Giorgio Perlasca: italian devenit consul spaniol salvator de evrei unguri

„La început, nu știam ce să fac, dar apoi am început să mă simt ca peștele în apă. Am continuat să dau documente de protecție și am avut grijă de evreii din «casele de siguranță» care arborau steagul spaniol. Așa cum spune proverbul, oportunitatea creează hoțul.” – Giorgio Perlasca

Giorgio Perlasca s-a născut în 1910 în Como și a crescut în  Maserà, provincia Padua. Susținător timpuriu al fascismului, a luptat în al doilea război Italiano-Etiopian și, de asemenea, în Războiul Civil din Spania. Ca răsplată pentru contribuția sa la războiul din Spania, a primit din partea lui Franco trecere liberă la toate ambasadele spaniole. Divorțul său de ideologia fascistă s-a produs în 1938, odată cu poziția din ce în ce mai prietenoasă a lui Mussolini față de regimul lui Hitler și de Germania și cu adoptarea de către Mussolini a Legilor Rasiale Italiene. Mai târziu în viață, Perlasca avea să spună: „Nu am fost nici fascist, nici anti-fascist, dar am fost anti-nazist.”

În faza inițială a războiului, făcea rost de provizii pentru armata italiană care lupta în Balcani. Mai târziu, a fost numit oficial delegat al guvernului italian, i s-a acordat statut de diplomat și a fost trimis în Europa de Est cu misiunea de a cumpăra carne pentru italienii care luptau pe frontul din Rusia. În 1943, regimul lui Mussolini a căzut și Perlasca, încă în Ungaria, a fost reținut și ținut într-un castel alături de alți diplomați. Folosindu-se de un document medical, a obținut permisiunea de a călători în interiorul Ungariei. A ajuns la Angel Sanz-Briz, șeful corpului diplomatic spaniol la Budapesta, și a făcut rost de o slujbă.

La acea vreme, Sanz-Briz, alături de alți membri ai comunității diplomatice, ofereau documente de protecție pentru evreii din Budapesta și inființaseră „case de siguranță”, ferind evreii de deportare și miliția Crucii Săgetate. Casele au fost puse în grija lui Perlasca. Eichmann, arhitectul Holocaustului, lucra la un plan de eliminare a sutelor de mii de evrei rămași pe teritoriul Ungariei în minimum de timp și efort; mai erau de pus la punct doar detaliile tehnice.

Sanz-Briz a părăsit Ungaria în noiembrie, lăsându-i un bilet lui Perlasca prin care îl anunța că poate obține o viză pentru Elveția de la ambasada spaniolă de la Viena. Perlasca a decis să rămână. Neavând o notă oficială care-l punea în fruntea corpului diplomatic spaniol de la Budapesta – într-adevăr, nefiind nici măcar spaniol – Perlasca a preluat frâiele operațiunii. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și schimbe numele din „Giorgio” în „Jorge”. S-a dus la Ministerul de Externe Ungar, unde a reușit să-i convingă pe oficiali că a fost numit prim-consul. După aceea, a continuat să ofere documente de protecție evreilor, și a ajutat la hrănirea, îngrijirea medicală și adăpostirea a peste 5200 de evrei. Mulți dintre ei au fost adăpostiți chiar în apartamentele consulatului.

O bine stabilită rețea de informare reușea să-l prevină pe noul consul spaniol de eventualele razii naziste. Din noiembrie 1944, până în ianuarie 1945, Perlasca a lucrat îndeaproape cu suedezul Raoul Wallenberg, Friedrich Born, de la Crucea Roșie Internațională, și Angelo Rotta, de la Vatican.

La spre sfârșitul lui 1944, sub auspiciile bombardamentelor sovietice, Ministerul de Interne Ungar a decis ca toți evreii din apartamentele consulare ale diferitelor țări care îi adăposteau vor trebui ridicați și transferați în Ghetou. Perlasca a fost îngrozit când a văzut cum apartamentele portugheze erau golite de rezidenții lor evrei. În vizită la Ministerul de Interne, a implorat ca planul să fie oprit, dar argumentele religioase și umanitare s-au dovedit în van. Perlasca a schimbat pe loc tactica; a amenințat oficialii unguri că dacă apartamentele spaniole vor fi date peste cap și golite de evreii protejați, el personal va avea grijă ca toți ungurii din Spania să fie încarcerați și desproprietăriți. A adăugat, pentru siguranță, că guvernele Braziliei și Uruguayului vor fi nevoite să facă la fel. Planul a fost abandonat.

Într-o zi de decembrie, 1944, Perlasca a salvat doi gemeni, băiat și fată, dintr-un tren ce ducea într-o tabără de concentrare. Un locotenent-colonel nazist l-a întâmpinat cu pistolul îndreptat spre el, ordonându-i să lase copiii. Perlasca s-a ținut tare și a reușit să-l convingă pe ofițerul nazist că acei copii trebuie să vină cu el. Germanul s-a lăsat convins, nu fără să amenințe cu repercusiuni. Ofițerul în cauză era, cum avea să afle peste ani Giorgio Perlasca, Adolf Eichmann.

Când sovieticii au intrat în Budapesta, în ianuarie 1945, l-au forțat pe Perlasca să lucreze că măturător pentru câteva săptămâni, până când a reușit să fugă la Istanbul, și înapoi în Italia. După câteva încercări de a povesti despre acțiunile sale, lovite de suspiciune, Perlasca a încetat să mai vorbească despre cum a devenit prim-consul spaniol în Budapesta. „Soția mea nu a spus pe față că nu mă crede, dar eram sigur că nu era convinsă”, spunea, după ani, Perlasca.

La o reuniune de familie din Berlin a unor evrei unguri, din 1986, unul dintre ei a spus: „Vi-l amintiți pe consulul acela spaniol?” Printr-o notă pusă în ziarul evreiesc din Budapesta, alte mărturii au început să curgă, laolaltă cu onorurile.

„În această zi, dorim să exprimăm afecțiunea și gratitudinea celor câteva mii de evrei care au supraviețuit datorită protecției ce ne-a fost oferită. Nu sunt destule cuvinte să lauzi bunătatea cu care ne-ai hrănit și cu care te-ai îngrijit de bătrânii și bolnavii noștri. Ne-ai încurajat când eram aproape de disperare, și numele tău nu va niciodată ocolit în rugăciunile noastre. Fie ca Cel de Sus să-ți ofere răsplata cuvenită.” – Dr. Hugo Hukesz, 5 aprilie, 1945

 

5-10 decembrie 2017

Avem trei evenimente în această perioadă, din care acum voi trata numai două. Cele trei sînt: legile justiției, recunoașterea de către președintele SUA, Donald Trump, a Ierusalimului drept capitală a statului Israel și moartea fostului rege Mihai I.

Nu am pregătirea de specialitate necesară pentru a discuta toate amendamentele propuse de PSD, dar nici nu sînt în situația descrisă de Pierre Manent: ”Oamenii își manifestă cu atît mai aprig voința cu cît nu știu ce vor.”  (via Teodor Baconschi). Și cred că, în marea, copleșitoarea majoritate, cei care protestează acum nu știu ce vor.

Să afli că ”România moare”, cînd în magazine de orice fel abia mai ai loc, și e abia început de decembrie, să afli că oamenii ies și pentru tine la demonstrații, cînd nu ai solicitat așa ceva (cu alte cuvinte asta este elita țării, cei care își dau seama ce se întîmplă (adică s-au și erijat în înțelepții nației, tu ești prost, îmbuibat, te gîndești numai la mîncare și melodii populare), să fii martorul unui spectacol ca cel din parlament, între deputata Chichirău și senatorul Nicolae, unde nu este nici o diferență între cei doi, și nici unul nu are ce căuta în Parlamentul României, este de-a dreptul halucinant. Ascultați:

Poate vitejia infantilă a doamnei Chichirău, de a a-l provoca (deloc greu, altfel) pe Șerban Nicolae, poate cocoțatul pe diverse obiecte de pe balconul Casei Poporului și semnalizarea luminoasă către protestatari să fi făcut ca USR să-și recupereze procentele pierdute. (Asta a fost și intenția, din cîte se pare.)

O mare parte din #rezistenți nu cred că se mai recuperează vreodată. Noroc cu lumea normală care nu are sau nu dă atîta importanță Facebook.

În privința legillor justiției, tot ce interesează omul de rînd sînt următoarele:

  1. să fie în acord cu Constituția
  2. să fie în acord cu prevederile Comisiei de la Veneția
  3. să fie fundamentate pe principiile dreptului european.

Restul sînt detalii pe care numai cei cu studii de specialitate și interesați strict în menținerea unui stat de drept în România le pot înțelege. Orice cățărare pe valul nemulțumirii publice la adresa PSD scade șansele obținerii dezideratului propus.

Știu, pesediștii sînt răi. Sînr răul suprem pentru mulți dintre noi. Dar nu pentru legile justiției, în primul rînd, ci pentru maniera colectivistă în care înțelege să guverneze un partid socialist, pentru bîlbele incredibile, pentru delăsarea, incultura și nesimțirea față de adevăratele probleme care dor: sănătate (sînt copii lipsiți de insulină care vor să se sinucidă!), învățămînt, taxe, impozite, cultură, agricultură. Undeva, la sfîrșitul listei, se află, pentru marea majoritate a oamenilor, și justiția. Dar cum conștientizarea faptului că furtul din avutul public, corupția, îi afectează direct, prin lipsuri în alte domenii esențiale vieții, nu participă la mișcarea anti-justiție.

Încă o dată, pentru mine, cea mai eficientă luptă cu corupția o reprezintă statul minimal. Numai dacă nu vor mai avea de unde să fure, nu o vor mai face. Altfel, orice om este, într-o mai mare sau mai mică măsură, coruptibil. Ce îl oprește din fapte reprobabile sînt numai principiile în care a fost crescut și înțelege să trăiască.

Culmea este că românul este ocupat cu sărbătorile și cu proteste exact în momente fabuloase ale istoriei. Cel de acum, da. Germania și Coreea de Nord se află pe aceeași poziție, antiamericană, în problema recunoașterii de către președintele american Donald Trump a Ierusalimului drept capitală a statului Israel.

Mai este nevoie să spui ceva cînd lumea știută drept civilizată se asociază cu cei mai siniștri comuniști rămași pe planetă?!

Da, mai este. Și trebuie spus permanent Adevărul. Care nu e relativ, cum vor să ne inducă leprele leftiste, ci este unul singur. Cînd spui că președintele american, care și-a ținut, culmea, promisiunea făcută în campanie, este Hitler și te unești cu cei mai mari criminali existenți ai planetei pentru răstălmăcirea adevărului, este crimă împotriva oamenilor de bun simț, le ucizi și bruma de discernămînt pe care o mai au unii. Cînd predecesorii actualului președinte recunocuseră și ei același lucru, dar nu făcuseră nimic în sensul acesta, și cînd unul înțelege să-și respecte promisiunile, acela este pus la zid.

Pentru că, dragii mei, asta înseamnă politica pentru mai marii lumii acum. Să promiți una și să faci exact pe dos. Sau, în cel mai fericit caz, să uiți că ai promis. Să te prefaci că ai uitat.

Cu o generație de lideri care NU au fost aleși la ei în țară, dar ajung la Bruxellles în poziții din care să dicteze celor aleși în țările lor, inclusiv procesul electoral european nu poate naște decît o contraselecție uriașă, și este cauza acestor minuni care apar la fiecare pas.

Așa s-a ajuns ca Cehia, Polonia și Ungaria să fie trimise în judecată la Curtea de Justiție a UE pentru refuzul de a primi imigranți. Așa s-a ajuns ca Donald Trump, omul care recunoaște adevărul istoric, și nimic mai mult, să fie connsiderat un Hitler al zilelor noastre, așa s-a ajuns la relativizarea adevărului, și așa se va ajunge la visul tuturor demenților planetei, comunismul global.

Timp în care noi ne luptăm cu o gașcă de inculți, hoți și profitori. Cruntă soartă.

 

29 decembrie-4 noiembrie 2017

Țațele social-democrate

Ca și cum nu fuseseră vizibile de ajuns și mult peste pînă acum, pesedistele au ținut să puncteze la capitolul ”prostie” în mare stil.

Carmen Dan a deschis seria manifestărilor, cu ocazia chiombării într-o priză. În care, ce să vezi?! Surpriză, un microfon. Cum madama nu a urmat căile legale de adresare celor competenți să elucideze cine nu s-a săturat de prostia cucoanei și mai vrea și inside-uri, adică structurilor din cadrul ministerului pe care îl conduce, SRI a ieșit cu un comunicat în care ne-a lămurit cîți bani cred că fac cei care i-au plantat gîza în priză ministresei: 200-300 de lei. Ieftin, ca și scandalul. Nimic nou.

Duminică, după ziua națională, cînd tot românul își trăgea sufletul după chefuri și veselie, madamei Firea i-a ieșit cu supărare, -1. Dis de dimineață a adus, în Piața Victoriei, cele necesare unui tîrg de Crăciun. Încă nu s-a elucidat misterul cine a solicitat/hotărît organizarea unui tîrg chiar în acel loc, cine a venit cu ideea cretină de a enerva și mai mult o parte a populației orașului deja sătulă de guvernarea și ”izbînzile” pesediste. Cum spiritele s-au încins, așa au început să curgă și făcăturile. În timp ce protestatari pașnici dezinstalau începutul de construcție destinată tîrgului, un incident a avut loc pe trotuarul din fața clădirii guvernului.

Un ”securist”, dovedit ulterior drept un simplu bătrîn care vorbește urît și înjură, este pus la punct rapid de un cetățean pretins respectabil. Pus la punct cu bătaie, cu un box metalic.

Ei bine, cînd asemenea specimene își fac apariția în spațiul public, lucrurile nu sînt nici în societate mai bune decît în PSD. Oricît s-ar dezice de el protestatarii, oricît de urît ar fi vorbit moșul, asemenea acte nu sînt compatibile cu civilizația de care pretind că dau dovadă și căreia îi aparțin protestatarii.

Și oricît ai ști că aceștia au dreptul moral de a protesta, la fel de bine știi și nu poți fi de acord cu pretenția lor că locul acela le-ar aparține și cu demolarea contrucțiilor care aparțin, totuși, domeniului public, adică nouă, tuturor.

S-a răspuns la o provocare voluntară, la o manevră de intimidare din partea autorităților, cu una sau mai multe ilegalități.

Și dacă în PSD nu contează cine cîștigă în runda asta de scandal, deși premierul Tudose, al cărui cap deja se cere, s-a comportat cu chibzuință, știi precis că cine poate veni va fi mai rău decît predecesorul. Ar fi algoritmul de funcționare al acestui partid, pînă la dispariție sau cădere în nesemnificativ, dacă am avea alternativă viabilă.

Dar nu avem. Asta este și va rămîne marea, uriașa noastră problemă: cu cine îi înlocuim?

Am participat vineri, 1 Decembrie, împreună cu Marcela Țușcă și Ioana Constantin, la parada militară organizată în cinstea zile naționale a României. Dincolo de emoția momentului, sporită de atîția participanți, foarte mulți cu copii mici, rămîne statementul pe care această manifestare, la care au participat, pe lîngă cei 3500 de soldați și cadre române, și soldați din 11 țări aliate, unii cu echipament de ultimă generație, că sîntem o națiune care contează în geopolitica zonei și în cea europeană, că sîntem gata să intervenim dacă situația o va impune.

Și mai rămîne, din acest 1 Decembrie 2017, uriașa nesimțire a președintelui în funcție de a nu da mîna cu fostul președinte Băsescu. Este incredibilă cartea de vizită pe care o afișează acest om, venit și dormit în fruntea țării după zece ani de președinție reală, participativă, ai predecesorului. Sînt imposibil de înțeles pentru mine aroganța și tupeul afișate de un om care dispare cu zilele, cu săptămînile, indiferent ce se întîmplă în țară, și apare apoi ca fata morgana să citească (și nici asta bine) cîteva cuvinte scrise de consilieri. Să vă fie rușine, domnule președinte Iohannis!

 

 

Teodor Baconschi: “Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, usor idolatră”

Articol preluat de pe libris.ro

Teodor Baconschi s-a născut în 1963, la București. Este scriitor și diplomat. Are studii teologice și un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995). A fost director al Editurii “Anastasia”, redactor-șef în TVR (emisiunea “Viața spirituală”), apoi, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta, Republica San Marino, Portugalia, Franța și Principatul de Monaco. În perioada 2009–2012 a fost ministru al afacerilor externe. Teodor Baconschi este un eseist strălucit cu o multitudine de studii, articole, eseuri și recenzii publicate în presa culturală românească, fiind și semnatarul a, nu mai puțin, de 15 cărți de filosofie și eseistică creștină. Domnul Baconschi, ca autor al lunii decembrie, a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, vă rog să îmi spuneți ce carte v-a marcat major, într-atât încât să fie cea care se evidențiază fără tăgadă, care este ca o piatră unghiulară a ceea ce sunteți azi ca intelectual și ca om?

TEODOR BACONSCHI: Cultura serioasă compune un panteon: e politeistă! Mi se pare greu, dacă nu imposibil, să fac o ierarhie strict piramidală a cărților care m-au marcat. Adică să vă spun: iată Cartea, așa cum Pilat din Pont spunea despre Mântuitorul Hristos: ecce homo! Însă tocmai spunându-vă asta mi-a venit în cap răspunsul cel mai onest: Biblia, care se tălmăcește prin ”cărțile”… Nu doar pentru că o socotesc (și eu) revelată, ci pentru că, după orice criteriu, e cea mai infuentă carte a umanității (ar fi complet fals să-i mărginim impactul la lumea civilizației euro-americane, de pildă). Northrop Frye o numea Marele Cod. Peste trei decenii de osteneli intelectuale m-au convins că, fără această cheie hermeneutică, rămânem orbi în templul culturii: e ca și cum te-ai plimba prin labirint lipsit de firul ariadnic.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași logică, care este personajul/eroul literar în care vă regăsiți cel mai mult, care, eventual , v-ar fi plăcut să fiți?

TEODOR BACONSCHI: Fiecare mare roman pe care l-am citit mi-a prilejuit un soi de identificare empatică (și, tocmai de aceea, serială, temporară) cu eroul său central. Cred că aceasta e funcția literaturii: zidește fantasme substitutive, oferă modele de experiență totală. Sigur, acum mă refer la marele roman filozofic în linia clasicilor ruși sau germani, la romanul-univers, de tipul lui Doktor Faustus. Am citit și destulă ficțiune postmodernă, ludică, satirică, abisal-autoironică, însă mi-e greu să mă lipesc metafizic de eroii lui Saul Bellow ori Philip Roth, ca să nu-l mai pomenim pe David Lodge. Iată că iarăși v-am dat un răspuns rabinic, în doi peri! Din caleidoscopul literar modern culegem fragmente: e o mare oglindă spartă. Personajul nostru tutelar are o morfologie arcimboldescă. O identificare puternică mi-a prilejuit ”maestrul” lui Bulgakov, cel care a scris, în opinia mea fatalmente subiectivă, cea mai bună parabolă românescă a veacului 20.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce titlu ar fi potrivit să poarte o carte despre dumneavoastră?

TEODOR BACONSCHI: Of, sunt copleșit de conștiința limitărilor mele, deci mi se pare jenant să-mi imaginez o carte despre mine. Și nu doar pentru că nu există, ci și pentru că mi-e greu să văd de ce ar exista. În ”cazul puțin probabil” că s-ar ivi așa ceva (vorbesc acum în limbajul stewardezelor) ar trebuie să se numească: Teodor Baconschi, diletantul aproape desăvârșit.  Un asemenea titlu ar surprinde laolaltă carențele mele obsedante și risipirea într-un universalism halucinatoriu, din prea mare drag de viață. Am fugit de specializări, după ce mi-am permis câteva: traseul acesta aparent coerent – de la teologie, prin antropologia culturală, spre geopolitică (și practica relațiilor internaționale) ascunde un subsol fragmentat, un ego centrifugal, o căutare intermintentă și tragic jubilatorie.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum arată din punct de vedere antropologic românul? Pe de altă parte, cum e posibil câtă vreme, teoretic, personalitatea de bază sau personalitatea culturală, cum o numesc specialiștii, nu e fixă, totuși, autori precum prof. univ. dr. Daniel David sau psihiatrul și filosoful Vasile Dem. Zamfirescu să evidențieze, în mare, aceleași trăsături ca Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru sau chiar Emil Cioran? Să fie personalitatea, psihologia românului atât de stătută? Ce am putea face ca potențialul nostru (care ar fi el?), atuurile noastre să se actualizeze?

TEODOR BACONSCHI: Stătută? Nici vorbă! Românul e un țăran într-o mare goană (când creativă, când depresivă) către o urbanizare mereu amânată, mereu incompletă. Un conservator progresist. Un nostalgic plin de snobisme mimetice. Un expert al supraviețuirii în condiții fluide și un mare încăpățânat adaptativ. Psihologia noastră colectivă ilustrează o sumă de paradoxuri când remarcabile, când imposibil de analizat. În fond, ne agităm pentru a intra în istorie, după niște milenii de abstractă transhumanță anonimă. Ce poate fi mai contradictoriu decât un excepționalism mereu aliniat?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Nici la nivel european lucrurile nu par a fi chiar în regulă, așa că vă întreb: de unde această oboseală a Europei? Avem de a face, în adevăr, cu o altă perioadă decadentă? Suntem contemporanii unei schimbări de paradigmă? La ce ne putem aștepta?

TEODOR BACONSCHI: Sincer vorbind, civilizația europeană își așteaptă sfârșitul de la Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la ceruri și odată cu momentul întemeietor al Cincizecimii. Scrierile Noului Testament apar la câteva decenii de la aceste evenimente tocmai pentru că prima generație creștină se aștepta să apuce sfârșitul lumii. Există în ADN-ul nostru o tensiune eshatologică. Lumea trece, lumea cealaltă va conta cu adevărat. De aceea, nu e nevoie să ajungem la Spengler pentru a surprinde această manie a declinului. Suntem cea mai decadentă civilizație din istorie. Celelalte au funcționat circular, pe temeiul reproducerii unor arhetipuri. Numai creștinătatea, fertilizată de geniul filozofic grec și disciplinată prin dreptul roman, a făcut istorie, stricto sensu. Iată și motivul pentru care-l socotesc pe Nietzsche un gânditor în linia metafizică profundă a creștinismului. Algoritmul culturii europene e transformativ: o dialectică a transfigurării. Din păcate, în genealogia acestui elan au pătruns și alterările utopice ale modernității, cu marca lor totalitară: la un moment dat, după Revoluția franceză, am vrut să construim raiul pe pământ. Și atunci am eșuat cel mai patetic, provocând (prin cele două războaie mondiale) un soi de război civil cât o sinucidere colectivă. Veți găsi însă această schemă eshatologică în toate manifestările occidentale contemporane: revival-ul evanghelic american, de pildă, proclamă, pe linia unui Gioachino da Fiore, o eră a Duhului Sfânt. La fel s-a petrecut și în Rusia prerevoluționară, cu pleiada ei de filozofi profetici…

Laurențiu-Ciprian Tudor: În tot acest angrenaj identitar european religia joacă/ar trebui să joace un rol important, vă întreb: ne putem imagina o Europă fără creștinism (Jean Delumeau, de pildă, observa o mutare a creștinismului spre alte părți ale lumii)?

TEODOR BACONSCHI: Tocmai, că nu! Secularizarea e intrinsec creștină. Un creștinism care, în sfârșit, devine atât de consubstanțial imaginarului nostru metafizic încât își permite să se ignore. Se vorbește, ideologic, despre un post-creștinism (așa cum se pomenește tot mai mult un viitor post-adevăr, chiar post-uman), însă toate acestea sunt, la scara duratei lungi, metamorfozele aceleiași forma mentis evanghelice. De altfel, căutați să inventați o nouă religie! E o operațiune mai complicată decât pare, așa cum rezultă din eșecul tuturor religiilor politice ridicate explicit împotriva tradiției creștine. Suntem în intervalul dintre Geneză și Apocalipsă, între Alpha și Omega, nu-mi fac griji cu privire la vitalitatea revelației cristice, până la… sfârșitul timpurilor.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând la același Jean Delumeau, încă din 1978, acesta se întreba dacă va muri creștinismul…nu este o astfel de întrebare valabilă, mai ales azi, cu atât mai mult cu cât pe lângă islamizarea Europei avem de a face cu cele mai grave persecuții din istorie împotriva creștinilor (potrivit Fundaţiei catolice “Aid to the Church In Need” și basilica.ro)? De exemplu, conform  Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populația creștină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane, asta fără să luăm în considerare și alte puncte dureroase de pe harta lumii: China, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Sudan, India ș.a.m.d..

TEODOR BACONSCHI: Ei, aici mă atrageți pe orizontală, în spațiul sociologiei religiilor aplicată la dinamici geopolitice. Așa este, creștinismul e încă prima religie mondială (statistic), dar islamul cunoaște cea mai viguroasă expansiune misionară. Pe de altă parte, oferta tehnologică a islamului e nulă. Lumea s-a globalizat în tipare științifico-tehnice și politice occidentale. Mulți vorbesc despre China ca despre următorul hegemon mondial. Nu cred: transformarea spectaculoasă a Chinei e autolimitată din rațiuni politice, iar dacă acolo drepturile omului vor fi cu adevărat și sistematic implementate, vom asimila marea Chină în sfera semantică occidentală. Nimeni nu va putea avea proiecție globală pe un model antropologic străin sau ostil personalismului creștin, ca temelie a unei civilizații a libertății. Nu e aici occidentocentrism militant, ci luciditate bazată pe analiza marilor idei care modelează istoria lumii. Asta nu exclude posibile ciocniri huntingtoniene, vom vedea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum e posibil, pe un astfel de fond, Europa să fie preocupată să își dea jos crucile (de pe cutii de brânză, de pe cupole, monumente, materiale de promovare etc.)? Oare nu înțeleg apostolii secularizării și ai corectitudinii politice că defrișarea aceasta a făcut posibil, deja, începutul ocupării de către islam a acestui gol? Vom avea o Europă islamică sau o Europă fără religie? Ce se anunță din punctul dumneavoastră de vedere și ce e mai grav?

TEODOR BACONSCHI: Citeam zilele trecute un text latinesc din veacul XV, scris de un Georg Captivus, sebeșean căzut în robie turcească : a fost tradus în românește abia acum, la Humanitas. Și acela, după decenii de prizonierat (și chiar un episod de ”turcire”, urmat de o revenire zeloasă și penitentă la adevărata religie), se temea că Europa va fi înghițită de islam. N-a fost! S-a distrus singură, operând periculos cu o spiritualitate anti-clericală și anti-eclezială, transformată în infern neo-păgân. Ce vreau să spun cu asta? Că până să ne cucerescă alții, am apostaziat noi… Și totuși ne-am revenit, de pildă după 1945, când pacea europeană e reclădită pe valori creștin-democrate.  Teologic vorbind, creștinii sunt noul popor ales și iată că – deși sau tocmai pentru că au asimilat Vechiul Testament  în canonul biblic – acest popor rămâne îndărătnic, hrănindu-se mereu din marile sale căderi. Nu e Dumnezeu sadic: cerem noi lecția pedagogiei divine! Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, ușor idolatră.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind acasă, în România (unde propaganda LGBT este foarte vie și ironia la adresa “pupătorilor de moaște” de asemenea) și vă întreb (inspirându-ne după cea mai recentă carte a lui Adrian Papahagi): ce ar conține, în rezumat, după dumneavoastră un “manual de supraviețuire” al creștinului (eventual și intelectual) care vrea să rămână în cetate?

TEODOR BACONSCHI: Mi-a plăcut mult claritatea conceptuală și expozitivă a cărții lui Adrian Papahagi. Nu avem alte arme de supraviețuire decât virtuțile teologice: credința, nădejdea și iubirea. Dacă le cultivăm cu sinceritate, restul e ”treaba” Lui Dumnezeu. Hristos a spus că nici porțile iadului nu-I vor birui Biserica. De ce tocmai cei care-și mărturisesc crezul creștin să nu creadă în adevărul acestei profeții? Creștinul e de când Biserica un cetățean: îi dă Cezarului cele ce i se cuvin (ridicându-se numai împotriva tiraniei) și Lui Dumnezeu tot restul ființei sale pline de căutări și de bucurii simple. Nu-l deosebești pe stradă pe creștin de necreștin. Nici la Paris, nici la Kuala Lumpur sau în Buenos Aires. El este așadar locuitor al lumii, cu gândul la lumea ce va să vină. Un profet privat, o prezență discretă, tenace, luminoasă, răbdătoare și defectuos exemplară, așa cum îi stă bine chiar și unui sfânt.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum vedeți viitorul ortodoxiei (mai ales cea românească) și ce ar trebui să facă ea (ca biserică) ca să aibă unul?

TEODOR BACONSCHI: Noi suntem ortodocși (care suntem) și e bine așa. Dar Ortodoxia reprezintă 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. E prin urmare drept și lucid să privim destinul creștinismului la o scară supraconfesională. Să nu-L ispitim pe Dumnezeu, să nu ne umflăm în pene cu avantajul unei nașteri într-o geografie spirituală moștenită. Se cuvine să nu ne purtăm invidios și meschin, precum fiul cel mare din parabola Fiului Risipitor. E la mijloc o taină care transcende softurile noastre sociometrice. Avem în Ortodoxie o comoară pe care o respect infinit, tocmai pentru am apucat să-i cercetez ”cămările”. Să o punem în lucrare, aici și acum. Mi se pare că putem evita ispita de a ne substitui Lui Dumnezeu, căci asta facem când căutăm, anxioși, o soluție pentru ”supraviețuirea” creștinismului. Să-l îmbrăcăm în faptele noastre, să-i dedicăm studiile și înțelegerea noastră pe cât posibil sobră și profundă. Ajunge…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce tip de religiozitate (sau de exprimare religioasă, de mesaj religios) este, din punctul dumneavoastră de vedere, compatibil cu profilul ultimelor trei generații (X, Y și Z)?

TEODOR BACONSCHI: E o mare greșeală să demonizăm (fie și printr-un criticism paușal, exagerat) generațiile mai tinere. Pentru că în ele stă viitorul biologic și spiritual al trecutului pe care l-am prelungit în propriile noastre vieți. Aparenta îndepărtare a unor tineri de Biserică ține de secularizare superficială, de consumism, de falsa senzație de siguranță oferită de statul-providență (mai ales la noi!). Și de un anume teribilism rebel, pe care-l asumă fiecare nouă generație. Sigur că și stângismul acesta justițialist (care reciclează de obicei inconștient teme marxiste) are justificarea lui imediată, dar nu va dura în timp. La 20 de ani crezi într-o lume mai bună, la 50 de ani începi să-ți cauți mântuirea, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că ți-a mai dat răgazul unei metanoia. S-au petrecut procese psihologice similare și cu tinerii occidentali, din anii 50, 60 sau 70 și toate au fost compensate prin experiența vieții reale, prin acumularea unei minime înțelepciuni. Toți ne credem sortiți unei revoluții și devenim mai conservatori după ce vedem că ea nu produce nimic dincolo de un nou masacru al inocenților.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Și ultima întrebare: cum a modificat internetul, facebook-ul etc. felul în care ne raportăm la religie și la cultură?

TEODOR BACONSCHI: Personal, sunt încântat de noile tehnologii: depinde de noi dacă facem din ele sursa democratic-libertară a unei mai intense cunoașteri și comuniuni, sau instrumentarul unei alte forme de sclavie. Vă garantez că, odată transcris, și dialogul acesta al nostru va fi citit mai cu seamă prin redistribuiri pe Facebook! E o epocă formidabilă, să profităm de ea pentru a ne ventila ideile și a ne lărgi baza cognitivă. Niciodată n-a fost omul mai liber să evite propriile capcane și niciodată n-a fost mai aproape de ele…

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

Astăzi, Blogary merge la parada militară organizată în cinstea Zilei Naționale a României. Florina și Marcela, România și Republica Moldova, vor fi acolo, într-un gest simbolic în întîmpinarea reunirii. Abominabilul act semnat acum mai bine de 70 de ani de Hitler și Stalin trebuie să rămînă numai în arhive și cărțile de istorie, în timp ce noi, românii de-a dreapta și de-a stînga Prutului, trebuie să mergem ca o națiune, ca o țară, ca un destin comun, mai departe, în istorie. 

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

PS: În fiecare an, de cînd mi-am făcut această poză, ea devenea poza mea de profil Facebook în fiecare 1 Decembrie. Anul acesta, ”mulțumită” domnului Zuckerberg și armatei de imbecili care-l acompaniază, nu mai pot face asta, fiind blocată pînă duminică.

Așa că pun fotografia aici, iar prietenii mei vor da share pe Facebook.

 

27-28 noiembrie 2017 II. Imbecilii nației

Aceste țațe care ne conduc și bufeurile lor puturoase

Departamentul de Stat al SUA a trimis autorităților de la București un comunicat de 4 (patru) rînduri. Ăsta:

The United States notes with concern that the Parliament of Romania is considering legislation that could undermine the fight against corruption and weaken judicial independence in Romania. This legislation, which was originally proposed by the Ministry of Justice, threatens the progress Romania has made in recent years to build strong judicial institutions shielded from political interference. We urge the Parliament of Romania to reject proposals that weaken the rule of law and endanger the fight against corruption.

Ca orice țață proastă, venită la capitală cu greieri în călcîie, șefii legislativului bucureștean se înfoaie că ei nu au ars mîncarea, îi mai puneau doar ceva sare, să o mai dreagă puțin. Și spun asta pe două cearceafuri de declarație, în care povestesc și cum l-am bătut noi, de fapt, pe Traian, și cum am ținut locul cald pentru americani încă din paleoliticul superior, și cum își permit ei să ne spună nouă cum să facem mămăliga? În loc să-și dea seama rapid, ca femeia deșteaptă, că nu mai e timp de analize lingivistice pe tema ”to urge”, ci că ar putea însemna chiar urgie, adică dăm de dracu’.

Și să tacă și să se poarte în consecință. Pentru că dacă americanii scriu asta, înseamnă că s-au săturat de timpul pierdut la București cu modificarea legilor justiției, pe care au și timp, și posibilitate să le modifice, dar nu pe fugă și nu obsedant. Tot femeia deșteaptă s-ar mai fi gîndit și că dacă îi mai zboară mult inima la ruși, nenorociții ăia îi spun că e frumoasă și tînără numai pînă o iau, apoi nu mai vede nici de-un parfum bulgăresc fabricat la Slatina.

Fata mare a politicii dîmbovițene, Predoiu, a fost cel mai afectat, se pare, din moment ce a sărit de c@r în sus și a declarat că nu permite. Ceilalți viteji din poveste s-au repezit cu capul în mijloacele mass media, aka Facebook, să-și exprime dezaprobarea. Un comunicat oficial, cu poziția opoziției parlamentare, în situația asta, nu se putea, mai întîi arătăm ce rochiță curată avem noi. Creierul este bine pus la păstru, la cutie, deci nu cumva să arătăm cuiva că avem.

Într-o situație ca asta, stai, te oprești, tragi aer foarte adînc în piept și abia apoi răspunzi. Pe urmă, ai timp destul să lămurești problemele.

Făt Frumos din plapumă

Se trezește brusc de la niște zgomote de unire, și ce-mi zice?

integrarea europeană a Republicii Moldova nu poate fi făcută, în acest moment, prin calea ”indirectă a unirii cu România.

No shit, Top Gun, dar prin ce? Cît te-ai gîndit înainte de a rosti asemenea prostii? Pe 3 octombrie, an de an, Germania sărbătorește, alături de comunitatea germană din România, ziua națională. Care nu întîmplător este data la care cele două Germanii, diviziunile de după cel de Al Doilea Război Mondial, s-au reunificat. Și atunci, ce-ai bădie cu România și Basarabia, prima provincie românească care s-a unit cu Țara, în decembrie 1918? În logica cui rămîi, a lui Hitler sau a lui Stalin? Sau mai bine zis a ambilor, pentru că situația de fapt a românilor, obligați să trăiască în două state separate, este (i)logica celor doi. Tu cu cine votezi? 

Asta și pentru că în Republica Moldova,  peste 60% dintre electori au votat, în decembrie, 2014, cu tălică. Puteau vota cu Ponta, la ce ”bună” impresie au mulți de aici despre ei, dar nu, au votat cu țara și, astfel, ai ajuns președinte.

Nu-ți este rușine acum să jignești 25% din populația Republicii Moldova, care în momentul ăsta se declară în favoarea reunirii? Nu faci nimic ca să ajuți acest proces, am înțeles, l-ai lăsat în grija fostului președinte, ori nu ai avut niciodată, mai bine zis, grija Republicii Moldova. Dar chiar să le dai una peste ochi în halul ăsta moldovenilor?! N-ai să mai vezi voturi!

Speranța moare prost

Viitorul în politică, speranța și singurul om de dreapta de la firma aceea de resurse umane care și-a plasat excelent oamenii în posturi foarte bine plătite dă de gardul grădiniței, supărat că nici acolo nu l-ar primi.

Car’vasăzică, omul vrea filibuster. Nu știe că OUG în cauză este deja în vigoare și că dacă pînă la 31 decembrie nu se modifică sau abrogă ceva la ea, de la 1 ianuarie 2018 se va aplica în cea mai rea formă posibilă?

Miza este tocmai aceasta, să se modifice sau abroge pînă la 31 decembrie, deșteptule, nu să amîni cît poți! O fi văzut în filme, i-o fi plăcut la tv, dar să nu ne arătăm găunoșenia în văzul lumii, că-i rușine.

PS: Și toată inteligența asta revărsată de mai sus se ferește ca de dracu’ să facă front comun cu Băsescu împotriva PSD. Voi cu cine țineți, măi băieți?

 

 

 

 

 

 

 

27-28 noiembrie 2017. Despre educare și reeducare

Cel mai îngrijorător mesaj primit de la Facebook în cursul săptămînii trecute a fost acesta, apărut în cursul blocării de trei zile:

Adică este posibil ca eu să fiu o needucată, o trăită în pustiu pînă acum, ori să fac parte din zona aceea de populație pentru care politețea, exprimarea corespunzătoare și bunul simț sînt necunoscute. E posibil să nu știu ce spun, chiar. Și atunci trebuie să fiu educată sau reeducată, dacă am fost educată prost.

Mărturisesc că m-am uitat lung de multe ori la mesajul ăsta, nevenindu-mi să cred că poate fi real. Dar este. O întreprindere de 10 miliarde de dolari, raportate pe ultimul trimestru 2017, își permite să pedepsească un om, chiar dacă el nu știe cu ce a putut greși. Chiar dacă el consideră că nu a greșit. Chiar dacă a fost educat într-o familie respectabilă, chiar dacă a învățat de-a rupt, chiar dacă se comportă civilizat, chiar dacă… Înșirați aici, cei care mă cunoașteți, ce ar mai fi de spus.

Dar problema nu este a mea. Eu știu cum stau și pe ce stau de multă vreme. Problema este a celor despre care, peste o perioadă de timp, vom spune ce spunem astăzi despre televiziune: au fost manipulați. Și nici măcar prin cine știe ce artificii bine gîndite, prin cine știe ce manevre oculte, ci simplu: au fost educați sau reeducați. Li s-a spus că ceea ce știu și ceea ce i-au învățat părinții nu este conform unor norme de acces într-o anumită societate. Și pentru că vor neapărat să acceadă în acea societate, se conformează regulilor ei.

Ce poate fi mai simplu?! Și apoi ne întrebăm de unde falia dintre generația crescută cu toate gadgeturile lumii moderne, și mulțimea mută, cea despre care nu-i place nimănui să vorbească, dar care votează.

Nu ar fi nimic în neregulă ca o societate particulară, o întreprindere privată să aibă propriile-i reguli, așa cum dorește să și le facă și să și le impună. Dar cînd societatea este de utilitate publică, posibil și ocupînd poziție de monopol, începe prin a accepta cam tot ce se poate în materie de vocabular, limbaj și conturi false, ca încet încet să înceapă curățarea de tot ce nu îi convine, nu mai e bine deloc. E chiar foarte rău. Pentru că ține deja captiv un bun segment de populație, îmbiat la început cu joculețe, poze cu pisici, rețete de bucătărie și ziceri ”deștepte” ale unor oameni, pînă la agațamente, s-a practicat și se va mai practica cît timp va funcționa rețeaua.

Metodele de convingere a oamenilor că pot accesa gratuit o rețea nici nu solicită prea multă muncă inteligentă. România, ieșită de aproape 30 de ani dintr-un univers concentraționar, este ”victimă” sigură, cu peste 9 milioane de utilizatori ai rețelei. Poziția de monopol a rețelei, de asemenea, face ca migrarea în alte produse similare să fie lipsită de atractivitate.

Și atunci ce rămîne de făcut? De supus regulilor, oricare ar fi acelea, și de îndurat. Dacă următoarele generații vor fi la fel de necunoscătoare în multe domenii, măcar știm de unde li se trage. Deși nu vom putea face nimic și nu ne va ajuta cu nimic.

Este absolut năucitor să mai trecem încă o dată prin cenzură. Și totuși, ce se întîmplă astăzi poate se numește altfel, dar este exact același lucru.

PS: Precizez că nu blocările la care sînt supusă nu au nimic de a face cu zarva creată în presă și televiziuni pentru cei care ar fi avut de suferit pentru participarea la proteste. Și dacă pentru ei au sărit toți imediat, pentru mine, Costin Andrieș (ÎLD), Lucian Vâlsan, Radu Oleniuc, Ana Maria Itoafă, Yeba Woodhouse și alții asemenea nu a sărit nimeni.

21-26 noiembrie 2017. Capitalismul promovează comunismul.

Am avut, mai întîi, săptămîna trecută, trei zile de block pe Facebook. Ieri, duminică, m-au anunțat că am șapte. Vor urma, probabil, 30, urmate de ștergerea definitivă a contului meu. Rețeta patentată deja de eliminare a incomozilor.

Pentru că s-au săturat de voci critice la adresa lor și de ceea ce promovează sau critică aceste voci. S-au săturat să fie contraziși cu idei de bun simț elementar. S-au săturat pur și simplu să se mai lovească de noi, cei care nu spunem ca ei. Și trebuie, după mintea lor redusă, să ne elimine. Deocamdată, din spațiul public virtual.

Sînt de o ticăloșie inimaginabilă. Sînt mizerabili. Sînt infecți. Sînt produsele lumii noi care ne așteaptă dacă lăsăm jos garda.

Nu numai că nu pot sta la masă cu un om care nu intră în (i)logica lor bolnavă, dar nu suportă nici să-l știe în același local. În același cvartal. Cartier. Oraș? Țară?

Ce vor să obțină, pînă unde vor să meargă? De unde ne mai vor afară? Din rețeaua așa zis socială Facebook le merge, cu complicitatea, mai mult ca sigur, a celor de foarte sus. Dar mai departe?

Nu poți să nu te întrebi. Nu poți, atîta vreme cît, inițial, posibil un bot tîmpit și indolent a fost călcat pe coada cu care butonează de binevoitorii noii ere strălucitoare care ne așteaptă și în care nu ai voie să spui ”bozgor”, dar poți spune liniștit p@lă, pi$dă, f#t. Mai mult decît atît, nu poți glumi cu un ETNIC MAGHIAR pe tema asta. Nu poți nici să ai ghilimele, semn de citare, ori le ai degeaba. Ai cuvîntul, ai block. Trei zile. Așa era la rînd la mine, după ce fusesem deja blocată 24 de ore, așa cum v-am povestit.

Duminică, la nici 24 de ore după deblocare, block din nou. Pentru 7 zile. De ce? Încălcat standardele comunității. Scurt, fără alte explicații.

Lămuriți? Care anume standarde ale comunității? Ce prevăd ele? Ce contează? Mai contează? Mai îmi trebuie explicații? Mai am tupeul să cer explicații?

Nu. Nu am cum. Nu am cui. Iar în instanță nu am ajuns. Încă.

Ce urmăresc ei, de fapt.

În afara suspendării dreptului la liberă exprimare, conform algoritmului Facebook, dacă în bula ta, mai multe zile nu văd oamenii ce scrii, apoi nu te mai văd deloc. Interacțiunea este bazată pe contact permanent, like, share, comment. Așa că nu mai bagi prostii în cap oamenilor, nu-i mai stimulezi să gîndească, nu mai primesc nici o idee din partea ta, idee neconformă lumii noi și negre. Poate așa au ei mai mult succes.

Dar se înșală. Nu pot ei bloca cît putem noi rezista. Wall-ul meu de Facebook, de exemplu, va fi alimentat de cîte ori scriu aici, cu articolul respectiv, de către prietenii mei. Prieteni reali, oameni pe care îi știu în realitate, oameni care mă cunosc și pe care pot conta în momente dificile.  Oameni care gîndesc la fel ca mine. Lor ce le vor face? Nu încalcă nici un standard dacă îmi postează pe perete articolul scris de mine, ori articolul apărut sub altă semnătură pe Blogary. În lipsa mea, ei preiau problema share-ului pe platformă. Pagina Facebook a Blogary este, de asemenea, asigurată, adică sînt oameni care se ocupă de ea. Nu că eu aș ști ce standard aș fi încălcat. Am vorbit de rău UE, asta da. UE este un conglomerat de stînga, în care, de Anul Nou 2016, ARD, televiziunea de stat germană, a ”uitat” să spună, la indicații politice de la cel mai înalt nivel, despre gravele și numeroasele orori de la Koln și nu numai, acolo unde musafirii doamnei Merkel au jucat taharrush gamea cu nemțoaicele care sărbătoreau, după obicei, venirea noului an. Fără să le întrebe dacă sînt dispuse, dacă știu despre ce e vorba în joc. Adică asalturi sexuale în masă.

Așa că ar fi absurd să mă plîng eu. Nici nu o fac, scriu aceste lucruri ca să se știe cum acționează, printre altele, corectitudinea politică a lumii noi impuse nouă cu forța.

Și spun asta pentru că eu nu pot să cred că aceste atacuri concentrate pe anumiți oameni, cei de dreapta, vin din partea PSD. PSD nu a făcut absolut nimic, nici cea mai firavă mișcare de intimidare nici măcar în 2012, în timpul loviturii de stat, cînd eram puțini, foarte vocali și ușor identificabili. PSD ori e prea prost pentru așa ceva, ori nu crede că online-ul are vreo influență.

Aceste atacuri vin din partea lumii pretinse noi, de fapt veche de un secol, care a mai produs orori în masă de atunci. Sigur că nu-și recunoaște tata și tatăl, e caracteristic stîngii bolșevice. Iar cînd le spui cine le sînt înaintașii, rezultatul este acesta. Clasic, mizerabil, comunist.

Am mai trecut prin așa ceva, înainte de 1989. Nu mi-am închipuit nici atunci, nici de atunci încoace, că voi mai trăi vremuri de cenzură. Și totuși, ele au venit. Culmea, din partea așa zis democratică a lumii, vestul european. Vestul la care visam cu toții s-a transformat din vis în coșmar, într-o generație, sociologic vorbind.

În 30 de ani, ne-am întors din nou la cenzură.

Alte știri.

Așa cum pe mine nu m-au interesat protestele din motive mai grave, aș zice, ca cenzura pe Facebook, așa au avut și alții problemele lor, mai importante sau mai puțin, și nu s-au prezentat la protestele anunțate în presă și social media cu spaima venirii apocalipsei în gît. Dar despre proteste și multe altele, în articolele următoare.

PS: Am auzit diverse încercări lamentabile de scuză, cum că ar fi vorba de erori de sistem, de exemplu. Și că anumite persoane pot comenta, și blocate fiind. Persoanele care scriu asta ar face mai bine să explice celor care susțin aberațiile acestea că nu este vorba despre nici o eroare, dar cum să o facă, dacă tocmai ei sînt de partea ”luminoasă” a forței?! Dovada: un om blocat nu poate comenta, nu poate da like, nu poate da share, nu poate face nimic. Se uită și atît. Privește cu uimire, pot spune, foiala fără rost a majorității online de pe Facebook.

 

 

17-20 noiembrie 2017

Sorin Moisă a demisionat din PSD!
 
Nu știți cine e Sorin Moisă? Nici majoritatea membrilor Facebook, care share-uiau voios știrea nu știau înainte, sînt convinsă. Tocmai de aceea, probabil, erau în culmea fericirii că PSD va fi, de acum încolo, n-1, unde acel 1 era prezentat mai ceva ca Făt-Frumosul din poveste.

Dar Moisă nu era numai pesedist, înainte de a se înscrie în partid a fost… A fost… Ia să vedem, cine știe? A fost consilier sau șef de cabinet, ori altceva, dar la cabinetul domnului lor Cioloș. După care, ca orice tehnocrat care se respectă, a dorit mai mult. Să se înscrie într-un partid. Și ce partid putea fi mai frecventabil pentru domnul Moisă, decît PSD?

Aflăm și de ce, din intervenția dumnealui pe pagina Liei Olguța Vasilescu, care nici ea, din cîte se pare, nu știa de existența lui în PSD:

”Meritele istorice ale PSD”! Care or fi acelea? Cînd noi știm că meritul PSD în istorie va rămîne cel bine știut pînă acum, prin președintele de onoare al partidului, crimele de la revoluția din decembrie 1989.

Noua speranță ni vu, ni connu a PSD a scris sîmbătă, pe Facebook, mult. Mai mult decît pot citi într-o repriză. Din scrierea respectivă, pe lîngă faptul că e frumos, deștept și devreme la Bruxelles acasă, domnul Moisă mai scrie:

Ce ofera PSD acum nu este patriotism, ci nationalism de tip polonez sau maghiar, frustrat, in mod steril opus Bruxelles-ului, conservator social. O forma de discurs si practica politica ce apropie tara nu doar de grupul iliberal al tarilor de la Visegrad, ci si de Rusia lui Putin.

Hopa! Adică domnul europarlamentar, speranța și lauda oamenilor sătui de PSD, consideră că țările de la Vișegrad sînt iliberale? Știe domnul europarlamentar ce au discutat președintele Trump și președintele Iohannis la Washington? Știe ce discurs a ținut Donald Trump la Varșovia, în vara acestui an? Știe măcar puțin din ce presupune proiectul Intermarium? Și atunci de ce vrea să-l facă praf, pentru că nu este altceva decît un oficial bruxellez care nu mai știe cine e bun și cine e rău, ori știe și nu vrea să spună, încercînd astfel să inducă în eroare o lume întreagă?

Polonia, al cărui președinte, Lech Aleksander Kaczyński, a fost ucis, împreună cu alți 90 de oameni, în accidentul de la Smolensk, de către ruși, nu are cum, domnule Moisă, să fie pro-rusă. Polonia, care urmărește cu deosebit interes, avînd în vedere istoria sa, în care a fost sfîșiată de către Rusia și Germania, nu poate să fie de acord cu condițiile bruxelleze dictate și nu hotărîte de comun acord, pricepeți?

Altfel, PSD-ul nu are absolut nimic de-a face nici cu social-democraţia. PSD-ul înseamnă jaf şi căpătuire pe persoană fizică sau pe grup, bazate pe un electorat îmbătrînit, beneficiarul pomenilor pe viaţă date de PCR – case şi locuri de muncă, plus mîncare pe cartelă – şi pe oameni neinformaţi, din diverse motive, şi special dezinformaţi, pentru a-i ţine captivi.

Electoratul nou, spălat, educat, a doua sau a treia generație încălțată, domnule Moisă, a preluat fără să gîndească narativul stîngii abia, chipurile, învinsă de căderea comunismului.
Comunism care nu a murit niciodată, nici nu s-a dorit să moară. Dovada, la noi, legea care incriminează orice manifestare legionară, dar nu pedepsește în același mod și manifestările comuniste.
 
Așa că Polonia, care a trecut de la regimul nazisto-comunist numai la cel comunist și apoi la libertate, ține să o păstreze, libertatea aceasta. Ca atare, săptămîna trecută a îndrăznit să nu fie de acord, din nou, cu directivele Bruxelles-ului.
 
Bruxelles a cărui monedă, astăzi, luni, s-a predat în fața yen-uui japonez, după nereușita Germaniei de a forma un guvern de coaliție.
 
Și peste toate cele, în sfîrșit o veste bună. La Washington s-a deschis Muzeul Bibliei. Poate așa o fi rostul acestei lumi, care, ca și oamenii, îmbătrînește și se senilizează. Iar lumea nouă o salvează.

Yeba ne transmite din ilegalitate

Mi-a bătut un porumbel voiajor în fereastră. Dincolo de glumă, acolo vom ajunge, probabil, cu noile reglementări ale corectitudinii politice.

Yeba mi-a scris următoarele, fiind blocată pentru o GLUMĂ, 24 de ore, pe Facebook:

The Commission lays down a set of guidelines and principles for online platforms in order to step up the fight against illegal content online.
With the aim of improving the implementation of practices for the prevention, detection, removal and disabling of access to illegal content, it also clarifies platform liability when proactive steps are taken („Good Samaritan” actions).
The guidance covers all categories of illegal content while ackowledging that different types of content may require different treatment.
It relates to the activities of online platforms in the sense of Article 14 of the e-commerce directive.
On detecting and notifying illegal content, the Communication sets out what online platforms, competent authorities, (courts, law enforcement) and users should do in order to detect illegal content quickly and efficiently.
This includes allowing guidance notices by trusted flaggers and users, ensuring the quality of notices, taking proactive measures by online platforms and using automatic detection and filtering technologies.
In particular, the Commission supports further research and innovative approaches to improve the accuracy of technical means to identify illegal content, stating that online platforms should do their utmost to proactively detect, identify and remove illegal content.
On the removal of illegal content, the Communication provides guidelines on ensuring expeditious removal and reporting to law enforcement authorities, enhancing transparency (both on content policy as well as notice-and-action procedures) and safeguards against over-removal and abuse of the system (contesting a notice and measures against bad-faith notices and counter-notices).
On preventing the re-appearance of illegal content, it provides guidelines on measures for repeat infringers and automatic re-upload filters.
In conclusion, the Commission notes that the Digital Single Market requires greater coherence of public policy responses and this Communication is a first step in providing common tools to address the shared challenge of illegal content removal.