Mărturii încrucișate. Faptul creștin în era smartphone

http://www.lumeacredintei.com/stiri-generale-evenimente/38999/, unde sper să întîlnesc cît mai mulți dintre voi, cititori Blogary. Cărora mă străduiesc, împreună cu domnul Baconschi, să vă oferim un  interviu, cît mai curînd posibil.

Ce mă determină pe mine să doresc cartea înainte de a fi citit un cuvînt măcar? Cîteva cuvinte: faptul creștin și era smartphone. Atît de necunoscute, pătrunse însă de mister! atît de pline de conținut, aș spune încă de pe acum.

Cel puțin asta este pentru mine promisiunea. Cum și cît va fi ea îndeplinită, cu siguranță, vreți, nu vreți, veți afla.

 

 

 

11 – 13 iunie 2018. Firea Kim Jong

Pe Arena Națională au fost huiduieli. Sănătoase, din inimă. Cum a plecat primărița de pe stadion, lumea a aclamat-o pe Simona Halep. Huiduielile NU au fost la adresa Simonei, ar fi fost halucinant chiar și pentru poporul ăsta care votează PSD majoritar, au fost pentru Firea.

Nu e greu de înțeles realitatea. Ea se află sub ochii noștri, avidă să fie descoperită, mai nou. Mai greu de înțeles sînt, se pare, mașinațiunile tîmpite și stîngace ale, evident, stîngii, care manipulează la greu, în continuare, dreapta. Și bunul simț.

Ca atare, NU mai răspîndiți minciuna aceea ordinară (apărută, ca să vedeți minune a tehnologiei ajunsă la sate, pe internet și atît), cum că lumea ar fi huiduit-o pe Simona Halep, lăsați proștii să se bată între ei, oricum Ponta e disperat și la fel de toxic, după cum se vede, să nu aveți nici un dubiu.

Pentru cine nu s-a prins, se bat Firea și Ponta pînă la ultimul dreptaci.

Pe stadion a fost așa:

E clar, da? Pînă pleacă Firea de pe stadion, lumea huiduie. Pe ea, pe Firea. Și huiduie pentru că asta se face pe stadioane, se huiduie. Dacă nici pe stadion, atunci unde?!?

După ce pleacă, nu înainte de a spune o tîmpenie, ”bine ai venit în țara noastră”, wtf??? – lumea o aclamă pe Simona. Nu e și țara Simonei Halep, ce rost avea ”țara noastră”? Ori e numai a lor, a pesediștilor, care au bunăvoința să o întîmpine pe campioană cu cheia orașului? Întrebată, va spune probabil că s-a fîstîcit din cauza, evident, huiduielilor.

Ahtiată după imagine, ocupație aproape exclusivă de cînd este în funcție, primărița pierde masiv la exact capitolul pentru care se afla acolo: imagine. Ce urmează spune clar că nu e bună de președinte. Dezactivarea și reactivarea contului de Facebook înseamnă că e emoțional instabilă, iar asta nu e o compatibilitate cu funcția visată.

Punct. Ce face mai departe Ponta e și inutil, și prostește. Adică degeaba.

În acest timp, în alt colț de lume se întîmplă evenimente istorice. Președintele american Donald Trump se întîlnește, pentru prima dată în istorie, cu președintele Coreei de Nord. Un alt ahtiat după imagine, ca orice socialist, Kim Jong Un este atît de fericit că este băgat în seamă încît promite tot ce i se solicită. Și dacă i se cere denuclearizarea completă a Peninsulei Coreene, el spune da. Rămîne de văzut cum și mai ales dacă se va ține de cuvînt, acum altceva contează. Abordarea unuia din cei mai mari dușmani ai SUA de către președintele american. Ceea ce nimeni dintre socialiști nu ar fi crezut posibil, iată, s-a întîmplat.  O flexibilitate a abordării americane e posibil să ducă la pacea lumii, la fel cum țicneala leaderului coreean poate duce la război.

Acum, cel puțin, nu mai depinde de americani. Ei au făcut tot ce era omenește posibil ca ce e mai rău să nu se întîmple. Dedicat prosperității, Trump i-a oferit o mînă de sprijin lui Kim pentru ca lumea pe care o conduce să fie altfel. Va fi sau nu, rămîne de văzut.

Astăzi se împlinesc 28 de ani de la debutul celei mai atroce mineriade din istoria postdecembristă a României. S-a întîmplat pe timp de pace și pe timp de contestare puternică a noilor autorități de la București. Atunci au capturat statul român și continuă și astăzi să-l stăpînească. Dar norocul nostru că ne revoltăm exact împotriva celor care au reușit, cu greu și pentru scurt timp, să ne scoată din această captivitate, măcar pentru o vreme.

Că sîntem în continuare la fel de ”inteligenți” nu mai există dubii. Dar măcar să nu uităm acele momente, puțini cîți om mai fi.

Lucian Pintilie, producătorul filmului de mai jos, a murit acum o lună. Nimeni din Ministerul Culturii nu i-a aprins o lumînare și nu i-a adus o floare. Sînt tot ei, aceiași, peste timp. Alte figuri, același aluat toxic. După 28 de ani, nimeni nu este pedepsit pentru crima împotriva unui popor care voia să trăiască demn și cinstit, fără comuniști.

 

PS: Postarea scrisă de Firea după momentul huiduielilor. :
”Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, spune o vorba veche din popor! In mai putin de 24 de ore, Primaria Capitalei a organizat un eveniment de tinuta, pe Arena Nationala, in cadrul caruia marea noastra campioana Simona Halep sa poata prezenta fanilor trofeul. A fost o mobilizare uriasa! S-a lucrat frenetic minut de minut. De dimineata, insa, aparatul sorosist de propaganda, prin organele sale tributare de presa, a demarat actiunea : compromiterea evenimentului. Cu tot felul de stiri false si comentarii rautacioase. Nu a contat ca umbresc momentul unic pentru Simona Halep. Nu a contat ca, seara, martori au fost si copii, la un festival al urii si dezbinarii. Cand am declarat-o Cetatean de onoare al Municipiului Bucuresti, multi au strambat din nas. Si au comentat negativ. Acum, daca nu o primeam asa cum merita, ar fi spus ca sunt aroganta si ca nu imi fac datoria de primar general. In toate capitalele civilizate ale lumii, marii campioni sunt intampinati cu entuziasm de cetateni si sunt recompensati prin intermediul autoritatilor de la acel moment : ministru, primar, presedinte de federatie etc. Nu exista o alta cale civilizata prin care sa ne aratam respectul fata de valorile noastre. Repet, daca nu organizam nimic si nu ofeream Cheia Orasului intr-un cadru festiv, aveam sa fiu certata ca sunt nepasatoare. Daca mi-am facut datoria de roman si primar, nici asa nu a fost bine… pentru unii. Echipe de cetateni cu venin au venit bine organizate, plasate strategic printre oameni decenti, care au venit la un eveniment memorabil pentru Simona Halep. De dragul ei si din respect pentru performanta sa uriasa, puteau lasa o jumatate de ora ura la poarta Arenei Nationale. Acolo este despre sport, respect, valori, performanta. Nu despre cati bani primim de la ONG-uri dubioase, pentru a transforma Bucurestiul intr-un oras sub asediu. Slava Domnului ca cei mai multi sunt oameni civilizati, democrati, cu respectul fiecaruia de a avea dreptul sa nu fie de acord cu celalalt. In rest, si maine este o zi! Si maine e o zi de munca! Si maine ne vom bucura ca apare soarele, ca suntem sanatosi, ca putem avea credinta si ca putem ierta. Ai castigat, continua! Ai pierdut, continua!”

6 – 10 iunie 2018. O piață de sticle goale. Sîntem obligați să cîștigăm

Acestea au fost reperele mele în perioada menționată.  Pentru că dacă mă uit la scena politică locală, e dezastru.

Dezastru nu numai produs de stînga la putere, cu toate belelele, ca să mă exprim elegant, pe care le aduce, dar și cu o dreaptă atît de confuză și de speriată încît știi precis că asta nu poate fi dreapta.

Dreapta înseamnă în primul rînd cap și, mai ales, cum să nu-ți pierzi capul în situații grele. Pe cînd așa numită dreaptă la noi reacționează exclusiv emotiv, umoral și funcție de ce frustrări are fiecare.

Avem nevoie de dreapta ca de aer în România, și asta o scriu acum, sîmbătă, după mitingul PSD. Un miting jalnic, cu un Dragnea fără pic de carismă și fără voce. Dragnea este cel mult un organizator bun, mai departe, orice pas înseamnă depășirea limitei de competență. Nu știu pe ce iau banii consultanții israelieni, dar dacă nu ai stofa, nu poți face costumul.

Mitingul PSD a fost cel care a captat atenția tuturor, așa că cel al persoanelor LGBT und so weiter a trecut aproape neobservat. Deși se făcuseră ceva mișcări ajutătoare înainte, în cauza Coman-Hamilton, în care am constatat  o ”frumoasă” manipulare executată de către presa centrală.

Ca să fie clar:

NU! Nu se pune problema legalizării căsătoriilor homosexuale în România, asta e scris în decizia curții clar.

”Although the Member States have the freedom whether or not to authorise marriage between persons of the same sex, they may not obstruct the freedom of residence of an EU citizen by refusing to grant his same-sex spouse, a national of a country that is not an EU Member State, a derived right of residence in their territory.”

Atîta vreme cît dreptul la rezidență nu este egal cu dreptul la căsătorie, se vorbește mult, prost și degeaba.

Iar asta se întîmplă în timp ce fiul unui soldat american care a contribuit la eliberarea lagărului nazist de la Buchenwald a cîștigat procesul la Curtea Supremă a SUA, unde se ajunsese ca urmare a refuzului de a face un tort pentru un cuplu gay.

Este o mare victorie a respectării libertății religioase, care spune că nu te poate obliga nimeni să faci ceva contra credinței tale. Este restatuarea unui principiu pe care au fost fondate SUA, libertatea religioasă.

Revenind la mitingul PSD, pentru că este singurul care contează,  a adunat o masă de oameni (~ 130.000, care au umplut piața ochi, demontînd minciunile mitingurilor #rezist, vedeți foto) apatici, obosiți și dărîmați de căldură. Pe scenă, lideri la fel. Fără carismă, discurs, vlagă. O adunătură care încerca să spună ceva, nici ei nu știu bine ce. Mitingul de aseară a fost expresia guvernărilor PSD: am luat puterea, dar nu știm ce să facem cu ea, sîntem mulți, dar sîntem proști.

Mitingul a luat sfîrșit în timpul discursului lui Dragnea, ceea ce mă conduce la concluzia că și dacă ar fi fost condamnat cu o zi înainte, lucrurile nu s-ar fi schimbat, mai precis puțin contează cine conduce PSD pentru ei și ai lor, oamenii rămîn captivii unui sistem de guvernanță învechit, desuet și caraghios. Ei încă se războiesc cu Băsescu, și asta nu numai pentru că nu au cine în persoana noului președinte, ci pentru că au rămas cantonați într-o vreme în care simțeau că au dușman, că au un oponent puternic.

Ceea ce va trebui să găsim de acum înainte. Sorin Roiban, membru PMP și președinte Romanian GOP a scris aseară: 

”Ceea ce vedeți acum în stradă este o altă manifestație #rezist. De data asta, a socialiștilor.

Lipsa unei drepte autentice in România este mai mult decât evidentă!”

PS: Ceea ce îmi este imposibil să înțeleg este de ce s-a dus Inițiativa România (eu pe Polițeanu l-am văzut în poze) să facă curățenie după plecarea manifestanților. Era, într-adevăr, un munte de gunoaie, un covor de sticle goale și hîrtii, pancarte, dar cum conștientizează lumea că am ajuns atît de jos, curățînd după ei sau lăsînd gunoiul să se descompună lent? O încercare mai neizbutită de a se face încă o dată remarcați nu cred că am văzut. Nu vom cîștiga niciodată făcînd curățenie după ei și glume proaste pe internet.

 

 

30-31 mai 2018. Să se facă lumină

Există o strânsă legătură între carte, educație și consolidarea democrației. O educație inadecvată reprezintă un risc pentru existența unui popor. Evenimente precum Bookfest sunt, tocmai de aceea, esențiale pentru a încuraja lectura, dezbaterile de idei și pentru a promova libertatea de exprimare. Vă recomand tuturor să citiți, doar astfel este posibilă dezvoltarea noastră!

Asta a scris Klaus Iohannis pe Facebook, acum 15 ore, cînd scriu eu, adică după pronunțarea CCR în problema conflictului constituțional președinție-guvern. Iar mîine va fi în Germania, unde va primi un… un… Un premiu, da!

Omul e rupt de realitatea înconjurătoare, dus cu pluta, ori ce spun de ani de zile, pur și simplu al lor, al USL, pentru cine își mai amintește. Premierul de la Grivco.

Ce s-a întîmplat, de fapt, din ce cauză e iureș iar?

CCR a scos practic președintele din cursul de demitere a procurorilor, lăsîndu-l cu prerogativa goală. Atîta vreme cît mai are  un cuvînt de spus la numirea acestora, la demitere e nul. Asta înseamnă că dacă DNA anchetează pe cineva, iar asta nu convine guvernului, ministrul de Justiție poate să-l demită pe șeful DNA fără alte comentarii din partea nimănui.

Asta este partea gravă a lucrurilor. Că președintele poate amîna decizia revocării oricît vrea, că nimeni nu îl obligă să o dea azi afară, că lui poate să-i și convină situația, pentru campania celui de-al doilea mandat (”eu am vrut s-o țin, dar nu am putut”), astea deja sînt amănunte, dacă și numai dacă NU ținem cont de oameni, ci de principii.

Știu că e greu să nu ții cont de oameni, cînd exact oamenii răsar în fața ta. Useriștii, ieri, de exemplu, cu ideea ”strălucită” să nu ținem cont de CCR. Apoi fostul președinte Băsescu, culmea, cu aceeași idee. Tocmai el, care s-a supus tuturor hotărîrilor CCR, chiar și atunci cînd nu-i conveneau. Tocmai el care, atunci cînd a venit vorba să aleagă între frate și justiție, a spus că alege justiția.

Ne pierdem cumpătul extrem de ușor și devenim astfel și extrem de manipulabili. Nu mai sesizăm, de exemplu, că justiția a fost deja făcută praf prin semnarea (oare de către cine?!?) protocoalelor cu SRI. Nu le-am dat de capăt nici acum, dar ce contează?! PSD subjugă politic justiția. Și noi nu vrem să fie PSD, copii răsfățați ce sîntem, oricine în afară de PSD.

Nu vrem nici să ținem cont că PSD a cîștigat alegerile, cele mai curate alegeri din istoria noastră postdecembristă. Nu vrem să ținem cont de nimic, nouă să nu ne-o ia pe Lulu de la DNA!

Lulu (LCK, șefa DNA), aflată la sfîrșit de mandat II, ar fi putut face singura mișcare care să salveze situația: să-și dea demisia. Mai are cîteva luni în fruntea instituției, ar fi cîștigat și puncte de imagine, președintele rămânea cu prerogativele intacte, ar fi fost perfect.

Dar nu. Cum să se întîmple așa ceva?!? Cum să facem ce vor ei?!?

Cum să se întîmple așa ceva cînd mase mari de cetățeni (au fost 2000 după cele mai optimiste numărători) pentru ca ea să NU plece demonstrează?

Părem pe zi ce trece mai slabi și mai neajutorați în lupta cu un PSD hotărît să încalece tot. Și de ce nu ar face-o, dacă are posibilitatea? Pentru că noi nu am făcut, la vremea noastră, și am crezut că impunem niște standarde de comportament democratic? Noi, în primul rînd, nu am avut niciodată rezultatul lor în alegeri. Apoi, noi avem grijă să dărîmăm cu conștiinciozitate tot ce am susținut ieri. Dar vrem să fie ca noi!

Problema e mai simplă decît pare: noi, noi toți, trebuie mai întîi și mai întîi să învățăm. Democrație, constituționalism (e posibil să fie și Constituția confuză și ăștia să profite), ordine instituțională, drepturi, libertăți și multe altele. Și trebuie să le învățăm la un nivel la care să fim foarte greu de manipulat și să știm de ce și cînd pierdem. Ca mai apoi, firește, să știm și ce avem de dres. Și de ales. Plecăm oricum cu un mare dezavantaj: PSD a furat startul chiar de la început, din 1990, cînd a și jucat, a și arbitrat.

PS: Președintele n-a plecat încă, mai are ceva de făcut. Participarea la seminarul „Abordarea celui de-al treilea obiectiv de dezvoltare durabilă: asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării pentru toți la toate vîrstele – dialog asupra politicilor“.

Haideți că sîntem salvați, durabil vom fi sănătoși.

PS: În asemenea ”logică” se scaldă opoziția.

Mihaela Baciu, Facebook:

Sica: Președintele este omul cel mai legitim care beneficiază din votul a jumătate plus unu a cetățenilor României cu drept de vot și care nu poate fi determinat să ia o decizie împotriva voinței oamenilor care i-au acordat mandatul…bla, bla, bla…

Desigur, asta-i valabil in 2018, dar n-a fost prin 2007, 2012, nu-i asa, domnu’ Sica?

Mai departe, tot Sica: Nu poate o Curte Constituțională, bla, bla, bla…să îl oblige pe președinte să facă ceva.

Nea Sica, Klaus nu are cum sa fie deasupra INSTITUTIEI CCR. Asa ca, daca hotararea actualilor membri CCR (aia sase) este ticaloasa si pune in pericol separatia puterilor in stat, independenta Justitiei, statul de drept, sa-si asume presedintele costul nerespectarii ei (doar beneficiaza de votul ala de care ai pomenit). Ca nu prea merge doar cu „nu-mi place”, „nu e buna”, „nu-mi convine”.

Domnul Șică este liderul liberal, nota mea.

 

Eliberați-l pe TOMMY ROBINSON! Marea Britanie a căzut. 29 mai 2018

Bine, bine, dar cine este Tommy Robinson? – veți întreba.

Tommy Robinson este un cetățean britanic, arestat săptămîna trecută, condamnat și încarcerat pentru 13 luni în numai O JUMĂTATE DE ORĂ.

Mai mult, despre Tommy Robinson NU ESTE PERMIS să se discute, nici măcar să se pomenească în presă, conform unei interdicții a aceluiași tribunal care l-a condamnat.

Dar ce a făcut Tommy Robinson să se ia asemenea decizii excepționale, am putea spune, dacă nu ar fi de-a dreptul de anii 50 în țările comuniste?

Tommy Robinson transmitea, pe 25 mai anul acesta, din fața Leeds Crown Court, procesul unei bande formate din 29 de islamiști, acuzați de violuri în grup asupra unor fete britanice, ademenite în fel și chip. De subliniat că atîta timp cît violatorii albi acționează solitar, islamicii sînt bine organizați în grupuri a căror ocupație chiar asta este, racolarea de tinere britanice în vederea violării lor în grup.

Cum chiar aceste procese nu suscită interesul mass media tradiționale, Tommy Robinson transmitea pentru a anunța populația Marii Britanii ce se întîmplă.

O ”crimă” de neconceput! Cum să știe omul de rînd cum sînt tratați islamicii la el acasă, chiar în Marea Britanie adică?! Cum și-a putut permite să treacă peste barierele comunicaționale instituite de guvernanți în vederea ascunderii adevărului?!

Presa de aproape peste tot tace complice. De frica asocierii cu ”extrema dreaptă”, etichetă lipită acum pe fruntea tuturor acelora care nu sînt de acord cu imigrația illegală și încearcă să facă cunoscute publicului faptele ”de arme” ale invadatorilor.

Limbajul nu numai că este cel mai ușor de modificat, dar este primul care este modificat. Așa că astăzi, în zilele noastre, cine nu susține necondiționat politica de la centru a imigrației masive ILEGALE, este ”fascist”, ”nazist”, ”de extremă dreaptă”.

Asum toate aceste epitete și cer eliberarea lui Tommy Robinson, încarcerat după toate standardele poliției politice est-europene a anilor 50, de neconceput pentru lumea liberă a anilor 2000+.  Și totuși, se întîmplă.

Marea Britanie a căzut. Brexitul a venit prea tîrziu pentru o țară tocată mărunt și de multă vreme de cochetarea cu ideea globalismului triumfător. Dacă Marea Britanie – ca de altfel nici o altă țară vestică ”avansată” – nu a fost atentă după primele ocheade aruncate islamiștilor ilegali, poate că își merită soarta.

Dar Tommy Robinson nu. Adevărul nu poate fi arestat. Adevărul nu poate fi nici măcar ascuns.

Aseară, cînd am semnat o petiție pentru eliberarea lui Tommy Robinson, ne apropiam ca număr de 500.000. În Marea Britanie, oamenii care înțeleg ce se dorește au ieșit în număr mare să protesteze. Adevărul nu poate fi nici oprit, nici arestat, nici împușcat.

Lupta lui Tommy Robinson este lupta pentru adevăr!

Later edit: petiția pentru eliberarea lui Tommy poate fi găsită aici:

https://www.change.org/p/theresa-may-mp-free-tommy-robinson

25-28 mai 2018. Avortul e crimă

Avortul e crimă. Punct. Adevărul nu e relativ, e unul singur și spune, evident, că avortul e crimă.

De ce s-a ajuns să se plîngă moartea Cearliilor de pe peste tot, dar moartea fetusului căruia îi bate inima este considerată o victorie a emancipării femeii? Nu știu. Nu știu, vorba vine. Nu-l doare, nu țipă, nu opune rezistență cînd e secționat absolut inuman în burta mamei?

Modul în care se face avortul ține de epoci trecute, în nici un caz de emancipare. Orice mod în care se face avortul, pentru că toate sînt de o barbarie cutremurătoare, de Ev Mediu, mascată în albul antiseptic din spitale.

Femeie fiind, nu am să înțeleg niciodată cruzimea generică a femeii care își ucide pruncul. Mai rău, care delegă pe altul să facă asta, plătind crima.

Ce s-a întîmplat în Irlanda nu e, așadar, decît o nouă victorie a barbariei și a lipsei de umanitate din noi. Pe care, clar, niște neterminați și neterminate o salută. Pentru că mamele lor, nici măcar nu e meritul lor personal, au lăsat cursul natural al vieții în desfășurarea lui firească, iar ei cred că astăzi pot vorbi pentru nenăscuți.

Cu fiecare asemenea ”victorie” progresistă ne întoarcem în Evul Mediu atît de hulit, și mai înainte. Mai cruzi și mai iresponsabili.

Și totuși, a nu fi legalizat avortul în România, imediat după revoluția din 1989, ar fi însemnat ce? Mai aveam nevoie de morți, uneori mamă și copil, mai eram săraci, continuam să nu avem mijloace contraceptive? Ce a determinat guvernanții de atunci să ia, printre primele măsuri, legalizarea avortului?

Libertatea. Sau iluzia libertății (România a fost singura țară socialistă cu avortul interzis). Asta aveau să pună pe masă, pe lîngă alte (pseudo)libertăți, pentru a accede la putere garniturile 2 și 3 (uneori și 4) ale partidului comunist și ale securității.

Nimeni, timp de 28 de ani, nu a făcut o adevărată campanie națională de conștientizare a faptului că avortul e crimă. Ca urmare, în timpul ăsta am mai pierdut o dată, ca număr, populația României, în avorturi.

Și totuși, soluția nu este interzicerea avortului. Soluția este lăsarea lui fără obiect. Convingerea femeilor că asta nu e o opțiune, deși e legală. Apelarea la toate mijloacele de ajutor pînă la a lua în discuție măcar problema avortului. Acceptarea conștientă a consecințelor faptelor tale. Răspunderea personală, în final.

Pentru că dacă avortul e în continuare văzut ca cea mai simplă modalitate de a scăpa de o sarcină nedorită, crima devine lege. Și unde oprim crima? La 14 săptămîni, la 16, cu puțin timp înainte de a naște (s-a pus problema în SUA, iar candidata democrată Clinton a spus că susține) ori chiar după naștere?

Marele pericol pe care îl reprezintă avortul ăsta este, relativizarea vieții. Oricine și oricînd, fără motive serioase, poate scăpa – legal! – de o viață care îl ”încurcă”.

Știu, mi se va spune că exagerez și că nici vorbă de așa ceva. Eliminăm numai ”un grup de celule”, ce crimă e asta?!

Nu. Nu exagerez. Nu eliminăm numai ”un grup de celule”, eliminăm o viață în plină evoluție. Cu cît vom conștientiza mai repede acest lucru, cu atît mai bine.

Marea provocare a dreptei românești (pentru că avortul a fost legalizat de bolșevici, prima dată în istorie în 1922, în URSS) rămîne să determine lumea să conștientizeze ce înseamnă avortul, nu să-l interzică. Dovada umanității noastre va fi respingerea avortului ca soluție, nu interzicerea lui. Pentru că dovada responsabilității umane (de care mulți fac așa un caz, neștiind nici măcar ce presupune) este să gîndim înainte de a acționa. Sau a executa.

Uciderea nenăscuților în pîntecele mamelor nu înseamnă astăzi altceva decît oroarea despre care învățăm că a fost făcută de Irod cel Mare, dacă învățăm. ”Eliberarea” atît de ușoară a femeii de ”povara” unei sarcini la care ea a contribuit conștient și, ca atare, de responsabilitatea derivată, nu e semn de emancipare, ci semn de întoarcere în tenebrele istoriei.

PS: În imagine aveți ”un grup de celule” în vîrstă de 10 săptămîni.

Later edit: adaug statusul de Facebook al lui Dragomir Daniel Tiberivs:

„Avortul e crimă în aceeași măsură în care în jurisprudența unei țări omorul unei gravide e considerat dublu homicid sau omor calificat. Ori consideri în ambele cazuri că fătul este persoană cu drept la viață ori scoți fătul nenăscut de la infracțiuni contra vieții. Nu există dublă măsură. Ori ori.

Bineînțeles fac referire la corectitudinea juridică (a nu se confunda cu corectitudinea politică).”

Discursul Ancăi Cernea la Varșovia

Preluare ÎLD.

Vineri 18 mai, Anca Cernea, medic și publicist la În Linie Dreaptă, președinte al Fundației Ioan Bărbuș, a primit la Varșovia, înmânată de mareșalul seimului polonez (echivalentul președintelui parlamentului), Marek Kuchciński, Medalia Curaj și Credibilitate pentru „promovarea curajoasă și credibilă a culturii poloneze în străinătate și pentru contribuția la crearea unei imagini pozitive a țării noastre”, conform unui comentariu publicat de acesta pe rețelele de socializare. „Laureata a subliniat că proiectul celor Trei Mări, care promovează alianța țărilor din regiunea noastră, cu respectul deplin al suveranității naționale, al identității religioase și culturale, trebuie să rămână o prioritate. Este în interesul nostru, dar și în interesul întregii Europe și al civilizației occidentale”, a adăugat Marek Kuchciński. 

”Stimate Domnule Mareșal (al Seimului, Marek Kuchciński), Stimată Doamnă Președinte (a Curții Constituționale, Julia Przyłębska), Stimată Doamnă Ministru (adjunct al Culturii, Wanda Zwinogrodzka), Stimate Domnule Profesor (Univ. MEP, Zdzisław Krasnodębski, Președintele Capitulului Medaliei „Curaj și Credibilitate”),

Doamnelor și domnilor,

Doresc să adresez sincere mulțumiri capitulului Medaliei „Curaj și credibilitate“ pentru că mi-a dăruit această distincție care mă onorează în mod deosebit. Îi mulțumesc din toată inima lui Bronislaw Wildstein pentru cuvintele sale frumoase.

Nu cred că am meritat această medalie.

Gestul Dumneavoastră deosebit de binevoitor față de modesta mea persoană îl consider mai mult ca pe o încurajare pentru activitatea viitoare pentru cauza prieteniei dintre Polonia și România, decât ca pe un premiu pentru vreun merit al meu.

De asemenea, doresc să vă spun că sunt foarte impresionată de Congresul „Polonia, un Mare proiect”.

O astfel de manifestare de forță intelectuală și culturală, la un asemenea nivel, nu este de conceput în nicio altă țară europeană.

Știu că sloganul electoral al Președintelui Lech Kaczyński a fost „Curaj și credibilitate“. Aceasta este o bună descriere a atitudinii sale.

În România l-am apreciat foarte mult pe Președintele Lech Kaczynski pentru viziunea sa politică, curajul și calitățile sale de conducător.

Nu putem uita că întotdeauna a stat în apărarea libertății și dreptății, că a reușit să salveze Georgia de invazia rusească în anul 2008, mobilizând o delegație a șefilor de stat din regiune să meargă la Tbilisi.

El a arătat în acest fel că solidaritatea și acțiunea comună a țărilor din Europa de Est pot înfrunta în mod eficient imperiul rusesc al răului.

Am fost profund șocați de ceea ce s-a întâmplat la Smolensk, doi ani mai târziu.

În afară de o mână de intelectuali, aproape nimeni în România nu a crezut că a fost un accident.

Cu toții, din primul moment, am vorbit imediat de „al doilea Katyn”.

Ziua de 10 aprilie 2010 a fost pentru Europa de Est ca 11 septembrie 2001 pentru Statele Unite.

Atunci am înțeles că nimic nu va mai fi la fel ca înainte.

Dacă așa ceva s-a putut întâmpla celei mai mari țări NATO din regiunea noastră, atunci înseamnă că toate lucrurile pe care le consideram drept sigure pot fi răsturnate în mod tragic în câteva minute.

Și recent redobândita libertate a Europei de Est este încă serios amenințată.

Puțin mai devreme, alături de mai mulți colegi, am creat un mic blog conservator. După dezastrul de la Smolensk, am început să scriem mult despre acesta.

Articolele noastre s-au bucurat de un interes deosebit, deoarece numai la noi se puteau găsi în limba română informații importante, ignorate în versiunea oficială a mass-media, despre circumstanțele dezastrului.

Datorită acestui lucru, micul nostru blog a devenit vizibil, a fuzionat cu un alt blog conservator mai mare, și astfel a fost creat portalul nostru de astăzi, ceva mai influent, „În linie dreaptă”.

Într-un anumit sens, istoria lui este legată de Polonia.

Și așa este până astăzi, cititorii noștri știu că, dacă nu vor minciunile din media mainstream, numai la noi pot găsi informații oneste despre ceea ce se întâmplă în Polonia.

Și acest lucru este important, mai ales că acum, Polonia este victima unei campanii de calomniere pe scară largă.

Cititorii noștri pot găsi, de asemenea, multe texte ale autorilor polonezi, traduse în limba română, în special articole și interviuri ale lui Bronislaw Wildstein.

Succesul lui Bronislaw Wildstein în România este semnificativ. Cuvintele sale înțelepte sunt citate cu apreciere în cercurile intelectuale conservatoare.

Lupta sa împotriva comunismului și post-comunismului este cunoscută și apreciată în mod deosebit.

Am învățat mult de la el. Îi datorăm mult.

Aș adăuga că, pentru noi, cei care avem privilegiul de a fi considerați de el ca prieteni, nu este numai un mentor de idei, ci, de asemenea, un model de comportament demn și nobil pe care încercăm să îl urmăm în alegerile noastre de viață.

Trebuie remarcat că, în general, interesul românilor pentru Polonia este mult mai mare decât cel al polonezilor pentru România.

Noi, cu colegii din redacția portalului nostru, privim spre Polonia cu o dragoste și o admirație deosebită.

Dar trebuie să recunosc sincer că nu numai din acest motiv scriem atât de mult despre țara Dumneavoastră și suntem atât de interesați de ideile Dumneavoastră.

Suntem patrioți români și scriem pentru a sluji mai întâi patriei noastre.

Credem că este în interesul României să urmeze exemplul Poloniei și să consolideze alianța cu Polonia.

Românii sunt un popor latin, în majoritate de confesiune ortodoxă.

Într-un anumit sens, suntem complementari polonezilor, care sunt un popor slav romano-catolic.

Potrivit sondajelor de opinie, marea majoritate a românilor împărtășesc opțiuni conservatoare, creștine, patriotice, favorizând o aplicare mai riguroasă a legii, sprijinind predarea religiei în școală și opunându-se „căsătoriei“ homosexuale.

În același timp, românii au o atitudine puternic negativă în privința Rusiei și sunt în mod hotărât pro-occidentali, în special pro-americani.

Din nefericire, practic nu există la noi o reprezentare politică adecvată a acestei majorități conservatoare. Alegerea este limitată la liberali și postcomuniști.

Ca și în Polonia, regimul comunist impus de sovietici a provocat masacrul elitelor noastre, distrugerea culturii, instituțiilor și economiei noastre.

În primii ani ai ocupației, societatea românească s-a opus masiv comunismului.

Rezistența armată a durat în munții noștri până în anii ’60.

Potrivit raportului comisiei convocate de președintele Traian Băsescu pentru studierea crimelor comunismului, două milioane de persoane, unu din opt cetățeni români, au fost arestate, deportate sau ucise în perioada comunistă.

Din păcate, spre deosebire de Polonia, care a fost victima unor crime chiar și mai mari, comise de germani și ruși, România, după această distrugere, nu și-a renăscut elitele sale autentice.

Poloniei i-a reușit acest lucru, mai ales datorită Bisericii Catolice Poloneze.

În cele mai întunecate zile ale comunismului, polonezii, cu credința lor statornică și curajul lor eroic, au luptat și au vărsat sânge și pentru noi, și pentru toate popoarele înrobite de sovietici, care sufereau în fiecare zi teroare și umilințe.

Nu vom uita niciodată cuvintele care au spart blestemul fricii și disperării, marcând începutul sfârșitului comunismului în Europa:

„Nu vă temeți!“ a spus, la începutul pontificatului său, un mare polonez, Sfântul Ioan Paul al II-lea, a cărui aniversare a nașterii o sărbătorim astăzi.

Îmi amintesc cum am plâns toți de bucurie când am aflat că noul Papă este polonez. Pentru noi era ca și cum ar fi fost român.

Douăzeci de ani mai târziu, sute de mii de români, în majoritate ortodocși, dar și mulți catolici, l-au primit la București, strigând: „Unitate!“: El a înțeles imediat și a strigat cu ei, „Unitate!“, „Unitate!“

Îmi amintesc cum în anii ’80 ascultam cu părinții mei la Radio Europa Liberă despre Polonia și Solidaritatea.

Atunci mama mea mi-a cumpărat primul manual de limba polonă și a spus că trebuie să învățăm limba și să mergem în Polonia, să vedem cum fac ei acolo și să ne pregătim pentru lupta împotriva comunismului și în România.

Așa am început să învăț polona – din păcate, după atâția ani, cu un efect destul de limitat, după cum puteți vedea.

Și astăzi avem încă multe de învățat de la modelul polonez, cum să luptăm războiul spiritual, cultural și politic – în așa fel încât să le câștigăm.

Avem cu polonezii experiențe istorice asemănătoare. Cunoaștem riscurile asociate cu aflarea pe hartă între Rusia și Germania.

Avem o abordare realistă în ceea ce privește Rusia. Societățile noastre resping ambițiile imperiale ale Rusiei lui Putin. Acordă o mare importanță participării noastre la NATO, în special alianței noastre cu Statele Unite.

După atâția ani de la prăbușirea oficială a comunismului, polonezii, ca și românii, încă mai trebuie să facă față amenințărilor interne grave moștenite de la acesta.

Este vorba de rețeaua fostei caste conducătoare și a poliției secrete din timpul comunismului, care sunt astăzi principalele surse ale corupției și crimei organizate din țările noastre. Ele distorsionează viața publică, răspândind ură prin minciuni și manipularea mass-media, amenințând statul de drept și chiar securitatea națională, din cauza legăturilor lor cu Rusia.

Dovada acestui fapt este opoziția intensă actuală împotriva reformei sistemului de justiție din Polonia. În România, s-a reușit introducerea acestei reforme acum câțiva ani, și s-a întâmplat la fel. Iar acum, când postcomuniștii s-au întors la putere, ei încearcă să răstoarne această reformă.

Românii și polonezii au și experiențe asemănătoare de a fi trădați de aliații occidentali și putem vedea cum mentalitatea Yaltei continuă în prezent.

Se pare că Uniunea Europeană preferă să coopereze cu sistemul postcomunist în țările Europei de Est și nu cu cercurile creștine conservatoare.

Mulți lideri occidentali actuali reprezintă mai degrabă produsul subversiunii ideologice sovietice a Occidentului decât Civilizația Occidentală, care este de neconceput fără rădăcinile sale creștine.

Și indiferent de problemele europene reale, cum ar fi criza economică și imigrația, cauzate de propriile greșeli și de abordarea ideologică, liderii Uniunii Europene găsesc timp pentru a condamna ritual guvernul polonez. Aceste procedee magice nu aduc efectul dorit, fiindcă Polonia nu se predă, ci doar slăbesc Uniunea Europeană și îi amenință supraviețuirea pe termen lung.

Între timp, Rusia a atacat Ucraina, se mândrește cu faptul că se înarmează și amenință răspicat țările noastre cu ocupația militară. Și continuă să submineze și să divizeze Occidentul.

În această situație, avem un interes ferm în consolidarea solidarității reciproce.

Așa cum a spus Benjamin Franklin, „we must all hang together or most assuredly we will all hang separately”.

Proiectul celor Trei Mări, promovând alianța țărilor din regiunea noastră, cu respectarea deplină a suveranității naționale, identității culturale și religioase, trebuie să fie o prioritate.

Este în interesul nostru, dar și în interesul Europei și al întregii Civilizații Occidentale.

Discursul președintelui Trump de anul trecut de la Varșovia a fost foarte important, ne-a asigurat că putem conta pe sprijinul american.

Dar, în discursul său, el s-a referit și la lucruri mai înalte și mai importante decât alianța politică, economică sau militară.

A vorbit despre credința în Dumnezeu, despre Civilizația Occidentală și despre valorile pe care este construită.

Aceasta are o mare importanță, pentru că în prezent, la o sută de ani de la aparițiile de la Fatima, rătăcirile Rusiei s-au răspândit în întreaga lume, provocând războaie și persecuții împotriva Bisericii, așa cum a spus Maica Domnului.

În Europa de Vest, episcopii și-au pierdut credința, intelectualii și-au pierdut rațiunea.

Așa cum vechiul marxism era bazat pe ura de clasă, în prezent ingineria socială neo-marxistă vrea să transforme natura umană, familia și societatea, și face acest lucru bazându-se pe resentimentele unor grupuri sociale, chipurile asuprite de altele și, prin aceasta, îndreptățite la privilegii.

Porțile Europei sunt larg deschise pentru Islam.

Doar pentru creștinism nu este loc.

Multe comunități occidentale care încă rămân creștine își pun speranțele în Putin, îl consideră noul Constantin, care va salva creștinătatea.

Ca și în vremea comunismului de tip vechi, împotriva actualei nebunii sinucigașe, speranța Europei este în Polonia.

Modelul polonez arată Europei că, dacă vrem să avem o politică sănătoasă, trebuie să avem o rațiune sănătoasă și o cultură sănătoasă. Pentru a avea o rațiune sănătoasă și o cultură sănătoasă, trebuie să avem o credință sănătoasă.

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt 6, 31-33)

Dumnezeu să binecuvânteze țările noastre și proiectele noastre comune.

Mulțumesc foarte mult.

 

Aici, de la 3:14:09, o puteți asculta pe Anca în limba polonă:

22-24 mai 2018. Testamentul seniorului

Consider o impietate să comentez acum pe marginea unui document istoric de o asemenea însemnătate. Remarc numai momentul apariției, cînd ne aflăm într-o situație mai grea decît cea din momentul în care a fost scris testamentul: între imperiul roșu de răsărit și imperiul roșu de apus, cu spectrul imperiului islamic peste tot. 

Sîntem prinși între imperii care luptă împotriva libetății, valoarea supremă în capitalism. Dacă ne vom mai ridica vreodată – și o vom face, ne vom ridica și pe acest document.

“În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să supraviețuiască dispariției lor. Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut. Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București. Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei pioase obligații. Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București. Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu, primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.

Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni. Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate(Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut. Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.Am încredere în viitorul României. Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice. Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.

Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:

Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc. Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.

Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea lui. Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini. Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care mi-a făcut infinite servicii. Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință. Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoștiință. Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr. Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le prevăd un viitor bun. Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri. Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.

Epilog

S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.

Câteva concluzii finale: cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 ( în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache, peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora. Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării. Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism. Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului (înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii( sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină (teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive. Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“ Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare! “). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte

Corneliu Coposu

Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994”

Două doamne. 20 – 21 mai 2018

I. Pentru că mai avem nevoie și de vești bune.

Anca Maria Cernea, Președinta Fundației Ioan Bărbuș, medic și autor pe blogul În Linie Dreaptă (și prietena mea, mărturisesc cu modestie 🙂 ), a primit, din partea mareșalului Seimului polonez, Marek Tadeusz Kuchciński, medalia „Curaj si Credibilitate”, pentru o promovare de încredere a culturii poloneze în străinătate și pentru contribuția la o imagine pozitivă a țării.

Medalia a fost obținută și pentru promovarea alianței dintre țările noastre, cu păstrarea unei priorități din respectul pentru suveranitatea lor națională și identitatea lor culturală și religioasă. Ceea ce este nu numai în interesul celor două  țări, dar și în interesul întregii Europe și al civilizației occidentale.

Aici, o încercare video realizată împreună cu Costin, la sfîrșitul anului trecut.

II. Pentru că avem nevoie de adevăr.

Vineri, am stat la masă cu o doamnă care nu are cont Facebook. Și trăiește foarte bine, da.

La un moment dat, îmi spune:

– Tu ce pretenții ai de la Luluța? Luluța, pe care o cunosc personal, e o fostă sportivă, o fată simplă. Îi plac locul I și zdrăngănelele, ca medaliile. Ea vrea, ca orice sportiv, să cîștige, asta-i tot.

Și uite așa, cu sportul, facem praf justiția, i-am răspuns. Nici măcar nu le-a fost greu.

A ridicat din umeri a ”n-ai de unde, n-ai cu cine” și am continuat să bem, să mîncăm și să rîdem.

Ceea ce, surprinzător poate, fac oamenii de dreapta cînd se adună. 😀