Grădinari și demiurgi

     Ne dorim să fim „altfel“, numai că n-avem cum: sîntem și noi o piesă din mozaicul timpului nostru, făcut din războiul dintre „grădinari“ și „demiurgi“. Am preluat metafora din cartea lui Chantal Delsol (La Haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Cerf, 2016). Membră a Institutului Franței, universitară și eseistă de prestigiu, această distinsă specialistă în științe politice interpretează postmodernitatea occidentală ca arenă a tensiunii dintre cei care vor să conserve și cei care vor să înlocuiască lumea prezentă. Primii sînt salvaționiști ai imanenței istorice private de transcendență, așa cum ceilalți sînt exponenți ai prometeismului transfigurator. Unii vor să prezerve natura, planeta, tradițiile și memoria colectivă așa cum le-am preluat: pledează pentru realism, moderație, echilibru și acțiune în favoarea libertății. Ceilalți vor să facă tabula rasa dintr-un trecut defect, așadar culpabil, propunîndu-ne în schimb viitorul imediat al societății perfecte, la care putem (și trebuie) să ajungem printr-o inginerie socială soft: ei nu mai recurg la terorismul utopic, de tip totalitar, mulțumindu-se să exalte egalitatea fără limite, omul generic (legat direct la universalul nominalist al speciei), relativismul axiologic și ironia care desacralizează orice tabu, aruncîndu-l în derizoriu. Firește că disputa „grădinarilor“ cu „demiurgii“ implică o schematizare didactică, de dragul unui tablou inteligibil. Taberele nu sînt etanș separate (de pildă, există, printre „grădinari“, și ecologiști de stînga). Ele simbolizează însă două proiecte de societate greu de armonizat, explicînd tensiunea crescîndă (și emblematică) a epocii noastre. Regăsim această dinamică în România – sub forme mai sărace ideatic și hiperbolic provinciale –, însă ușor de recunoscut. Prin urmare, nu sîntem altfel. Semănăm cu alte state post-comuniste, unde elitele înclină spre conservatorism, tocmai pentru că au trăit comunismul și recunosc legătura acestuia cu noul progresism occidental, bazat pe abolirea distincțiilor și parodierea personalismului creștin: ele fac pasul de la egalitatea demnității ontologice proclamate în antropologia creștină (din care a derivat o etică a drepturilor omului) la practica indistincției programate (de merit, gen, rasă, cultură și etnie). În pofida acestui accent, agenda e sincronizată cu Occidentul secularizat, unde socialismul resentimentului, de tip scandinav, cucerește treptat centrul și sudul.

În România, prometeismul taberei „demiurgice“ e destul de popular în rîndul tinerei generații (net, city break, „nedusă la biserică“) și are susținerea statului, care-și dorește controlul asupra corpurilor intermediare (familie, asociații, națiune), căutînd să preia individul din fașă pînă la mormînt: e idealul iacobin exprimat deja de Danton, care spunea că pruncii aparțin mai întîi Republicii și abia apoi părinților naturali. De fapt, „grădinarii“ nu mai există decît în Bisericile creștine din țară, într-o parte a elitei intelectuale anticomuniste și în inerția practicilor culturale din generația adultă: acuzați de atitudini liberticide, ei sînt, de fapt, ultimii apărători ai autonomiei personale din societatea noastră. Decența pledează pentru negocierea unui compromis între „grădinari“ și „demiurgi“, pentru că omul ca atare nu poate supraviețui fără rădăcini, lipsit de protecția unor apartenențe de grup, așa cum nu poate rămîne imun la progresul științei și tehnologiei. Are doar interesul de a compensa impactul revoluției digitale (care dezrădăcinează orice localizare) printr-un recurs selectiv și autentic la valorile moștenite. Un asemenea compromis (care produce substanța unui minimal consens democratic) poate fi articulat numai prin vaccinare anti-ideologică, de ambele părți ale „baricadei“. Adică prin defanatizarea inteligentă și responsabilă a discursului despre binele comun. Nu știu dacă vom avea o masă critică de „combatanți“ dispuși să întrerupă spirala radicalizărilor. Ar fi normal să nu punem doar pasiune latină și gălăgie balcanică într-o chestiune de arhitectură societală durabilă. Dar cine mai are, azi, monopolul unei definiții a normalității? 

Articol apărut inițial în dilemaveche.ro

Ce urmează?

Un subiect inevitabil: România de după referendumul „pentru familie“. În ultimii ani, două mișcări de protest punctual s-au dezvoltat exponențial. Prima, Pungești/Roșia Montana, din care au apărut #rezist și USR. A doua, Barnenevet-Bodnariu, din care s-au desprins CpF și, probabil, un nou partid conservator. În primul caz, o categorie s-a activat ecologist: mai bine puritatea virginală a naturii decît prosperitatea poluantă a gazelor de șișt și a exploatărilor aurifere cu cianuri. În cel secund, o altă categorie (de evanghelici români, inspirați de confrații americani) s-a mobilizat împotriva atotputerniciei serviciilor sociale norvegiene, care pot separa copiii de familia lor, dacă familia pare nițeluș cam „habotnică“. În fond, avangarda naturistă s-a cuplat cu ariergarda legii naturale, care fondează familia heterosexuală, procreativă și atașată predaniei creștine. Două forme de refuz al industrialismului modern și etatismului care organizează de sus în jos „cultura diversității“. Fac aceste analogii pentru că nu cred în falia progresiști – conservatori, deși ambele tendințe participă la războiul cultural din SUA, produc efecte politice și călătoresc global prin social media. Cred că frica de viitor definește omnilateral societatea românească. Ea e alimentată de sentimentul fragilității statale, accentuat (și exprimat) prin neîncrederea dintre noi și a tuturor față de instituțiile publice. Nu sîntem atît de evoluați pe cît cred „progresiștii“ și nici atît de înapoiați pe cît sînt acuzați „conservatorii“. Impresia larg răspîndită că orice e posibil, pentru că nici legea, nici cutumele nu reglementează eficient armonia comunitară minimă, ne face temători față de remarcabilul nostru potențial deviant.

În preajma următorului ciclu electoral (care include toate tipurile de alegeri), scena pare împărțită între paleo-stînga de extracție comunistă și neo-marxismul reformist, căci dreapta, după costisitorul experiment al USL, nu și-a mai găsit identitatea, pierzîndu-și simultan liderii „istorici“, direcția doctrinară și forța de convingere. Tocmai din aceste motive s-a mutat totul în neașteptatul registru al raportului dintre stat și Biserică. Nemaiavînd încredere în partide, tema biseculară a instalării în modernitate a fost transferată în dezbaterea despre autonomia individuală și raportarea la tradiție, în sens larg. Din punctul meu de vedere, acutizarea dihotomiei tradiționalism/anticlericalism e doar metamorfoza perversă a unei crize democratice.

Cînd vine vorba despre stat, e clar că avem nevoie ca el să fie repopulat cu figuri competente, chemate să stopeze clientelismul partinic și avalanșa impostorilor: iată o sarcină pe care toate partidele oneste (adică responsabile) ar trebui să o asume, dacă vor să recîștige teren electoral. În ce privește BOR, și ea are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității: dezvoltare prin cunoaștere, echitate socială, bioetică, renunțarea la formalism și antioccidentalism, denunțarea materialismului arghirofil și o strategie de ajustare a școlilor teologice la nevoile reale ale fiecărei eparhii. Ambele operațiuni de corecție și regăsire a normalității se vor dovedi dificile: să sperăm că nu imposibile.

Oricum, BOR are sarcina cea mai complexă. Comuniunea panortodoxă a fost sabotată la recentul Sinod din Creta și, recent, prin criza dintre Moscova și Patriarhia Ecumenică, via Ucraina. Biserica s-a dotat cu trust de presă și a pătruns pe Internet, dar forța ei de comunicare socială e mult mai mică decît cea a taberei anticlericale, la care participă, în stilul unei Reforme factuale, cripto-protestante, și o parte din laicatul urban, educat. Sînt convins că strîngerea relațiilor cu alte culte creștine (în România, restul UE și SUA) îi poate furniza asistență prețioasă în următorii ani. A sosit ceasul multor decizii clare, care – după cum se vede – au fost prea multă vreme amînate. 

Iluzia post-religioasă

Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.

.Activarea art 7

Iată procedurile pentru activarea Art. 7. Pe care o parte a presei îl prezintă drept ”opțiunea nucleară”.

Mica” problemă e art. 7.2, care cere unanimitate de vot în Consiliul European. Dacă un singur SM (minus statul vizat) se abține sau votează împotrivă, mecanismul e blocat.

Article 7.1: The mechanism begins with a proposal to find a „Clear Risk of Serious Breach” of EU values either by the Commission, the Parliament or one-third of member states. This is then approved by a two-thirds majority in Parliament. The accused country is then called to answer to the European Council, which may then issue recommendations and vote by four-fifths to identify a breach.

Article 7.2: In the event of a „serious and persistent breach” (i.e. the country does not heed the Council’s guidance) then the Commission or one-third of countries, approved by a two-thirds majority in Parliament, calls the country to answer to the European Council again. The European Council must then decide unanimously to proceed to Article 7.3.

Article 7.3: Once the European Council has unanimously decided that the breach is still occurring, they then vote by qualified majority to suspend rights of the accused country, including voting rights, until all duties are fulfilled.

Cultura gratuită

Desigur că presa print n-a „murit“, deși se zbate în ghearele Internetului victorios. Problema nu vizează schimbarea de suport, ci faptul că pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul. Gratuitatea a fost mereu ingredientul oricărui act de creație care, dacă vrea să fie serios, se ia în joacă. Trece dincolo de mizele utilitare, de empiric și de imediat, către măiestrie, cercetarea pură a misterului, lărgire a cîmpului cognitiv de dragul cunoașterii. Sau măcar divertisment, relaxare superioară, în orizontul vag al reveriei diurne și al melancoliei. Numai că tot gratuitatea înseamnă și opusul acestora: lipsa completă de valoare, irelevanța spre care tind cantitatea nemiluită și accesul neîngrădit. Firește că apreciem, la Londra (și exemplele sînt greu de înmulțit), accesul liber în anumite muzee: e o politică bună, deși mai putem discuta dacă e cea mai bună. Patrimoniul „clasic“ merită să fie oferit publicului larg ca gest de mărinimie a statului-mecena. Rămîne totuși cert faptul că tot ce „se dă“ fără simbolul unui preț devine (cel puțin psihologic) neinteresant.

Există, veți spune pe bună dreptate, multe publicații selecte (să amintesc The Spectator) care și livrează conținutul electronic pe bani. Nu mulți, dar cît să simtă și cititorul „diferența“: ai plătit, se cheamă că îți dorești cu adevărat intrarea în acel spațiu. La noi, unde plecăm de la premisa (probabil greșită) că „sărăcia“ (oricum relativă) reprezintă un fapt durabil, mai tot ce e online e „la liber“. Veți spune că fiecare autor e răsplătit prin like & share, a căror numărătoare îi satisface așteptările mai mult sau mai puțin narcisice. Numai că net-ul e policentric, orizontal și omogen. Pe platforma vreunui cotidian îl poți citi și pe Andrei Pleșu, și pe cutare veleitar obscur. Natural că faima, prestigiul și popularitatea au o preistorie fondatoare. Veleitarul obscur – mai ales dacă scrie prost, confuz și pe teme numai de el prizate – nu-l va eclipsa pe „clasicul în viață“. Dar îi va sta alături, într-o tristă devălmășie axiologică…

Dilema lui Cernîșevski („Ce-i de făcut?“) admite o soluție gordiană: ori ceri bani, ori lași lucrurile cum erau, alocînd din publicitate ceva royalties pentru semnăturile „grele“, aducătoare de cititori. E și ceva de „făcut“ în amonte, la școală, unde elevii mai buni, viitori studenți și consumatori de cultură (în cazul fericit că ajung să îngroașe „clasa de mijloc“), ar putea fi educați în axioma „prețuirii“ valorilor. Mulți termină școala cu ideea vagă că acestea cresc natural, precum fructele de pădure. O atare ingenuitate nu-i complet surprinzătoare într-o lume unde drepturile și egalitățile copleșesc responsabilitățile și ierarhiile. Poate că n-ar strica să afle că „producerea“ unui text consistent, pertinent și estetic reușit implică un lung parcurs în care „asceza“ și acumularea intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii, indiferent dacă „rezultatul“ îmbogățește știința, ficțiunea literară sau gîndirea filozofică.

Are și autorul ceva de făcut: să iasă spre public, prin marketingul ofensivei de șarm. Lansări de carte, conferințe, reuniuni informale, turnee, dar și comunicare vivace pe social media. Trecut-au vremurile de solitudine ivoriană, complet apus e luxul izolărilor orgolioase! La urma urmelor, mi se pare normal, nu în sensul reciclării mitului comunistoid al „documentării pe teren“, prin păstrarea „legăturii cu viața“, cît pentru că am intrat, cum s-a spus, în era necontenitei atenții parțiale. Nu mai există cititori care fac „concedii“ cu un singur autor, ci doar oameni care se concentrează scurt, pe teme caleidoscopice. Scriitorul (mereu convins că mai există „profesioniști“ ai acestei ipostaze tot mai democratice) a devenit companionul virtual de cinci-zece minute, între un cappuccino și sosirea trenului de metrou. Normal că Platon, Montesquieu sau Joyce nu se mai pot plînge de așa ceva, deși e preferabil să nu le punem întrebarea dacă sînt gata să ne aplaude progresele… 

Dilema Veche

Mantra ”continuității”

Ați auzit, fără îndoială, mantra ”continuității din politica externă românească.” E un clișeu încă valabil, deși realitatea tensiunilor ideologice post-comuniste a generat permanente discontinuități. O dată, la nivel individual: de ce-ar fi fost șefii succesivi ai diplomației noastre scutiți de sindromul ”Meșterului Manole”, tradus prin veșnicul nostru ”adamism instituțional”? Fiecare nou șef de instituție are convingerea că lumea începe cu el însuși. Da, ca peste tot, există excepții, dar ele nu fac decât să întărească această prejudecată. Tensiunile au fost induse și de dinamica externă globală sau regională, de instabilitatea politică internă și de rapiditatea prea multor reforme nefinalizate. Cu toate acestea, am continuat să fredonăm refrenul continuității, folosit ca argument psihologic al fantasmelor noastre de stat imatur, care se prezintă, dimpotrivă, ca aliat ”robust și predictibil”. În cei 27 de ani de după colapsul comunismului sovietic, diplomația noastră a fost condusă de următorii miniștri de Externe: Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu (1,2,3), Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai-Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu (1,2), Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Andrei Marga, Titus Corlățean, Bogdan Aurescu și Lazăr Comănescu. 12 titulari, dintre care numai 5 proveneau din diplomația de carieră, restul fiind politicieni (cu sau fără prealabile funcții în serviciul extern). Putem spune că, în medie, șefia diplomației și-a schimbat titularii la fiecare doi ani (pe o plajă care variază între câteva luni și mandatul ”întreg”, de patru ani). Când se va scrie o istorie post-comunistă a diplomației românești, detaliile vor redeveni semnificative. Vom putea compara circumstanțele specifice fiecărui exercițiu ministerial, de la cele bugetare, economice și politice, până la cele internaționale. Ne va fi permis să surprindem fandările reformiste și puseurile retrograde, progresele cuantificabile și momentele de inerție. Deocamdată, putem spune că matra continuității s-a dovedit utilă, în sensul că această generație diplomatică a reușit să introducă statul român pe orbita NATO și UE, asigurându-i un destin occidental. E ceea ce contează și ceea ce rămâne, dacă și generația următoare va fi capabilă, măcar în liniile fundamentale, de consecvență și sustenabilitate strategică.

Începând cu 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României la Vatican, până la începutul lui 2012, când am terminat mandatul ministerial, am lucrat cu primii trei președinți ai României, cu toți premierii și cu mulți dintre membrii cabinetelor succedate la Palatul Victoria. În acest mai degrabă lung interval, continuitatea liniilor majore de politică externă a fost mai puțin reflexul bunului simț intern, cât imperativul dictat de lipsa alternativei: fie ajugeam unde ne-am propus – în NATO și UE – fie eșuam într-o zonă gri, dominată de incertitudini existențiale de maximă gravitate. Din acest motiv, ”adamismul instituțional” a fost estompat prin ”porunca” occidentalizării, care s-a bucurat, formal, de consens politic intern. Și tot din acest motiv, situația de după 2004 (NATO) și 2007 (UE) s-a retensionat, sub presiunea partidelor politice de guvernământ și a unor convulsii interne care ne-au asigurat o faimă recentă nu neapărat onorabilă. La un deceniu de la integrarea în UE, faimosul consens bipartizan pe teme de politică externă rămâne o amintire pioasă. Însă el trebuie reconstruit, dintr-un motiv simplu, și anume că tot nu avem variante multiple de joc, așa că merită să mizăm pe cele existente fără să ne fragmentăm eforturile din motive ideologic-partizane. Chiar dacă PIB-ul nostru a crescut, dacă infrastructura s-a modernizat (încet și insuficient, dar observabil), chiar dacă scorul obținut în teatrele de operațiuni NATO a îmbunătățit profilul nostru strategic în interiorul Alianței Nord-Atlantice, portofoliul nostru de proiecte diplomatice rămâne relativ limitat, mai ales că o sumedenie de formate regionale de cooperare (BSEC sau BlackSeaFor) sau de politici regionale (Parteneriatul Estic, Strategia UE pentru Regiunea Dunării etc) s-au erodat, pierzându-și treptat relevanța. Putem continua să mizăm pe claviatura parteneriatelor strategice, începând cu SUA, reafirma interesul pentru traseul european (tot mai complicat) al Republicii Moldova, adânci conlucrea esențială cu OCDE și constui o agendă fezabilă pentru semestru european al României (2019). Aceste obiective presupun fructificarea unor acumulări prealabile și nicidecum scăderea propriilor ambiții, care depind însă de bifarea (deocamdată incertă, căci lipstită de un calendar asumat) a participării la Aria Schengen și Eurozonă, ca etape de aprofundare a integrării noastre în UE. Nu putem ignora faptul că navigăm în ape mai tulburi decât cele de acum un deceniu. Slăbirea UE (și, colateral, a coeziunii euro-atlantice) prin Brexit, dificultățile de dialog politic între UE și SUA (în perioada de acomodare cu o nouă administrație republicană, după idealizații sau huliții ani ai Americii obamiste/”leading from behind”), dar mai ales deteriorarea vecinătății sud-estice, unde detectăm și unda de șoc a noului conflict sunnito-șiit din Golful Persic, în stare să complice contextul oricum agitat al Orientului Mijlociu, care e mai apropiat de noi decât am crede, iată tot atâtea elemente aparent descurajante, oricât s-ar strădui unii analiști (mai optimiști din fire) să le privească prin lupa unor formidabile oportunități.

Între defetism și entuziamul nefondat, e pesemne înțelept să rearticulăm o cultură a consensului politic intern asupra priorităților de etapă în politica externă. Avem nevoie de o reflecție transpartizană lipsită, deocamdată, de un cadru instituțional și conceptual reperabil. Însăși lumea românească s-a schimbat, prin efectul civilizator al migrației pendulare a forței de muncă, prin mobilitatea academică tot mai intensă, dar și prin impactul civic și cultural al ”social media”. Cu aceste noi date pe masă, opera colectivă de gândire a unei politici externe adecvate și realiste implică o multitudine de noi actori, vectori de comunicare, surse de inspirație și direcții de acțiune care nu par să-și fi găsit o matrice funcțională. Dispersia forțelor analitice (din mediul universitar, până la think-tank-urile afiliate unor companii transnaționale din sectorul energetic, și de la experiza din prima linie a ambasadelor noastre, până la structurile doctrinare/în ”adormire” ale partidelor politice) sună prost și ne costă scump. Ceva proaspăt și eficient nu are cum să apară din acest peisaj fracturat, parohial, obturat în vanități de nișă. Vecinii din Grupul Vișegrad stau mai bine și obțin mai mult, întrucât au însumat competențele, au bugetat proiectele și au corelat mai inteligent proiectele lor naționale cu proiecția lor internațională. Ne-ar fi, bunăoară, utilă o structură care să monitorizeze profesionist evoluțiile și involuțiile din spațiul post-sovietic. Am profita intelectual de orice dezbatere (publică, sau supusă regulior Chattam House) despre ”ce?, cu ce instrumente?, cine? unde? și cum?” – marile întrebări dezarmant de simple în enunț și inevitabil complexe în fond, la care ne trebuie, totuși, un răspuns. Ar fi de asemenea binevenită o reflecție preventivă asupra modului în care noile tehnologii vor modifica (obiectiv, și apoi instituțional sau legislativ) acțiunea diplomatică de-a lungul secolului 21. Nimeni nu inventează ex nihilo politica externă a unui stat și nu oricine poate transforma continuitatea ei într-un gest instaurator, vizionar și creativ. E nevoie de toate mințile lucide, de bunul simț al părtășiei patriotice și de curajul implicit al oricărui diagnostic exact. Cu o continuitate mimată obiectiv și repudiată subiectiv nu vom reuși să depășim umbra, provincialismul și contraperformanțele. În viața unui stat democratic matur nu contează decât obiectivele limpezi și realitatea atingerii lor, spre binele comun al societății care le generează, le susține și le transformă în decor istoric nemijlocit. Suntem un asemenea stat? Mi-ar plăcea să răspund afirmativ.

Contributors

Să îngropăm o imensă minciună politico-mediatică!

Întrucât comisia parlamentară pentru anchetarea alegerilor prezidențiale din 2009 și-a început lucrările, dl Hrebenciuc susține dinaintea ei că au fost mari probleme în Dispora (săraca, mereu e de vină, pentru votul ei constant ”necorespunzător”). Dau iarăși, inclusiv pentru uzul presei, cifrele legate de Ambasada de la Paris, pe care cu cinste am servit-o ca șef de misiune (căci nu degeaba m-or fi făcut francezii comandor al Legiunii de Onoare), dar care mi-a mâncat ulterior nervii, din cauza calomniei politico-mediatice pe care am suportat-o, deși am câștigat în justiție un proces contra acestei defăimări și am un al doilea proces pe rol. Așadar, cifre, ca să poată compara orice om cu mintea la el:

Statistici vot Paris:

2007 (referendum suspendare T. Băsescu – ambasador Sabin Pop): 3447 de voturi – 12 ore (program de vot 08:00-20:00), 287 de voturi/oră

2009 (turul I): 2377 de voturi

2009 (turul II): 3785 – 14 ore (program 07:00-21:00), 270 de voturi pe oră

2014 (turul II – ambasador Bogdan Mazuru): 4150 de voturi (secția I), 296 de voturi pe oră; 3528 (secția 2), 253 de voturi pe oră.

Prin urmare, în 2009, la Paris, s-au prezentat 3785 de alegători, care au votat între orele 7-21. Au votat așadar 270 de persoane pe oră, având la dispoziție 5 ștampile de vot. În medie, în fiecare cabină au votat 54 de persoane pe oră, deci ceva mai mult de 1 minut de persoană. Afirmația conform căreia s-ar fi înregistrat în medie un vot la fiecare 15 secunde este neadevărată, media fiind de peste 1 minut pentru un vot.

Numărul mare de votanți înregistrați la Paris nu e o noutate. Vă reamintesc că în 2007, la referendumul pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu, în doar 12 ore, față de 14 ore la alegerile prezidențiale, au votat 3447 de alegători, deci 287 de persoane pe oră, față de doar 270 în decembrie 2009. Pe atunci, ambasador la Paris era d-l Sabin Pop, fost consilier de stat al lui Adrian Năstase.

Reamintesc că la turul doi al alegerilor prezidențiale au fost prezenți în comisia din care, de altfel, ambasadorul nu făcea parte, reprezentanți ai PNL și ai alianței PSD-PC, care au semnat procesul verbal fără a reclama vreo fraudă sau neregularitate. Nici Comisia de Apărare a Senatului României, care i-a audiat pe reprezentanții MAE la 15 decembrie 2009, nu a formulat la adresa mea sau a diplomaților ambasadei de la Paris vreo acuzație. De altfel, președintele comisiei la acea vreme, dl Teodor Meleșcanu, a declarat cu binecunoscutul d.sale fair-play, că nu are nimic de reproșat diplomației române pentru vot.

Cu aceeași ocazie, dl Meleșcanu a declarat – citez: “Una din principalele probleme pe care le avem este cea exercitării dreptului la vot a românilor din străinătate. Există dificultăţi, un număr foarte mare de oameni care nu pot vota. Se votează în condiţii improprii.”

Cam asta e, dacă mai există bun simț și rațiune, deși se pare că nu. 

Cercul vicios al unei minciuni politico-mediatice

Odată cu inițiativa unei comisii parlamentare care să cerceteze ipotetica ”fraudare a alegerilor prezidențiale din 2009” – dublată printr-o anchetă in rem, deschisă de Parchetul General – au reapărut câțiva jurnaliști care, cu profesionalismul și conștiința morală binecunoscute publicului, s-au apucat să rostogolească iarăși calomnia la adresa mea cu privire la o presupusă alterare a corectitudinii procesului electoral în secția de vot de la ambasada României din capitala Franței.

Reamintesc, mai jos, câteva date legate de acea secție de vot aflată în responsabilitatea mea, ca șef de misiune diplomatică.

1. Comisia electorală, din care nu am făcut parte, era compusă din diplomați și reprezentanți ai principalelor partide politice: aceștia au semnat, fără nicio rezervă, Procesul Verbal care consemna rezultatele, după DUBLA numărare a buletinelor de vot. Nici reprezentanții acreditați ai unor ONG-uri, care au supravegheat întregul proces electoral, nu au semnalat cea mai mică neregulă.

2. În 2009 s-au exprimat MAI PUȚINE voturi decât la prezidențialele din 2004 și 2014, când la Paris se aflau alți șefi de misiune: iată însă că ACELE alte scrutinuri n-au mai deranjat pe nimeni!

3. Interpelate după validarea alegerilor prezidențiale, Autoritatea Electorală Permanentă și Parchetul de pe lângă ÎCCJ au emis acte oficiale prin care atestatau că, la secția respectivă de vot, NU au fost semnalate nereguli.

4. Am câștigat definitiv și irevocabil, la Curtea de Apel București, un proces contra acestei defăimări devenite folclor urban printr-o campanie mediatică întreținută la comanda unor interese partizane, fără nici o dovadă. Am în curs un al doilea proces pe aceeași temă și, probabil, voi fi nevoit să acționez în instanță orice persoane sau surse media care – terfelindu-mi pe mai departe dreptul la bună reputație – vor continua să reitereze această minciună.

În ceea ce privește cele două anchete menționate, ele sunt binevenite, dacă e ceva de clarificat cu privire la ansamblul procesului electoral. Există două concluzii posibile ale acestor demersuri politice și instituționale:

1. Alegerile din 2009 nu au fost corecte, așadar: a) România nu îndeplinește criteriile de la Copenhaga privind organizarea proceselor electorale democratice, nemeritându-și poziția de stat-membru al UE și b) al doilea mandat al fostului președinte al României trebuie anulat, dimpreună cu totalitatea actelor oficiale, decretelor și tratatelor sau acordurilor internaționale semnate de aceasta. Prin extensie, și mandatele miniștrilor validați de fostul președinte sunt nule de drept.

2. Alegerile prezidențiale din 2009 au fost corecte, așa încât orice suspiciune cu privire la rezultatul lor dispare.

Nu mi-aș fi dorit ca jocurile politicianiste să ne pună țara, pe care am slujit-o cu toată loialitatea și priceperea, ca diplomat și intelectual public, într-o asemenea situație imposibilă, dacă nu chiar absurdă prin implicațiile sale. Dar dacă tot s-a ajuns aici, mă aștept la o concluzie fermă, emisă fără echivoc atât de către forul legislativ, cât și de către Parchetul General.

(Foto: digi24.ro)

 
 
 

Despre legionari

Au reprezentat o reacție spiritual-mistică și apoi politic-extremistă a României rurale față de provocările culturale ale modernizării făcute de elita carlisto-liberală. Au intrat în coliziune frontală cu sistemul, ajungând să-și dispute cu Antonescu ”grațiile” lui Hitler, și au recurs la asasinatul politic, înainte de a fi decimați și închiși. După 1945, unii s-au exilat (pe aripi, căci, după asasinarea lui Codreanu, Mișcarea era divizată), alții s-au dat cu noul regim, dar cei mai mulți au murit în pușcăriile comuniste, în condiții atroce.

Demonizarea lor a servit de altfel comuniștilor, care au început să condamne orice adversar (real, imaginar, explicit sau latent) sub eticheta de ”legionar”. După 90, mai erau câteva pâlcuri în exil și au fost cumva reactivate, dintre foștii deținuți politici, alte câteva în țară. Sistemul îi avea pe toți, demult, fișați, cunoscuți ca profil psihologic: s-a lucrat cu inflitrații Securității, ca să compromită Opoziția, inclusiv prin prezentarea Pieței Universității ca ”rebeliune legionară” (și să justifice astfel mânia proletară a expediției minerești, complet în afara legii).

Azi, în România, există doar câteva nuclee intelectuale care privesc legionarismul ca pe o sursă de românism și anticomunism valid, recunoscându-i însă enormele greșeli și crimele. S-a constat și că, în anumite mânăstiri mai fundamentaliste, au existat stareți sau trăitori cu simpatii cripto-legionare. Atât.

Pe scurt, această derivă extremistă și-a trăit demult traiul. Și-a luat toate pedepsele imaginabile. Și nu mai are decât o existență spectrală, evanescentă. Așa că, oricine – organ media sau alfel de organ – care ar mai susține azi că există vreun ”pericol” legionar bate câmpii, manipulează, încearcă să reîncălzească (la microundele televizuale sau de social media) vechea marotă comunistă care, ca să diminueze pasivul criminal și acțiunile liberticide ale totalitarismului roșu, vedea legionari verzi pe toți pereții.

Să ieșim odată din trecutul ăsta de coșmar…

legionari(Foto: cultural.bzi.ro)

Sa ne detonam trecutul, tovarasi!

Mi se pare că trăim într-un miraj diversionist. Toată lumea vorbește despre Traian Băsescu. Primii trei președinți ai României postcomuniste au fost, pe rând, făcuți praf. Nu vorbim despre oameni perfecți, ci doar de niște lideri aleși democratic.

Nu mi-a plăcut nimic din mandatele dlui Iliescu, dar mă duce mintea să văd măcar că ar fi putut face încă și mai mult rău decât a făcut, condiționat fiind, ca orice om politic, de propria experiență, de opțiunile sale, dar și de contextul social intern: a fost ales (cel puțin în 1990) cu 86% din voturile românilor! Al doilea său mandat a fost, în comparație cu primul, de-a dreptul decent.

L-am votat entuziast pe dl Emil Constantinescu și am recunoscut apoi că mi-am pus speranțe prea mari în domnia sa, dar asta nu mă determină să-i demolez mandatul: a fost primul lider necomunist al României, ne-a apropiat de NATO și a reparat găurile bugetare produse în marele jaf de până în 1996 (nu e ușor să guvernezi o țară aflată în pragul insolvenței). A respectat foștii deținuți politici și s-a înconjurat cu mulți oameni de valoare.

În cazul domnului Băsescu, e clar că a desființa retoric tot ce a făcut ca șef de stat e o probă de orbire, dacă nu de rea voință. Și domnia sa a fost ales democratic, în două rânduri. Nu a aterizat la Cotroceni din neant. Oricum, mandatele sale aparțin istoriei și vor fi evaluate cu limpezime, de către istoricii români onești.

Evident, aș fi preferat ca, la încheierea acestor mandate, domnul Traian Băsescu să nu-și mai continue activitatea politică. Ar fi putut mai ușor să-și apere bilanțul prezidențial și să intervină, deasupra tumultului partizan, în chestiunile realmente importante pentru România. În același timp, fiecare om e liber să facă alegerile dorite. Iar domnul Traian Băsescu nu mai este președintele României de doi ani. Cred că suntem pe o pistă falsă vorbind – pro sau contra- despre domnia sa, ca și cum ar exercita încă suprema magistratură a statului.

Nu susțin, în concluzie, că nu ar trebui să ne criticăm foștii președinți. Dar a-i arunca pe toți trei, cu tot ce au făcut în 24 de ani, la gunoi, înseamnă a recunoaște că am eșuat, că suntem o națiune care și-a ratat țintele și bâjbâie în ură de sine.

presedinti-romania

(Foto: adevarul.ro)