În weekendul ăsta am pus nişte capcane la ferestre. La sufragerie, am lăsat întredeschis şi am plasat strategic pe marginea pervazului o sticlă de martini şi nişte pricomigdale.

La unul dintre dormitoare am pus o farfurioară cu hamsii, iar la celălalt o mătură şi un anunţ: Angajăm curier aeropurtat.

Să ştiţi că în două cazuri din trei aşteptările mi-au fost înşelate. Cu hamsiile speram să prind o pisică vorbitoare, un Behemot, ceva, fără maestru şi fără Margaretă.

Când colo, veni doar un rânjet. Ilici cel sărac şi cinstit nu putea fi, e oricum prea ocupat cu exerciţiile de seară pe stepper, am dedus post festum că am fost vizitată de o felină de Cheshire, dar tot atât de bine putea să fie şi fosta zână a surprizelor.

Cu mătura am fost à côté de la plaque sau cam pe lângă, mai pe româneşte. Cum aveam de făcut câteva deplasări în interes de serviciu pe nişte drumuri judeţene, pline de gropi, aşteptam o vrăjitoare artritic-rezonabilă, fără amenzi pentru exces de viteză, să mai scap şi eu de hârtoape. Dar unde dai şi unde crapă, veni Fata Moşului, care făcu o curăţenie lună în toată casa, udă plantele, hrăni pisica nevorbitoare şi pe urmă, foarte grăbită, îmi ceru permisiunea să folosească duşul. Pe seară avea o prezentare de modă şi vroia să fie fresh. Se pare că, foarte plictisită după măritişul cu un flăcău de treabă, conform scenariului cules de Ispirescu, a moşului fată lucra pe bază de proiect, ca sosie a Adelinei Vârciu. Sau Zbârciu. Où sont vrăjitoarele d’antan? Nu mă întrebaţi, că nu ştiu. De fapt, am o idee, or fi fost convocate la Eros Show.

După aceste întâmplări, îmi cam pusesem nădejdea în cui, ba chiar mă gândeam să halesc toate pricomigdalele, când o mână plină de pete maro, dar cu unghiile îngrijite, apucă sticla de martini. Pe urmă apăru şi o faţă ridată, cu ochi vioi şi o coamă de păr alb.

–     Micul dejun al campionilor aici se serveşte?

Eu mă uitai la ceas şi făcui pe fiţoasa.

• Având în vedere ora, să zicem că ar merge un brunch.

De fapt, îmi venea să sar în sus de bucurie. Mi-am frecat palmele a reuşită, mai ceva ca SOV după o privatizare strategică. Capcana pentru personaje funcţionase, iar Kilgore Trout picase în ea ca o muscă verde într-o …hm, să zicem într-o pânză de păianjen.

Contam pe o conversaţie prelungă  şi agreabilă. Logistic vorbind, două fotolii de culoare mierii şi o măsuţă de cafea erau tot ce ne trebuia. Turnarăm Martini în pahare, care făcură clinc-clinc şi ne puserăm la taclale. Kilgore avea tendinţa să converseze utilizând exclusiv citate din romanele lui Vonnegut (gen Toate guvernele sunt, de fapt, nişte scheme piramidale, am recunoscut fraza, doar citisem şi eu Puşcăriaşul), dar spre final se ameţise de-a binelea şi mi-a dezvăluit un amănunt picant: chiar şi nepoata lui fusese la Eros Show, sub numele de Pussycalore Deeptrout.

Când lucrurile mai aveau încă  o aparenţă de respectabilitate, am deschis discuţia despre sufletele migratoare de pe Vicuna (planeta care şi-a consumat tot timpul, l-a mâncat pe pâine) cum sufletele alea au fost ele nevoite să călătorească şi să găsească o gazdă (parcă vorbeam de nişte tenii uriaşe) şi l-am întrebat pe Mr. Trout cum putem fi siguri că n-a intrat vreun suflet de pe Vicuna în noi, există un test, ceva?

El mi-a făcut cu ochiul şi mi-a spus foarte senin: asta-i toată şmecheria, n-avem cum să verificăm. Poate a intrat un ghem de suflete în noi şi de-aia au început dintr-o dată să ne placă îngheţata de ciocolată, dulceaţa de nuci verzi sau coridele. So it goes, little girl.

Şi tot aşa am ţinut-o până azi, când ne-am despărţit ceremonios, cântând pe două voci La revedere, tristă zi de luni.

Note. Vonnegut a fost aparent un scriitor de humanistic science-fiction, prescurtat HSF, iar Kilgore Trout este, tot aparent, un personaj ficţional şi ocazional alter-ego al autorului de HSF. Dar n-aş băga în foc pentru niciuna din aceste trebi, e foarte posibil să fi fost taman invers.

Afirmaţia mult discutată, cum că Toate persoanele, în viaţă sau decedate, sunt pure coincidenţe stă ca motto al romanului Cutremur de timp, dar Kilgore mi-a făcut o confidenţă pe care mă grăbesc să o împărtăşesc cu dumneavoastră: o greşeală flagrantă s-a produs la dactilografiere (secretara a fost, tardiv, concediată). Adevăratul motto este titlul povestirii de faţă.

Ministerul Administraţiei şi Gazelor Interne se gândi să împuşte cumva doi iepuri dintr-un foc. Renunţă la o parte din limuzinele Prafster cu extraopţiuni ca jacuzzi, radar subacvatic şi două sosii de Pamela Anderson de fiecare maşină, iar cu bugetul astfel suplimentat comandă opt agenţi semi-automaţi. Partea cu renunţarea era foarte bună pentru curăţirea de Paşte a imaginii, terfelite vai mama ei de o parte a presei dâmboviţene de când cu scurgerea de informaţii despre parcul auto.

În paranteză fie spus, ministrul Goguţă nu s-ar fi gândit nici într-o mie de ani să apeleze la agenţii de ultimă generaţie, destul de excentrici, dar Nicu Mexicanu, de la firma căpuşă-şefă, s-a încruntat mai mult decât convingător la telefon, iar Goguţă nu a vrut să rişte, în fond, cine l-a pus să se îmbrace, într-o cameră neverificată, în costumul său preferat de latex şi să facă toate acele lucruri? Acum stai şi suferă, Gogule, înregistrarea e înregistrare. Nicu Mexicanu îl puse pe nepotu-său să trimită pe mail, la minister, caietul de sarcini pentru achiziţionarea agenţilor respectivi şi la sfârşit adăugă cu litere mari: Dacă nu iau licitaţia, te fac vedetă pe youtube, stimabile.

Conform specificaţiei, cei opt poliţişti ai viitorului trebuiau să lucreze în echipe de câte doi, ca în filmele americane (the good cop and the bad cop), erau de fapt nişte iepuri bionici şi urmau să intre în pâine chiar de Paşte. După ce toate actele au fost perfectate, ca să nu trezească bănuieli, livrarea preţioasei încărcături s-a făcut cu o săptămână mai devreme, de Ora Pământului. Cei opt magnifici erau pregătiţi pentru un scurt examen de verificare a competenţelor cu ocazia procesului verbal de predare-primire.

Prima pereche luată la bani mărunţi a fost cea formată din Errare humanum est şi Perseverare diabolicum. Acesta din urmă era puţin ameţit şi începuse deja să recite cam anapoda, din proprie iniţiativă, SMS-uri de anul trecut: fie ca-capra vecinului să vă pască varza deghizată într-o chupacabra, fie ca fata vecinei să se capre, iar basca să vă cadă în pască şi tot aşa.

Comisia de la minister (respectatele generălese Apoteoza, Expertiza şi Simbioza) făcură ochii mari şi cerură candidatului să se corecteze, dar Errare humanem est îi sări repede în ajutor, zâmbind larg şi arătând înspre tricoul pe care îl purta şi care era inscripţionat, ce coincidenţă, cu numele său. Errare humanem est, doamnele mele! şi doamnele se arătară îngăduitoare.

Următoarea echipă a fost surprinsă într-o ipostază uşor jenantă. Homo hominem lupus şi colegul lui, Cave canem, întrebară un cetăţean ce-i cu întunericul ăsta pe străzi, iar cetăţeanul le spusese că era ora lu’ Gaia. Cave canem, care era fudul de-o ureche, înţelese că e ora gay şi se grăbi să îi pună o mână pe picior lui Homo hominem lupus, pentru a fi astfel în rând cu lumea. Văzând aşa o echipă sudată, onorata comisie îi şi scuti pe cei doi de examen. Între timp, Alea jacta est, singura iepuroaică din escadronul de bionici, se plictisea de moarte, căci Minimum minimorum, partenerul său, era cam retardat şi nu prea aveai ce să discuţi cu el, aşa că fata noastră începu o falsă misiune de teren. Profită de întuneric şi potcovi nişte tenişi de hipster cu 99 oca de fier, unse cu şuncă nişte biciclete, ca să fie lătrate mai bine şi tocmai când se pregătea să participe la un concurs de făcut pipi din picioare, iniţiat de Asociaţia Feministelor Nefeminine, se auzi strigată şi se întoarse la examinare. Dar Minimum Minimorum cuceri comisia într-o clipită, cu zâmbetul său tâmp şi atât de inocent, iar echipa luă cu brio mini-testul.

Modus Operandi şi Rigor Mortis, ultimii pe listă, erau întotdeauna la costum, scrobiţi şi atât de serioşi, încât fuseseră admişi din oficiu. Ca dovadă că aparenţele înşeală, Modus Operandi avea momente destul de lungi în care se credea don Quijote şi atunci îi plăcea să agite nervos o sabie, iar Rigor Mortis era băgat în nişte mişmaşuri financiare şi încerca să vândă infractorilor active toxice de la Golden Sucks. Acum, de ce v-am povestit eu toate astea – fie ca iepurele să vă fie iepure şi atenţie mare la ce declaraţi când aveţi un urecheat prin preajmă: poate fi folosit împotriva dumneavoastră, căci iepurii bionici au un sistem încorporat de generat stenograme, cu rază medie şi lungă de acţiune. À bon entendeur, salut.

Chiflă Angelina lucra de puţin timp la o revistă cu apariţie lunară, numită Curierul de ambe sexe.
La început, i se păru interesant să scrie despre creme, desuuri şi pantofi cu toc, ca apoi să treacă la maşini sport, vedete siliconate şi mărci de whiskey. Dar după vreo trei săptămâni simţea deja că îi lipseşte viaţa mult mai trepidantă pe care o dusese înainte, ca angajată a săptămânalului Salonul agricol. Tot ce trebuie să ştii despre târgurile de animale. Acolo era mai mereu pe teren. Discuta cu crescătorii, încerca să facă poze reuşite, ba chiar filmase cu telefonul mobil naşterea unui viţel cu două capete.
În februarie a avut totuşi ocazia să mai iasă din redacţie, cu ocazia unui studiu comparativ privind lenjeria comestibilă, sutienele cu pene şi uleiurile de masaj. Personal, şi chiar impersonal, am putea spune, Angelina nu avea nicio afinitate cu aceste subiecte, valentinii şi dragobeţii părându-i-se ca untul de arahide – o chestie bună pentru alţii, dacă doresc.
Cum rotaţia sexelor era singura chestie bătută în cuie în cadrul curierului nostru, pentru luna martie, domnişoarei Chiflă i se repartiză de către redactorul-coordonator o temă pe măsură: un bărbat adevărat trebuie să bea 40 de pahare de ziua sa? Tirania tradiţiei versus fiorul modernităţii. Blablabla, continuă în gând vajnica reporteriţă, în timp ce zâmbea cu aproape toţi dinţii. Apoi ceru un avans pentru eventualele cheltuieli, afirmând că o parte practică, de intrare în pielea personajului, e un fapt de la sine înţeles.

Angelina era o fiinţă conştiincioasă şi nu trecu mult până să se apuce de articolul cu pricina.
Întâi dădu o căutare wikipedică şi află că cele 40 de pahare ar trebui să fie cu vin şi să aibă fiecare 200 ml. Hm, 40 ori 200 fac 8000 ml, adică 8 litri?
Cantitatea i se păru dubios de mare pentru a putea fi ingerată de o singură persoană. Luând în calcul şi faptul că în general tot omul e dator cu un program fix la sfânta corporaţie, ar rezulta că operaţiunea Perfuzia Fracţionată ar putea începe cam după ora nouăsprezece. Sfârşitul ar fi mai problematic, foarte posibilă fiind ipoteza deloc glorioasă a aterizării pe la 3 dimineaţă la o cameră de gardă sau, în cazul unui organism foarte bine antrenat la sporturile spirtoase, un simple vomissement à répétition.
Treaba deja începea să scârţâie. Ce era în neregulă cu naţia asta de avea astfel de tradiţii niţeluş absurde? Un bărbat adevărat trebuia să posede un ficat de supraom sau care era ideea? Angie îşi notă pe un post-it să îl contacteze întru lămurirea chestiunii pe Vinerin Blegescu, un fost coleg de facultate care se făcuse antropolog.
Din acest moment, totul deveni cât se poate de clar în mintea angelică. Articolul, în forma sa finală, se va prezenta sub forma unui tabel (graficele vor fi ataşate), în care autoarea va recomanda soluţii de păstrare a tradiţiei with a twist. Pentru asta, pregăti mai multe funcţii, variabilele fiind capacitatea paharului, lichidul de degustat şi… surpriză sub priză, numărul ideal de prieteni care pot ajuta Bărbatul Adevărat să treacă prin această încercare.
Să zicem că a fost mai distractiv decât s-ar fi aşteptat însăşi tânăra speranţă a publicisticii de aproape toate sexele. Până şi sucul de morcov bio a fost inclus pe lista băuturilor acceptate, deh, de unde salariu dacă nu sunt venituri din publicitate? Iar tinerii ecologişti-ecologişti au câteodată portofelele mai verzi, a spus directorul de marketing la ultima şedinţă administrativă.

Nu e de prisos să adaugăm că numita Chiflă Angelina a câştigat premiul Pullitzer. O bârfă mondenă spune însă că toţi banii care au însoţit recunoaşterea internaţională a talentului său au fost cheltuiţi pe suc de pomelo. O fi bine, o fi rău? Cititorii sunt liberi să deschidă o dezbatere civilizată pe marginea acestui subiect pe forumul revistei sus-pomenite. Arrivederci, Roma.

Rolexia a dat dovadă de o cuminţenie filială exemplară. Şi-a zis în barbă că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar încerca să aplice sfaturile şi directivele de pe linie maternă, însă purcederea la aplicare fu mai dificilă decât şi-a imaginat până şi imaginara noastră. Lipsa criteriilor şi a experienţei a născut, la începutul începuturilor, nişte situaţii extrem de interpretabile.
Buuun. Deci, cu manichiuristele. Flauşarea puloverelor e uşor de observat, dar cum naiba îţi dai seama ca ai de-a face cu nişte unghii false? După câteva bâjbâieli şi ezitări, se stabili că luciul nefiresc, forma scârbos de perfectă şi mai ales lungimea peste medie sunt nişte repere solide.
Cu ceasurile a fost şi mai greu. Rolexia a combinat cercetarea de teren (ajunsese să înveţe pe dinafară oferta curentă de la HelveTanţa şi Ciocellini) cu sfântul goagăl. Când nu era sigură pe ea, se ducea oficial să-şi pudreze nasul, dar fie vorba între noi, scotea repede the almighty smartphone, dădea o căutare cu modelul orlojer care spânzura de mânuţa supirantului şi în nouă cazuri din zece se lămurea pe dată.
Cu maşina făcu o şmecherie. Pe prima (din lungul şir care avea să urmeze, într-o ordine ascendentă a cailor putere şi a dotărilor opţionale) o vându şi îşi luă de toţi banii brelocuri din cristale Swaroski, piele de viţel extravirgin şi fildeş din coastă de fildeş. Se felicită apoi singură pentru isteţimea sa, această investiţie, care ar fi putut părea nebunească în ochii unui neavizat, o scuti de mult timp în mod cert şi iremediabil pierdut pe sugestii deloc subtile. (Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă maică-sa nu ar fi avertizat-o despre crasa inutilitate a sugestiilor subtile la adresa gintei masculine? Gândul ni se sparie spărios.)
Cu inelele a fost foarte simplu. Şi-a făcut un om de încredere, bijutier din tată-n fiu pe Calea Moşilor şi îl consulta ori de câte ori era cadorisită cu bijuuri. Îi plătea meseriaşului o sumă lunară, era ca abonamentul la fitness.
Cu solarul, hm, era jale. Uita tot timpul să îşi ia lecitina! Până la urmă a găsit o prietenă „adicţionată” de UVA şi UVB şi mergeau împreună. Problema era că trebuia înlocuită cam la şase luni, se îmbolnăveau toate de aluniţozită cronică şi se dezadicţionau.
Cu hair-styliştii nu a fost nicio problemă. A găsit unul dispus să o blond-oxigeneze pă peste tot şi de câte ori dorea. Case closed.
De biblioteci şi muzee nici nu a fost nevoie să se ferească. Pur şi simplu nu a a avut ocazia. Posibil ca aceste instituţii să fi existat în nişte universuri paralele.
Lecţia cu decolteul a fost de bază, magnetismul exercitat de nişte rotunjimi executate cum trebuie fiind de foarte mare ajutor. Eşarfele hermeneutice le băga repede la un second-hand, iar programarea operaţiilor mamelonice era deja stabilită pe două decade în avans.
Cât despre buldogii francezi, ţinu la ei mai ceva ca la poşete. La început ba îi uita la masaj, ba mureau de deshidratare, dar după un timp s-a prins cum stă treaba şi trei pe an îi ajungeau. Erau fermecători. Mai şarmanţi decât majoritatea portofelelor cu picioare din proxima-i proximitate.

Viaţa şi opera preţioasei Rolexia vor face cât de curând obiectul unui cărţi, care va deveni best-seller, nu ne îndoim. Mihaelele, Andrelele plus fătucile de la rubrica sport să se pregătească de o concurenţă extrem de serioasă, neloială şi turbo-plenipotenţiar-incendiară.

Într-o bună midineaţă, când Gregoriţa Samsa se trezi în patul ei, după o noapte de vise zbuciumate, constată, posedată de o stupoare invers proporţională cu nefirescul situaţiei:
1. că toţi ceilalţi pământeni se transformaseră în nişte gândaci lucioşi, ierarhizaţi după lungimea celor două antene frontale, cu care nu simţeau nimic, de fapt.
2. că se transformase ea însăşi în Simona Bonasera.
3. că o ţigancă bătrână îi citea într-un glob de cristal, avertizând-o despre pericolul reîncarnării în specii pe cale de dispariţie, cum ar fi, de exemplu, bizonul american.
4. că se dăduse o lege, deja publicată în Monitorul Oficial, prin care doar râmele aveau voie să prindă peşti, utilizând ca momeală pescari, aceştia din urmă urmând a fi clasificaţi şi oferiţi spre comercializare conform unor norme încă neştiute de nimeni (nici măcar de forul legislativ).
5. că Tombuctu şi Colecţionarul căzuseră peste noapte din biblioteca proprie, dar impersonală şi fuzionaseră oximoronic prin fisiune într-o ediţie cartonată, de lux, în dublu exemplar
6. că Sarah scrisese o povestire despre Mara, care îşi dăduse dezacordul în acest non-sens (Sarah şi Mara fiind cele două gărgăriţe de plastic de pe mileul de raze X, aruncat pe televizor de o bunică excentrică).
7. că Laurent Tourette suferea într-adevăr de cumplitul sindrom şi de aceea avea o clientelă foarte mulţumită de tratamentele capilare à la française
Această ultimă constatare i se păru din cale-afară de absurdă, aşa că îşi dădu seama de înşelătoria ieftină pe care tocmai i-o jucase dorinţa ei de a nu se duce la serviciu : visa că s-a trezit, dar de fapt dormea dusă.