Le surréalisme, c’est moi

De pe: Placeri si zile

Ai grijă ce îţi doreşti, că s-ar putea întâmpla.
Acum câteva săptămâni mă gândeam că mi-ar plăcea să locuiesc într-o carte şi aş alege Nadja lui André Breton, iar în vilegiatură m-aş duce în poezie (Zone, Appollinaire, of course). În consecinţă, actualmente trec printr-o fază în care mi se pare că toate sunt interconectate.
De-aia a lăsat Dumnezeu munca, să n-aibă oamenii timp să gândească sau să viseze. Mi-ar trebui un serviciu ca pe vremuri, să ies vineri seara de acolo cenuşie-verzulie-movulie de oboseală şi atunci aş dormi tun sau aş visa exceluri (sau metafaza, pentru cunoscători, acesta a fost un clin d’oeil pentru foştii colegi).

Visul 1
Se făcea că lucrez într-o agenţie de publicitate şi mă certam cu două inse de la key account. Le ziceam aşa: Gâştelor, acu’ vă dau cap în cap. Ce, dacă purtaţi cămăşi albe, trebuie să ascult toate prostiile pe care le debitaţi? Marş cu voi la culturalizare […]

Citește în continuare

Ce frumoase-s fetele

…Vorba  cântecului.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd o fată frumoasă, o ţin minte cu anii.

Criteriul de departajare e foarte clar: gradul de luminozitate emanată. Aşa se face că pe cea mai frumoasă fată am văzut-o într-un metrou care staţiona la Crângaşi. Îmbrăcată în maro, părul fin, uşor ondulat, părea făcută toată din particule luminoase, un nor întreg. Avea un surâs ştrengăresc, îi rămăsese în colţul gurii cine ştie de pe unde. Părea capabilă şi de multă compasiune, ca un înger fără aripi ce era.

Din punct de vedere al plasticii, îmi amintesc de altă zână, care dădea impresia că e, de fapt, o eroina pixelat-perfectă, scoasă dintr-un joc video. Ochi uşor alungiţi, foarte mari, ca de insectă, parcă erau compuşi, pomeţi proeminenţi, sculptaţi, buze cărnoase, făcute din carne de cireaşă. O explozie de cârlionţi roşcăţii-scortişoară aureola tot chipul. Bang, îşi rupeau trecătorii capetele, înjurându-şi spondiloza cervicală.

Acum, fizicul le ajută pe multe, dar o privire bovin-porcină sau o atitudine de superioritate încremenită le face câteodată mai reci decât o masă de aluminiu şi când te apropii la mai puţin juma de metru, parcă ai intra într-o cameră frigorifică. Un zâmbet cu ochii uşor încreţiţi pe la colţuri face mai mult decât un estetician bun.

Apropo de priviri hipnotice, există şi fete cu ochi de tigru: blonde natural, cu pupila indecisă între verde şi albastru, virând înspre galben iarna şi cu apele extrem de schimbătoare, în funcţie nu numai de sezon, ci şi de starea de spirit. Succes dresorului şi multă atenţie în ring, pentru cine are un asemenea exemplar în gestiune.

Hipnotice nu sunt doar privirile. Acele excrescenţe frontale, pe care e frumos să la numim sâni şi nu altfel, sunt o armă fatală. Aţi observat că există o legătura între forma acestora şi personalitatea posesoarei? Ei bine, au remarcat şi alţii treaba asta şi una-două ne-am pomenit cu o pseudo-ştiinţă, sternomanţia.

Oricum, e şi normal ca sânii obraznici să imprime această caracteristică şi stăpânei lor. Pentru că merită.

În aceeaşi ordine de idei, aveam o şefă care, la rândul ei, avea une fâcheuse tendance să stea mai tot timpul cu gura ţuguiată, en cul de poule, cum ar fi zice francezul, degrabă pogorâtoare de critici asupra diverselor acţiuni întreprinse în câmpul muncii. De către alţii, normal, că nu îşi ţuguia buzele doar pentru ea. Era blondă şi foarte chibzuită, se îmbrăca exclusiv din magazinul Obor, ceea ce avea ca rezultat o mascare aproapte totală a formelor cu care o înzestrase mama natură, cele mai ieftine ţoale din acest proto-mall fiind şi cele mai prost croite, fatalitate.

Aşa că, atunci când, într-o primăvară, a venit cu un pulover frumos curgător pe trup, probabil textilă primită cadou, a ieşit la suprafaţă un mare adevăr: avea nişte sâni de nota zece. Închipuiţi-vă ceva între o boabă de strugure şi o lacrimă, măriţi rezultatul uşor peste media unor piepţi obişnuiţi şi veţi obţine tabloul complet. Atunci am iertat-o pentru lectura asiduă din Paulo Coelho, vocea piţigăiată, de crecelle şi toate bătăile de cap  inutile. Pentru că unei fete cu sâni frumoşi i se iartă orice şi aşa şi trebuie.

Din cu totul alt registru, o apariţie feminin-masculină. La un examen, o femeie înaltă, în jur de cincizeci de ani, cu nişte pantaloni de stofă bleumarin, croiţi perfect. Distincţie de… lord englez? Mă retrag la casa scării să mă uit pe nişte foi, vine şi doamna-domn, îmi intinde mâna foarte bărbăteşte, ne prezentăm scurt. Scoate notebook-ul, schimbăm două-trei politeţuri şi apoi fiecare cu ale ei. Într-un spaţiu de doi pe doi, tăcem foarte firesc, de parcă ne cunoaştem de când lumea. Părea o muiere straşnică, cu care să mergi până la capătul lumii şi înapoi fără ezitare.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră să aveţi în dotare, iar dacă nu, să faceţi rost.

Despre hipsteri si dileme

Bunicuţo, ce sunt ăia hipsters şi ce-are toată lumea cu ei?

Varianta unu. Hipsters? Parcă erau nişte chiloţi de damă, verişori primari cu boxerii, dar mai generoşi cu perspectiva asupra părţilor inferioare dorsal – bucălate.
Varianta doi de răspuns. Nişte forme de viaţă umanoide?
Cred că am văzut unul, într-o cafenea mai artistico-bântuită de nişte laptopuri albe sau argintii, agăţate de nişte inşi care se făceau că lucrau. Avea nenea converşi, blugi slim, eşarfă franjurată, ochelari de vedere cu ramă pătrată, de culoare închisă şi o pulărie, pardon, pălărie gri pe căpăţână. Vorbea cam tare la mobil despre nişte layout-uri şi părea complet asexuat. Dar nu avea vestuţă! Trebuie reclamat la Oficiul Uniformelor Hipstereşti. Bicicleta era afară, în grajdul de biţicluri.
Sunt hipstării conformişti în non-conformismul lor? Gândesc cu capul lor sau cu al vecinilor de masă? Habar n-am. Nu este o faună din zona mea de acoperire. Nu am schimbat mai mult de trei cuvinte cu vreun hipstăraş  cu atestat. Dar mă aştept şi la surprize plăcute, n-or fi toţi o apă şi un pământ.
Într-adevăr, eşarfele acelea supradimensionate, puse pe nişte inşi categoria pană, sunt de tot râsul. Nu-ţi prea vine să iei în serios un asemenea specimen. Şi apoi, pe vremea mea, la bărbaţi nu prea le era frig la gât, ce naiba, s-a produs o mutaţie genetică aşa repede?
Totuşi, acel cearşaf gât-legău se poate transforma într-un obiect multifuncţional şi o, atât de practic: pampers, la nevoie; ajutor la aterizare, când confunzi balconul de la etajul doi cu un mise en abîme [aici am vrut să spun trompe l’oeil, dar văd că nu sesiză nimeni incongruenţa]; hamac pentru pisică; pod textil peste vreo băltoacă inoportunantă, ieşită în calea condurilor peep toe ai domniţei din dotare (aici exagerez, cine ar mai face aşa ceva? cineva foarte high? poate Ludacris?).
Echivalentul femeiesc, hipsteriţa, e mai cameleonică şi mai greu de depiz, pardon iarăşi, de depistat. O fustă gogoşar, nişte ştrampi culoraţi, un layering diform? Nu mă pricep. Shopping-ul NU este pasiunea mea. Daţi-mi un tricou negru şi o pereche de blugi şi o să răstorn Universul, în toate cele patru anotimpuri, vivaldiene au ba.

Moment hipsterizant, într-un singur act
Hipsterind cuminte, vinerea se târâia mai uşor pentru hipsterelul nostru. Comme d’habitude, hipsteriţa de serviciu vorbea hipstereasca, asimetricele-i şuviţe tresăltând pe anumite finaluri de frază, acele finaluri cu subînţeles care îl făceau pe Icsulescu Hipstăroi să spere la un weekend pas du tout hipsteresc, mais très vizuinesc. Dar hipstericuţa se răzgândi cât ai zice particule elementare şi începu să turuie citate houellebecquiene, renunţând la acele finaluri de frază atââât de promiţătoare, până ce hipstăraşului nostru (al vostru, al nostru, ce mai contează) i se blegi de tot şi se hotârî să devină gay. Măcar până vinerea viitoare, de la care spera o hipstereală mai cu spor. The End.
Referinţe hipsterografice.

Acestea fiind spuse, vă prezentăm desenul dilematic al zilei din House-o-politan, revista gospodinelor perfecte.
Întrebarea din bulă, oare ce ar fi ales Marlon Brando, poate fi uşor înlocuită.Cucoana putea să se gândească la o mulţime de alte lucruri. De ce nu se vinde vaselină la supermarket? Cuvântul tartinabil este inclus în DEX?  E normal să nu existe unt cu 0% grăsime? Here we go…

P.S. Ei comedie, m-a luat exerciţiul stilistic pe dinainte şi am reuşit să ironizez o categorie despre care nu ştiu nimic, deci am fost superficială. Dacă o să am ocazia să cercetez problema, aş prefera să mă aştepte surprizele plăcute pe care singură mi le-am promis. Până atunci, mea culpa, acesta este un pamflet şi … (ştiţi voi continuarea). Dar eşarfa aia pătrăţos – gigantică tot o monstruozitate estetică rămâne, în această privinţă îmi foarte menţin punctul de vedere.
P.P.S. Şi nici cu Houellebecq nu am nimic, e doar etapă revolută din lecturile mele.

Jurnal banal

Sâmbătă. Iau bilet, primesc rest şi o monedă de 50 de cenţi, în loc de 50 de bani. OK, să fie primită, porte-bonheur européen, o botez instantaneu.
Clasa I. Slavă Domnului, e loc să îţi intinzi picioarele. Pentru un drum de peste 4 ore contează.
Văd pe drum: cal alb, cocoş negru. Multe păsări alb cu negru (English ornithologist urgently required). Şi o motocicletă tot alb cu negru, parcă din aceeaşi specie cu păsăretul.

Apoi se urcă o bătrână nu foarte bătrână. Asemănarea cu personajele din Little Britain e frapantă, totuşi nu e un bărbat deghizat. După cum vom vedea, similitudinile nu se vor opri doar la aparenţă (sau aparenţe). Scoate cucoana două ouă fierte, le decojeşte, le mănâncă pleoscăind feroce (are şi cu ce, nişte buzoaie gen Eba). Rămân exilate pe şerveţel mici fragmente de ou, creatura devorândă le aspiră foarte metodic: bagă un deget în gură, pe urmă în sare şi apoi îl lipeşte de fărâma de albuş. Şi hap. Şi tot aşa până nu mai e ‘nica de-nghiţit. Bun, bun, gustos. Acum siesta. Picioarele în unghi de 90 de grade, capul lăsat pe spate. Ghiciţi deja ce urmează, un sforăit masculin şi foarte susţinut.
Grâhhhh-oooooh-pfuuu.
Între timp, mă delectez cu marea exterminare a crabilor, operată de Arturo Bandini.
Grâhhhh-oooooh-pfuuu, în cicluri previzibile. Scot Iriver-ul. Uh, uh, what is love without lust?…Grâhhhh-oooooh-pfuuu. Ei, pe naiba şi comedia pijdii, tre’ să dau mai tare. …And Michael, you would fall/And turn the white snow red as strawberries/In the summertime.
Estimp, un domn rezervat, cu ochi albaştri, piele ca pergamentul (veteran, pun pariu), se uită la doi puştani care joacă o şeptică. (De fapt se uită dincolo de ei şi se vede pe sine, zise naratorul omniscient.)
Un om de pe câmp salută trenul cu o coasă ridicată. Gestul nu are nimic ameninţător. Ahoe!
Despre controlor vă pot spune că lăsa impresia unui cap înghesuit prin mijloace mecanice între şapcă şi gulerul cămăşii. Previzibil, avea o privire de călău. Întind biletul, îl întoarce pe toate părţile, aştept să mă condamne la vreo pedeapsă cu executare imediată. Dar asta nu se întâmplă.

În rest, nimic nu e întâmplător. În cuibul meu temporar, cald ca un suflet, găsesc Histoire de l’ésoterisme et des sciences occultes şi alte o mie de cărţi. Poveşti erotice româneşti. Încep vreo trei, le abandonez, incipituri stângace, nu mă prind în plasă. Aştept un alt moment, propice, sper, pentru reluarea lecturii. Mic tratat de pisicologie. Da, drăguţ şi atât. Bubufniţa şi mâţumâţu, ce titlu frumos, taman sâmbătă ziceam, din nou, că de-aş fi o animală, aş fi o pisico-bufniţă. (Ar trebui să schimb şi la profil).
Apoi căzut în mână un Photo din noiembrie 1999, cu o temă generoasă – Les plus belles femmes du siècle, du Marilyn à Milla J. Hmm, Louise Brooks (la célèbre garçonne du 1927), Lauren Bacall (ce privire), Rita Hayworth (ce pârg).

Şi la plus belle photo du siecle, choisie par Henri Cartier Bresson: Fortuno Sorano. Compagnon de Zapata et Pancho Villa pendant la révolution mexicaine, devant le peloton d’exécution, 1911. Magnific bandit, frumoasă insolenţă. As manly as a man can be. Hot as hell, dandy like.

Şi cel mai des am zis zilele astea, Lasă, domne, vrăjeala asta sentimentaloidă, dar câteodată mă bufnea râsul şi ieşea semitentaloidă sau seminalcaloidă sau mai ştiu eu ce.
V-am zis că în septembrie o să las baltă blogul, dar mă mânca tastatura şi am dat pe-afară. Poate şterg o parte din ce-am scris mai târziu, după bunul obicei (căcăcios) al casei.

Continue reading