). Liderii trebuie să devină reprezentanți ai ideilor, nu nababi care împart funcții sau rente. De aceea loialitatea față de Băsescu, de exemplu, nu poate fi condiționată decît de aderența lui la ideile în care cred și eu. (Aparent paradoxal, e poate mai sănătos să privim așa: oamenii politici aderă la ideile noastre, nu invers) Îl pot părăsi pe Băsescu cînd el nu mai crede în aceleași idei ca și mine, nu atunci cînd am impresia că nu mi-a răsplătit cum se cuvine loialitatea. E același lucru și în critica lui Băsescu: e stupid să-l critic doar de dragul de a demonstra lumii că sînt independent.

Un astfel de primat al ideilor înseamnă și un teren fertil pentru altă necesitate vitală: disciplina de partid. Despre asta, ceva mai tîrziu.

UPDATE: Între timp, la sugestia lui Nemo, am descoperit articolul lui Cristian Preda despre modernizarea PDL. Clarificarea, ideologică pare a deveni o necesitate, tot mai multă lume își pune problema, mai mult sau mai puțin lămurit. Eboșa lui Cristian Preda e un excelent punct de plecare.