PDL Inn

Monica Macovei a făcut ieri publice, pe blogul personal, propunerile sale de modificare a statutului PDL. Rezultat al muncii de un an, acestea au fost iniţial respinse dar, urmare a cererii domniei sale, a lui Cristian Preda şi a lui Sever Voinescu, Comisia de modificare a statutului a reluat discutarea lor şi o mare parte au fost deja acceptate. Subiectul articolului de faţă nu îl constituie, însă, modificările în sine, care, personal, mi se par extrem de importante, ci modul în care acestea au fost receptate pe Facebook  şi pe anumite bloguri pe care am putut să le parcurg.
Din start, doamna Macovei precizează că modificarea statutului PDL constituie semnalul clar pe care acest partid îl dă privind respectarea uneia dintre promisiunile electorale, şi anume aplicarea şi respectarea principiilor de integritate şi anticorupţie. Majoritatea comentariilor sînt laudative şi exprimă speranţa începutului asanării mediului politic românesc.
Dar, ah! – inevitabilul „dar”. Dincolo de felicitări şi Doamne ajută, scepticism. Acesta e de înţeles. Prea mult timp nu s-a făcut nimic şi de puţin timp se face prea puţin. În plus, numai modificarea statutului, în plan teoretic, e clar că nu va aduce schimbările pe care le dorim. De altfel, şi doamna Macovei atrage atenţia că aplicarea permanentă şi fără excepţii a modificărilor adoptate este cel mai important lucru. Să trecem, aşadar, de sloganul care guvernează de peste douăzeci de ani politica românească, „vorbe să fie, fapte, mai vedem noi”.
Ce mă deranjează, însă – aiurea, mă enervează de-a dreptul! –  este întrebarea dacă electoratul este pregătit pentru asemenea schimbări. Adică păguboasa şi, ţinînd cont de specificul a ceea ce înseamnă la noi politică postdecembristă, periculoasa gîndire în cicluri electorale. Cam cu un an înainte de alegeri, zmeul zmeilor cu urna-n gheare aruncă buzduganul şi feţii mai mult sau mai puţin frumoşi rămîn încremeniţi în ceea ce ştiu ei cel mai bine: apărarea cu găleţi şi pelerine, atacul cu păsări sacrificate şi presărarea de ulei şi zahăr pe poteca arhicunoscută. Că anemicele flăcări de brichete şi înţepăturile de pixuri nu se pun.
Şi cum electoratul e posibil să nu fie pregătit niciodată pe deplin, ce facem? Îl informăm şi-l educăm? Nu numai că durează, dar cum o facem? A, da, cu vorbe. Numai că electorii sînt ca turiştii, cu ce-i înveţi odată, cu asta rămîn pe vecie, orice le-ai spune după.  Şi atunci, ce-ar fi să gîndim practic, gospodăreşte? Să zicem că partidul este ca un hotel. Cam de două spre trei stele, aşa. Ani buni capacitatea de ocupare a fost fluctuantă de la sezon la sezon. Investiţii mari nu s-au făcut. Dotările sînt modeste. Personalul, amestecat, ca peste tot. Oameni şi oameni. Unii s-au angajat numai pentru ciubucuri grase şi din ele, la nevoie, au mai cumpărat o veioză eco, o scrumieră, o floare de plastic. Alţii n-au găsit alt loc de muncă şi se mulţumesc cu ce pică. Cîţiva s-au transferat de prin alte părţi şi emit pretenţii că de, au adus şi clientelă cu ei. În conducere sînt ăi de au venit primii, hîrşiţi în toate. Le poţi reproşa multe dar replică imediat că ei au ţinut unitatea funcţională permanent, ba, mai mult, au adus-o în topul preferinţelor turiştilor. Ceea ce e parţial adevărat, că, de fapt, au avut la un moment dat un pdg care le-a ridicat foarte mult cota. Ăsta avea nişte idei să urce hotelul pe la patru stele. Da’ n-a apucat, că a ajuns şef în staţiune şi acum, dacă se bagă, zic ceilalţi că-şi favorizează fostul loc de muncă şi ameninţă că-l dau jos din funcţie. La modernizare n-a renunţat, dar nu prea are cu cine. Iar directorii actuali aşa de mult ţin la posturi, că nici n-au observat că lumea nu mai vine la ei. Şi nici n-ar avea de ce să mai vină dacă nu oferă nimic în plus faţă de ceilalţi. Ba, mai mult, în vreme de criză au introdus condiţii austere că altfel nu se putea. Dar s-au dat cap în cap, buimaci pe holuri, cînd era vorba să ia vreo măsură care să nu-i ducă la faliment. Asta i-a uzat atît de mult că au devenit aproape nefrecventabili.  Acum au ajuns cam pe la 15 – 18% grad de ocupare, în timp ce concurenţa, care şi-a vopsit ţipător faţada în roşu predominant cu un pic de galben şi ce-o mai fi pe acolo, aşteaptă cu sufletul la gură aşa o afluenţă de turişti, că de, nu degeaba promite discounturi serioase şi mai iese şi cu taraba cu aperitive în faţa uşii principale.
Bun, ce-i de făcut? De urmat deviza „clientul nostru, stăpînul nostru”? Păi clientul majoritar s-a obişnuit să asculte manele în orele de linişte, să scuipe pe covor, să se îmbete şi să spargă mobilier, să stingă ţigara pe gresia din baie, să taie şi draperia dacă vrea lumină. Dacă-i reproşezi ceva, el ţipă mai tare şi ameninţă că se duce la ăilalţi. Că-i totuna. Saltele vechi şi aşternuturi rupte, nici măcar curate, aer stătut duhnind a diverse, uşi bălăngănindu-se-ntr-o balama, robinete defecte, oglinzi ciobite, mucegai. Reviste porno în sertare şi portocală de plastic pe televizor. Meniu sărăcăcios, ciorbă veche reîncălzită, musaca sleită, friptură din zgîrciuri, ouă cu surprize. Dacă vesela-i crăpată şi murdară, măcar cu tacîmurile să plece şi el în buzunar. Le lustruieşte acasă. Client needucat? Da. Dar obişnuit ca personalul să-i facă şmechereşte cu ochiul.
Numai că, scîrbit de mizerie, un alt client vrea altceva. Ceva ce nu găseşte în nici un caz în altă parte. Şi-atunci ce faci? Poţi să-i dai cu flit dar în scurt timp închizi prăvălia. A, vrei să nu ieşi de pe piaţă? Atunci fii deştept. Lasă managementul pe mîna cîtorva oameni pe care zi mersi că îi ai şi care vin cu o altă ofertă. Fă curăţenie generală, scapă de paraziţi. Deratizează, dezinfectează, repară ce se mai poate, mai investeşte în ceva dotări şi, mai ales, schimbă politica de cadre. Adu oameni pregătiţi în meserie, nu mai lucra cu amatori. Adu oameni cinstiţi, există, trebuie doar să-i vezi şi să le oferi posturi. Nu uita marketingul. Comunică eficient, fără bîlbe. Nu te opri la jumătatea rebranduirii, mergi pînă la capăt. Nu te uita în curtea celorlalţi, ai grijă de a ta.Întîi oferă, apoi pretinde. Numai aşa poţi sancţiona ulterior. Şi numai aşa vor întelege clienţii ce înseamnă calitatea. În timp, vor învăţa să o respecte şi vei fi foarte căutat.
E posibil, la început, să pierzi mulţi din cei vechi. E posibil, chiar, să închizi pentru un sezon. Dar merită.

Scena şi sala

Există o dezbatere recurentă privind coeziunea socială înainte şi după decembrie 1989. Dar se discută mult mai puţin despre prăpastia existentă între cei care ne-au condus în perioada comunistă şi cei care au făcut-o după, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Poate din cauza evidenţei că, antedecembrist, cei care se aflau la conducere nu aveau nici o legătură cu noi, în ciuda uneia dintre cele mai mari mistificări la care am asistat, cum că socialismul are în centrul preocupărilor omul. Ba, greşesc, de anumiţi oameni, deloc puţini, s-a ocupat în mod deosebit. Ca să nu mai vadă lumina zilei din celulele închisorilor sau din mormînt. Cu restul, marea majoritate, a fost mai simplu. Nu a trebuit decît să se asigure că stăm cuminţi în colivia numită RSR şi că nu răspundem neîntrebaţi. Şi, în fond, ne-au dat case şi locuri de muncă, ce ne mai trebuia mîncare, căldură, săpun, apă caldă, detergent, hîrtie igienică? Prea am fost şi noi pretenţioşi… Ba mai tînjeam şi la zborul păsărilor călătoare, şi la ciripitul lor nestingherit, şi la faptul că nu le impunea nimeni un număr anume de ouă în cuibar. Dar, în fine, tineri sau vîrstnici, ştiţi povestea aşa că trec mai departe, la ce mă interesează acum.
Şi anume: cît de mult i-aţi simţit receptivi la voi, la nevoile voastre, pe cei care au condus România după ’89? Cît consideraţi că au ţinut/ţin  cont de voi atît timp cît au fost/sînt la putere? Care dintre dorinţele şi aspiraţiile voastre au fost satisfăcute? Vi s-a dat, realmente, posibilitatea să fiţi ceea ce doreaţi, aici şi nu în alte părţi?
Eu consider că, imediat postdecembrist, conexiunea conducători- popor a fost cea mai mare capcană în care am fost atraşi. Şi prinşi. Aparenta doar, dar mult clamata grijă pentru noi nu a fost decît scena pe care s-a desfăşurat o piesă de valoare artistică îndoielnică şi de utilitate publică mult prea mică. Scenariul era oricum făcut dinainte, distribuţia se cunoştea, de asemenea, iar publicului avid de spectacol, dar încă docil şi necunoscător al adevăratelor valori, i s-a prezentat un spectacol prost dar cu decoruri care să-i ia ochii. Şi costume noi, da, începînd cu celebrul pulover roşu. Captivaţi de sclipiciul spectacolului, încîntaţi că putem da replică actorilor, mulţumiţi cu trataţia din antract, am cam scăpat din vedere ce se întîmplă în culise. Acolo, fără machiaj şi partitură, feriţi de ochii noştri, ei puseseră stăpînire pe teatru. Şi-l împărţeau. Între ei. Cînd noi plecam acasă, cît de cît mulţumiţi de reprezentaţie şi convinşi că aceiaşi sau alţii, din noul val de aspiranţi la celebritate, vor fi capabili să ne ofere mai mult, ei îşi umpleau sacii şi-i scoteau pe şest, încărcîndu-i în căruţe. Cu destinaţii mai mult sau mai puţin, ori deloc cunoscute nouă.
A, uitam. Aveau şi sufleur.
Treptat, aflînd noi că există şi un alt mod de relaţionare cu publicul şi sătui de aceleaşi figuri, am părăsit sala. Nu mai zic că şi plătisem toată distracţia şi nu numai în bani. Ne-a costat ani buni din viaţă.
Cînd sala a răsunat de ovaţii, în 1996, reuşisem, pentru prima dată, să vedem pe scenă actorii pe care noi îi dorisem. Montare modernă pe structură de teatru clasic, repertoriu schimbat, retorică austeră, decor minimalist cu icoană pe perete. Satisfacţie, emoţie, empatie. Tradiţional şi nou, într-o cuceritoare speranţă a drumului regăsit. Ceva bîlbe, e drept, peste care am trecut cu îngăduinţa şi răbdarea acordate debutanţilor. Pînă cînd personajul principal s-a împiedicat în căblăraia decorului. Grozăvia şi penibilul căderii, refuzul de a mai urca pe scenă, rezumate intr-un singur cuvînt: amatorism.
Şi pentru că nu am acceptat să asistăm la prestaţiile unui bufon, cu zîmbetul stins în lacrimă, ne-am întors, de nevoie, la kitsch-ul de dinainte. Nu a fost credibil, nu a fost flexibil, doar expresiv prin aducerea în prim plan a primadonei. Care a acaparat scena cu manierisme, strălucire ostentativă şi epidemică, umor strepezit, replici arogante şi mult roz. Regizor şi actor principal, acelaşi îmbătrînit speculant şcolit la teatrul de marionete. Constant cu sine însuşi, rostogolind aceleaşi pietre, prelucrînd lemnul conform singurei metode cunoscute, a creat un microunivers al lor şi a lăsat sala în beznă. Patru ani.
Şi a venit Băsescu. Vocaţie, hotărîre, charismă. Interactivitate reală, deschidere către alte spaţii, fermitate, cunoaştere. Coregrafie, ritm alert, consacrare rapidă. Umor, uneori grosolănie, personaje noi, feminine, pahare, ţigări, sentimente, boală. Viaţă. Cel mai important, speranţă. „Să trăiţi bine!” a fost seducător, dar ca orice altceva din categorie, perceput nuanţat. Tocmai de aceea a şi prins atît de repede şi pe atît de mulţi. Autentic ca figură centrală, sprijinit de o distribuţie nouă şi cu o altă viziune a mişcării scenice, dar nesusţinut de figuraţie. Personaj colectiv, aceasta din urmă se poticneşte la fiecare pas nou pe care trebuie să-l execute. Cade şi, ori dă înapoi, ori se ridică destul de confuz, neştiind încotro să o mai apuce. Doar încăpăţînarea unora amînă ultimul act. Băsescu priveşte constant către sală, sala urmăreşte întreaga scenă. Treptat, figuraţia monopolizează spaţiul şi bruiază dialogul el-noi pînă la a nu ne mai putea auzi. Galeria huiduie din ce în ce mai tare, îşi vrea proprii actori în rolurile principale. Dezamăgire, senzaţie de neputinţă, resemnare. Resemnare? Aparent, doar. În ciuda vacarmului, frînturi de comunicare se fac auzite. Sala e pierdută majoritar, dar cortina nu cade. Pentru că, după pasul făcut înapoi, la presiunea degringoladei generale, urmează o revenire în forţă.
Un alt guvern, un alt partid, o mişcare civică? Orice e posibil. E o spectaculoasă şi mult aşteptată aruncare în faţă a ultimelor resurse. Şi o ultimă şanşă ca noi să contăm pentru ei.

Guvernare la distanţă

Conform raportului întocmit de Institutul pentru Politici Publice privind activitatea parlamentară în sesiunea septembrie – decembrie 2010, dat publicităţii în ianuarie 2011, senatorul Crin Antonescu, preşedintele PNL, conduce – ehei, exact ce-i place! – plutonul de absenţi, cu o prezenţă la numai 3 voturi finale din 217, adică un procent de 1,4% din activitatea pe care ar fi trebuit sa o desfasoare. Sînt sigură că un procent atît de mic nu-i place, dar, de! – pentru procente mari se munceşte, nu doar se vorbeşte. În sesiunea anterioară, februarie – iunie 2010, a fost, de asemenea, fruntaş la capitolul absenţe, reuşind performanţa de a-l devansa pe senatorul Cătălin Voicu, care, după cum ştim, ar fi vrut dar n-a putut, el fiind obligat să semneze condica într-un cu totul alt loc. De remarcat faptul că senatorul Crin Antonescu este constant în ceea ce face, şi în perioada ultim menţionată înregistrînd tot 3 prezenţe. Aşadar, per total an 2010, 6 prezenţe la voturi finale în Senat. Deputatul Victor Ponta, preşedintele PSD, este clasat ceva mai prost decît colegul de uniune, un motiv în plus pentru a dori numai funcţia de prim ministru. Astfel, procentul prezenţei la voturi finale în Camera Deputaţilor fiind de – vai! – 0,9. Ceea ce inseamnă că, din 235 de asemenea voturi, el a fost prezent numai la 2. Locul obţinut în clasament: 5. Nici măcar n-a prins podiumul.

Foarte greu de înţeles aceste cifre, ţinînd cont de preocuparea celor doi pentru voturi şi procente. Şi de remarcat că despre nici unul nu am aflat că ar fi fost bolnav. Dar, in fine, să vedem şi cît încasează pentru munca, mă rog, să zicem, depusă, conform propriilor şi ultimelor declaraţii de avere:

  • Victor Ponta, datat şi semnat 22. 09. 2010: venituri din salarii Camera Deputaţilor, 15 677 RON; dacă vi se pare puţin, aflaţi din aceeaşi declaraţie că a mai încasat, în calitate de ministru la Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul, 62 157 RON;
  • Crin Antonescu, datat şi semnat 02. 11. 2010: indemnizaţie Senat, 63 578 RON.

Şi acum, declaraţiile celor doi, referitoare la subiectul în chestiune.

  • Victor Ponta: „Explicaţia (procentului de 0,9% prezenţă la voturile finale în cazul său – n.r.) este foarte simplă. Cei de la IPP ştiu foarte bine că de la momentul fraudării votului de către Roberta Anstastase la Legea pensiilor şi eu şi foarte mulţi alţii am refuzat să participăm la vot, pentru că nu suntem complici cu fraudele Robertei Anastase. Dacă cei de la IPP chiar vor să facă un bine ar trebui să pună topul celor care au furat voturi, pentru că eu am de gând în continuare, cu tot ce spun cei de la IPP, să nu particip la voturile conduse de Roberta Anastase.” – cu menţiunea că refuzul participării la vot a durat 8 săptămîni.
  • Crin Antonescu: „Dacă se urmărește de-a lungul timpului activitatea parlamentarilor, se poate observa că președinții de partid și alți membri cu funcții importante au un grad ridicat de absenteism. Cred că IPP nu ar trebui să se rezume la a număra prezențele dintr-o condică atunci când valuează activitatea unui parlamentar. Membrii partidului aflat la putere sunt, în principiu, constrânși să aibă prezență, ca să-și poată trece legile.“ – şi aici o menţiune: în august 2010, el s-a declarat “mînios” de reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, neştiind, la momentul respectiv, de unde va tăia, avînd în vedere faptul că veniturile sale sînt exclusiv bugetare.
Iar acum vă propun două experimente.
Primul: dacă observaţi că, la împărţirea rechizitelor, o colegă a luat mai multe pixuri pentru grupul ei de colegi, refuzaţi să mai veniţi la birou timp de opt săptămîni. Dacă vi se reproşează absenţele, atenţionaţi ferm conducerea că pînă nu anchetează furtul pixurilor, nu vă veţi prezenta la muncă.
Al doilea: nu deţineţi o funcţie de conducere la nivelul firmei în cadrul căreia activaţi, ba chiar faceţi parte dintr-un grup dizident. Nefiind interesul vostru să participaţi la luarea deciziilor, că doar vreţi să schimbaţi conducerea, nu vă prezentaţi la muncă. Şi precizaţi clar că activitatea nu trebuie, în nici un caz, să vă fie evaluată după condica de prezenţă, aceasta fiind un aspect cu totul irelevant pentru ceea ce faceţi. În cazul în care aveţi curajul de a încerca ceea ce vă propun şi veţi avea, totuşi, neplăceri, încercaţi să vă scoateţi cu replica “am luat exemplu de la cei doi oameni care vor să conducă România”. Ia vedeţi, merge?

Onoarea pierdută a pensionarilor militari

Atunci cînd cifrele spun că:
  • pensiile a 150 000  de rezervişti din Armată, Interne şi Securitate, reprezentînd mai puţin de 3% din totalul numărului total de pensionari, însumează anual circa1,2 miliarde de euro, adică 10% din bugetul total de pensii;
  • calculul acestor pensii s-a făcut procentual – 85% – din salariul brut din ultima lună sau din ultimele 6 luni, spre deosebire de calculul pentru ceilalţi pensionari, care se face corespunzător contribuţiilor făcute la bugetul de pensii pe parcursul întregii perioade de activitate;
  • din cele 29 181 pensii militare recalculate, 20 740 sînt în creştere şi 8 425 în scădere, defalcat, astfel: colonei –  2563 au creştere, 2820 au scădere, lt-col. – 2980 au crestere , 2377 scadere,  maiori – 2592 creştere, 2217 scădere , în funcţie de vechime, maiştri-militari – 3859 au creştere, 89 au scădere,  subofiţeri –  7586 au creştere, 216 au scădere  de pensie;
  • pensia medie a unui rezervist este de aproximativ 514 euro pe lună, comparativ cu 180 de euro pe lună, cît este media unei pensii de stat, adică de 2,4 ori mai mare,
Iar la acestea mai adăugăm că:
  • mulţi dintre aceştia au renunţat la cariera militară, încasînd, la pensionare fără stagiu complet, 12, 24 sau 36 de solde, preferînd siguranţa pensiei mari la o vîrstă pe care activitatea o caracterizează, nicicum statutul de pensionar;
  • cei cu stagiu complet au, în urma recalculării, creşteri de pensii;
  • faptul că au activat pe timp de pace ( e drept, au avut, unii dintre ei, ceva activitate în decembrie 1989), nepunîndu-se problema riscului pe care îl implică o zonă de război, cum este cazul celor care au fost sau sînt în Irak şi Afganistan;
  • unii dintre ei au făcut parte din Securitate, ceea ce ridică serioase probleme de ordin moral, în sensul în care cineva al cărui părinte, bunic, orice altă rudă, prieten, a fost persecutat sau torturat înainte de ’89, plăteşte astăzi, practic, prin intermediul statului, o parte din pensia torţionarului.
Faptul că astăzi, la ceremonia de la Iaşi, dedicată aniversării a 152 de ani de la Unirea Principatelor Române, unii dintre ei au huiduit în timpul intonării imnului naţional, nu numai că batjocoreşte onoarea militară pe care, după cum se vede, o cuantifică în bani, dar o aruncă cu mult sub a celei unei curve care se pretinde domnişoară numai pentru că medicina îi oferă posibilitatea refacerii himenului.
Surse:

Şansa PDL

Se vehiculează ideea că PDL ar sta mai bine în sondaje şi că actuala conjunctură creată de scandalul din PSD, precum şi aşa zisa dezbinare a opoziţiei i-ar fi favorabile la alegerile viitoare. Nu numai că nu cred acest lucru dar, în cazul în care ar fi adevărat, ar fi nociv de-a dreptul. Să le iau pe rînd. De ce nu cred? Nu voi comenta sondajele, cu atît mai mult cu cît nu am acces la cele destinate conducerii PDL. În plus, s-a discutat şi răsdiscutat volatilitatea procentelor în timp. Şi cum pînă în 2012 mai e cale lungă, cred că nu ar trebui să se îmbete nimeni cu apă chioară. Scandalul din PSD nu aduce, în fapt, nimic nou în ceea ce se întîmplă în acest partid. Este reeditarea unei piese deja jucate, cu aceleaşi personaje, aflate doar în funcţii diferite. Mircea Geoană şi-a acordat un interviu şi a stîrnit o furtună într-un pahar cu apă. Subiect extrem de ofertant pentru interminabile „analize” în mass media, în decorul politic românesc nu va schimba nimic sau, să zicem, mai nimic. Mai nimicul în cazul în care, puţin probabil însă, Mircea Geoană va părăsi PSD, exclus sau prin demisie. Să admitem că se va întîmpla asta. Şi? Va pleca actualul preşedinte al Senatului cu o grupare atît de semnificativă numeric din partid? Nu cred. Dar să zicem că s-ar întîmpla şi acest lucru. Cine l-ar urma? Reformiştii, se spune. Posibil. Numai că PSD numai de reformişti nu are nevoie, aşa că unde va fi paguba? Nu va fi. Nucleul dur al PSD rămîne neclintit. Observaţi cu atenţie cum s-a mobilizat exemplar întru neutralizarea elementului perturbator. În spatele şefuleţului este grupul compact al celor care nu doresc altceva decît să revină cu orice preţ la putere înspre binele personal, nu al statului social în numele căruia rostesc zilnic tirade menite doar să păcălească în continuare un electorat fidel, care abia aşteaptă pomenile mult promise. Analizaţi cu atenţie comportamentul lui Ponta. Da, băiatul pus în vitrină să facă gălăgie pentru cei mulţi şi năpăstuiţi, chipurile, are toate datele unui comunist autentic. Dacă, la vremea lor, v-au scandalizat „măi, animalule” şi număratul ouălor, v-au oripilat, cu siguranţă, asocierile PDL – fascism făcute de o bună bucată de vreme de către liderul PSD. A luat cineva din partid atitudine, măcar, împotriva acelor declaraţii? Nu. Şi cum din anii ‘ 30 încoace, comunismul cel mai feroce şi-a creat, practic, duşmanul, printr-o diabolică întorsătură de condei, în nazism şi fascism, cred că lucrurile devin clare. Să mai punem la socoteală cheguevarismele şi atitudinea aşa zis revoluţionară şi inepţiile complet iresponsabile şi antidemocratice ale respectivului? Să le punem. Ei bine, nu numai că nu a fost măcar lovit peste degeţele pentru aste isprăvi, dar în jurul lui sint adunaţi acum toţi greii partidului, în vîrf cu Iliescu, strîns uniţi să-l apere în disputa cu Geoană. Şi atunci, care-i şansa pe care o oferă PSD PDL-ului? Dezbinarea opoziţiei îmi pare o altă iluzie pe care sînt unii tentaţi să o ţină strîns la piept. E drept, induşi în eroare de frumosul din pădurea adormită a PNL-ului, care mai se lasă, mai nu vrea să se lase trezit de apetisanta gură roşie a PSD-ului. Atît despre Antonescu, cred că s-a dat deja prea multă atenţie zornăielilor de tinichea pe care le emite constant şi care rezistă, indiferent de starea vremii, doar fiindcă a fost urcat pe piedestal iar pe plăcuţă scrie „şef”. Şef al unui partid pe care analize pertinente îl descoperă a fi o simplă formă în permanentă căutare a fondului. E cuceritor, da, numele, liberal fiind o opţiune de bon ton în zilele noastre, dar unde-s principiile, unde-s soluţiile? Nu vă sună a gol? Ei bine, ce ar putea împiedica PSD şi PNL să se alieze împotriva PDL? Orgoliile supradimensionate ale liderilor? Posibil, dar cît contează, de fapt, aceştia? Pot fi daţi jos la fel de uşor cum au fost urcaţi în funcţiile respective. În schimb, ce ar putea foarte lesne să unească social-democraţii şi liberalii sînt interesele financiare, personale şi de grup, ale celor aflaţi cînd în umbră, cînd în lumină, dar permanent acolo, la baza sacilor cu finanţări. Aşadar, dansul nupţial tot la nuntă duce şi pentru că e nevoie şi de un martor, să nu uităm PC-ul. N-are procente dar are televiziuni şi ziar. Contează. Şi se oferă să facă onorurile la orice sindrofie i se pare profitabilă. Că doar nu imortalizează momentul din generozitate! Deci, eu cred că pînă la urmă va fi cu lăutari, deci, unde-i, din nou, şansa PDL-ului? Dar să zicem că democrat- liberalii ar avea, din cauza (da, da, din cauza) aparenţelor de acum, şansa unui scor bun la localele şi, mai ales, parlamentarele din 2012. Atunci ar fi ghinionul nostru. Procentele în plus aduse de o atare conjunctură nu înseamnă altceva decît un cîştig pe greşeala adversarului. În nici un caz un merit. Şi perpetuarea halucinantă a speculării slăbiciunii celorlalţi. Dacă asta este tot ce vă doriţi de la PDL şi, mai mult, dacă acesta este peisajul politic în care doriţi să se desfăşoare guvernările viitoare ale României, nu citiţi mai departe. Pentru că, în acest caz, faceţi parte din categoria celor pentru care reforma statului nu este decît o sintagmă cu care să defilaţi mîndri, dar în fundul gol. Aparent paradoxal, şansa noastră, însă, a celor care vrem într- adevăr reformă, este ca PDL să piardă alegerile viitoare. Numai în acest fel acest partid ar putea, pentru că nici aşa nu-i sigur dar măcar există o şansă, să se convulsioneze intern şi să înţeleagă exact ce se doreşte a fi şi, eventual, ce doreşte pentru România. Experienţa a demonstrat-o: în fruntea mesei fiind, împărţind bucatele, un Oltean, un Falcă sau un Solomon vor fi întotdeauna mai importanţi decît Macovei, Voinescu, Baconschi sau Preda. Primii nu doresc altceva decît ce ceea ce doresc şi cei din PSD şi PNL. Şi se uită la ceilalţi ca la nişte invitaţi de onoare, buni doar să se mîndrească cu ei, dar aşezaţi permanent la o masă paralelă. Primii discută despre bani, ceilalţi despre principii şi reformă. Din cînd în cînd, îşi mai aruncă o vorbă peste mese. Dar nu se aşează niciodată unii lîngă ceilalţi. Bun, o să spuneţi, şi de ce ar face-o nefiind la guvernare? Pentru că, într-o mare măsură, i-am forţa noi să o facă. Noi, cei care ne-am săturat de ceea ce cu duioşie amară numim „politică dîmboviţeană”. Noi, cei care dorim o dreaptă reală, structurată şi consolidată, nu o paradă de întîlniri la care să discutăm şi, odată plecaţi de acolo, să simţim gustul metalic al aceloraşi bani zdrăngănind în buzunarele celor care fac jocurile. Cum putem face asta? Simplu. Începînd de acum şi transmiţănd mesajul clar că nu vom mai vota un astfel de PDL. Nu votînd alte partide, ci doar nemaivotînd în cazul în care acest partid continuă să fie o dezamăgire pentru noi. Este, cred eu, singurul mijloc prin care cei care, în PDL fiind, urmăresc un singur lucru, să împartă bucatele şi nimic în plus, vor înţelege că noi vrem altceva. Şi da, de noi trebuie să le fie frică. Pentru că fără noi, fără voturile noastre, nu vor mai ajunge acolo unde îşi doresc. Şi această frică, să sperăm, îi va determina să se aşeze la aceeaşi masă cu cei care ne reprezintă pe noi. Şi nu numai atît, ci să îi determine să îi asculte, pentru că, de fapt, ne vor asculta pe noi. Şi să înţeleagă, precum în autenticele democraţii, că ei depind de noi şi nu invers. Este primul pas pe calea reformării statului. Numai că în timpul rămas la dispoziţie pînă la următoarele alegeri nu se vor putea face prea multe. S-ar putea, eventual, mima o deschidere către nucleul reformator. De aceea sînt necesari patru ani în opoziţie. Pentru ca totul să nu rămînă, în continuare, la nivel de intenţie. Dacă pentru construcţia unei drepte reale este nevoie să trecem prin avatarurile unei guvernări de stînga, sacrificiul nu este mare. La capătul acestui drum vom fi deja exorcizaţi.

Ponta sau iresponsabilitatea opoziţiei

Ne aflăm, cu certitudine, în plină desfăşurare a celei mai grave crize financiare din ultimii aproape 21 de ani şi, deloc de neglijat, într-o profundă criză a mentalului colectiv, din moment ce 61% dintre români, conform ultimului sondaj CSOP şi IICMER, consideră acum comunismul drept o idee bună. Dar cel mai mare pericol îl constituie, după părerea mea, iresponsabilitatea opoziţiei, care aruncă în derizoriu însăşi esenţa democraţiei. Susţin acest lucru ţinînd cont de faptele şi declaraţiile lui Victor Ponta, preşedintele PSD, partidul care, tot conform sondajelor, ar obţine cel mai mare procent la următoarele alegeri parlamentare.

În condiţiile în care partidul aflat la guvernare se erodează, în special datorită măsurilor de austeritate necesare situaţiei economice, nimic mai firesc decît orientarea electoratului către o alternativă responsabilă şi cu o abordare pozitivă şi realistă a stării de fapt la actuala majoritate parlamentară. Către ceea ce înseamnă, prin definiţie, opoziţia. Ceea ce, se pare, Victor Ponta nu înţelege, din moment ce declară, în 19 septembrie, că: „Eu nu vreau să fim alternativa la PDL. Nu vreau, pentru că ei au cîştigat alegerile prin fraudă, prin minţirea oamenilor. […] Nu vrem să fim alternativă la aşa ceva. Eu vreau să creăm noi un proiect pentru România şi cred că speranţa oamenilor se îndreaptă spre noi. Nu doar să schimbăm Guvernul Boc – Băsescu, ci şi să salvăm România din prăpastia în care ei au adus-o.” Trecînd peste modul în care s-au cîştigat alegerile – “sistemul de fraudare şi de furt” al PDL-ului “a funcţionat mai bine”, conform aceluiaşi – să vedem în ce constă proiectul PSD-ului privind salvarea României.

Din punct de vedere economic, există doar trei direcţii care ne sunt prezentate permanent: critica acerbă la adresa măsurilor de austeritate, denunţarea constantă a acordurilor cu FMI şi punerea pe tapet a impozitării progresive. Evident, critica nu este documentată cu cifre şi nici nu este oferită, tot cu cifre convingătoare, o alternativă. Impozitarea progresivă, conform calculelor economiştilor, ar nenoroci bugetul şi ar încuraja evaziunea fiscală. Despre un nou acord de împrumut cu FMI, Ponta ne spune doar că „e o crimă împotriva poporului român şi a viitorului nostru”, fără alte precizări. Nimic din sfera economicului nu este argumentat, tot ce ne spune este că vom avea de toate.Dar de unde bani? Că doar nu-şi închipuie cineva că vine PSD-ul cu ei de acasă! E absolut nesemnificativ, populism să fie.

În plan politic, lucrurile sunt la fel de confuze, eufemistic vorbind. Parlamentar şi şef de partid, jurist de formaţie, Victor Ponta îi trimite o scrisoare Preşedintelui Traian Băsescu, cerîndu-i să intervină în legătură cu presupusa fraudă de la votarea legii pensiilor. Să nu ştie, oare, că preşedintelui, conform Constituţiei, îi este interzis amestecul în situaţii de disciplină parlamentară şi că tocmai acolo, la Parlament, locul lui de muncă, există o Comisie juridică, de disciplină şi imunităţi, căreia ar fi trebuit să i se adreseze pentru soluţionarea problemei? Şi nu se opreşte aici. Sesizează Parchetul, în aceeaşi chestiune, dînd de înţeles nimic altceva decît faptul că nu cunoaşte că, în acest caz, o anchetă din partea acestei instituţii ar însemna imixtiune în treburile interne ale altei puteri a statului. Reţineţi, vă rog, Victor Ponta este procuror.

Urmează ceea ce pare, la prima vedere, obsesie maladivă: dispariţia din fruntea statului a Preşedintelui Traian Băsescu. Enunţată încă de la sfîrşitul lunii august, fără a se preciza, concret, motivele pentru care ar trebui demarată ca procedură, suspendarea preşedintelui capătă contur clar de ameninţare în ultimele zile. Dacă va promulga legea pensiilor, despre care spune, pe lîngă faptul nedovedit că a fost votată în mod fraudulos, că ar nenoroci milioane de români – neoferind, deja v-ati dat seama, şi explicaţii pertinente în acest sens -, Traian Băsescu va trebui, zice Ponta, să fie suspendat. Gafă impardonabilă din două motive. Primul: în cazul în care respectiva lege va fi declarată constituţională de către instanţa abilitată să o verifice, preşedintele nu are nici un motiv să nu o promulge. Al doilea: nediscutarea, în prealabil, cu partenerii de opoziţie care, evident, au fost luaţi pe nepregătite de anunţul făcut de şeful PSD. Să mai punem la socoteală faptul că, în Parlament, e puţin probabil să se voteze demararea procedurii de suspendare, ţinînd cont de actuala configuraţie politică şi de faptul că motivul demiterii, concret, nu se regăseşte în prevederile constituţionale?

Probabil conştient de faptul că cele de mai sus nu-l ajută să-şi atingă scopul, hiperactivul politician face declaraţii şocante care denotă un comportament cel puţin golănesc. 7 septembrie: „Îmi place apelul la revoluţie, […] mă bazez pe dumneavoastră în această bătălie şi mă bazez că după ce o să-l omorîm pe Băsescu o să vină toată lumea alături de noi […]”. În 21 septembrie Ponta ne anunţă că Băsescu nu mai este preşedintele ţării ci “un om care conduce un grup infracţional care luptă împotriva populaţiei României”. Mai aflăm despre preşedinte că este adevăratul iniţiator al fraudării la votul legii pensiilor, că este un cancer care trebuie extirpat, că e mai rău ca Ceauşescu, care măcar şi-a iubit ţara, pe cînd Băsescu ne urăşte pe toţi, în fine, că e hoţ, securist şi că, după ce vom răspunde invitaţiei de a-l da jos, vom începe să ne relaxăm cu toţii. Fabulos! Chiar dacă nu ne indică spa-ul, îl putem bănui.

Criza politică în care ar fi aruncată ţara şi afectarea gravă a credibilităţii ei externe, ca urmare a suspendării preşedintelui, nu-l preocupă cîtuşi de puţin pe Victor Ponta. Drept pentru care plusează chiar, chemînd cetăţenii în stradă în ziua votării moţiunii de cenzură şi solidarizîndu-se cu protestul ilegal al poliţiştilor. Să fie inconştienţă?

Dacă luăm în considerare lipsa de dovezi pentru fiecare acuzaţie făcută, nefundamentarea economică a bunului trai pe care pretinde că ni-l va oferi precum şi gradul de periculozitate a declaraţiilor, se conturează un tablou halucinant. Acela al instigării populaţiei la răsturnarea actualei puteri prin forţă, ca ultimă soluţie în caz de eşec prin mijloace legale, previzibil de altfel. Ajutat din plin de cele două aşa zise televiziuni de ştiri, preşedintele PSD încearcă să inoculeze ideea că situaţia actuală este similară cu cea din decembrie 1989. Comparaţia Băsescu – Ceauşescu, sugerarea faptului că Poliţia, ca instituţie a statului, este de partea celor nemulţumiţi, precum Armata în decembrie ’89 şi vehicularea permanentă a ideii de dictatură în care ne-am afla acum îmi sprijină teoria. Modul în care se speculează nemulţumirile oamenilor, fără nici cea mai mică garanţie că li se va oferi ceva în plus, de asemenea.Avem de-a face cu o încercare de manipulare de o gravitate extremă. În care Ponta pare a fi doar interfaţa. Manipulat sau manipulator? Interesant de aflat. În ambele situaţii se poate, însă, lesne bănui un angrenaj complex de persoane ale căror interese sînt atît de mari şi de urgente încît ar fi capabile, pentru satisfacerea lor, să arunce ţara în haos. Iar nefericiţii folosiţi ca masă de manevră n-au nici cel mai mic habar că luptă pentru cauza altora şi pentru, paradoxal, a le fi mult mai rău.

În situaţia în care nu este aşa, să-i ia imediat cineva lui Ponta băţul cu care zgîndăre, absolut iresponsabil, muşuroiul de furnici.

Cine a cîştigat? Cine a pierdut?

Vîntu & Co şi-au recîştigat confortul de a trăi în libertate. O libertate limitată de anumite restricţii impuse de catre justitie. Numai ei ştiu dacă şi-au recîştigat şi liniştea.

A cîştigat, indiferent de ceea ce se spune la televiziuni şi de ceea ce se scrie în presă, Băsescu. Este cel care a criticat, în mod constant, problemele din sistemul judiciar românesc. Şi care, iată, se confirmă încă o dată. Dacă Vîntu este nevinovat în această speţă, a stat în arest şase zile dintr-o eroare judiciară. Dacă este vinovat, a fost eliberat din aceeaşi cauză.

Cine a pierdut? Justiţia. Da, tot indiferent de ceea ce auziţi sau citiţi. Pentru că se dovedeşte, pentru a prea multa oară, incapabilă să funcţioneze coerent şi în interesul cetăţeanului, oricum s-ar numi el. Că e vorba de legi sau/şi de persoanele care le aplică, trebuie urgent reformată. Acesta este imperativul momentului. Pentru că, odată cu justiţia, pierde şi fiecare dintre noi. Inclusiv bani. Mulţi bani. Economicul este indisolubil legat de sistemul judiciar. Depinde de el pînă la cea mai măruntă tranzacţie şi pînă la cea mai neînsemnată taxă.

Cred că vom ieşi din criza economică mai repede decît vom reuşi să reformăm justiţia. Important este ca, odată ce ne vom vedea din nou cu sacii în căruţă, să nu uităm de legile care guvernează viaţa noastră. Ar însemna să fim, în fiecare zi şi în ciuda bunăstării, pe marginea prăpastiei.

Radiografia labei la televizor

Gata! Pînă aici! A devenit insuportabil!

Să se pronunţe justiţia şi să se termine circul! Că nu se va întîmpla asta încă vreo cîteva zile, hai, o săptămînă, e clar. Că o să se dezbată hotărîrea, oricare ar fi ea, nu mai încape îndoială. Dar tot se vor sătura şi ei să mestece aceleaşi cuvinte pînă la înec. Vor rămîne, pînă la urmă, fără aer de la atîtea zbierete indignate. Şi chiar le va fi necesară o pauză de recuperare după delirul care nu mai conteneşte de 6 zile. Nu de alta, dar trebuie să se refacă pentru următoarele situaţii în care va suna din nou mobilizarea. Că de ruşine sau bun simţ nu poate fi vorba, m-am lămurit.

Ceea ce am văzut şi auzit în aceste ultime zile vizează absurdul. Nimeni din cîrdul asurzitor nu are vreun dubiu. S-au specializat într-o gimnastică a neuronilor pentru a ajunge la aceeaşi concluzie, încît te miri că nu le-au cedat sinapsele. Îşi închipuie că practicînd contorsionismul lingvistic te conving că ei sunt profunzi, că abordează problema din toate unghiurile. Aş! Se plimbă printr-un labirint al cărui traseu îl ştiu la perfecţie.

Avocaţi implicaţi sau nu în cauză încearcă să explice un singur lucru: de ce trebuie judecat în libertate Vîntu.* De ce ar trebui reţinut în continuare, mult mai puţin spre deloc.** Se ia la puricat nu fiecare cuvînt, ci fiecare literă din legislaţie. Ca să obţină ce? Influenţarea judecătorilor? Să discute, să explice, dar după ce se pronunţă instanţa de judecată. Să jubileze sau să vitupereze, după caz. Dar după, nu înainte de aflarea verdictului. Sau să fie dezbatere, cu păreri pro şi contra, în egală măsură. Şi în aceeşi scenografie sau în presa scrisă se condamnă, culmea ipocriziei, cam tot de către aceeaşi, justiţia televizată. Păi cine vă obligă să o faceţi? V-a asaltat o armată de jurişti? Au ocupat mesele invitaţilor şi v-au somat să-i lăsaţi să vorbească? Nu voi i-aţi chemat?

Pe cei care se simt datori să se exprime cu privire la latura intelectuală a cercetatului penal, mi-e şi jenă  să-i calific. Am aflat că împricinatul are o bibliotecă uriaşă, lecturată semnificativ, că manifestă înclinaţii literare concretizate, în tinereţe, în poezii, ce mai tura-vura, numai om de mare cultură nu ni s-a spus că e. Şi, ca o confirmare, în faţa instanţei, ucenicul literelor a citat din Goethe. Bun, foarte frumos, bravo lui, dar interesează pe cineva, în contextul dat, lucrurile acestea? Dacă tot îl pasionează literatura, să-şi scrie biografia, că timp pentru aşa ceva e posibil să aibă. Sau bani să i-o scrie altcineva, că poate a mai rămas ceva la ciorap, nu cred că e nevoie să facă colaje din ziare şi emisiuni TV.

La fel de bine poate să-şi includă într-o carte despre viaţa-i şi problemele de sănătate. Nu-i necesar să se spună de ţîşpe ori pe zi că a rămas cu sechele de poliomielită, oricum se ştia de mult. Iar în privinţa suferinţei la inimă, măcar să se pună de acord guriştii şi tastiştii, că nu-i tot aia dacă are montate nişte stenturi sau a fost “ despicat la propriu” pentru o complexă operaţie pe cord.

Partea emoţională a poveştii ar putea stoarce lacrimi, cred ei, altfel nu-mi explic de ce o prezintă. Fire simţitoare, nu îşi lasă prietenii la greu. Unuia, aflat peste mări şi ţări, îi trimite bani de-o aspirină, de-un avocat sau de ce o mai fi avînd omul nevoie. Ba mai are grijă şi de familia lui, că deh, respectivul nu poate, condamnat definitiv fiind la 15 ani de închisoare. Altuia, intuindu-i încordarea de dinaintea confruntării finale din campania pentru preşedinţie, i-a făcut o invitaţie la el acasă, să se relaxeze. Imposibil de refuzat, după cum se ştie.

Am aflat şi că-i mare iubitor de animale, din bucata lui de pîine mai hrăneşte şi un cîine. Mă rog, mai mulţi, dar numai unul a avut privilegiul să-şi vadă radiografia labei la televizor. În urma unui incident nefericit, ce-i drept, dar de unde să ştie oamenii cu puşca că el latră de bucurie că au venit musafiri? Pentru educarea telespectatorilor în spiritul dragostei faţă de animale, căinarea cu lacrimi în ochi a patrupedului, ca şi scurtul instantaneu de anatomie canină nu ar fi un lucru rău, dar nu puteau şi ei să facă o emisiune separată pe tema asta?

Cum la fel de bine se poate realiza un spectacol-fluviu cu corul de conspiraţionişti. Cîntă pe mai multe voci, fără dirijor la pupitru, dar cu partitura învăţată, armonia e perfectă. Nimeni nu falsează, acordurile-s ample şi finalul exemplar. Pe note de salarii şi pensii diminuate, taxe mărite, împrumuturi FMI şi greve, se interpretează sonata procesului politic, compusă laborios şi perfid de către maleficul inamic. Care nu a lucrat singur, însă, ci beneficiind de profesionişti cu ureche bună şi textieri de rechizitorii.

Dar pentru o zugrăvire ca la carte a persoanei aflate, momentan, departe de cei care cu drag şi preţuire o menţin prezentă în spaţiul public, mai lipsea o mînă de vopsea. Ei bine, ieri a fost dată. Aşa am putut afla măreţele planuri pe care le avea cel căruia, pe nedrept i se spune doar om de afaceri: reformarea şi modernizarea României. Pentru care, în ciuda sănătăţii şubrede, a pierdut sute de nopţi, discutînd cu un prieten.

Ei bine, mare om, mare caracter, n’est pas? E nimeni altul decît SOV. Cel care s-a recunoscut în stenograme.

Vă sărut cu dragoste!

Să se facă odată dreptate!

* Avocaţii implicaţi în cauză este firesc să pledeze pentru eliberarea clienţilor lor.

** Ştiu, şi aici s-a discutat, majoritar contra eliberarii.

Prostituţia e legală

Si nu numai. Este foarte bine organizata si extrem de agresiva. Omniprezenta, te asalteaza peste tot. La munca, la cumparaturi, pe strada, la intilniri cu amicii, pe internet, se discuta despre ea. O vezi zilnic etalata pe tarabele vinzatorilor de ziare. Vrei sa scapi si crezi ca reusesti in intimitatea casei tale. Te inseli. Apesi un buton al telecomenzii si isi face imediat aparitia. Vrei o stire si te trezesti invadat in spatiul personal de cel putin o “fetita”. Ii dai un shut down scurt si nervos. Miine, insa, va fi la fel.

Din curiozitate, incepi sa urmaresti fenomenul. Fascinatia deviantei te copleseste. Stii cum s-a strecurat timid in mediul social dar nu te asteptai sa-l cotropeasca. La inceputuri, s-a insinuat parsiv printre alte ocupatii. Parea o nevinovata si cinstita agentie matrimoniala care dorea sa asigure vizibilitate unor domnisoare cu aspect de onorabilitate. Doritori erau, mai ales ca avea si o dimensiune culturala deloc de neglijat.

Treptat, reteaua s-a extins. In spatele respectabilitatii se aflau pestii. Ei racolau fetele, din diverse medii, de ei stiute, de tine banuite. Poate le vazusera de dinainte pe cele cu potential, poate din om in om. Sau poate cunoscindu-le pe cele cu nevoi.  Nu erau vremuri usoare pentru asa o activitate dar s-au descurcat. Stabilimentele se extindeau, fenomenul se instutionalizase, banul cumpara tot. Se tesea periculos o perfida retea de interese si sume ametitoare. In care, din interes sau din placere, se angrenau cit mai multe dame. Ierarhia lor era bine stabilita si asa a ramas. Unele, frumoase dar sarace, visau o viata mai buna si mai buna decit acolo nici ca se gasea. Stateau in vitrina, ademenind cu voci frumoase clientii, fara nici o grija a zilei de miine. Au venit apoi consacratele, cele cu experienta, gheisele care au dat credibilitate activitatii. S-au prins in plasa si citeva exemplare cu nume sonore, pretinzind statutul fetelor de familie buna din Grecia antica, care practicau meseria doar in temple.

Dar toate vindeau minciuna. Ca doar asta fac prostituatele. Deprindere innascuta sau capacitate de a invata rapid, ce mai conteaza? Prefacatorie, iluzie, povesti niciodata pe de-a-ntregul adevarate, ambalate in zimbete false, imprumutate si simtire intens simulata te fac captivul lor pe negindite. In decoruri moderne, austere, sau cu pretentii aristocratice, cu miros de trabuc si luminari aprinse, scenariul e acelasi. Conceput de matroana, nu admite abateri. Ca doar ea stie cel mai bine cum merg afacerile. Ea si numai ea hotaraste pe cine sa lauzi si pe cine sa spurci. Ea, exclusiv, a cumparat protectie de la indivizi suspusi. Cum tot numai ea stie sa se descurce prin labirintul subteran al intereselor oneroase. Doar banii pentru o asa afacere de unde au venit? Si tot de acolo trebuie sa vina cit mai multi. Asa stau lucrurile in lumea lor. Intr-o increngatura de sordid si avaritie.

E drept, se mai foloseste si de naive care nu stiu cum merg ploile, dar asta este farmecul. Citeva ingenue fac si mai frecventabila casa. Si tot adevarat e ca unele fete, scirbite sau nemultumite, isi fac bagajele si pleaca. Ca devin femei cinstite sau ca lucreaza pe cont propriu, asta depinde de rezistenta fiecareia la contaminare. Si de optiunea morala proprie. Daca unora le propune altcineva o pozitie mai buna si mai multi bani, cum sa nu se duca? Sa faci ce stii mai bine si sa ai o viata imbelsugata, iata visul implinit!

Dar in imprevizibilul nostru mecanism social ceva se intimpla. Oameni netrecuti pe vreo condicuta o salta pe batrina schioapa. Pentru, culmea!- masinatiuni financiare de care auzise toata lumea. Si pentru care ea, care le stie pe toate, nu-si facuse nici o grija. Ca doar nu intretinuse, atit amar de ani, doar fetele. Avusese grija de multi, oameni importanti, cum sa i se intimple ei asa ceva?

La inceput, e stupoare in stabiliment. Apoi, cu practicarea meseriei deja intrata in singe, fetele se mobilizeaza in apararea madamei. Ierarhia se pastreaza intrucitva, dar toate ofera acelasi spectacol hid, de mahala, al isteriei si poalelor in cap. Isi smulg si parul, dar fir cu fir, sa induioseze audienta. Isi arata public desuurile, le-ar da jos si pe acelea daca ar folosi. Spun toate acelasi lucru, numai tonul difera. E nevinovata, e chiar fata mare, numai un om rau i-a putut face asa ceva. Afacerile ilegale nu conteaza. Conteaza ca-i bolnava. Ca le-a facut viata frumoasa lor si nu merita asa ceva. Batrine codoase, colege de indelitniciri, ii sar in ajutor. Din guri cu experienta indelungata aflam ce pasiuni fine, de intelectual, are batrina. Ce suflet nobil este, citi oameni a ajutat. Si tocmai pentru acest ajutor sa fie ridicata? Nici unul dintre cei carora le-a facut viata mai buna nu poate s-o scape? A, ca a calcat si pe cadavre, o stiu toti, dar mai conteaza ?

Solidaritatea de breasla este exemplara. Practicantele aceleiasi meserii, din alte case, tipa la fel de tare. Le ofera gazduire napastuitelor, sa-si poata zbiera suferinta peste tot, sa inunde cu lacrimi cit mai mult spatiu. Sa inmoaie suflete. Si sa convinga, in climaxul disperarii, ca e un atac la adresa lor. Lor, slabe si neajutorate, vor sa le ia meseria de sub fuste. Gura lor e in pericol, ce vor mai baga in ea?  Fardate excesiv cu ipocrizie, mistifica – pentru a cita oara?- evidenta. Minciuna lor trebuie sa devina adevarul nostru. Asta vor pentru ca numai asa pot scapa.

Nu mai sunt prostituate. Sunt curve de-a dreptul.