Author Archives → Teodor Baconschi

Noi și islamul

Din veacul VII d. Hristos, când apare în Peninsula arabică, și până azi, islamul–a treia formă istoric organizată a monoteismului – n-a încetat să coabiteze cu religia creștină și cea iudaică, așa cum n-a ezitat să le persecute și să le înlocuiască, de îndată ce împrejurările militare sau economice i-au permis o asemenea politică. În arhivele noastre există toate felurile de urme ale acestei învecinări dinamice, de la idealizata pace inter-religioasă din Andaluzia mozarabă, trecând prin lichidarea creștinismelor de matrice siriacă (întinse în primul mileniu până în India și China) sau prin conflictele armate din perioada post-imperială a Occidentului, dintre care acela israelo-palestinian nu s-a stins nici azi. Sunt istorici care pun căderea Bizanțului pe seama coabitării civilizaționale dintre creștinismul ortodox și islam, în contrast cu tot mai dramatica alienare a Răsăritului față de creștinismul latin (mai ales după Cruciada a IV-a). Obiect de polemică istoriografică este și rostul islamului în salvarea și transmiterea în Apus a filozofiei și științei eline antice: unii uită că tocmai căderea Constantinopolului și exodul spre Italia a elitelor bizantine au prilejuit de fapt această recuperare, decisivă în dezvoltarea ulterioară a spiritului renascentist. Lăsând deoparte gâlceava savanților, constatăm că ne gândim așezarea modernă (în democrație și în blocul euro-american) ținând mereu cont de ce se petrece în islam. Or el a încetat să mai fie o religie pan-arabă: a cucerit în ultimele veacuri părți însemnate din Asia centrală și Asia-Pacific. Acolo are cel mai mare număr de credincioși. Mai nou (după căderea URSS) islamul se extinde în zone tot mai largi din Africa subsahariană.

Există și un islam european, rezultat prin imigrația de după al II-lea Război mondial, când statele apusene au preluat, în scopuri zis temporare, de reconstrucție economică, mai multe milioane de arabi și turci: muncitorii ”oaspeți” au rămas acolo, și-au regrupat familiile și au primit cetățenie, bucurându-se, democratic, și de moschei sau școli coranice. Atunci când o Constituantă de înțelepți a redactat preambul Tratatului de la Lisabona, tocmai prezența acestor comunități islamice de pe continent a eliminat din text orice referire la rădăcinile iudeo-creștine ale civiliziației noastre. O elită politică secularizată, deistă sau chiar agnostică, a preferat să nu genereze ”tensiuni” sau ”discriminări”: n-a avut curajul, de pildă, să spună că avem rădăcini culturale în toate cele trei monoteisme (pentru că ar fi deformat adevărul istoric), dar nici nu și le-a asumat expressis verbis pe celelalte două. De aici a apărut în dezbaterea publică din noile state-membre UE percepția că Vestul (nucleul fondatorilor) e un teritoriu apostat – exact așa cum îl văd imamii sunniți sau șiiți! Michel Houellebecq a scris recent romanul Supunere, distopie despre o Franță unde islamiștii moderați au preluat guvernarea… Iar noi, în loc să ne consolidăm ancorarea occidentală, cădem adesea în plasa iluziei că nu mai există creștini în statele occidentale (deși există cu duiumul, ce-i drept, stânjeniți nu prin deficit democratic – nimeni nu le-a interzis formal drepturile – ci prin ofensiva corectitudinii politice, în numele căreia tot trecutul european e pus sub semnul crimei, și deci al datoriei de a le repara, prin compensații egale). Eu unul văd aici o capcană. După cum notam mai sus, islamul vine din Asia. În două decenii, populația Federației Ruse va cuprinde o treime de musulmani. Prin Dughin și ideologia panslavistă (eurasianică), vom auzi multe voci din lumea ortodoxă susținând o antantă între tradiția răsăriteană și acest islam conservator, împotriva „Occidentului decandent și necredincios”. De fapt, le auzim deja. Susțin că această linie de gândire ”strategică” e anti-națională. Reamintesc și aici faptul că elitele românești moderne au avut un singur obiectiv major: dezvoltarea țării în sânul Europei. 

Nu voi obosi să pledez pentru latinitatea constitutivă a Ortodoxiei românești. A o pune în discuție sau chiar o nega înseamnă a bloca evoluția organică și legitimă a națiunii noastre.

O seamă de înțelesuri

Catedrala Mântuirii Neamului trebuie receptată în două chei interpretative. Una, imanent istorică: la un veac de la formarea României Mari, dorul regelui Ferdinand, suspendat printre vremuri vrăjmașe, capătă corp. Catedrala Reîntregirii, unde suveranul Unirii depline s-a reîncoronat, se mută dinspre transilvana Alba Iulia în capitala țării, la București.

Elitele și poporul au visat o mare biserică, unde lauda lui Dumnezeu răsună și întru comemorarea eroilor noștri. Dorința aceasta s-a transmis de la o generație la alta, până când am primit, cu ajutorul lui Dumnezeu, răgazul și resursele concretizării sale.

Cealaltă cheie de lectură e una spirituală. Ea trimite gândul spre mai multe direcții impalpabile, dar esențiale. Mai întâi, spre arhetipul solomonic al Templului ierusalimitean: loc al slavei divine, al convergenței dintre cer și pământ, sediu al elecțiunii și capăt al Exodului recurent, la încheierea exilului babilonic, reprezentat, la noi, de dictatura comunistă. Știm prea bine că Hristos-Mesia rescrie Legământul divino-uman prin Trupul său eclezial, universal și sfințitor, adică în Biserica Sa, al cărei Cap este. Ne amintim totodată că acest trup mistic e policentric (de unde și principiul sinodal, constitutiv pentru Ortodoxie), cu urmarea că Sfânta Euharistie săvârșită într-un umil schit montan e la fel de real-prezentă și lucrătoare ca și aceea care va fi celebrată în Altarul catedralei majore, sfințită astăzi, 25 noiembrie 2018. Pricepem de asemenea, la fel de pertinent, că fiecare națiune e o parte a Bisericii sobornicești, într-o creștinătate pelerină spre veacul eshatologic. Așadar, nu trebuie să privim noua catedrală cu aroganță filetistă, ci într-un duh irenic, dedicat întregii crești­nătăți drept mărturisitoare.

În al doilea rând, iată că am izbutit să ducem la capăt un proiect monumental, dezlegându-ne de complexul Meșterului Manole (baladă populară a „începutului continuu”). Toate au sosit mai târziu în istoria noastră, captivă la răscrucea unor imperii nesătule. Și Renașterea, și procesul de construcție națională, și emanciparea suverană a statului independent modern. Vor fi fost vicisitudini obiective, va fi fost și nevrednicie, căci nu degeaba ne îndeamnă spre „deșteptare” cuvintele imnului național. Dacă lumea occidentală și-a învechit catedralele (sub o patină aproape muzeală), cea pe care o trimitem azi, ca pe o navă-amiral, pe marea tulburată a istoriei, transmite o nădejde proaspătă către toți cei cu care ne-am însoțit, pentru a ne apăra laolaltă civilizația și valorile de căpătâi. Ar fi fost păcat ca barceloneza Sagrada Familia să simbolizeze, prin mereu amânata ei finalizare, elanul frânt al filonului creștin, din care culturile continentului nostru n-au încetat să-și hrănească solidaritatea și libertatea creatoare. În inima singurei Biserici Ortodoxe de limbă romanică, noua catedrală va sublinia ecumenicitatea intensivă a unui Bizanț european.

De acord: în „buna” tradiție a „nihilismului valah” (deopotrivă deplâns și ilustrat de Cioran) nu puține coruri de cârcotași au contestat proiectul acum materializat prin râvna Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sus­ținută de jertfa clerului, donații generoase și priceperea meș­terilor, forfotind pe șantier. Minți subțiri s-au grăbit să fantasmeze asupra unor estetici alternative. Spirite fariseic locuite de „smerenie” minimalistă ne-au negat dreptul la măreția emblematică a edificiului: oameni care acuză Biserica de „înapoierile” noastre n-au văzut vreo contradicție în lupta cu o construcție menită să le infirme. Și, dacă e să fim până la capăt lucizi, se cuvine să recunoaștem, oricât de amar, că sărbătoarea Centenarului ne surprinde în plină discordie profană, departe de unitatea pe care o proclamăm, prea des, ca pe un dar subînțeles.

Chiar dacă Uniunea Europeană, din care facem parte liberi și cu folos, implică estomparea naționalismului (dar nu și a patriotismului responsabil), mă bucur că noua catedrală repune în centrul vieții spirituale, ca fapt public eminent, nevoia de a reafirma coeziunea românească. Nu se cuvine să ne complacem în triumfalism provincial și nici în demagogie infatuat-etnocentrică. Noi și copiii, urmați de nepoții noștri, avem încă un secol de construcție în față: un secol (și, cu voia Domnului, cât mai multe altele) în care clopotele acestei Biserici-Mamă vor răsuna în destule ceasuri de bucurie, așa cum vor ști, poate, să cernească solemn clipele de restriște. O națiune nu e un dat definitiv, ci un proces laborios, care atârnă simultan de Pronie și de opțiunile, pe cât posibil mai inteligente, ale membrilor săi. Pentru continuitatea noastră firească și mai bine întocmită, slavă întru Cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoie!

 
 
 
 
Ziarul Lumina
 
 
 
 
 
 
 
 

Grădinari și demiurgi

     Ne dorim să fim „altfel“, numai că n-avem cum: sîntem și noi o piesă din mozaicul timpului nostru, făcut din războiul dintre „grădinari“ și „demiurgi“. Am preluat metafora din cartea lui Chantal Delsol (La Haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Cerf, 2016). Membră a Institutului Franței, universitară și eseistă de prestigiu, această distinsă specialistă în științe politice interpretează postmodernitatea occidentală ca arenă a tensiunii dintre cei care vor să conserve și cei care vor să înlocuiască lumea prezentă. Primii sînt salvaționiști ai imanenței istorice private de transcendență, așa cum ceilalți sînt exponenți ai prometeismului transfigurator. Unii vor să prezerve natura, planeta, tradițiile și memoria colectivă așa cum le-am preluat: pledează pentru realism, moderație, echilibru și acțiune în favoarea libertății. Ceilalți vor să facă tabula rasa dintr-un trecut defect, așadar culpabil, propunîndu-ne în schimb viitorul imediat al societății perfecte, la care putem (și trebuie) să ajungem printr-o inginerie socială soft: ei nu mai recurg la terorismul utopic, de tip totalitar, mulțumindu-se să exalte egalitatea fără limite, omul generic (legat direct la universalul nominalist al speciei), relativismul axiologic și ironia care desacralizează orice tabu, aruncîndu-l în derizoriu. Firește că disputa „grădinarilor“ cu „demiurgii“ implică o schematizare didactică, de dragul unui tablou inteligibil. Taberele nu sînt etanș separate (de pildă, există, printre „grădinari“, și ecologiști de stînga). Ele simbolizează însă două proiecte de societate greu de armonizat, explicînd tensiunea crescîndă (și emblematică) a epocii noastre. Regăsim această dinamică în România – sub forme mai sărace ideatic și hiperbolic provinciale –, însă ușor de recunoscut. Prin urmare, nu sîntem altfel. Semănăm cu alte state post-comuniste, unde elitele înclină spre conservatorism, tocmai pentru că au trăit comunismul și recunosc legătura acestuia cu noul progresism occidental, bazat pe abolirea distincțiilor și parodierea personalismului creștin: ele fac pasul de la egalitatea demnității ontologice proclamate în antropologia creștină (din care a derivat o etică a drepturilor omului) la practica indistincției programate (de merit, gen, rasă, cultură și etnie). În pofida acestui accent, agenda e sincronizată cu Occidentul secularizat, unde socialismul resentimentului, de tip scandinav, cucerește treptat centrul și sudul.

În România, prometeismul taberei „demiurgice“ e destul de popular în rîndul tinerei generații (net, city break, „nedusă la biserică“) și are susținerea statului, care-și dorește controlul asupra corpurilor intermediare (familie, asociații, națiune), căutînd să preia individul din fașă pînă la mormînt: e idealul iacobin exprimat deja de Danton, care spunea că pruncii aparțin mai întîi Republicii și abia apoi părinților naturali. De fapt, „grădinarii“ nu mai există decît în Bisericile creștine din țară, într-o parte a elitei intelectuale anticomuniste și în inerția practicilor culturale din generația adultă: acuzați de atitudini liberticide, ei sînt, de fapt, ultimii apărători ai autonomiei personale din societatea noastră. Decența pledează pentru negocierea unui compromis între „grădinari“ și „demiurgi“, pentru că omul ca atare nu poate supraviețui fără rădăcini, lipsit de protecția unor apartenențe de grup, așa cum nu poate rămîne imun la progresul științei și tehnologiei. Are doar interesul de a compensa impactul revoluției digitale (care dezrădăcinează orice localizare) printr-un recurs selectiv și autentic la valorile moștenite. Un asemenea compromis (care produce substanța unui minimal consens democratic) poate fi articulat numai prin vaccinare anti-ideologică, de ambele părți ale „baricadei“. Adică prin defanatizarea inteligentă și responsabilă a discursului despre binele comun. Nu știu dacă vom avea o masă critică de „combatanți“ dispuși să întrerupă spirala radicalizărilor. Ar fi normal să nu punem doar pasiune latină și gălăgie balcanică într-o chestiune de arhitectură societală durabilă. Dar cine mai are, azi, monopolul unei definiții a normalității? 

Articol apărut inițial în dilemaveche.ro

Ce urmează?

Un subiect inevitabil: România de după referendumul „pentru familie“. În ultimii ani, două mișcări de protest punctual s-au dezvoltat exponențial. Prima, Pungești/Roșia Montana, din care au apărut #rezist și USR. A doua, Barnenevet-Bodnariu, din care s-au desprins CpF și, probabil, un nou partid conservator. În primul caz, o categorie s-a activat ecologist: mai bine puritatea virginală a naturii decît prosperitatea poluantă a gazelor de șișt și a exploatărilor aurifere cu cianuri. În cel secund, o altă categorie (de evanghelici români, inspirați de confrații americani) s-a mobilizat împotriva atotputerniciei serviciilor sociale norvegiene, care pot separa copiii de familia lor, dacă familia pare nițeluș cam „habotnică“. În fond, avangarda naturistă s-a cuplat cu ariergarda legii naturale, care fondează familia heterosexuală, procreativă și atașată predaniei creștine. Două forme de refuz al industrialismului modern și etatismului care organizează de sus în jos „cultura diversității“. Fac aceste analogii pentru că nu cred în falia progresiști – conservatori, deși ambele tendințe participă la războiul cultural din SUA, produc efecte politice și călătoresc global prin social media. Cred că frica de viitor definește omnilateral societatea românească. Ea e alimentată de sentimentul fragilității statale, accentuat (și exprimat) prin neîncrederea dintre noi și a tuturor față de instituțiile publice. Nu sîntem atît de evoluați pe cît cred „progresiștii“ și nici atît de înapoiați pe cît sînt acuzați „conservatorii“. Impresia larg răspîndită că orice e posibil, pentru că nici legea, nici cutumele nu reglementează eficient armonia comunitară minimă, ne face temători față de remarcabilul nostru potențial deviant.

În preajma următorului ciclu electoral (care include toate tipurile de alegeri), scena pare împărțită între paleo-stînga de extracție comunistă și neo-marxismul reformist, căci dreapta, după costisitorul experiment al USL, nu și-a mai găsit identitatea, pierzîndu-și simultan liderii „istorici“, direcția doctrinară și forța de convingere. Tocmai din aceste motive s-a mutat totul în neașteptatul registru al raportului dintre stat și Biserică. Nemaiavînd încredere în partide, tema biseculară a instalării în modernitate a fost transferată în dezbaterea despre autonomia individuală și raportarea la tradiție, în sens larg. Din punctul meu de vedere, acutizarea dihotomiei tradiționalism/anticlericalism e doar metamorfoza perversă a unei crize democratice.

Cînd vine vorba despre stat, e clar că avem nevoie ca el să fie repopulat cu figuri competente, chemate să stopeze clientelismul partinic și avalanșa impostorilor: iată o sarcină pe care toate partidele oneste (adică responsabile) ar trebui să o asume, dacă vor să recîștige teren electoral. În ce privește BOR, și ea are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității: dezvoltare prin cunoaștere, echitate socială, bioetică, renunțarea la formalism și antioccidentalism, denunțarea materialismului arghirofil și o strategie de ajustare a școlilor teologice la nevoile reale ale fiecărei eparhii. Ambele operațiuni de corecție și regăsire a normalității se vor dovedi dificile: să sperăm că nu imposibile.

Oricum, BOR are sarcina cea mai complexă. Comuniunea panortodoxă a fost sabotată la recentul Sinod din Creta și, recent, prin criza dintre Moscova și Patriarhia Ecumenică, via Ucraina. Biserica s-a dotat cu trust de presă și a pătruns pe Internet, dar forța ei de comunicare socială e mult mai mică decît cea a taberei anticlericale, la care participă, în stilul unei Reforme factuale, cripto-protestante, și o parte din laicatul urban, educat. Sînt convins că strîngerea relațiilor cu alte culte creștine (în România, restul UE și SUA) îi poate furniza asistență prețioasă în următorii ani. A sosit ceasul multor decizii clare, care – după cum se vede – au fost prea multă vreme amînate. 

Iluzia post-religioasă

Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.

.Activarea art 7

Iată procedurile pentru activarea Art. 7. Pe care o parte a presei îl prezintă drept ”opțiunea nucleară”.

Mica” problemă e art. 7.2, care cere unanimitate de vot în Consiliul European. Dacă un singur SM (minus statul vizat) se abține sau votează împotrivă, mecanismul e blocat.

Article 7.1: The mechanism begins with a proposal to find a „Clear Risk of Serious Breach” of EU values either by the Commission, the Parliament or one-third of member states. This is then approved by a two-thirds majority in Parliament. The accused country is then called to answer to the European Council, which may then issue recommendations and vote by four-fifths to identify a breach.

Article 7.2: In the event of a „serious and persistent breach” (i.e. the country does not heed the Council’s guidance) then the Commission or one-third of countries, approved by a two-thirds majority in Parliament, calls the country to answer to the European Council again. The European Council must then decide unanimously to proceed to Article 7.3.

Article 7.3: Once the European Council has unanimously decided that the breach is still occurring, they then vote by qualified majority to suspend rights of the accused country, including voting rights, until all duties are fulfilled.

Cultura gratuită

Desigur că presa print n-a „murit“, deși se zbate în ghearele Internetului victorios. Problema nu vizează schimbarea de suport, ci faptul că pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul. Gratuitatea a fost mereu ingredientul oricărui act de creație care, dacă vrea să fie serios, se ia în joacă. Trece dincolo de mizele utilitare, de empiric și de imediat, către măiestrie, cercetarea pură a misterului, lărgire a cîmpului cognitiv de dragul cunoașterii. Sau măcar divertisment, relaxare superioară, în orizontul vag al reveriei diurne și al melancoliei. Numai că tot gratuitatea înseamnă și opusul acestora: lipsa completă de valoare, irelevanța spre care tind cantitatea nemiluită și accesul neîngrădit. Firește că apreciem, la Londra (și exemplele sînt greu de înmulțit), accesul liber în anumite muzee: e o politică bună, deși mai putem discuta dacă e cea mai bună. Patrimoniul „clasic“ merită să fie oferit publicului larg ca gest de mărinimie a statului-mecena. Rămîne totuși cert faptul că tot ce „se dă“ fără simbolul unui preț devine (cel puțin psihologic) neinteresant.

Există, veți spune pe bună dreptate, multe publicații selecte (să amintesc The Spectator) care și livrează conținutul electronic pe bani. Nu mulți, dar cît să simtă și cititorul „diferența“: ai plătit, se cheamă că îți dorești cu adevărat intrarea în acel spațiu. La noi, unde plecăm de la premisa (probabil greșită) că „sărăcia“ (oricum relativă) reprezintă un fapt durabil, mai tot ce e online e „la liber“. Veți spune că fiecare autor e răsplătit prin like & share, a căror numărătoare îi satisface așteptările mai mult sau mai puțin narcisice. Numai că net-ul e policentric, orizontal și omogen. Pe platforma vreunui cotidian îl poți citi și pe Andrei Pleșu, și pe cutare veleitar obscur. Natural că faima, prestigiul și popularitatea au o preistorie fondatoare. Veleitarul obscur – mai ales dacă scrie prost, confuz și pe teme numai de el prizate – nu-l va eclipsa pe „clasicul în viață“. Dar îi va sta alături, într-o tristă devălmășie axiologică…

Dilema lui Cernîșevski („Ce-i de făcut?“) admite o soluție gordiană: ori ceri bani, ori lași lucrurile cum erau, alocînd din publicitate ceva royalties pentru semnăturile „grele“, aducătoare de cititori. E și ceva de „făcut“ în amonte, la școală, unde elevii mai buni, viitori studenți și consumatori de cultură (în cazul fericit că ajung să îngroașe „clasa de mijloc“), ar putea fi educați în axioma „prețuirii“ valorilor. Mulți termină școala cu ideea vagă că acestea cresc natural, precum fructele de pădure. O atare ingenuitate nu-i complet surprinzătoare într-o lume unde drepturile și egalitățile copleșesc responsabilitățile și ierarhiile. Poate că n-ar strica să afle că „producerea“ unui text consistent, pertinent și estetic reușit implică un lung parcurs în care „asceza“ și acumularea intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii, indiferent dacă „rezultatul“ îmbogățește știința, ficțiunea literară sau gîndirea filozofică.

Are și autorul ceva de făcut: să iasă spre public, prin marketingul ofensivei de șarm. Lansări de carte, conferințe, reuniuni informale, turnee, dar și comunicare vivace pe social media. Trecut-au vremurile de solitudine ivoriană, complet apus e luxul izolărilor orgolioase! La urma urmelor, mi se pare normal, nu în sensul reciclării mitului comunistoid al „documentării pe teren“, prin păstrarea „legăturii cu viața“, cît pentru că am intrat, cum s-a spus, în era necontenitei atenții parțiale. Nu mai există cititori care fac „concedii“ cu un singur autor, ci doar oameni care se concentrează scurt, pe teme caleidoscopice. Scriitorul (mereu convins că mai există „profesioniști“ ai acestei ipostaze tot mai democratice) a devenit companionul virtual de cinci-zece minute, între un cappuccino și sosirea trenului de metrou. Normal că Platon, Montesquieu sau Joyce nu se mai pot plînge de așa ceva, deși e preferabil să nu le punem întrebarea dacă sînt gata să ne aplaude progresele… 

Dilema Veche

Mantra ”continuității”

Ați auzit, fără îndoială, mantra ”continuității din politica externă românească.” E un clișeu încă valabil, deși realitatea tensiunilor ideologice post-comuniste a generat permanente discontinuități. O dată, la nivel individual: de ce-ar fi fost șefii succesivi ai diplomației noastre scutiți de sindromul ”Meșterului Manole”, tradus prin veșnicul nostru ”adamism instituțional”? Fiecare nou șef de instituție are convingerea că lumea începe cu el însuși. Da, ca peste tot, există excepții, dar ele nu fac decât să întărească această prejudecată. Tensiunile au fost induse și de dinamica externă globală sau regională, de instabilitatea politică internă și de rapiditatea prea multor reforme nefinalizate. Cu toate acestea, am continuat să fredonăm refrenul continuității, folosit ca argument psihologic al fantasmelor noastre de stat imatur, care se prezintă, dimpotrivă, ca aliat ”robust și predictibil”. În cei 27 de ani de după colapsul comunismului sovietic, diplomația noastră a fost condusă de următorii miniștri de Externe: Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu (1,2,3), Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai-Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu (1,2), Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Andrei Marga, Titus Corlățean, Bogdan Aurescu și Lazăr Comănescu. 12 titulari, dintre care numai 5 proveneau din diplomația de carieră, restul fiind politicieni (cu sau fără prealabile funcții în serviciul extern). Putem spune că, în medie, șefia diplomației și-a schimbat titularii la fiecare doi ani (pe o plajă care variază între câteva luni și mandatul ”întreg”, de patru ani). Când se va scrie o istorie post-comunistă a diplomației românești, detaliile vor redeveni semnificative. Vom putea compara circumstanțele specifice fiecărui exercițiu ministerial, de la cele bugetare, economice și politice, până la cele internaționale. Ne va fi permis să surprindem fandările reformiste și puseurile retrograde, progresele cuantificabile și momentele de inerție. Deocamdată, putem spune că matra continuității s-a dovedit utilă, în sensul că această generație diplomatică a reușit să introducă statul român pe orbita NATO și UE, asigurându-i un destin occidental. E ceea ce contează și ceea ce rămâne, dacă și generația următoare va fi capabilă, măcar în liniile fundamentale, de consecvență și sustenabilitate strategică.

Începând cu 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României la Vatican, până la începutul lui 2012, când am terminat mandatul ministerial, am lucrat cu primii trei președinți ai României, cu toți premierii și cu mulți dintre membrii cabinetelor succedate la Palatul Victoria. În acest mai degrabă lung interval, continuitatea liniilor majore de politică externă a fost mai puțin reflexul bunului simț intern, cât imperativul dictat de lipsa alternativei: fie ajugeam unde ne-am propus – în NATO și UE – fie eșuam într-o zonă gri, dominată de incertitudini existențiale de maximă gravitate. Din acest motiv, ”adamismul instituțional” a fost estompat prin ”porunca” occidentalizării, care s-a bucurat, formal, de consens politic intern. Și tot din acest motiv, situația de după 2004 (NATO) și 2007 (UE) s-a retensionat, sub presiunea partidelor politice de guvernământ și a unor convulsii interne care ne-au asigurat o faimă recentă nu neapărat onorabilă. La un deceniu de la integrarea în UE, faimosul consens bipartizan pe teme de politică externă rămâne o amintire pioasă. Însă el trebuie reconstruit, dintr-un motiv simplu, și anume că tot nu avem variante multiple de joc, așa că merită să mizăm pe cele existente fără să ne fragmentăm eforturile din motive ideologic-partizane. Chiar dacă PIB-ul nostru a crescut, dacă infrastructura s-a modernizat (încet și insuficient, dar observabil), chiar dacă scorul obținut în teatrele de operațiuni NATO a îmbunătățit profilul nostru strategic în interiorul Alianței Nord-Atlantice, portofoliul nostru de proiecte diplomatice rămâne relativ limitat, mai ales că o sumedenie de formate regionale de cooperare (BSEC sau BlackSeaFor) sau de politici regionale (Parteneriatul Estic, Strategia UE pentru Regiunea Dunării etc) s-au erodat, pierzându-și treptat relevanța. Putem continua să mizăm pe claviatura parteneriatelor strategice, începând cu SUA, reafirma interesul pentru traseul european (tot mai complicat) al Republicii Moldova, adânci conlucrea esențială cu OCDE și constui o agendă fezabilă pentru semestru european al României (2019). Aceste obiective presupun fructificarea unor acumulări prealabile și nicidecum scăderea propriilor ambiții, care depind însă de bifarea (deocamdată incertă, căci lipstită de un calendar asumat) a participării la Aria Schengen și Eurozonă, ca etape de aprofundare a integrării noastre în UE. Nu putem ignora faptul că navigăm în ape mai tulburi decât cele de acum un deceniu. Slăbirea UE (și, colateral, a coeziunii euro-atlantice) prin Brexit, dificultățile de dialog politic între UE și SUA (în perioada de acomodare cu o nouă administrație republicană, după idealizații sau huliții ani ai Americii obamiste/”leading from behind”), dar mai ales deteriorarea vecinătății sud-estice, unde detectăm și unda de șoc a noului conflict sunnito-șiit din Golful Persic, în stare să complice contextul oricum agitat al Orientului Mijlociu, care e mai apropiat de noi decât am crede, iată tot atâtea elemente aparent descurajante, oricât s-ar strădui unii analiști (mai optimiști din fire) să le privească prin lupa unor formidabile oportunități.

Între defetism și entuziamul nefondat, e pesemne înțelept să rearticulăm o cultură a consensului politic intern asupra priorităților de etapă în politica externă. Avem nevoie de o reflecție transpartizană lipsită, deocamdată, de un cadru instituțional și conceptual reperabil. Însăși lumea românească s-a schimbat, prin efectul civilizator al migrației pendulare a forței de muncă, prin mobilitatea academică tot mai intensă, dar și prin impactul civic și cultural al ”social media”. Cu aceste noi date pe masă, opera colectivă de gândire a unei politici externe adecvate și realiste implică o multitudine de noi actori, vectori de comunicare, surse de inspirație și direcții de acțiune care nu par să-și fi găsit o matrice funcțională. Dispersia forțelor analitice (din mediul universitar, până la think-tank-urile afiliate unor companii transnaționale din sectorul energetic, și de la experiza din prima linie a ambasadelor noastre, până la structurile doctrinare/în ”adormire” ale partidelor politice) sună prost și ne costă scump. Ceva proaspăt și eficient nu are cum să apară din acest peisaj fracturat, parohial, obturat în vanități de nișă. Vecinii din Grupul Vișegrad stau mai bine și obțin mai mult, întrucât au însumat competențele, au bugetat proiectele și au corelat mai inteligent proiectele lor naționale cu proiecția lor internațională. Ne-ar fi, bunăoară, utilă o structură care să monitorizeze profesionist evoluțiile și involuțiile din spațiul post-sovietic. Am profita intelectual de orice dezbatere (publică, sau supusă regulior Chattam House) despre ”ce?, cu ce instrumente?, cine? unde? și cum?” – marile întrebări dezarmant de simple în enunț și inevitabil complexe în fond, la care ne trebuie, totuși, un răspuns. Ar fi de asemenea binevenită o reflecție preventivă asupra modului în care noile tehnologii vor modifica (obiectiv, și apoi instituțional sau legislativ) acțiunea diplomatică de-a lungul secolului 21. Nimeni nu inventează ex nihilo politica externă a unui stat și nu oricine poate transforma continuitatea ei într-un gest instaurator, vizionar și creativ. E nevoie de toate mințile lucide, de bunul simț al părtășiei patriotice și de curajul implicit al oricărui diagnostic exact. Cu o continuitate mimată obiectiv și repudiată subiectiv nu vom reuși să depășim umbra, provincialismul și contraperformanțele. În viața unui stat democratic matur nu contează decât obiectivele limpezi și realitatea atingerii lor, spre binele comun al societății care le generează, le susține și le transformă în decor istoric nemijlocit. Suntem un asemenea stat? Mi-ar plăcea să răspund afirmativ.

Contributors

Să îngropăm o imensă minciună politico-mediatică!

Întrucât comisia parlamentară pentru anchetarea alegerilor prezidențiale din 2009 și-a început lucrările, dl Hrebenciuc susține dinaintea ei că au fost mari probleme în Dispora (săraca, mereu e de vină, pentru votul ei constant ”necorespunzător”). Dau iarăși, inclusiv pentru uzul presei, cifrele legate de Ambasada de la Paris, pe care cu cinste am servit-o ca șef de misiune (căci nu degeaba m-or fi făcut francezii comandor al Legiunii de Onoare), dar care mi-a mâncat ulterior nervii, din cauza calomniei politico-mediatice pe care am suportat-o, deși am câștigat în justiție un proces contra acestei defăimări și am un al doilea proces pe rol. Așadar, cifre, ca să poată compara orice om cu mintea la el:

Statistici vot Paris:

2007 (referendum suspendare T. Băsescu – ambasador Sabin Pop): 3447 de voturi – 12 ore (program de vot 08:00-20:00), 287 de voturi/oră

2009 (turul I): 2377 de voturi

2009 (turul II): 3785 – 14 ore (program 07:00-21:00), 270 de voturi pe oră

2014 (turul II – ambasador Bogdan Mazuru): 4150 de voturi (secția I), 296 de voturi pe oră; 3528 (secția 2), 253 de voturi pe oră.

Prin urmare, în 2009, la Paris, s-au prezentat 3785 de alegători, care au votat între orele 7-21. Au votat așadar 270 de persoane pe oră, având la dispoziție 5 ștampile de vot. În medie, în fiecare cabină au votat 54 de persoane pe oră, deci ceva mai mult de 1 minut de persoană. Afirmația conform căreia s-ar fi înregistrat în medie un vot la fiecare 15 secunde este neadevărată, media fiind de peste 1 minut pentru un vot.

Numărul mare de votanți înregistrați la Paris nu e o noutate. Vă reamintesc că în 2007, la referendumul pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu, în doar 12 ore, față de 14 ore la alegerile prezidențiale, au votat 3447 de alegători, deci 287 de persoane pe oră, față de doar 270 în decembrie 2009. Pe atunci, ambasador la Paris era d-l Sabin Pop, fost consilier de stat al lui Adrian Năstase.

Reamintesc că la turul doi al alegerilor prezidențiale au fost prezenți în comisia din care, de altfel, ambasadorul nu făcea parte, reprezentanți ai PNL și ai alianței PSD-PC, care au semnat procesul verbal fără a reclama vreo fraudă sau neregularitate. Nici Comisia de Apărare a Senatului României, care i-a audiat pe reprezentanții MAE la 15 decembrie 2009, nu a formulat la adresa mea sau a diplomaților ambasadei de la Paris vreo acuzație. De altfel, președintele comisiei la acea vreme, dl Teodor Meleșcanu, a declarat cu binecunoscutul d.sale fair-play, că nu are nimic de reproșat diplomației române pentru vot.

Cu aceeași ocazie, dl Meleșcanu a declarat – citez: “Una din principalele probleme pe care le avem este cea exercitării dreptului la vot a românilor din străinătate. Există dificultăţi, un număr foarte mare de oameni care nu pot vota. Se votează în condiţii improprii.”

Cam asta e, dacă mai există bun simț și rațiune, deși se pare că nu. 

Cercul vicios al unei minciuni politico-mediatice

Odată cu inițiativa unei comisii parlamentare care să cerceteze ipotetica ”fraudare a alegerilor prezidențiale din 2009” – dublată printr-o anchetă in rem, deschisă de Parchetul General – au reapărut câțiva jurnaliști care, cu profesionalismul și conștiința morală binecunoscute publicului, s-au apucat să rostogolească iarăși calomnia la adresa mea cu privire la o presupusă alterare a corectitudinii procesului electoral în secția de vot de la ambasada României din capitala Franței.

Reamintesc, mai jos, câteva date legate de acea secție de vot aflată în responsabilitatea mea, ca șef de misiune diplomatică.

1. Comisia electorală, din care nu am făcut parte, era compusă din diplomați și reprezentanți ai principalelor partide politice: aceștia au semnat, fără nicio rezervă, Procesul Verbal care consemna rezultatele, după DUBLA numărare a buletinelor de vot. Nici reprezentanții acreditați ai unor ONG-uri, care au supravegheat întregul proces electoral, nu au semnalat cea mai mică neregulă.

2. În 2009 s-au exprimat MAI PUȚINE voturi decât la prezidențialele din 2004 și 2014, când la Paris se aflau alți șefi de misiune: iată însă că ACELE alte scrutinuri n-au mai deranjat pe nimeni!

3. Interpelate după validarea alegerilor prezidențiale, Autoritatea Electorală Permanentă și Parchetul de pe lângă ÎCCJ au emis acte oficiale prin care atestatau că, la secția respectivă de vot, NU au fost semnalate nereguli.

4. Am câștigat definitiv și irevocabil, la Curtea de Apel București, un proces contra acestei defăimări devenite folclor urban printr-o campanie mediatică întreținută la comanda unor interese partizane, fără nici o dovadă. Am în curs un al doilea proces pe aceeași temă și, probabil, voi fi nevoit să acționez în instanță orice persoane sau surse media care – terfelindu-mi pe mai departe dreptul la bună reputație – vor continua să reitereze această minciună.

În ceea ce privește cele două anchete menționate, ele sunt binevenite, dacă e ceva de clarificat cu privire la ansamblul procesului electoral. Există două concluzii posibile ale acestor demersuri politice și instituționale:

1. Alegerile din 2009 nu au fost corecte, așadar: a) România nu îndeplinește criteriile de la Copenhaga privind organizarea proceselor electorale democratice, nemeritându-și poziția de stat-membru al UE și b) al doilea mandat al fostului președinte al României trebuie anulat, dimpreună cu totalitatea actelor oficiale, decretelor și tratatelor sau acordurilor internaționale semnate de aceasta. Prin extensie, și mandatele miniștrilor validați de fostul președinte sunt nule de drept.

2. Alegerile prezidențiale din 2009 au fost corecte, așa încât orice suspiciune cu privire la rezultatul lor dispare.

Nu mi-aș fi dorit ca jocurile politicianiste să ne pună țara, pe care am slujit-o cu toată loialitatea și priceperea, ca diplomat și intelectual public, într-o asemenea situație imposibilă, dacă nu chiar absurdă prin implicațiile sale. Dar dacă tot s-a ajuns aici, mă aștept la o concluzie fermă, emisă fără echivoc atât de către forul legislativ, cât și de către Parchetul General.

(Foto: digi24.ro)