Author Archives → Florina Neghina

Ce stim despre ce se intimpla in Republica Moldova?

De la președintele în funcție al României, Klaus Iohannis, în afară de faptul că urmărește cu atenție situația, ce a declarat în discursul rostit cu prilejul sărbătoririi Unirii, în 24 ianuarie curent, la Iași:

Suntem la câțiva kilometri de frontiera cu Republica Moldova și cred că este un moment potrivit pentru a ne îndrepta gândurile către frații noștri de peste Prut. Istoria și limba comune contribuie la consolidarea identităţii şi solidarității dintre statele noastre. Vă asigur că România sprijină cu tot ce este posibil aspirațiile europene ale Republicii Moldova şi rămâne un partener de încredere.

Bun, cum distanța o știm, sprijinul ”cu tot ce este posibil” mai puțin, iar eu zic că cine știe exact ce se petrece în Moldova știe și care-i treaba în Siria, să ne îndreptăm pentru lămuriri spre surse bine informate și credibile.

1. Marcela Țușcă, autoarea articolului ”Falsa neutralitate geopolitică, o capcană rusească pentru Republica Moldova, pe care vi-l recomand și din care selectez:

Este adevărat că PD și PLDM au purtat label-ul „pro-european”. Tot la fel de adevărat poate fi că Moscova a încurajat, menținut și instrumentalizat coruptibilitatea unor japițe de-o calitate morală și politică și-așa sub-mediocră (Filat, Plahotniuc) pentru a compromite acel label. De aici și acuzațiile convenabile la adresa Vestului și a României că au susținut o guvernare coruptă, cînd nu s-a avut încotro decît să se susțină, dezinteresat și cît s-a putut, Alianta pentru integrare Europeana (AIE), adică s-a lucrat cu materialul clientului, în lipsa oricărei alternative.

Societatea nu trebuie dezbinată pe „false clivaje” Est-Vest! De aceea și Goșu a rezolvat problema identitară în Moldova, unind moldovenii și rușii contra oligarhiei! Și Iurie Roșca e fericit că stînga s-a unit cu dreapta, pentru a lupta cu înverșunare contra globalizării și imperialismului american: „Jurnalistul şi politicianul Iurie Roşca, susţine că adevăratul inamic al Republicii Moldova este globalizarea şi tendinţele imperialiste globale americane.” (sputnik) „Politicianul a mai spus că la ora actuală se înregistrează o premieră absolută în istoria Republicii Moldova: unirea forţelor de stânga şi de dreapta într-o amplă acţiune de protest împotriva actualei guvernări.” (deschide.md)

Ciudat că izbucnirile de speranță legate de această istorică alianță cu stîngu-n-dreptu vin și dinspre „analiștii” din Germania.

2. Liviu G. Stan, – ”Protestele de la Chișinău pe înțelesul tuturor”:

Orice cititor neavizat din România vede în protestele de la Chişinău din aceste zile doar un haos de sensuri. Şi pe bună dreptate. Cum se poate face ordine în aceste sensuri disparate? Să ne orientăm după ceea ce ne oferă strada.

Articolul integral pe infoprut.ro.

Și în final, un mesaj din partea lui Paul Dragoș Aligică:

Toata solidaritatea, toata admiratia si toata recunostinta pentru minoritatea unionista din Republica Moldova. Stim cum e sa fii o minoritate impingand contra curentului majoritar un proiect, un ideal, o idee; cunoastem acest tip de situatii pe care le traiti acum si recunostem sentimentul produs de contemplarea majoritarilor si majoritatilor iresponsabile, oportuniste sau pur si simplu irational-confuze si a cozilor de topor adiacente confuziei respective. Este si conditia noastra in Romania. Asta a fost, este si va ramane asa.

Indiferent de cum se vor sfarsi lucrurile, e bine sa notam ca ceea ce faceti si spuneti zilele acestea nu a trecut neobservat si nerecunoscut cu gratitudine, respect si admiratie.

(Foto: infoprut.ro)

Presedintele – atentie si preocupare

Scriam în 15 ianuarie, pe Facebook, că la cum urmărește totul cu mare atenție și preocupare, președintele și-a ratat cariera. Detectiv particular trebuia să fie. Sau cameră video instalată pe stradă. Între timp, a intervenit situația excepțională din Republica Moldova, din 20 ianuarie, cu demonstrații de stradă violente, cap spart, al lui Mihai Ghimpu, pătrunderea în clădirea parlamentului, urmată de evacuarea acestuia și, într-un final, depunerea jurămîntului de către guvern, aproape de miezul nopții, în secret.

N-am știut în acele momente ce face președintele, așa că am notat, tot pe Facebook, să așteptăm poziția Poloniei (al cărui președinte declarase deja că Moldova ar trebui să fie prezentă la summitul NATO de la Varșovia) în privința a ce se întîmplă în Moldova, președintele nostru fiind în afara orelor de program. Și în afara oricărei situații care ne privește, în general. M-am înșelat. Și cînd am bănuit că e ocupat cu exersarea discursului pentru 24 ianuarie și cu pașii pentru Hora Unirii. A doua zi, după declarațiile la cald, din timpul evenimentelor, ale Ambasadei SUA la Chișinău și diplomației europene, prin Federica Mogherini, am aflat că președintele, așa cum ne-a obișnuit deja, urmărește – cum altfel decît cu atenție?! – ”evoluția de pe scena politică” moldovenească.

Ca atare, Dorelian Bellu a sintetizat activitatea președintelui, după cum puteți vedea mai jos, și a ajuns la o concluzie optimistă: ”bine că are pe cineva care-l spală, îl schimbă, îi dă de mâncare.”

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=952104351493901&set=a.111606638877014.6472.100000830348841&type=3&theater” mbottom=”50″]

Ce-ar mai fi de spus? Că poate n-ar fi rău să scrie și pe mașinile oficiale cu care se deplasează, după modelul Poliției Române (”siguranță și încredere”), ”Președintele – atenție și preocupare”.

PS: Ce scriam acum exact un an:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/792057977531543″ mbottom=”50″]

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)

‘Cand timpul sta pe loc’. Noi ne putem misca?

Noi cine, noi cîți? Noi toți. Toți cei care putem, toți cei care considerăm că merită să investim în producția unui spectacol de teatru independent.

Ce spectacol? „Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies, cu Mihaela Sîrbu, Șerban Pavlu, Claudiu Istodor și Diana Roman, traducerea și regia Bogdan Budeș, la Teatrul de Artă București. 

Încotro să ne mișcăm noi? La bancă. Pentru realizarea spectacolului, putem contribui cu minimum 10, 20, 40, 50 de euro. Detaliile tehnice le găsiți mai jos.

De ce să facem posibil un spectacol de teatru independent? Regizorul și traducătorul Bogdan Budeș spune, într-un argument pe care îl găsiți integral aici, printre altele:

Să fiu sincer, nu știu de ce ați face-o fiecare din voi. Știu ce m-ar face pe mine să dau bani pentru o producție teatrală: SATISFACȚIA că spectacolul a fost făcut posibil și datorită mie combinată cu PLĂCEREA că și alții se BUCURĂ de rezultatul contribuției mele. E puțin lucru? Pentru mine, ca regizor și traducător de teatru, emoțiile – în sensul înalt al cuvîntului – sunt expresia desăvîrșită a ființei umane. De aceea, satisfacția de a face un spectacol de teatru posibil și plăcerea spectatorilor sunt, oricît ar suna de bombastic, bucuria supremă.

De ce cred eu că merită să-l facem posibil? Înainte de orice, pentru că este o inițiativă privată și, ca orice inițiativă privată – respectiv ieșirea de sub tutela statului – merită în primul rînd atenție, apoi încurajare și, dacă se poate, susținere materială, concretă. Pentru că sînt implicați oameni care nu cer finanțare din bugetul de stat sau din cele locale, din banii tuturor, ci ne invită să fim parte a unui proiect cultural. Ne oferă posibilitatea, cu eleganță, să facem ce dorim cu banii noștri.

De ce această inițiativă privată? Am văzut ambele spectacole montate pînă acum de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă. „Și veni bărbatul la femeie” și „Dureri fantomă”. Sînt bijuterii artistice, artă chinezească pe bob de orez, atît de meticulos lucrate, și nu cred că veți regreta dacă mergeți să le vedeți. Teatrul de Artă, la rîndul lui, este rezultatul curajului și pasiunii unui om, George Constantinescu, pe care îl puteți descoperi în afara scenei, printre altele, și în acest fragment de interviu, „De aici înainte, avem ce face în viața asta”.

Scriam cu aproape un an în urmă, după încîntarea numită „Și veni bărbatul  la femeie”, într-o cronică politico-teatrală:

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Recomandări mai sînt, una de la Paul Dragoș Aligică, aici, iar altele pe revistacultura.ro, webcultura.ro, muzesiarme.ro, port.ro, iar un interesant interviu cu regizorul și traducătorul Bogdan Budeș puteți citi aici.

Și acum, detaliile tehnice.

Sîmbătă, 16 ianuarie, la ora 15.30, va avea loc un spectacol-lectură, destinat ÎN SPECIAL potențialilor prieteni-producători, adică acelor spectatori dispuși să contribuie financiar la producerea spectacolului. Contribuțiile financiare însemnînd:

Modalități de sprijinire financiară a producției spectacolului „Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies

Minimum 10 € (prieten producător)
• 1 loc la premiera oficială
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră

Minimum 20 € (prieten-bun producător)
• 2 locuri la premiera oficială
• meționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră

Minimum 40 € (prieten-drag producător)
• 4 locuri la premiera oficială cu posibilitatea alegerii locurilor în sală
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră
• participarea la una dintre repetițiile generale
• 2 locuri la una din reprezentațiile următoare pentru a fi oferite cadou unui prieten sau prietene cu o ocazie la alegere (zi de naștere, onomastică etc.)

Minimum 50 € (prieten-de-nădejde producător)
• 6 locuri la premiera oficială cu posibilitatea alegerii locurilor în sală
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• participarea la petrecerea organizată după premieră
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la una dintre repetițiile generale
• 4 locuri la una din reprezentațiile următoare pentru a fi oferite cadou unor prieteni sau prietene cu o ocazie la alegere zi de naștere, onomastică etc.

Contribuțiile vor fi virate într-unul din următoarele conturi, la alegere, cu mențiunea „PRODUCȚIE SPECTACOL TEATRU”:

CONT LEI (Deschis la Banca Raiffeisen)
RO40 RZBR 0000 0600 0662 0214
Titular cont: BOGDAN BUDEȘ
sau
CONT EURO (Deschis la Banca Raiffeisen)
RO56 RZBR 0000 0600 1492 7976
Titular cont: BOGDAN BUDEȘ

COD SWIFT: RZBR ROBU

Iar în final, sinopsisul.

„Când timpul stă pe loc” (Time Stands Still) este o piesă de teatru a cărei acțiune se petrece în Williamsburg (Brooklyn), New York. Acțiunea este centrată pe două cupluri: Sarah Goodwin (Mihaela Sirbu) și James Dodd (Serban Pavlu), pe de o parte, și Richard Ehrlich (Claudiu Istodor) și Mandy Bloom (Diana Roman), pe de altă parte. Sarah, fotoreporter de război, și James, scriitor și jurnalist, întorși din Irak, încearcă să se readapteze vieții civile. Sarah a fost de curînd externată din spital după ce a supraviețuit exploziei unei mine pe un drum din Irak. Pentru Sarah este greu nu numai să se (re)obișnuiască cu noua sa viață schimbată de rănile provocate în explozie, dar și să reia viața domestică pe care o lăsase în urmă când plecase în Orientul Mijlociu. În vreme ce James este mulțumit să scrie acasă și să se uite la filme, sufletul Sarei a rămas în Irak. Richard este un prieten apropiat al lui James și Sarah fiind, totodată, editorul lor la revistă. De curînd, a început să aibă o relație cu o femeie mult mai tînără decît el, Mandy. Ea lucrează ca organizator de evenimente, o profesie aparent lipsită de importanță după ce ai trecut prin ororile războiului; tinerețea și lipsa ei de experiență par insuportabile pentru Sarah și James. Pe parcursul piesei, relațiile în interiorul celor două cupluri evoluează și asistăm la răsturnări neașteptate de situație: în cuplul aparent solid (sunt împreună de nouă ani) format de Sarah și James intervine o fisură datorată unei întîmplări petrecute pe front, și care duce în cele din urmă la separare, în vreme ce în cuplul aparent fragil dintre Richard și Mandy (sunt împreună de nici patru luni), apariția unui copil îi apropie și mai mult. “Când timpul stă pe loc” este, mai presus de orice, o poveste de dragoste pe fundalul vremurilor pe care le trăim.

Să fie într-un ceas bun și să ne vedem la premieră! Dacă și noi ne mișcăm cu talent, se poate. 🙂 

 

Scuze si clarificari la nemti

Dorelian Bellu – Mondorama și dexonline.ro

1. Un politician ecologist din Saxonia atrage atenţia pe Twitter că refugiaţii aşteaptă la cozi în frig. Ministerul protecţiei sociale din landul respectiv răspunde: atunci când primeşti bani cadou şi vii de bunăvoie într-o ţară rece, trebuie să poţi suporta şi frigul.
În urma indignărilor, ministerul şi-a cerut scuze în mai multe rânduri pentru că mesajul i-ar aparţine unei angajate şi nu celor care în mod normal gestionează contul de twitter. S-a pornit o anchetă internă pentru aflarea acesteia.

2. Süddeutsche Zeitung, cel mai vândut cotidian german (400.000 de exemplare) are ca imagine a ediţiei de weekend o mână neagră care acoperă sexul unei femei. Textul care însoţeşte desenul e citat dintr-un psiholog: „Mulţi musulmani nu pot avea o interacţiune firească cu celălalt sex. Aceste întâlniri sunt de fiecare dată tensionate din punct de vedere sexual. De aici şi excesele de la Köln.”
Acuzată de rasism, publicaţia a dat explicaţii şi şi-a cerut iertare cititorilor.

3. Săptămânalul Focus are coperta cu titlul „Femeile acuză. Suntem mai departe toleranţi sau deja orbi?” şi o imagine care transmite aceeaşi idee: urme de mâini pe corpul gol al unei femei. Aceleaşi acuze de rasism, dar publicaţia nu şi-a cerut scuze.

suddeutsche zeitung agresiuni koln

Primaria scutura trandafirii. De zapada.

Zilele trecute, Ministerul Afacerilor Externe informa cetățenii români care voiau să călătoarească sau care se aflau în Bulgaria asupra condițiilor meteorologice, respectiv cod galben pentru zăpadă, polei și vînt puternic în anumite județe din țara vecină. Din păcate, nici o autoritate a statului nu emitea avertizare de călătorie pentru cetățenii care doreau să viziteze pe cineva în cartierele bucureștene Drumul Taberei și Militari și pe cei care locuiesc acolo, pentru îngheț în apartamente.

Pe Facebook ni s-a sugerat să ieșim în stradă, să protestăm, dacă tot înghețăm în case. Bine, bine, dar unde? La RADET sau la ELCEN, care parcă se joacă de-a suniții și șiiții? Dacă ne declaram refugiați, ne primea cineva din cartierele învecinate sau trebuia să mărșăluim și noi, conform trendului, spre cele mai îndepărtate?

După patru zile și posibila semnare a unui armistițiu, problema s-a rezolvat, dar s-a adîncit misterul. La primărie au înghețat sinapsele sau nici măcar nu există? Atenție, urmează imagini șocante!

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/c.catalinvoicu/videos/792438547529494/” mbottom=”50″]

De reținut. Pe cine să scuturăm noi la primăvară, cînd votăm.

Experiment Facebook. ‘Moarte evreilor’ este permis, ‘Moarte musulmanilor’ nu.

Urmăriți videoclipul de mai jos, un experiment realizat de Israel Law Center. Pentru fapte identice, urmările sînt complet diferite. Este una din cele mai bune dovezi ale manipulării la care sîntem supuși, ale permanentei înclinări a balanței, chiar atunci cînd este vorba despre incitare la ură și chiar crimă, în favoarea unora și în detrimentul celorlalți, ale solidarizării cu călăul, respectiv ale condamnării victimei, dacă ținem cont de istoria, patternul comportamental și civilizațional ale celor două părți în discuție.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/709491732434343/videos/1105824379467741/?__mref=message_bubble” mbottom=”50″]

Și acum. La nici o lună de la atentatele teroriste de la Paris, din 13 noiembrie 2015, revendicate de ISIS și care au lăsat în urmă 130 de morți și o teroare nemaiîntîlnită pe continent de la sfîrșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, și aparent ca reacție la declarațiile candidatului republican Donald Trump la alegerile prezidențiale de anul acesta, Mark Zuckerberg își declara întregul sprijin față de musulmani – a căror frică legată de eventuale persecuții și-o putea imagina – și îi asigura că vor fi întotdeauna bineveniți pe rețeaua socială al cărei fondator și CEO este.

After the Paris attacks and hate this week, I can only imagine the fear Muslims feel that they will be persecuted for the actions of others.

If you’re a Muslim in this community, as the leader of Facebook I want you to know that you are always welcome here and that we will fight to protect your rights and create a peaceful and safe environment for you. – The Guardian

Inclusiv dreptul de a incita la ură și chiar la crimă, conform filmului de mai sus? În plus:

As a Jew, my parents taught me that we must stand up against attacks on all communities. Even if an attack isn’t against you today, in time attacks on freedom for anyone will hurt everyone.

Ei, asta-i culmea! Carevasăzică una spunem și alta facem. Ba mai mult, mult mai mult. Recunoaște valorile familiei în care a crescut, valori ale familiei și civilizației iudaice. Și cu toate acestea, pe rețeaua socială pe care o păstorește, este permisă incitarea la crimă exact împotriva purtătorilor acestor valori, evreii.

Precizare. Nu sînt deloc o susținătoare a lui Donald Trump, dimpotrivă, consider că parazitează campania preliminară desemnării candidatului republican pentru Casa Albă. Dar asta nu înseamnă să nu constat disproporționalitatea între declarația lui, care privea strict accesul musulmanilor pe teritoriul american, și asta ca urmare a numeroaselor atacuri teroriste comise de aceștia, nicidecum instigare la ură, pe de o parte, și tolerarea unui discurs care incită la ură și crimă împotriva evreilor, pe Facebook, pe de altă parte.

PS: Intru intimpinarea eventualelor comentarii ”inteligente”, în care să mi se spună că Mark Zuckerberg nu se ocupă personal de solicitările privind eliminarea unor pagini: ar trebui. Ar trebui, conform declarațiilor pe care le face, să se asigure că este acordat tratament egal în situații similare.

UPDATE:

Facebook finally caves on anti-Israel hate pages – algemeiner.com

La o săptămînă după ce pagina ”Stop Palestinians” a fost ștearsă de pe rețeaua socială, imediat după reportul privind conținutul, Facebook a anunțat inițiatorii experimentului că nici pagina ”Stop Israelis” nu mai există. Cum postările pe cele două pagini au fost identice în termeni de incitare la ură și crimă, explicația Facebook că a fost o greșeală eliminarea imediată a uneia și păstrarea celeilalte este greu de înțeles și de admis. Cu atît mai mult cu cît ”Stop Israelis” nu mai există în urma scandalului iscat de dubla măsură cu care rețeaua socială tratează subiecte identice.

“Unfortunately we do not believe it was a simple ‘mistake’ as Israelis and Jews worldwide have been relentlessly protesting that Facebook is completely unresponsive to this type of Palestinian incitement to violence,” said Shurat HaDin founder and Israeli attorney, Nitsana Darshan-Leitner. “Two months ago we filed a lawsuit in the New York State Supreme Court on behalf of over 20,000 Israeli citizens, seeking an injunction against Facebook for “intentionally disregarding the widespread incitement and calls for murder of Jews being posted on its web pages by Palestinians.  This simple experiment and its results speak for themselves.”

Găsiți articolul integral aici.

Doua niveluri ale lasitatii

Dorelian Bellu, Mondorama și dexonline.ro:

Una este laşitatea sinonimă cu frica, pe care poţi s-o înţelegi, pe care o auzeam, de pildă în comunism: nu pot, mi-e teamă, am familie, copii, mai bine stau şi-mi văd de treabă. Este o laşitate pe care nu poţi s-o condamni pentru că presupune o lipsă – a curajului – pe care nu e normal să o impuţi altora; această laşitate este de multe ori recunoscută, încă un motiv pentru care e pasabilă.

Mai este însă o laşitate ticăloasă, de neiertat, în care victima nu doar că refuză să se revolte împotriva răului pe care-l ştie, dar, pretinzând că o face, generalizează inventând vinovaţi acolo unde nu sunt, doar pentru a mima ipocrit curajul. Este o tehnică meschină, de a-i scoate pe toţi vinovaţi atunci când ţi-e frică să indici precis sursa răului. Ce au făcut cei de la Charlie Hebdo cu caricatura de copertă din acest număr comemorativ ţine de această din urmă formă de laşitate, care nu doar că nu este recunoscută umil, ci e negată ţanţoş.

Concret, resturile de oameni de la săptămânalul francez i-au reîncadrat pe asasini, care nu mai sunt adepţii islamismului, ci fanaticii religioşi în general. Pe copertă scrie „Criminalul continuă să umble liber”, dar criminalul din poză nu este Mohamed, în numele căruia s-a comis crima, ci un dumnezeu universal înarmat, de parcă auzi zilnic ştiri cu atrocităţi comise în numele tuturor religiilor.

Gândeşte-te la unul care vede că primarul îi fură oraşul, dar de frică să-l arate pe primar cu degetul, strigă că toţi politicienii fură. Cui foloseşte actul ăsta de curaj închipuit? De ce s-ar sinchisi primarul respectiv când e lăsat să se piardă într-o mulţime care nu poate fi trasă la răspundere? Sau e ca şi cum ai fi bătut de fanii unei echipe, iar reacţia ta e să spui că fotbalul e un sport al huliganilor, refuzând să identifici răul şi diluându-l în grupuri cu vinovaţi şi nevinovaţi la grămadă. Nu faci decât să-i serveşti cauzei lui şi să-l ajuţi să facă şi alte victime.

Asta au făcut acum cei de la Charlie Hebdo: ei nu doar că, paralizaţi de frică, au încetat să-l mai deseneze pe Mohamed – ăsta ar fi primul nivel al laşităţii, pe care puteai să-l înţelegi – dar au născocit şi alţi vinovaţi, ca să arate că nu curajul le lipseşte. Și pentru că nicio culme a ridicolului nu le e inaccesibilă, l-au prezentat fugind, cu panică pe chip, pe asasinul închipuit de mintea lor; tocmai ei care se ascund şi lansează de sub birouri fâsuri de caricaturi cu pretenţie de salve de tun.

(Foto: europe1.fr)

Happy New Fear?*

Anul a început, tradițional, cu foc. De artificii și cel mai mare, neprogramat, legat de lumea musulmană. În Dubai, un hotel de 63 de etaje a ars ca o torță, nici un mort, 14 răniți, au anunțat autoritățile. Bravo lor, uitați ce se întîmplă cînd îți exporți inteligența! Cum n-a fost motiv serios de panică și nici de suspin, jocul de artificii programat s-a desfășurat normal, potențat doar vizual de imprevizibilul care se desfășura alături.

În Europa, pentru echilibru, la Bruxelles n-a fost voie nici cu artificii. Pentru echilibru și pentru siguranță, numai cu două zile înainte fiind arestați doi suspecți care plănuiau atacuri teroriste în noaptea de anul nou. Trist.

Trist a fost și discursul Angelei Merkel, trist, nesigur și lăsînd impresia că încearcă să se convingă singură de cele rostite. De remarcat îndemnul de a vedea milionul – împlinit deja – de migranți ca oportunitate, pe care, în generozitatea-i, doamna cancelar o va împărți cu noi, conform cotelor alocate fiecărei țări. Pînă la urmă, s-ar putea să considere că trebuie să zicem și săru’ mîna pentru că ne vrea binele cu forța, iar noi ne străduim să rezistăm cu banalități precum calcule economice, argumente și întrebări stupide, din categoria ”bine, bine, dar cum procedăm concret?”.

Lumina a venit și de la răsărit, lumină la gura țevii, mai precis. În ajunul anului nou a ajuns și la noi vestea că Putin a autorizat angajații FSB să deschidă focul asupra mulțimilor, inclusiv în copii, femei și persoane cu dizabilități. Ceea ce aflasem deja de la un prieten, de pe Facebook, încă din 22 decembrie. Și de la care, ținînd cont de faptul că ce se mai întîmplă în Rusia nu apare imediat sau chiar deloc la noi și nici în presa occidentală, și de bariera de limbă, sper să vă mai povestesc, folosindu-mă de această prețioasă sursă de informare.

Revenind în Orientul Mijlociu, și tot la foc, după ce în a doua zi a anului, Arabia Saudită a executat prin decapitare 47 de persoane, printre care și un cleric șiit, iranienii i-au devastat și incendiat ambasada de la Teheran. Ca urmare, ieri, saudiții au anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu Iranul. Cu Putin care a mai declarat încă o dată că  NATO reprezintă o amenințare pentru Rusia, nu știu de ce să-mi fie frică mai tare: de ce s-ar putea întîmpla, ori de politicienii noștri, cu care, în funcții aflîndu-se, ar putea să ne prindă evenimente grave.

Pentru că, pe intern, singura veste bună a anului a venit de la revista Dilema, unde Sever Voinescu l-a înlocuit pe Mircea Vasilescu, fostul redactor-șef, care s-a retras, ceea ce înseamnă că revista nu va trage ”stînga”, nu mult, cel puțin.

Altfel, am început anul cu președintele în vacanță în Florida, cu el în frunte, urmat de parlamentari și aleșii locali cu salarii și pensii mărite, cu veșnica problemă a măririi salariului minim, cu număratul cîinilor la stînă, cu legea anti-fumat, cu aceeași problemă a plagiatelor, tot nerezolvată și, din nou pe tapet, cu teoria conspirației privind tragedia de la clubul Colectiv. Subiecte asupra cărora voi reveni.

În final, ceva deosebit, ceva românesc, ceva cu simțire. Omagiul membrilor UNPR adus conducătorului lor iubit, cu ocazia zilei de naștere, 2 ianuarie.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/UNPRRomania2015/videos/1514632158830870/” mbottom=”50″]

Și pentru că tot sîntem în Anul Maimuței, conform calendarului chinezesc, să mai lăsăm grijile și temerile deoparte și să ne veselim cu optimista doamnă europarlamentar Grapini.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/972643819472957″ mbottom=”50″]

UPDATE

A murit subit, la 58 de ani, șeful GRU (Serviciilor Secrete Militare din Rusia), conform comunicatului apărut pe site-ul Kremlinului, care nu specifică însă și cauza morții. I-o fi căzut ceva greu la stomac, o fi tras rece în piept, sigur, putem specula. Dar la ce ne folosește, cînd omul poate o fi făcut o depresie din cauza sancțiunilor privind călătoriile și conturile externe la care era supus de către UE și SUA?

*Din titlu nu-mi aparține decît semnul întrebării, altfel sintagma circulă pe Facebook, mi-a spus amica la care am găsit-o. Dar nu știu cui să-i atribui paternitatea.

(Foto: telegraph.co.uk)

La multe bucurii!

Pentru această cumpănă dintre ani, la care tot omu’ civilizat nu mai stă cu ochii pe ceas, ci pe codurile de alarmă teroristă – mulțumim, conducători europeni iubiți! – mi-am stors mintea, de noaptea trecută începînd, ce să vă zic, ce să vă urez pentru anul nou. În afară de ‘fie ca..’re ce-și dorește să primească, după minte și după suflet, după cum și-a așternut și după cum i se aliniază planetele, platanele, platourile, după cum îi dă Dumnezeu sau președintele naturii, ca să fiu și eu, în sfîrșit de an măcar, corectă politic. Că-i destulă nedreptate în lume, mi se pare, de exemplu, absolut incorect politic că în anumite părți ale globului a venit deja anul nou.

Și cum mă gîndeam așa, mi-am adus aminte că, atunci cînd eram mică, la mine veneau doi moși. De Crăciun venea moșul corespunzător sărbătorii, în familie, discret, iar pe 31 decembrie mai venea unul, Moș Gerilă. Ăsta din urmă venea cu plasa, la tata la serviciu, și din tot ce-mi punea acolo, nu mă interesa și nu îl așteptam decît pentru un singur cadou. O portocală cu frunzuliță. An de an, primeam în ultima zi a anului o portocală cu frunzuliță. Un an întreg așteptam acea portocală. Mai mîncam între timp și altele, cînd ai mei mai stăteau la o coadă, cînd mai dădeau de trei ori prețul pe kilogram, dar nici măcar una nu era precum portocala cu frunzuliță. Nici una nu avea gustul, aroma, culoarea aceleia, nici una nu fusese dorită și așteptată sute de zile. Nici o alta nu avea frunzuliță.

Așa că ce vă doresc acum e să aveți parte, în anul ăsta de-a venit deja la alții, cum ziceam și cum tot nu mă împac cu ideea, de multe bucurii la fel ca cele pe care mi le aduceau mie portocalele cu frunzuliță. Și să fiți deștepți și să vi le culegeți și singuri, pentru că acum se poate.

La mulți ani!

PS: Rezumatul evenimentelor externe 2015, secțiunea Europa, acum.

În Berlin, Mohammad stă liniștit, ghemuit pe vine și scuipă pe jos printr-o gaură dintre dinți.
Dintr-o dată, apare o zână și spune:
– Sunt zâna social-liberal socialistă! Am venit la tine ca să-ți îndeplinesc trei dorințe!
– Uite ce dinți am în gură! Vreau să-i am pe toți și reparați!
Nici n-a terminat bine Mohammad să rostească aceste cuvinte, că imediat a fost promulgată legea privind tratamentul și protetica gratuite pentru străinii asistați social, și gura lui a început să strălucească albă ca zăpada, cu un zâmbet ca de Hollywood.
– Mi-e dor de cele patru neveste și cei cincisprezece copii, precum și de părinți, frați și surori, și încă de părinții, frații și surorile soțiilor mele! Vreau ca noi toți să locuim într-o vilă de lux și să avem o mulțime de bani!
Nici n-a terminat bine, că Mohammad s-a pomenit într-o vilă frumoasă! Pe masă era textul legii cu privire la reîntregirea familiei pentru străinii asistați social și multe chitanțe bancare cu informații despre beneficiile primite. Casa era complet mobilată și utilată cu aparatura electrică necesară, în conformitate cu legea privind ajutorul pentru achiziționarea de mobilier și aparate de uz casnic, acordat străiniilor asistați social.
Fericit, Mohammad aproape că nu știe ce să mai ceară zânei la ultima dorință. Și a rugat-o:
– Vreau să fiu un german adevărat și nu numai de cetățenie. Vreau să fiu blond cu ochi albaștri și ca numele meu să fie Fritz Schulz!
Înainte de a termina de spus, toate au dispărut, iar el însuși s-a pomenit iar ghemuit și scuipând pe jos, printre dinții găuriți.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat-o el pe zână.
– Nu ți-e rușine, domnule Schulz, să cerșesti de la stat?! Trebuie să vă purtați singur de grijă! Mergeți și căutați-vă un loc de muncă!

(Foto: eskipaper.com)