17-19 aprilie 2018. Dovezi de prostie

E concurență mare pe locuri, așa că le voi trata aleator. Mai puțin prima. Femeia este, totuși, prim-ministrul României, ave(a)m niște pretenții de la ocupantul/a acestei funcții.

I. Premierul României, femeia aceea care citește de pe foi de hîrtie, a comis-o. Din nou. Anul 2020 este pentru ea așa cum se scrie, 20-20. ”Monsieur scrie, monsieur zişem!“, pentru cine își amintește filmul ”Actorul și sălbaticii”. Fără glume, fără ironie, asta e omul. Sau oama. Dacă VV Dăncilă ar fi știut limba engleză măcar la nivel de începător, ar fi fost cumva de înțeles, twenty-twenty. Dar așa?!? Cînd nici româna nu o stăpînește, cum își poate permite cineva să o propună și să o numească premier?!?

II. Audierea lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, în Senatul american. Singura problemă adevărată pe care a avut-o humanoidul se cheamă Ted Cruz și cei care l-au mai întrebat despre banarea conservatorilor.

Audierea a avut loc ca să vedem că s-au văzut. Nou nu am aflat nimic. Conservatorii sînt persecutați prin blocări abuzive, 2 miliarde de oameni de pe tot globul nu au cum să se supună regulilor comunității.

III. Aud că PSD vrea să organizeze miting cu o mie de persoane. Dincolo de bancurile cu Vasilica (punctul I) – unu-trei nule-trei nule – abia au adunat pentru Ponta, la lansare, în 2014, 70 000 de oameni. Poate sînt în bani și noi nu știm, și nu contează cît costă deplasarea cu autocarele din țară.

IV. Justiție.

Sînt trei forțe care se bat acum pentru justiție:

– serviciile (unde se și află)
– politicul (unde nu vrem să ajungă)
– și încă o grupare mică și veselă, ca cea în care mă aflu, care chiar vrea justiție independentă. de regulă asimilată politicului din cauză că lumea pricepe mai greu cum e cu serviciile.

Asta e tot, restul sînt mișcări de dans, box sau wrestling.

V. Război în Siria

Război era și înainte de lansarea atacului militar al SUA, UK și Franța, dar abia acum se poate da vina, în stilul progresist-imbecil, pe SUA. Mai precis pe Trump.

Obama a trasat o linie roșie. Cînd nu a fost respectată, nu a făcut nimic.

Trump ține ca linia roșie a lui Obama (a SUA, e fapt) să fie respectată și răspunde atacurilor chimice din Siria. cu război.

Ca urmare, comentariatul de birt Facebook îl consideră vinovat pe Trump. Bravo, mă, țineți voi cu rușii. O să vă pupe Putin.

PS: Cum era cu legătura Trump-Rusia, unde a dispărut ea, ce mai spune domnul Muller?

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

14-16 aprilie. Comunism și nazism

Astăzi voi vorbi despre comunism și nazism. Mai precis, despre cauzele care stau la baza tratării complet diferite, astăzi și nu numai astăzi, a celor două regimuri criminal-totalitare.

Nazismul este acolo unde îi este locul, la găleata de gunoi a istoriei. Orice încercare de revigorare a ideilor naziste este prompt și aspru sancționată. De ce nu se întîmplă același lucru și cu comunismul? Încercăm să aflăm în cele ce urmează care sînt cauzele acestui fapt, extrem de supărător pentru unii, printre care mă număr.

Nu sînt ”suficiente” victimele comunismului?! Peste 70 de milioane de morți în China, 20 milioane în Uniunea Sovietică, astăzi Rusia, 5 milioane în Ucraina, o treime din populația Cambodgiei și multe altele în alte părți ale globului nu sînt în stare să ne determine să numim comunismul un regim diabolic și să îi acordăm același tratament ca nazismului?

Dacă nici Coreea de Nord nu ne sperie prin tratamentele inumane la propriu aplicate ființei umane, atunci ce?

Una dintre cauze o reprezintă educația modernă. Este o ignoranță generală, înspăimîntătoare, privind trecutul comunismului. Sute de milioane de victime, număr în continuă creștere, nu sînt în stare să atragă atenția asupra gradului egal de periculozitate al comunismului cu cel al nazismului? Ba da, ar fi. Cu condiția să fie permanent amintite, niciodată uitate, iar regimul să aibă parte de același tratament ca nazismul.

Nu este suficient că au fost ruinate viețile unui miliard de oameni, din Asia, trecînd prin Europa Centrală și de Est și pînă în America latină? Nu și pentru stînga modernă, care a acaparat universitățile de pretutindeni. Așa că trecutul comunismului, rădăcinile și nelegiuirile lui trec uneori, de cele mai multe ori, nebăgate în seamă.

Cauza numărul doi, Holocaustul. Nimic nu a răscolit mai tare sensibilitatea omenească decît atrocitățile comise în lagărele germane ale morții. Un genocid cu un număr de victime și cu metode de exterminare necunocute în istorie pînă acum. Și cum comuniștii, deși au la activ de patru ori mai multe victime, nu au făcut așa ceva, cad în penumbra istoriei a cărei față este ținută și astăzi de naziști și oribilele lor exterminări în masă.

Trei. Ce-a de-a treia cauză. Tezele comunismului, documentele lor programatice au sedus și seduc prin cuvinte. Prin teme înălțătoare, care vor binele tuturor. Mediul academic este foarte sensibil nu numai la aceste teme, dar și la cuvinte. Spune-i cuvinte frumoase și l-ai cucerit. Da, atît de simplu. În plus, cînd ceva nu merge bine – și nu merge niciodată – comunismul a fost ”prost aplicat”. De peste o sută de ani, comunismul nu a fost niciodată bine aplicat, după părerea multora.

A patra cauză, recunoașterea. Dacă nemții au recunoscut, regretat și luat măsuri pentru ca ororile Holocaustului să nu mai fie posibile, rușii niciodată. Ba dimpotrivă, Lenin este încă venerat în multe locuri și se odihnește în centrul Moscovei, iar în China, deși crimele lui Mao Zedung au fost recunoscute, mai mult sau mai puțin oficial, chipul lui a rămas pe, culmea ironiei, bancnote.

Și a cincea cauză. Pentru socialiștii de pretutindeni, cel mai ”bun” ultim război a fost Al Doilea Război Mondial, în care ei au învins hidra ultranaționalistă nazistă. S-au bătut, adaptînd un banc vechi, comuniștii cu naziștii pînă la ultima victimă, care nu era nici nazistă, nici comunistă. Războiul din Vietnam, de exemplu, sau Războiul din Coreea nu a fost, după ei, unul bun, pentru că se luptau comuniștii cu coloniștii imperialiști. Iar un război bun nu poate fi decît cel în care comuniștii cîștigă.

Și comunismul și nazismul au fost și sînt egal diabolice.  Pentru că au încercat să refondeze lumea și omul, au încercat să distrugă fundamentul divin al vieții și să spulbere legătura între generații, avînd ca scop distrugerea tradiției. Omul lor nou trebuia să trăiască înt-o lume evident nouă, de sorginte pretins științifică, într-un paradis terestru al unei iluzorii egalități, construite fără nici un discernămînt.

Nu au putut. Dar asta nu înseamnă că nu mai încearcă. De aceea, voi încheia cu vorbele rostite de regizorul Milos Forman, dispărut acum două zile dintre noi:

“Dacă ați trăi, așa cum am făcut eu, câțiva ani sub totalitarism nazist și apoi douăzeci de ani în totalitarism comunist, cu siguranță ați realiza cât de prețioasă este libertatea și cât de ușor poate fi pierdută.”

PS: Și nu termin bine de editat acest articol că vine surpriza: adevărata cauză pentru care comunismul nu este tratat la fel ca nazismul. Este impus. Ca orice sistem totalitar, de altfel. Ce altceva putem înțelege din cele ce urmează?!?

De către cine, despre ce este vorba? Aflăm de pe site-ul unzensuriert.de: 

Pe 5 mai se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Marx, coautorul ”Manifestului Partidului Comunist”. În localitatea în care s-a născut, Trier, din, culmea! – Germania, se organizează deja evenimente comemorative. La care a acceptat să participe însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care va deschide expoziția ”Karl Marx. Viața. Opera. Timpul”. O jurnalistă germană, Ulrike Hermann, va susține o expunere cu titlul ”Marx, un economist genial”, asta în timp ce va fi dezvelită statuia lui Marx, cu o înălțime de 4 metri și jumătate, un cadou din partea Chinei.

În contrapondere, AfD va organiza un weekend de proteste, sub deviza ”Să nu uităm victimele comunismului, să-l luăm pe Marx de pe soclu”, la care, pe 4 mai, va vorbi fostul președinte ceh Vaclav Klaus, iar pe 5 mai este organizat un marș al tăcerii.

Să nu uităm nici noi! Și să-l ascultăm chiar pe Marx, dacă astea sînt vremurile: ”Istoria se repetă, prima dată e tragedie, a doua oară e farsă”.

Să nu participăm și să nu lăsăm să se întîmple această farsă!

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

10-13 aprilie 2018. Cioloș și Orban

„This year will go down in history. For the first time, a civilized nation has full gun registration! Our streets will be safer, our police more efficient, and the world will follow our lead into the future!”

Cînd mai intrați în dezbateri privind dreptul americanilor (și al altor cetățeni) de a purta arme, dați citatul de mai sus. Îi aparține lui Hitler și a fost rostit în 1935, înainte de a începe să perfecționeze bolșevicele lagăre de concentrare, aduse la rang de fabrici ale morții. 11 aprilie 2018, astăzi, cînd scriu aceste rînduri, sînt 73 de ani de cînd trupele americane au intrat în lagărul nazist de la Buchenwald, eliberîndu-l. Ce au găsit acolo depășea și cea mai groaznică imaginație umană, așa că au ordonat locuitorilor orașului Weimar să vină să vadă cu ochii lor ororile petrecute deloc departe de casele lor. Numai la Buchenwald numărul morților se estimează a fi fost de 56 000, vii – dar în ce condiții! – au mai fost găsiți circa 20 000.

”Numai” 96 de morți au fost victime ale accidentului de la Smolenks, în care și-a pierdut viața președintele polonez Kachinsky, împreună cu o numeroasă delegație care se îndrepta spre Katyn, locul altor atrocități, de data asta comise de către sovietici. Avionul în care se aflau s-a prăbușit. Subiectul este acoperit de colegii mei de la În Linie Dreaptă, aici. 

În Ungaria a cîștigat Orban alegerile prezidențiale, cu un scor mare. Ceea ce a întristat pînă la depresie comentariatul românesc, de Facebook și nu numai. Cum să cîștige dictatorul ăla?! Incredibil! Imposibil! Cum să ne-o luăm peste ochișori de la dușmanul lui taica Soros, cum, cum, cum?!?

Deși Orban a cîștigat într-un proces electoral corect (știu, știu, așa și Hitler), deși singura lui vină este că se opune politicilor imigraționiste bruxelleze, deși este preferat de populație, nenorocire! Cum să ajungă dictatura atît de aproape de noi?! Cum nu se găsește un sistem electoral prin care să nu mai aibă acces la urne toți prăpădiții și toți țăranii unei nații?! Cum să facem să votăm numai noi, ăia frumoși și buni?!

Oamenii obișnuiți, urîții și răii, ”iliberalii” cum îi numesc ei, își știu interesul și votează accordingly. Iar interesul lor nu este cel dictat de la centrul european de comandă, este al lor, personal, și al nației lor. Și cînd e vorba de supraviețuire și bani, mulți bani, poate băga cine vrea, ca să nu zic vorba urîtă ”Soros”, cît vrea, e degeaba.

Dar nu cumva ăsta este conservatorismul, să ții și să votezi conform intereselor tale și ale comunității din care faci parte? Nu asta a făcut omenirea de cînd se știe, mai puțin în societățile totalitare, impuse de te miri ce putere?!?

Exact. Mai puțin în societățile totalitare impuse populației. Și cine vrea să impună acum populației ceea ce ea nu dorește? Bruxelles-ul. Cine o apără de Bruxelles? Orban. Vedeți, e simplu, cauza alegerii lui Orban este în altă parte, ceva mai la vest. Dar nu vestul așa cum îl știam noi, o societate a libertății, ci vestul nou, o societate închisă în propriile-i reguli, din care evadează cine poate.

Orban, cu toate ale lui, nu putea fi, în absența cauzei, mai mult decît un politician oarecare. Orban a ajuns să fie omul în care ungurii au încredere și-n mîinile căruia își pun viața numai din cauza Uniunii Europene, care a capitulat în fața Rusiei prin Nord Stream 2, și a impus cote de imigranți ILEGALI islamici fiecărei țări membre, deși la venirea acestora aici nu a întrebat pe nimeni ce să facem cu ei. Cauza apariției și persistenței pe prima scenă politică a lui Orban este Uniunea Europeană, și nu poporul maghiar care l-a ales, ca răul mai mic.

Dacă vreți să aflați originea răului, căutați cauza și expuneți-o onest, nu dați vina pe efecte.

Ungaria, pe lîngă Polonia și Cehia, a putut să se smulgă din postadevărul bruxellez. Cine urmează?

Am fi putut fi noi, dacă. Și sînt atît de mulți de ”dacă” încît mă opresc la ultimul. Domnul Cioloș.

Domnul Cioloș, venit deja contaminat exact de acolo, de la centrul de comandă european, ne-a spus la lansarea partidului mriîtor că nu e nici de stînga, nici de dreapta. E competent, adică, și atît. Sau competent și cinstit, cel mult. Ce nu știam am aflat de Paști. Nu dă nici doi bani pe noi și pe credința noastră. Pentru domnul Cioloș, Mama Natură are copiii ei, anotimpurile, un fel de sfinți, dn moment ce se scriu cu literă mare.

Poate domnul Cioloș să se îmbrace în îngeraș de pus în vîrful bradului de Crăciun, acum, noi ne-am lămurit cum stau lucrurile. Ce doare e lipsa de consistență și de soluții concrete, de stînga sau de dreapta, care să ne ajute să scăpăm de PSD. E această bălăcăreală în postadevăr, aceste piruete stilistice în spatele cărora se poate ascunde orice. Absolut orice.

Despre domnul Cioloș și partidul dumnealui, abia lansat, avem timp să discutăm. Dacă mai avem ce.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

7-9 aprilie 2018. Paștile în comunism

Nu în comunismul tîrziu, al anilor 80, cînd ”se făcea totul” pentru a ține măcar tînăra generație departe de biserici și cele sfinte, ci comunismul pușcăriilor totalitare de început, al anilor 50, cînd alungarea credinței din oameni se făcea în cele mai barbare moduri cunoscute atunci. În așa zisele centre de reeducare, în realitate cele mai odioase închisori pe care le-a avut vreodată România.

Poate pentru sau tocmai pentru că și mai tinerele generații consideră, din ce în ce mai mult, că sînt prea multe biserici, că nu ne trebuie catedrala, despre care afirmă că înghite prea mulți bani, fără să știe că de pe actualul loc unde se află Casa Poporului au fost rase de pe suprafața pămîntului 5 biserici, pentru cei care cred că era ”cool” ca Adrian Păunescu să organizeze cenaclu chiar în noaptea de Înviere, și pentru toți cei care consideră plictisitoare și irelevante manifestările religioase organizate cu ocazia sfintelor sărbători de Paști, m-am oprit astăzi asupra interviului consemnat de Florin Palas, în care Nicolae Purcărea, fost deținut politic, povestește:

”- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

– Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N- aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post – îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

– Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

– Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

– Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?

– N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

– Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

– La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

– Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

– În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii… Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

– Cine era capul acestor nelegiuiri?

– Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

– Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

– Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

– Vă mai puteaţi ruga?

– Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

– Acesta era scopul reeducării.

– Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

– Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

– Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.”

Să mergem și noi mai departe, cu credință în suflet, iar Paștile să le petreceți cu bucurie, liniște și îmbelșugare.

Hristos a Înviat!

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi.

 Varianta  audio, mai jos, de la minutul 48.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

 

 

 

 

 

Întîmplări din comunism

 

Ieri, la nici 24 de ore de la deblocarea anterioară, am fost blocată din nou de rețeaua comunistă Facebook pentru ce vedeți mai sus. Nu știu încă dacă și Profesorului Paul Aligică i-au eliminat ce nu corespunde înaltelor ”standarde” ale comunității, la mine. Posibil nu, că nu am dat share, iar eu am un grup de fani mare și nervos, care nu se uită, sînt convinsă, la înțelesul frazei, la ideea exprimată, au văzut cuvintele pe care le au ei pe listuță, pac! – au raportat. Idioții sînt precum cîinele lui Pavlov, au văzut cuvîntul, li s-a și aprins becul a foame de raportat.

Și o fac după un algoritm – treceți peste, băieți, nu știți voi ce spun eu aici, asta e pentru cititorii mei – asta e sigur, aflu acum, de la niște prieteni, că și profesorul Baconschi a fost blocat. Și nu este prima dată nici în cazul dumnealui. Baconschi este unul din cele mai decente persoane pe care le cunosc, nu știu să aibă vreun cuvînt rău-voitor măcar, nu zic jignitor, asta se exclude. Și totuși, a încălcat înaltele și haoticele ”standarde” ale comunității.

Asta e situația, mergem înainte. Sau eu merg, am două pagini de administrat, Blogary și Florina Neghină, ultima făcută special pentru situații de acest fel.

PS: În timpul blocării anterioare i-am tocat sistematic, explicîndu-le că este o greșeală ce fac și dîndu-le lecții de semantică, deși nu sînt șefă DNA. 🙂

Diferența dintre Facebook și Twitter, pentru mine, constă în faptul că cu twitteriștii in charge te poți înțelege și poți rezolva problema. În timpul Maidan-ului ucrainean m-am ciocnit pe acolo cu diverși trolli moscoviți, care au reușit pînă la urmă să îmi blocheze contul. O noapte am explicat omului de la butoane, pe email, despre ce este vorba, într-un final mi-a spus că am dreptate și mă va debloca. Ceea ce a și făcut.

La Facebook, vorbești și vorbești degeaba. Sînt imuni la orice explicație rațională. Deși au secțiune dedicată ”apărării”, o au numai pentru a crea impresia că ai putea spune ceva care să conteze. Jocurile le fac ei și numai ei.

Dar nu se va termina așa.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

3-6 aprilie 2018. Scandalul

E liniște. Nu e nici un scandal. Nu e nici cea mai mică forfotă, deși ar fi trebuit, într-o țară normală, să fie demisii, manifestații masive de stradă, măcar cerut socoteală.

Nu e nimic. E liniște. E Săptămîna Patimilor și lumea mai șterge un colț de tavan scăpat pînă acum curățeniei generale, mai adaugă un produs pe lista de cumpărături de Paști, mai schimbă planul în privința călătoriei pe care o va face cu prilejul Sfintelor Sărbători. Are treabă și nu o interesează fleacuri ca drepturile omului și încălcarea lor, de exemplu.

Sigur, nici vremea nu este bună pentru proteste. Dacă nu sînt minus nu știu cîte grade, să îngheți simțind că ai făcut ceva pentru țară, nu se pune la socoteală. Să te sacrifici, să ai ce povesti copiilor și nepoților, cum ai luptat pe frontul dezlănțuit al luptei anti-corupție.

Acum un an, cînd am spus că LCK va sfîrși, la fel ca procurorul italian Di Pietro, la Bruxelles, am fost, se pare, prea optimistă. Pentru că cine mai are curaj acum să garanteze pentru o persoană care a semnat un asemenea protocol, care dădea SRI dreptul să intervină în justiție?!

Acum un an, cînd spuneam că cea mai sinistră și mai antidemocratică lozincă strigată în piață este ”DNA să vină să vă ia”, nici nu bănuiam măcar cît de coruptă poate fi însăși instituția susținută cu atîta patos. Nu bănuiam că în România secolului XXI, după experiența securității comuniste, așa ceva se poate uita atît de ușor și poate reveni într-o formă atît de parșivă.

A trebuit să apară Portocală și DNA Ploiești, a trebuit reluat procesul Cosma și mai ales, a trebuit să apară protocolul ca să ne dăm seama ce sistem am apărat atîția ani, cui am cîntat osanale, în fața cui ne-am făcut preș și pe cine voiam să apărăm cu orice preț.

A trebuit să apară toate acestea ca să realizăm că NU sîntem experți în Drept. Și ca să înțelegem că și experții în drept pot fi părtinitori.

Încă nu se știe (ha!) dacă protocolul, unul din multele, conține ceva ilegal sau neconstituțional. Dar ne putem da ușor seama că nu e deloc în regulă după reacțiile celor implicați.

Slujirea însăși a călcat în străchini mai rău decît după beție. Vorba aceea, din beție te mai trezești, din prostie și infatuare niciodată. Și ne-a dat doct și cu tupeu lecții de semantică – nu e cooperare, e colaborare, nu e echipă mixtă, e echipă comună, sau invers, e același lucru – sau, la obiect, ne-a spus că și Morar a făcut la fel, în timp ce Morar susține contrariul.

Ce mai știm este că acesta este numai unul din numeroasele protocoale pe care SRI le-ar fi încheiat cu diverse instituții cheie ale statului.

Ce urmează?

Acum, nimic. Încă încearcă lumea să se dezmeticească din lovitura pe care a primit-o. Toată presa anticoruptă, care mai bine de un an a invitat oamenii în stradă, constată brusc și existența altor subiecte, aflate, altminteri, tot timpul sub nasul ei.

Ce va urma după ce se va dezmetici lumea?

Asta nu mai știm, dar putem încerca cîteva anticipări.

Lupta anti-corupție din România nu va mai exista ca subiect nici în țară, nici în afara ei. Domnul Klemm și alți ambasadori iubitori de Slujire pot fi rechemați imediat din funcții. Se pot face solicitări de rejudecare a mii de procese, viciate de protocoalele despre care se află acum. Iar Slujirea însăși este posibil să nu mai meargă la Bruxelles, așa cum anticipam în urmă cu un an, ci în altă parte, mai răcoroasă, pe plaiurile noastre. La maternitate, nu vă gîndiți la prostii.

Ce s-a făcut pînă acum.

Redacția Mediafax a sesizat Procurorul General privind posibile infracţiuni comise prin semnarea şi punerea în aplicare a Protocolului SRI- Parchetul ÎCCJ, cu următoarele suspiciuni: uzurparea funcţiei, abuz în serviciu, compromiterea intereselor justiţiei, delapidare, deturnare de fonduri.

Abuz în serviciu, abuz în serviciu, de unde îmi e cunoscut abuzul în serviciu? Ah, da! PSD-iștii voiau, anul trecut, să redefinească abuzul în serviciu.

Asta e, nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește.

În final, încă mă întreb cum s-a ajuns la declasificarea acestui prim protocol. Nu au știut pesediștii de el și le-a șoptit acum un om de bine? Ori au știut și au lăsat pe toată lumea să se facă de rîs susținînd ce nu era de susținut?

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

Statul paralel. 31 martie-2 aprilie 2018

Apar cu regularitate aproape, în spațiul public, cuvinte și expresii care fac carieră. Una meteorică, ce-i drept, cufundîndu-se apoi în bezna vocabularului, dar o perioadă de timp stau pe buzele tuturor.

De mai bine de un an, și la noi, și la americani, se discută aprins, cu patimă, despre ceva ce ei, americanii, numesc deep state, iar noi statul paralel.

Se discută, dar nu se știe prea bine despre ce anume. Înțelesul, definiția statului paralel și deep state-ul, pe care, cu toate diferențele, le voi echivala de acum înainte, sînt tot atît de cuprinse de necunoscut pe cît sînt ele însele și activitățile lor.

În termeni generali, cînd lucrurile stau prost sau foarte prost și dintr-o dată, aproape miraculos, apare ceva sau cineva bun, se spune că ”statul paralel nu ne lasă”. Cînd lucrurile merg bine sau chiar foarte bine și brusc iau o întorsătură nedorită, inexplicabilă, statul paralel este de vină.

Fiecare interpretează statul paralel, așadar, după cum îi convine. Dar extrem de puțini știu cu adevărat ce este, prin urmare, despre ce vorbesc.

Format din birocrați, intelligence și grupuri de interese, s-a încercat definirea lui în mai multe rînduri și de către mai mulți politologi, începînd cu sfîrșitul celui de al Doilea Război Mondial.

Statul paralel este, în primul rînd, statul invizibil. Nu participă la alegeri, nu îl cunoaște nimeni, dar are un cuvînt greu de spus în politică. În toate aspectele politicii care îl interesează. Nu se supune, adică, regulilor democratice. Și totuși, se află la vîrful deciziilor statului vizibil, ales, uneori cele mai importante.

Statul paralel este transpartinic. Nu este interesat de cine este la putere, pentru că oricine ar fi în politică, este trecător. Pe cînd el, statul paralel, este permanent.

Și este așa pentru că, de exemplu, o firmă de construcții își va desfășura activitatea și pe timpul unei guvernări, și pe timpul celeilalte. Nu o interesează culoarea politică a guvernanților decît strict în interes propriu. Dar se înțelege și lucrează cu toți.

Statul paralel este nedemocratic pentru că nu participă și nu este ales la alegeri, de către popor. Nici măcar membrii lui, nu este nevoie să candideze sub sigla ”Statul paralel”. Statul paralel nu se află sub incidența legilor și, prin urmare, nu poate da și nici nu i se cere să dea socoteală cînd ceva merge prost.

Sînt două abordări ale problemei ”cum scăpăm de statul paralel?”. Abordarea de stînga, ”DNA să vină să îi ia!”, și abordarea de dreapta, statul minimal.

Am spus încă de la debutul mișcărilor de stradă, de anul trecut, că sînt mișcări de stînga. Motiv pentru care lumea care nu a înțeles ce spun și scriu s-a grăbit să-mi pună eticheta ”pesedistă”. Unei persoane de dreapta, da. Cum stînga nici nu poate fi bănuită măcar de prea multă activitate cerebrală, cine nu era cu ei era clar împotriva lor. Nuanțele sau/și aspectele importante îi scapă total.

Ei militau, deci, pentru o implicare și mai mare a statului, DNA fiind o instituție a statului. Folosesc timpul trecut pentru că acum se vede, prin desecretizarea protocolului DNA-SRI, cum cele două instituții ale statului, repet, erau pe cale să captureze statul.

Abordarea de dreapta, pe care o susțin permanent, prevede eliminarea statului din locurile unde nu are ce să caute. Stat minimal. Cînd statul este redus ori, mai bine zis, cu cît statul este mai redus, cu atît posibilitatea dezvoltării statului paralel este mai mică. Să ne gîndim numai la armatele de birocrați din ministere, agenții guvernamentale și alte instituții ale statului, care ar fi astfel eliminate.

Serviciile secrete, atît de numeroase și de suprapopulate, trebuie să aibă legi clare și accesibile de funcționare. Protocoale secrete pot exista cel mult pe probleme care vizează siguranța statului.

Grupurile de interese nu vor mai găsi susținerea statului pentru proiecte mai mult sau mai puțin pînă la deloc utile. Vor fi obligate, în cazul în care vor să reziste pe piață, să se supună regulilor pieței.

Statul paralel este, așadar, direct proporțional cu statul în care se desfășoară. Diminuarea statului pînă la necesitătile de bază pe care le poate asigura duce automat la dispariția treptată a statului paralel. Iar dispariția statului paralel asigură o viață democratic sănătoasă.

Varianta audio poate fi ascultată aici, de la minutul 48.

 

 

 

27-30 martie 2018. Marea Unire față cu uriașa nesimțire

E vineri și de marți începînd încerc să înțeleg. Cum poate președintele țării ăsteia, România, să fie atît de nesimțit?!? E vineri și încerc să pricep cum șeful statului român poate trata cu asemenea durere între fesieri o problemă care doare milioane de români, pe unii de zeci de ani nenorociți, în care am fost despărțiți de cizma bolșevică și cravașa, mă scuzați, nemțească.

Stai și te gîndești, cînd ”președintele meu”, al atîtor români, NU vine în parlamentul țării, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, că, Doamne ferește, o fi știind el ceva. Poate se opune UE și nu vrea să-i supere, dar UE NU are cum să spună ceva împotriva Reunirii, atîta vreme cît Germania Federală s-a unit cu Germania Democrată după căderea comunismului. Iar noi, acum, sîntem într-o situație identică. Deci, nu! Sau să se fi răzgîndit Mutti pe parcurs, ca nu cumva să-l supere pe Vova?

Și chiar dacă, să presupunem prin absurd, tu, președintele României, cu cine ții, cu ursul? Nu ai curajul să afirmi răspicat, prin prezență, adevărul istoric?

Statele Unite este imposibil să se opună, atîta vreme cît nimeni nu a atacat Rezoluția 148 a Senatului american prin care hotărăște că Guvernul SUA trebuie să susțină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citiți aici, este istorie. Și actul a devenit istoric, nu numai prin ceea ce prevede, ci și prin vechime, este de la începutul anilor 90.

Dar atunci nu s-a putut. Acum se poate.

Știu că există și la noi minți bolnave care spun că Moldova nu a fost niciodată a României, pînă în 1918. Nu, teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost furat provinciei Moldova istorică, în urma războiului turco-rus din 1812. Apoi, cînd s-a realizat Marea Unire in 1918, Moldova era întreagă. Sînt cărți de istorie pe care le poate consulta oricine.

Dar nu știam că este președintele lor și numai al lor.

La o zi după festivitatea din Parlament, Iohannis apare la volanul unei mașini, în vizită oficială la Salonul Internațional de Automobile București „SIAB 2018”. Proaspăt, zîmbitor, ca scos din cutie.

Deci nici bolnav nu a fost.

Întrebat la SIAB 2018 de ce a refuzat invitația la ședința solemnă a Parlamentului României, cu o zi înainte, a declarat într-un final: preferă acțiunea discursurilor bombastice și populist-electorale.

Nu mai spune! Ia uitați unde era omul de acțiune și noi nici nu bănuiam măcar.

S-a încercat o scuză lamentabilă și dat vina pe Dragnea și Tăriceanu, cum că nu ar fi fost invitat decît cu o oră înainte. Dacă ăsta este nivelul influencerilor de la noi, să nu facă legătura cu mesajul TRIMIS cu o seară înainte de Iohannis, așa și electoratul prost care se uită în gura lor. Tăriceanu și Dragnea au vini clare, dovedibile, bănuiesc, în justiție, au declarații controversate, fapte pe care le vedem zi de zi, nu mai este nevoie să le pui în cîrcă și ceva atît de ușor demontabil. De ce să-ți mai pui în cîrcă și o minciună în ceea ce-i privește, nu au destule nefăcute?!?

Poate nu i-a plăcut anturajul. Poate i s-a spus că-l strică, dacă mai are ce. Sau poate așa a înțeles el să se diferențieze de Băsescu, dacă fostul președinte vrea Unirea, el să șovăie.

Ce s-a mai petrecut zilele trecute îmi pare insignifiant față cu marea nesimțire a Marelui Absent.

Acum citesc protocolul declasificat SRI-DNA. Poate aflu și cum ne-am pricopsit cu ăsta.

PS: Se spune adesea, citește cu fiecare ocazie cu care nu convine ceva tineretului frumos și deștept, că nu sîntem educați. Așa că nu pot trece peste monumentul de ”educație” din fotografia de mai jos.

În Chișinău nu mai există nici o statuie, nici un bust al lui Stalin. Cel căruia i-a arătat degetul, în semn de mare bravură personală, Mălin Bot, fost jurnalist, actual agitator după cum se comportă, este Maxim Gorki.

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

 

 

24-26 martie 2018. Oamenii Unirii. Elena Alistar

Pe 27 martie, anul acesta, sărbătorim 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. A fost prima provincie românească care avea să întregească, împreună cu celelalte, patria mamă.

Au fost întrunite atunci condițiile pentru unire? Cine mai știe?! Dar mai contează?

Contează. Contează pentru cei care, sub un pretext sau altul, se opun unirii. Contează pentru cei care, din diferite motive, sînt sceptici privind unirea.

La sfîrșitul a patru ani crînceni, în care războiul sfîșiase Europa, și la începutul altora care aveau să sfîșie întreaga țesătură socială mondială, revoluția rusă, din cenușa vremurilor avea să răsară dorința de unire a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Au fost atunci oameni cu simțul istoriei și cu simțul datoriei față de țară și popor. Au fost atunci oameni care nu puteau fi opriți din misiunea ce și-o aleseseră singuri. Au fost atunci, din fericire, Oamenii Unirii.

Printre ei, Elena Alistar. Singura femeie deputat în Sfatul Țării.

Pedagog, medic, fruntaş al mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, Elena Alistar s-a născut în județul Ismail, comuna Babele, Bugeac, din sudul Basarabiei, în familia unui preot. Căsătorită tot cu un preot, Dumitru Alistar, întîlnit la Chișinău, pe vremea cînd urma Școala Eparhială, pleacă la Iași, după moartea subită a soțului, pentru a studia medicina.

La Iași, Elena Ariton avea să-l întîlnească pe Constantin Stere, care o încurajează să se implice în acțiuni civice. Elena descoperă, cu această ocazie, un interes crescut față de publicistică. Și scrie, pledînd în articolele sale pentru reîntregirea României cu Basarabia. Și este arestată, 45 de zile, pentru ”activitate naționalistă”. Și este mobilizată în armată. De unde revine, ca medic la Spitalul de Psihiatrie din Costiujeni.

Elena Ariton avea să se dedice mai apoi, plenar, activităților pe tărîm național. În iunie 1917, înfiinţează Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, care avea drept scop antrenarea femeilor în mișcarea unionistă. Este președinte al Partidului Poporului, înființat de Mareșalul Averescu, originar, ca și ea, din comuna Babele, Ismail, Bugeac. Iar la 21 noiembrie 1917, devine membru al Sfatului Ţării pe listele Blocului Moldovenesc, fiind singura femeie care ocupă o asemenea demnitate.

A scris sau a contribuit la apariția mai multor cărți: ”Mișcarea națională în Basarabia”, apărută la Chișinău, în 1930, ”Fizionomia socială și politică a Sfatului Țării” și ”Amintiri din 1917-1918”. A fost numită, la 1 Decembrie 1918, directoare a Școlii Eparhiale din Chișinău. A promovat, din această calitate, disciplina, cunoştinţele, activismul naţional, omenia și tradiţiile vestimentare ale românilor, ea însăși, din fotografiile rămase, putîndu-se observa că promova cu eleganță costumul tradițional românesc.

Va rămîne directoarea Școlii Eparhiale din Chișinău pînă la pensionare, în anul 1939. Poate și din acest motiv: într-un articol din Revista Basarabia, apărut în 1990, găsim mărturisirea surorilor Cleopatra și Ludmila Vnorovschi, absolvente ale Școlii Eparhiale conduse de Elena Ariton:

…O simţeam pe doamna Alistar în toate, nu numai la festivităţi, nu numai la lecţii, ci, după cum am mai spus, în fiecare moment al vieţii noastre la şcoală. Toate ni se explicau, ni se aduceau la cunoştinţa noastră chiar şi cele mai neînsemnate dispoziţii. De aceea nu erau niciodată zvonuri şi vorbe neîndreptăţite. Un caz. Trecuserăm printr-o iarnă foarte grea şi o primăvară friguroasă. Ne aflam prin post, dar nouă ni se dădea mâncare de frupt. Doamna directoare a intrat în sufragerie şi a spus să nu ni se dea mâncare de post, pentru că e prea frig şi, ca să nu slăbim prea tare, trebuie să primim mâncare cu caloriile necesare. De unde se vede că nu era o bigotă, ci întotdeauna raţională şi bună la inimă.
Bunătatea ei o vedeam concretă zi la zi. Ştiam, de asemenea, că doamna Elena Alistar a educat la ea acasă copii orfani, unii din ei înfiaţi.
Mai tîrziu am aflat că erau nişte fetiţe, care nu învăţau la noi la şcoală, fiind însă ajutate de domnia ei prin intermediul societăţii „Crucea Roşie”, a cărei preşedinte era.
După raptul istoric care avea să rupă din nou Basarabia de România, pactul Ribbentrop – Molotov, consfințit de criminalii secolului trecut, Hitler și Stalin, Elena Ariton se refugiază în România, la Iași. După o perioadă, este arestată de noua putere comunistă și apoi trimisă la Pucioasa. Moare în suferința produsă de evenimente, în 1955. Alături i se află numai trei oameni: cel de al doilea soț, preotul Balaur, sora ei și o prietenă. Un liceu și o stradă din Chișinău îi poartă aztăzi numele.
 
Români, dacă vă disprețuiți contemporanii, luați măcar aminte la vorbele înaintașilor:

În articolul ”Către moldovenii din Basarabia”,  publicat la 10 februarie 1918, Elena Ariton scria: 

„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare, pornită din adâncul inimii mele, ce bate în folosul neamului. Cu venirea Armatei Române aici, s-au creat pentru cei ce doresc a lucra în folosul neamului, împrejurări foarte priincioase. Până acum ne împiedicau mulţi, îndeosebi duşmanii neamului nostru, acum însă avem putinţa de a lucra făţiş, deschis şi prin urmare cât de mult. Să lucrăm deci, să ştiţi, că acum sunt şi mai multe de făcut decât înainte. Acum să ne unim toţi cei cu dragoste către neam, să lucrăm cât mai energic ca să putem da acum, având puterea în mâini, roade cât mai bogate şi mai frumoase. Să ne ferim însă, dragii mei, de greşeala de a judeca oamenii după culoarea lor politică şi de a-i urmări pe chestii personale. Acest păcat e mai greu decât chiar nepăsarea faţă de neam, pe care o au mulţi dintre noi”.

Sînt vorbele ei, nu ale mele, care, iată, ne fac cunoscut și un pattern comportamental mai vechi decît credeam. 🙂

Așadar: Deșteaptă-te, române!

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi!

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00