Grădinari și demiurgi

     Ne dorim să fim „altfel“, numai că n-avem cum: sîntem și noi o piesă din mozaicul timpului nostru, făcut din războiul dintre „grădinari“ și „demiurgi“. Am preluat metafora din cartea lui Chantal Delsol (La Haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Cerf, 2016). Membră a Institutului Franței, universitară și eseistă de prestigiu, această distinsă specialistă în științe politice interpretează postmodernitatea occidentală ca arenă a tensiunii dintre cei care vor să conserve și cei care vor să înlocuiască lumea prezentă. Primii sînt salvaționiști ai imanenței istorice private de transcendență, așa cum ceilalți sînt exponenți ai prometeismului transfigurator. Unii vor să prezerve natura, planeta, tradițiile și memoria colectivă așa cum le-am preluat: pledează pentru realism, moderație, echilibru și acțiune în favoarea libertății. Ceilalți vor să facă tabula rasa dintr-un trecut defect, așadar culpabil, propunîndu-ne în schimb viitorul imediat al societății perfecte, la care putem (și trebuie) să ajungem printr-o inginerie socială soft: ei nu mai recurg la terorismul utopic, de tip totalitar, mulțumindu-se să exalte egalitatea fără limite, omul generic (legat direct la universalul nominalist al speciei), relativismul axiologic și ironia care desacralizează orice tabu, aruncîndu-l în derizoriu. Firește că disputa „grădinarilor“ cu „demiurgii“ implică o schematizare didactică, de dragul unui tablou inteligibil. Taberele nu sînt etanș separate (de pildă, există, printre „grădinari“, și ecologiști de stînga). Ele simbolizează însă două proiecte de societate greu de armonizat, explicînd tensiunea crescîndă (și emblematică) a epocii noastre. Regăsim această dinamică în România – sub forme mai sărace ideatic și hiperbolic provinciale –, însă ușor de recunoscut. Prin urmare, nu sîntem altfel. Semănăm cu alte state post-comuniste, unde elitele înclină spre conservatorism, tocmai pentru că au trăit comunismul și recunosc legătura acestuia cu noul progresism occidental, bazat pe abolirea distincțiilor și parodierea personalismului creștin: ele fac pasul de la egalitatea demnității ontologice proclamate în antropologia creștină (din care a derivat o etică a drepturilor omului) la practica indistincției programate (de merit, gen, rasă, cultură și etnie). În pofida acestui accent, agenda e sincronizată cu Occidentul secularizat, unde socialismul resentimentului, de tip scandinav, cucerește treptat centrul și sudul.

În România, prometeismul taberei „demiurgice“ e destul de popular în rîndul tinerei generații (net, city break, „nedusă la biserică“) și are susținerea statului, care-și dorește controlul asupra corpurilor intermediare (familie, asociații, națiune), căutînd să preia individul din fașă pînă la mormînt: e idealul iacobin exprimat deja de Danton, care spunea că pruncii aparțin mai întîi Republicii și abia apoi părinților naturali. De fapt, „grădinarii“ nu mai există decît în Bisericile creștine din țară, într-o parte a elitei intelectuale anticomuniste și în inerția practicilor culturale din generația adultă: acuzați de atitudini liberticide, ei sînt, de fapt, ultimii apărători ai autonomiei personale din societatea noastră. Decența pledează pentru negocierea unui compromis între „grădinari“ și „demiurgi“, pentru că omul ca atare nu poate supraviețui fără rădăcini, lipsit de protecția unor apartenențe de grup, așa cum nu poate rămîne imun la progresul științei și tehnologiei. Are doar interesul de a compensa impactul revoluției digitale (care dezrădăcinează orice localizare) printr-un recurs selectiv și autentic la valorile moștenite. Un asemenea compromis (care produce substanța unui minimal consens democratic) poate fi articulat numai prin vaccinare anti-ideologică, de ambele părți ale „baricadei“. Adică prin defanatizarea inteligentă și responsabilă a discursului despre binele comun. Nu știu dacă vom avea o masă critică de „combatanți“ dispuși să întrerupă spirala radicalizărilor. Ar fi normal să nu punem doar pasiune latină și gălăgie balcanică într-o chestiune de arhitectură societală durabilă. Dar cine mai are, azi, monopolul unei definiții a normalității? 

Articol apărut inițial în dilemaveche.ro

7-12 noiembrie 2018

Ieri a fost Ziua Armistițiului, ziua în care armamentul a tăcut pe toate fronturile Primulul Război Mondial. Lideri din întreaga lume s-au adunat la Paris, pentru comemorarea milioanelor de victime ale acelei infernale confruntări. Nu ne vom bloca acum în culoarea bleu a paltonului doamnei Iohannis, în vădită discordanță cu negrul îmbrăcat de celelalte prime doamne, pentru că altele sînt problemele care ne preocupă. De exemplu, Președintele Macron. Care a declarat cu nonșalanță că naționalismul este trădare. Jucîndu-se cu concepte al căror înțeles pare că-i scapă, Macron ne anunță că valorile morale ale Franței ajută la lupta pentru viitor a țării sale. Pretinzînd că dorința de răzbunare și umilirea de după Primul Război Mondial au dus la naționalismul care a generat a doua mare conflagrație a secolului trecut, Macron rescrie practic cauzele care au stat la izbucnirea Marelui Război, într-o interpretare personală, lipsită de orice fundament.

Ezitînd în a se identifica ca globalist, Macron e de presupus că a vrut să dea o palmă invitatului său, Donald Trump care, de la tribuna ONU, a pus accentul, în ultima sa cuvîntare, exact pe naționalism.

Ieri a fost și ziua în care, după Cehia și Slovacia, la 28 septembrie, și Polonia și-a serbat Centenarul independenței. Polonia este o fostă țară socialistă care a înțeles ce înseamnă libertatea de a-ți alege singură soarta și, spre marea mea bucurie, chiar are un parcurs frumos. Numai în ultimii ani Polonia a refăcut transporturile feroviare ale țării și are în plan dezvoltarea infrastructurii feroviare în continuare. Și cu toate că polonezii au făcut tot ce le era posibil ca să împiedice pătrunderea extremei drepte din Rusia, la noi a apărut așa. La Digi, televiziunea de la care multă lume își ia știrile.

Foto: Alexandru Supeanu

Chiar, Deșteaptă-te române o mai fi voie să cîntăm, sau intră tot în categoria naționalisme de extremă dreaptă?

Tot ieri s-au împlinit și 23 de ani de cînd ne-a părăsit Corneliu Coposu. Și ne-a lăsat vorbele ”Negociem orice, dar nu negociem principii”. Nu este greu să ne imaginăm ce ar fi spus astăzi Corneliu Coposu, într-o lume care face din socialismul care l-a ținut prizonierul unei celule, timp de mai mult de 17 ani.

Ce ne spunea atunci, cînd era încă cu noi:

„Credinţa mea sinceră, pe care o am de când eram mic şi cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democraţia şi normalitatea în ţara românească se va face numai o dată cu restaurarea Monarhiei.”

„Românii nu ar trebui să aibă linişte până ce Basarabia nu se va întoarce la patria mamă.”

„Nu resemnații scriu istoria, ci cutezătorii ei. Prin aceștia, neamurile sunt veșnice.”

„În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viața mea. Dacă această idee va triumfa și dacă ea este îmbrățișată de prietenii mei și de opinia publică, apariția sau dispariția mea sunt secundare. Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariția mea nu mai e semnificativă.”

Atitudinea a supraviețuit, chiar dacă în puțini dintre noi. Dar aceștia nu ne vom lăsa pînă cînd nu vom reuși să determinăm o pate cît mai mare a electoratului românesc pe cine este corect și demn să voteze.

În privința regelui, acum îl avem pe Nicolae. Cu el poate sau nu poate fi restartată Casa Regală a României.

 

 

Imbecilitatea stîngii e întotdeauna la fel. Oare de ce?

Midterm elections – sau alegerile de la jumătatea mandatului – au avut loc ieri în SUA, și s-au terminat, predictibil, cu victoria republicanilor la Senat și cu cea a democraților la Camera Reprezențanților.

La sugestia lui Radu Oleniuc, astăzi vă ofer o traducere a unui fragment din volumul Controversial essays, de Thomas Sowell.

MEDIA FRAUD: Prejudecata mass media nu mai este știre. Sondaj după sondaj au arătat că marea majoritate a jurnaliștilor votează pentru democrați, chiar dacă țara în ansamblul ei este destul de împărțită între cele două partide majore. În sine, nu este nimic în neregulă cu acest lucru. Ea devine o problemă atunci când prejudecățile din mass-media devin fraude mediatice. Preferința mediatică în editoriale și coloane este un lucru. Frauda în mass-media în raportarea „faptelor” în știri este altceva. Trei cărți excelente și devastatoare privind frauda mediatică au fost publicate în acest an,arătînd nume și transformând roci pentru a arăta ce se tîrăște dedesubt. Aceste cărți sunt Colorarea știrilor de William McGowan, Bias de Bernard Goldberg și Nu este în mod necesar atât de David Murray, Joel Schwartz și S. Robert Lichter. În cele mai cunoscute și mai prestigioase mijloace mass-media – permițându-i – Times New York și, de exemplu, „60 de minute” – fapte cruciale au fost lăsate în afara știrilor atunci când povestea acelor fapte ar fi subminat sau distrus un argument l

În schimb, afirmațiile false au fost raportate pe scară largă ca fapte în mass-media atunci când aceste afirmații au susținut viziunea liberală a lumii. O fraudă mediatică clasică a fost povestea din 1996 a unui val de fii incendiatori îndreptată împotriva rasistelor împotriva bisericilor negre. A făcut linii de titluri în întreaga țară și a fost prezentată în știrile de televiziune din rețea. A declanșat editoriali indignați și izbucniri furioase de la activiștii negri. Președintele Statelor Unite a reamintit propria tristețe ca un copil la arderea bisericilor negre din Arkansas. În final, totuși, totul s-a dovedit a fi complet fals. Cei câțiva jurnaliști care s-au deranjat să verifice faptele au descoperit că nu există fapte care să susțină această poveste și că faptele au fost complet respinse. Chiar și o comisie numită de președintele Clinton a ajuns la aceeași concluzie. Mai mult, nici o singură biserică neagră din Arkansas nu a ars în timpul copilăriei lui Bill Clinton. Când această fraudă din prima pagină a fost în cele din urmă expusă, noua poveste a fost îngropată ca un mic articol din nou pe pagina 20 a New York Times. William McGowan, Coloring the News, oferă cea mai bună planificare explicativă pentru astfel de malpraxis jurnalistică. Multe organizații de știri au creat caucusuri speciale de redacție compuse exclusiv din jurnaliști negri, hispanici, feminisți sau homosexuali, care decid cum vor fi raportate știrile despre circumscripțiile lor respective – sau dacă nu vor fi raportate deloc. De exemplu, atunci când un bărbat homosexual a fost atacat și ucis de niște huligani anti-homosexuali, a fost o știre imensă pe prima pagină a țării. Dar când doi homosexuali au atras un băiat de lângă casa lor și apoi l-au violat și l-au ucis, cam aproximativ în același timp, aceasta a fost ignorată pe scară largă, ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată. În mod similar, tratamentul părtinitor a apărut atunci când a fost vorba despre raportarea politicienilor negri corupți precum primarul DC Marion Barry sau a standardelor duble periculoase folosite pentru femei în standardele militare care deja au fost pregătite să ducă la moarte în formare și ar putea costa mai multe vieți în lupta reală . Problema nu este ceea ce reprezintă diferitele opinii editoriale ale jurnaliștilor sau ale organizațiilor de știri. Problema este transformarea rapoartelor de știri în spin-uri ideologice, împreună cu tabuuri de sine stătătoare și fraudă totală. În timp ce cartea lui William McGowan pare a fi cea mai perceptivă dintre aceste trei, toate sunt foarte valoroase și fiecare are un accent deosebit. Nu este necesar deci, se concentrează asupra iresponsabilității mass-mediei atunci când se raportează la probleme medicale și științifice, în timp ce Bias se concentrează mai mult pe acțiunile și personajele de la CBS News, unde autorul a lucrat timp de mulți ani. Dar toate aceste trei cărți oferă o educație reală despre frauda mediatică, care este infinit mai importantă decât tendința mediatică. Națiunile democratice sunt deosebit de vulnerabile la dezinformare. Mass-media dintr-o țară totalitară poate spune cât de multe minciuni vrea, dar aceasta nu afectează deciziile luate pentru țară de către dictatorul sau partidul său de guvernământ, care are acces la adevăr, chiar dacă masele nu o fac. Dar, într-o țară în care masele își aleg conducătorii și influențează politicile, o presă frauduloasă poate induce în eroare alegătorii în dezastru național. Thomas Sowell / CONTROVERSIAL ESSAYS / https://www.amazon.com/Controversial-Essays-Ho …/…/0817929924

DE citit: Ce trebuie să știi despre Jair Bolsonaro, președintele conservator al Braziliei, ca să nu pari prost

 
 

5-6 noiembrie 2018. #Teleormanleaks, oamenii.

1. #Teleormanleaks

Din primul calup publicat pe RISE PROJECT, aflăm fără urmă de tăgadă legăturile existente între Liviu Dragnea și firma Teldrum, în totală contradicție cu declarațiile primului, din 26 august 2017:

Din 2004 se tot vorbește despre asta,  articole, controale, anchete. Nu au găsit nicioo legătură, pentru că nu au ce să găsească. Asta e ca și cu hotelul pe care îl am în Brazilia. Am auzit pe cineva la o emisiune când a spus că am 500 de milioane de euro în Brazilia. E de râs, dar e și de plâns, pentru că mie îmi pare foarte rău că sunt oameni care suferă din cauza mea”, a spus Liviu Dragnea, în dialog cu Radu Tudor.

Se pare că aveau ce să găsească, nu știau cum sau unde să caute, se pare. Nu este treaba mea să evaluez activitatea DNA, ca să știu dacă nu au știut sau nu au vrut să găsească, așa cum nu e treaba mea să evaluez lovitura de imagine dată de apariția valizei. Să luăm din ce ni se oferă ce ne interesează.

Și ne interesează cum Dragnea jr și-a tunat mașina (Cost total: 78000 euro) din banii statului.

Cum a ajuns o pițipoancă de provincie, Nicoleta Pene, de la departamentul CPF (unde nu se știe cum a aterizat”) la poziția de director comercial. În fapt, Nicoleta este contabila grupării, pe monitorul ei afîndu-se toate firmele controlate de cei doi Dragnea, tată și fiu, și finul primului.

Teldrum și firmele conectate au creat, astfel, un mediu de afaceri paralel în sudul țării, cu un singur furnizor de bani: statul.

Asta ne interesează. Banii de la stat. Pentru că tot ce vedeți în imaginile prezentate de RISE Project este făcut, plimbat, operat estetic pe bani de la stat.

Cum cu banii de la stat se fac drumuri a căror calitate nu poate fi pusă la îndoială măcar ne spune Dacian Pene, soțul Nicoletei, om care a lucrat la privat înainte de a fi transferat la stat, ajuns între timp consilier județean.

Mai aflați și cum cu banii de pensie plus cîteva atenții modeste, se poate trăi liniștit labătrînețe. Cu o singură condiție: să fii părintele Nicoletei.

”Dunărica” nu este vreo poșircă din sud, este numele unei alte firme din grupul vesel.

Grupul vesel este atît de sudat nu numai de afacerile făcute împreună, pe banii statului, dar și de preferințele turistice și de shopping comune.

Și în final, aflăm că soțul președintei CSM, Simona Marcu, Gil Vasile, se află pe nota de plată a grupului. Sau, cum bine spune o prietenă de Facebook, Elena Cristina Cojan, anticorupții fac afaceri cu corupții.

Foto: antena3

4 noiembrie 2018. #Teleormanleaks

1. Un țăran găsește pe cîmpul lui o valiză. În valiză, focul care are să-l ardă pe Dragnea. Ce face țăranul? Sună RISE project, normal, nu?!

Scrisă pentru Facebookseara trecută, nota următoare are darul de a ne ține cu sufletul la gură pînă luni.

Bună seara,
Vă informăm că există “Teleorman Leaks”.
O valiză cu informații esențiale din interiorul corporației Tel Drum, la care procurorii DNA n-au avut acces când au percheziționat fizic și informatic sediul firmei, anul trecut, a fost găsită în zona rurală din Teleorman, de către un localnic, chiar pe proprietatea lui.
Localnicul a intrat în contact cu o sursă RISE Project din județ.
Valiza conține:

Un hard negru în care a fost salvat tot conținutul de 63,39 GB din computerul unui om-cheie de la Tel Drum.

  • Informație financiară: mii de facturi, contracte, bilanțuri, devize, procuri, acte constitutive de firme-fantomă, extrase de cont, ordine de plată, documente personale ale unor interpuși, rapoarte de audit, tabele contabile etc.
  • 14.800 de foto și video de la evenimentele companiei cu personajele grupării și standardul lor de viață, documente, selfie-uri, capturi de ecran cu discuții – majoritatea provenind din backup-ul mai multor telefoane.
  • 54.710 mailuri + atașamentele de pe adresa de serviciu
  • O tabletă Samsung P1000 Galaxy Tab din 2010 care i-a aparținut directorului general Tel Drum, Petre Pitiș.

    Peste 1000 de fotografii din excursii exotice cu anturajul, întâmplări din firmă și momente de familie

  • Agenda cu 980 de numere de telefon strânse în ultimii ani: “Băsescu”, “Hrebe”, “Dăncilă”, “Bănicioiu”, “Pieleanu” etc. Unul se remarca, scris cu pauză între majuscule: “L I V I U”.
  • E-mail-urile de pe adresa de serviciu a managerului.
  • Un stick de memorie burdușit cu informații de lucru ale unei șefe de gestiune din Tel Drum.

    • Sute de procese verbale cu lucrări edilitare recepționate și fotografii din companiei
    • Peste o mie de hârtii:
      • Copii de pe documente personale ale familiei Dragnea
      • Planurile detaliate ale unei proprietăți-mamut din Alexandria
        • Facturi pentru necesități private, achitate de Tel Drum
        • Evidențe contabile paralele structurate pe grup
        • Registre de vânătoare pentru domeniile controlate de corporație
        • Documentele firmelor-satelit care scot bani din Tel Drum
        • Tranzacții cu furnizori, cereri de oferte, corespondențe tipărite,
        • Desfășurătoare bancare ale mai multor companii
        • Bilete de avion, pliante din excursii, rezervări, chitanțe de hotel
        • Notițe scrise de mână cu cheltuieli urgente și socoteli
         
      • Le-am citit, procesat, analizat. În curând, pe RISE Project
        Weekend plăcut în continuare!

Pînă atunci, o observație: statul paralel nu a arătat niciodată mai clar, după Revoluție, cine conduce România.

Acum înțelege toată lumea ce scriam anul trecut, cînd mi s-a pus eticheta ”pesedistă”?

Eu nu am dovezi, numai o notiță în mesagerie, către un prieten american, despre proteste: it is a lot of intelligence.

Calea de mijloc

Antipatia conservatorilor pentru psihoterapeuti e in “fisa postului”.

Pana la un punct, o pot intelege. Psihiatrii, psihologii si sociologii sunt artizanii omului nou, ai omului “facut” sa para stiintific, adica un om mai bun decat cel vechi “ne-stiintific”, perceput ca prost si rau.
Totusi, conservatorii trebuie sa priceapa doua lucruri:

1. Ca lumea de astazi nu mai poate fi imaginata fara psihoterapeuti (ca biserica si comunitatea nu mai sunt un sprijin pentru individ e un fapt nu o culpa, oamenii trebuie totusi s-o scoata la capat cumva);

2. Ca sunt mai multe feluri (!) de psihoterapeuti si ca e in interesul lor, al conservatorilor, sa faca alianta cu acei specialisti care pun INSISTENT accentul pe responsabilitate, pentru ca marele pericol la ora asta este deresponsabilizarea la toate nivelele si in toate felurile.

Cand dai de cate un articol care incepe cu “cercetarea stiintifica ne arata ca” aproape sigur urmeaza sa se justifice ceva, orice. Pentru ca stiinta – si aici Harari chiar are dreptate – e interesata de putere, UNII oameni de stiinta sunt interesati de adevar. Urata e antipatia omului nou pentru religie, dar la fel de urata e antipatia conservatorului pentru psihoterapie.

Am mai spus asta: cine nu poate vorbi cu un psihoterapeut, nu poate vorbi nici cu Dumnezeu.

Enough is enough

Producătorul glorificat de maculatură pe bani publici, Mircea Cărtărescu, a scris un text despre „fascismul” din Brazilia – cu aprecierile tipice de NPC la care te aștepți de la un stângist care, fără bani publici, n-ar publica nici 10 rânduri, darămite peste 10 cărți.

În propria secțiune de comentarii este luat viguros la perpulis de propriii prieteni. Cel mai bun este unul care zice:

„Începe să apună curcubeul, oengiștii își caută meserie, feminizdele nu-și mai lasă mustățile să crească… Sumbru viitor ne paște, într-adevăr.”

Dar, dacă stai și te gândești, are dreptate.

Victoria lui Bolsonaro n-ar deranja mai pe nimeni într-o lume „normală”. Condițiile economice din Brazilia impuneau un președinte național-capitalist. Căci asta este Jair Bolsonaro – național capitalist cu ceva accente creștine dar care știe și memes și pentru care, din convingere, conservatori și libertarieni de rând care citeau și ascultau cu nesaț Olavo de Carvlaho de 10-12 ani s-au oferit voluntari în campania lui – toți având un singur scop: SĂ ÎNVINGEM STÂNGA! Măcar o dată! Hai că se poate!

Și s-a putut!

Brazilienii care au participat în campanie îmi spun că-s perfect conștienți că mai e mult până departe. Vor petrece 2-3 zile cum numai brazilienii știu să o facă, dar dup-aia înapoi pe metereze. Stânga e un balaur înfipt foarte bine în Brazilia și… așa cum zic eu despre America, așa zic și ei despre Brazilia: Refacerea Măreției Braziliei este un proces.

Pas cu pas.

Însă Bolsonaro deja vine după ce extremismul Stângii a tot primit lovitură după lovitură aproape peste tot. Doar în Olanda și Germania a rămas constant (cu mențiunea că și în Germania SPD pierde votanți către Verzi, văzuți de votanții stângiști locali ca fiind mai puțin establishmentarians – săracii de ei!). Chiar dacă nu au pierdut (încă) puterea peste tot, extremiștii stângii au pierdut teren masiv în Suedia, Italia, Franța, Ucraina, Finlanda, Marea Britanie și multe alte locuri.

Hai că mai puteau ei ignora un Viktor Orbán. Chiar și guvernarea Prawo i Sprawiedliwość din Polonia se putea ignora. La urma urmei Orbán nu e la putere din 2016. Iar PiS a mai fost la putere și în 2005 și nu a fost o tragedie europeană – deși agenda partidului era aceeași.

Dar acum e altfel. Acum nu mai e o lume „normală” după standardul nebunilor. Acum e lumea în care demența progresistă este văzută din start ca demență și, spre eterna lor nesimțire, votanții au și tupeul s-o exprime cu glas tare, spre deosebire de anii trecuți.

Față de 2005, astăzi conservatorii sunt mai dispuși să lase dracului politețurile deoparte, înțelegând (în sfârșit! Credeam că nu mai vine perioada asta!) – că aici nu ne batem cu oameni raționali care se întâmplă să greșească. Ci ne batem cu oameni literalmente rău intenționați care doresc să ne distrugă familiile, tradițiile, țările, economiile și stilul de viață.

Ne batem cu oameni care ne împing să ne cumpărăm VPN ca să putem posta o memă sau să râdem fără filtru stângist la o glumă bună. În curând ne va trebui licență de la UE ca să putem să memăm. Un concept memă în sine. Poate și de-aia Stânga nu poate mema, căci Stânga este ea însăși o memă. Însă o memă foarte dank pe spinarea noastră a tuturor.

Și să ne înțelegem, dușmanul nostru e același peste tot. Și în Brazilia doreau comuniștii să cenzureze internetul. De altfel au și primit ajutor din partea leftiștilor din America, foarte dornici să „prevină un nou Trump”. Facebook a șters paginile conservatorilor cu sutele, a naibii coincidență, exact înainte de alegeri. Aceiași oameni supărați de presupusa și niciodată-dovedita „interferență rusească în favoarea lui Trump” nu sunt deloc supărați de evidenta și clar-dovedita interferență a Stângii americane în favoarea comuniștilor brazilieni.

În acest context, Bolsonaro vine ca o confirmare că mesajul onest și da, pe alocuri brutal, căci trebuie – rezonează cu suficienți oameni din aproape orice țară.

Sigur, nu cu majorități covârșitoare de fiecare dată. Dar în mod cert procentaje non-nule.

Până acum 7-8 ani se presupunea în „lumea bună” că noi literalmente nu existăm. De-acolo și istericalele leftiste. Literalmente nu le vine să creadă nu doar că existăm, dar că existăm cu sutele de milioane (probabil chiar mai mult) la nivel global și, iată, și în Brazilia cu zecile de milioane. Suficiente zeci de milioane cât să decidem președinția în favoarea unui om care, la fel ca zeci de milioane de brazilieni, s-a săturat.

ENOUGH IS ENOUGH!

Și, pas cu pas, mai urmează.

Au vrut internaționalism? Ei uite că-l și primesc. Dar nu cum vroiau ei. Ghinion, ca să păstrez linia unui clasic în viață.

În aceste momente se solidifică o mișcare suficient de conservatoare (chiar dacă nu integral pe gustul meu) transnațională. Și leftiștii știu asta. De-aia sunt speriați.

Pentru că așa au putut ei obține control aproape total al narativei. Așa au reușit să sune și Digi24, și France24, și BBC, și CNN, și The New York Times, și Record TV (în Brazilia) – TOATE să sune EXACT la felSarcina în fața noastră e să dezmembrăm, pas cu pas, această rețea și să o construim pe a noastră.

Prin revoluție au ajuns acești bolșevici rebotezați în „progresiști” să conducă narativa și cultura. Prin contrarevoluție culturală de Dreapta va fi încheiată dominația lor.

Jair Bolsonaro nu este un om perfect. La fel cum nici Andzrej Duda sau Morawiecki nu sunt. Nici Trump nu e perfect. Nici Alice Wiedel nu e perfectă. De Viktor Orbán nici nu mai zic căci pe economie e cel puțin praf.

Dar nu există oameni perfecți. Mergem la război cu ce se poate și cu ce avem – nu cu ce visăm să avem.

Pas cu pas spre o lume normală!

When you hit rock bottom, there is no way to go but up!

Domnul Iohannis, penalul?

Later Edit: Procurorul general Lazăr a solicitat CSM o adeverință din care să rezulte ce se afla în mapa sa profesională la momentul prezentării ca și candidat pentru această funcție. Adresa, semnată de procuror CRISTIAN BAN, poate fi găsită aici.

Ce se întîmplă zilele acestea în România este greu de înțeles și pentru români, d-apăi pentru cineva din afara țării.

Problema este, nu cumva ne afundăm pe măsură ce trece timpul, și mai mult? Iată o scurtă recapitulare a zilei de ieri, văzută de fostul ministru Ionuț Popescu:

Scurtă recapitulare: președintele Iohannis luptă împotriva corupției și ține piept asaltului penalilor!
Fapte:
1. Dl Iohannis a fost penal! Deși a declarat public că nu a fost! Adică, a fost învinuit, a fost sub urmărire penală! Augustin Lazăr l-a scos de sub urmărirea penală (sau a fost implicat în această decizie, din moment ce a simțit nevoia să sublinieze acest lucru) și a ținut să-i amintească atunci când a fost cazul numirii sale în funcția de procuror general. Dl Iohannis l-a numit procuror general pe Augustin Lazăr!
2. Dl Iohannis a mai avut un proces atunci când, la fel ca alți sute și sute de alți primari, a fost acuzat de incompatibilitate. Toate acele sute de primari au rămas „penali” fiind declarați incompatibili de către judecători. Dl Iohannis a fost singurul primar, în spețe absolut identice, care a câștigat procesul și nu a fost declarat incompatibil. Judecătoarea care a decis în favoarea d-lui Iohannis este Livia Stanciu. Dl Iohannis a numit-o pe Livia Stanciu judecător la Curtea Constituțională din partea președinției…
Nu mai amintim nimic despre problema caselor și a chiriilor încasate, problema nefiind clarificată!
Dl Iohannis nu este penal, dl Iohannis luptă cu penalii și cu corupția!

În eventualitatea în care referendumul ”Fără penali” ar trece, ce ar face atunci președintele Iohannis? ar demisiona? nu ar mai candida? Sau ar spune că nu are o hotărîre definitivă și irevocabilă în acest sens, adică dînsul nu este penal? Dar șantajabil este?

Dincolo de profunda lipsă de caracter a procurorului șef Lazăr, de a include în mapa profesională închiderea unui dosar al celui care avea să îl numească, și care seamănă perfect a șantaj, rămîn întrebările; avem un președinte penal? unul șantajabil? Și, mai ales, știa USR asta cînd a declanșat campania ”fără penali”? Știa că pot ajunge să îl pună pe președinte într-o asemenea situație? Și care este strategia pentru alegerile prezidențiale următoare? Dacă Klaus iohannis nu va putea candida pentru al doilea mandat, așa cum și-a anunțat intenția? Pe cine va susține USR la alegerile prezidențiale, pe domnul Cioloș? Este pregătit domnul Cioloș să candideze sau nici această variantă nu va fi posibilă? și dacă nu, acum pe cine vor propune? Există oameni pregătiți pentru a ocupa funcția supremă în stat și pe care noi nu îi știm?

În final, care este strategia acestui partid, USR, care nici nu așteaptă să moară PSD pentru a îi lua locul pe stînga politică?

Parteneriatul civil? Nu!

Nu sînt fan Diana Tușa, dar acest text, publicat pe Facebook, prin cuprins, structură și concepere, îmi pare ce se poate mai bine despre cuplurile homo, parteneriat și unde se va ajunge.
Mențiune specială, Diana Tușa este împotriva inițiativei privind parteneriatul civil. Articolul de față este scris în acest context.
1. Aspecte politice ale inițierii Legii parteneriatului civil.
Deși cvorumul referendumului nu a fost atins, acest lucru s-a petrecut din motive ce nu au legătură cu viziunea tradiționalistă a românilor asupra căsătoriei și familiei: neînțelegerea întrebării, neînțelegerea mizei referendumului (în condițiile în care mulți au considerat că România nu este amenințată de instituționalizarea cuplurilor de același sex), politizarea lui și intoxicările ce au circulat în spațiul public.
Totuși, 92% dintre votanți, adică mai mult de 3.5 milioane, au votat DA pentru căsătoria tradițională, ceea ce confirmă sondajele care atestau un procent similar la nivelul general al populației.
În aceste condiții, inițierea intempestivă a parteneriatului civil dă impresia unei palme date electoratului care s-a exprimat în sens contrar și riscă să alimenteze frustrarea unui mare număr dintre acești votanți. Mai mult, este posibil să fie activată nemulțumirea celor care nu au votat pentru că nu au considerat că există vreun pericol de legalizare în țara noastră, în orice caz, nu acum, a căsătoriilor între persoane de același sex (”gay marriage”) și care ar fi surprinși acum de această inițiativă legislativă bruscă, ce ar fractura din nou societatea și așa tulburată în ultimul an.
În orice caz, apare necinstit să fie înregistrat acest proiect discutat doar cu zona progresistă a societății civilă, dar nu și cu cultele sau ONG-urile pro familie. Necesitatea acestei consultări cu toate părțile, inclusiv cu segmentul tradiționalist, poate fi un bun motiv pentru temporizarea acțiunii, mai ales că urmează sărbătorirea Centenarului și este inoportună iscarea unui nou scandal.
2. Probleme de principiu legate de proiectul Legii parteneriatului civil.
a. Parteneriatul civil între persoane de sex opus.
Se pretinde că necesitatea reglementării unui parteneriat pentru persoanele de sex opus vine din faptul că există numeroase cupluri necăsătorite, persoane care trăiesc în concubinaj (cca 2 milioane de persoane), dar care trebuie protejate și care oricând se pot găsi într-o situație ce reclamă nevoia de a beneficia, de ex, de asigurarea de sănătate a partenerului sau de a fi recunoscut ca aparținător în cazul unei probleme de sănătate (pentru drept la vizită sau consimțământ la unele intervenții medicale).În realitate, problema este greșit pusă, iar soluția găsită (parteneriatul civil) este falsă.
Soluția este falsă pentru că inclusiv acest parteneriat civil necesită formalizarea într-un act ce se încheie la starea civilă (asemenea căsătoriei), astfel că cei mai mulți dintre cei care au ales să trăiască împreună fără să își formalizeze relația (“fără acte”) cel mai probabil nu vor semna nici parteneriatul, astfel că existența teoretică în lege a acestui contract nu îi ajută cu nimic. Cu alte cuvinte, reglementarea unei căsătorii second-hand și contrafăcute prin imitație nu rezolvă ceea ce pretinde că ar rezolva, pentru că cei care nu vor să își formalizeze prin căsătorie relația, nu o vor face nici prin parteneriat.
Dimpotrivă, vor recurge la parteneriat mulți tineri care altfel și-ar formaliza relația prin căsătorie, dar care acum ar găsi o variantă mai “ieftină” a căsătoriei, care le conferă drepturile și prerogativele acesteia, dar le reduce din responsabilitățile și datoriile specifice. După cum se știe, în statele occidentale care au adoptat parteneriatul civil între persoane de sex opus, numărul persoanelor care au ales să se căsătorească a scăzut simțitor.
Parteneriatul vine, astfel, să saboteze instituția căsătoriei pe care statul ar trebui să o protejeze și să ofere în loc o alternativă mai ieftină, dar mult mai instabilă, cu consecințe inclusiv pe planul stabilității familiilor, stabilitate care e un factor important în demografie (nașterea de copii) și în formarea optimă a generației următoare.
Cum România are probleme de natură demografică, din rațiuni de expunere la imigrație prin competiția unor piețe care oferă un nivel de trai mai ridicat și din motive ce țin de perioada de tranziție, sabotarea familiei și căsătoriei, ca formă stabilă a acesteia, ar veni ca o lovitură suplimentară.
În esență, trebuie concluzionat că parteneriatul, asemenea căsătoriei, nu oferă protecție suplimentară persoanelor care aleg să trăiască în concubinaj, cum se pretinde, ci doar acelor persoane care aleg să formalizeze legătura lor printr-un alt tip de căsătorie.
În alte cuvinte, se introduce o altfel de căsătorie, mai instabilă, care o sabotează pe cea tradițională, dar cei 2 milioane români care trăiesc în concubinaj rămân tot “neprotejați”. Cei care doresc să concubineze fără acte, vor concubina și în continuare la fel. Dimpotrivă, există o soluție pentru situația acestor persoane, alta decât parteneriatul civil, dar care va fi prezentată în ultima parte (la capitolul rezervat concluziilor).
O a doua critică ce trebuie adusă proiectului inițiat și dezbătut, observăm, mai în afara partidului, este aceea că, deși evocă chestiuni precum accesul la asigurarea partenerului sau dreptul la vizită la spital, totuși reglementarea în concret nu se limitează la chestiunile punctuale, ci creează o instituție care dublează de facto căsătoria (mai puțin unele obligații și consecințe ale nerespectării acestora). Astfel, chestiunea dreptului la vizită la spital devine un pretext pentru inventarea unei căsătorii second-hand.
Nu trebuie uitat că reglementarea atentă de care s-a bucurat instituția căsătoriei e legată de rolul său fundamental în asigurarea coeziunii și continuității societății și a formării noii generații. Prin urmare, e firesc ca cei intrați în responsabilitatea căsătoriei să se bucure de o protecție suplimentară față de cei ce caută să evite aceste responsabilități. A institui o formă mai “lejeră” de căsătorie nu va duce decât la subminarea formei importante a acesteia și apoi la subminarea în ansamblu a societății.
În fond, cine va dori să încheie un parteneriat civil cu toate drepturile prevăzute în proiectul de lege și care îi asimilează cu soții, pot încheia la fel de bine căsătoria civilă în forma actuală (fără cea religioasă).
Din acest motiv, nu numai că nu e necesară și nici utilă legiferarea unui parteneriat civil între persoane de sex opus, dar e și prejudiciabilă pe termen lung la nivel de societate. În fond, involuția demografică la nivelul societăților occidentale, care nu au probleme României legate de nivelul de trai și calitatea vieții, dar care s-au văzut în situația nevoii de a importa imigranți pentru a acoperi golurile, se datorează inclusiv (dacă nu mai ales) subminării familiei. Avem nevoie de această problemă suplimentară? Avem șansa de a vedea consecințele unor acțiuni petrecute în Occident acum 20 de ani și de a nu-i repeta greșelile.
În fine, faptul că există o varietate de reglementări în diferite state ale UE în privința statutului civil nu trebuie să ne afecteze, câtă vreme avem dispoziții de drept internațional privat care rezolvă aceste chestiuni. Faptul că Marea Britanie, de exemplu, avea un sistem de drept diferit de cel continental (common law vs codificare, jurisprudența curților vs lege) nu a forțat nici statele continentale, nici Marea Britanie să își schimbe sistemul una după celelalte.
b. Parteneriatul civil pentru persoane de același sex.
În privința parteneriatului civil între persoane de același sex, situația se prezintă diferit, întrucât, dacă cuplurile de sex opus au alternativa căsătoriei în cazul în care doresc formalizarea relației, nu același lucru se poate spune despre cuplurile de același sex.
Prin urmare, o reglementare care să asigure cuplurilor de același sex accesul la unele drepturi specifice vieții de familie care în prezent le sunt refuzate de legislație, pare a fi mai necesară decât parteneriatul civil pentru cuplurile de sex opus.
Din acest punct de vedere, soluția pe care diferite state au adoptat-o, de a oferi persoanelor de sex opus instituția căsătoriei, iar cuplurilor de același sex parteneriatul civil pare a fi mai echilibrată (Germania a fost în această situație până la legalizarea gay marriage anul trecut, Austria e în această situație până la intrarea în vigoare a deciziei Tribunalului Constituțional, anul viitor, Irlanda de Nord, Italia etc)
Totuși, și în acest caz nu trebuie legiferată căsătoria între persoane de același sex, doar cu mascarea ei sub alt nume. Este suficient ca parteneriatul civil să rezolve accesul la acele drepturi care le sunt refuzate partenerilor de același sex de legislația actuală (vizita la spital, de ex.), fără a fi nevoie sau oportun să copieze și să translateze integral instituția căsătoriei la situația cuplurilor de același sex.
Decizia CEDO din cauza Oliari vs Italia nu obligă la o formă specifică de protecție de acordat cuplurilor de același sex, ci trebuie intrepretată la circumstanțele Italiei. Câtă vreme s-ar găsi o formulă care să asigure și cuplurilor de același sex accesul la drepturile la care dreptul comun nu îl asigură, România nu e obligată să adopte neapărat cea mai extinsă formă de parteneriat civil, așa cum se propune prin acest proiect.
c. Chestiunea adopțiilor.
Legea nr. 273/2004 privind adopțiile prevede clar că două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan si nici succesiv, cu excepția cazului in care sunt soț și soție. Cel mai bine ar fi ca lucrurile să rămână așa iar o eventuală legiferare a parteneriatului să se concentreze pe raporturile dintre parteneri, fără a implica adopția.
În primul rând, a permite adopția în cazul parteneriatului civil între perosane de sex opus (pentru copilul celuilalt partener) și a o interzice în cazul parteneriatului civil între persoane de același sex (fie și explicit), generează o inegalitate de tratament sancționabilă la CCR; acordarea posibilității adopției pentru partenerii de sex opus devine astfel vehicul pentru acordarea aceluiași drept, pe calea excepției de neconstituționalitate, cuplurilor de același sex. Interdicția din lege nu ar avea nicio valoare.
De altfel, iată un motiv suplimentar pentru care nu e indicat parteneriatul civil pentru cuplurile de sex opus. În cazul legalizării parteneriatului exclusiv pentru ipoteza cuplurilor de același sex, interdicției adopției la cuplurile de același sex nu i s-ar mai putea opune inegalitatea de tratament cu regimul căsătoriei (rezervată cuplurilor de sex opus), de vreme ce se acceptă prin ipoteză statutul diferit și inegalitatea între cele două instituții.
În al doilea rând, adopția trebuie să rămână accesibilă doar cuplurilor căsătorite (și nu în simplu parteneriat) – atunci când e vorba despre adopțiile făcute de două persoane – pentru simplul motiv că, prin ipoteză, căsătoria e concepută a asigura un mediu familial mai stabil decât contractul numit “parteneriat”, iar interesul superior al copilului trebuie protejat inclusiv prin recunoașterea dreptului la adopție în cuplu exclusiv persoanelor căsătorite.
3. Alte obiecții
Suplimentar față de obiecțiile de principiu, ar fi de punctat și alte critici:
În primul rând, introducerea în textul legii a referirii la noțiunea controversată a identității de gen sau la orientarea sexuală drept criteriu pentru interzicerea discriminării este redundantă și inutilă.
Legea pare a deveni vehicul pentru consacrarea juridică a unor noțiuni încă neclare.
Așa cum nici la încheierea căsătoriei ofițerul de stare civilă nu chestionează viitorii soți asupra practicilor lor sexuale (și în reglementarea de azi se pot căsători un homosexual cu o lesbiană fără probleme), nici la încheierea unui eventual parteneriat nu s-ar ridica o atare problemă, deci, cu atât mai mult cu cât se propune posibilitatea parteneriatului între persoane de același sex, nu există nicio bază pentru a se naște bănuiala că ar fi posibilă vreo discriminare pe baza orientării sexuale; principiul general al non-discriminării e suficient, nu e cu nimic necesară sau utilă introducerea în legea propusă într-un text de principiu a acestor două noțiuni.
Art. 6-9 din proiectulul vehiculat în spațiul public prevăd o mulțime de formalități și un ceremonial care face parteneriatul un soi de căsătorie cu alt nume (inclusiv “declararea” celor doi ca “parteneri” de către ofițerul stării civile), iar art. 14-16 asimilează partenerii cu soții pentru o mulțime de situații, ceea ce transformă, încă o dată, parteneriatul într-o căsătorie cu singura deosebire majoră că pe aceasta o poți abandona oricând, unilateral, fără divorț.
4. Concluzii, propuneri, soluții alternative
Căsătoria este forma optimă de întemeiere a unei familii și de asigurare a mediului optim de naștere și formare a noi generații, de asigurare a coeziunii sociale, a continuității comunității. Din acest motiv se cere a fi protejată, și nu sabotată prin dublare, nici ridiculizată prin imitare în situații care nu i se potrivesc.
Pe de altă parte, există diferite forme de conviețuire posibilă (cupluri de același sex) cărora trebuie să li se recunooscă în timp anumite drepturi elementare la care nu au acces.
Asta nu înseamnă că nu poate și nu trebuie să existe o diferență de statut între regimul juridic aplicabil căsătoriei (privilegiile vin la pachet cu obligațiile, cu responsabilitățile și cu beneficiul public pe care căsătoria și familiile întemeiate pe aceasta o aduc societății) și regimul drepturilor recunoscute cuplurilor de același sex exclusiv în vederea protejării vieții lor de familie.
Căsătoria încheiată între persoane de sex opus aduce beneficiu public și nu este nefiresc să i se acorde și avantaje extinse în raport cu alte forme de conviețuire liberă.
În statele UE au existat cel puțin 3-4 soluții încercate:
Ø parteneriatul accesibil atât cuplurilor de același sex cât și celor de sex opus, cu drepturi larg oferite, similar căsătoriei (varianta propusă prin acest proiect);
Ø parteneriatul doar pentru cuplurile de sex opus, ca alternativă oferită în schimbul lipsei de acces la căsătorie;
Ø un parteneriat neasociat unei legături de natură sexuală, ci deschis oricăror două persoane care conviețuiesc (de pildă, două surori în vârstă care doresc să gospodăreasc împreună) – varianta lituaniană.
Nu este nicio grabă să fie adoptat un parteneriat prin hei-rup, fără discuții cu partenerii din societate (din toate taberele) și fără discuții pe avantajele și dezavantajele fiecărei variante. Un vechi proverb românesc spune că graba strică treaba, iar societatea românească are provocări mari atât din punct de vedere demografic, pe termen lung, cât și de natura unor tensiuni ample în societate și care se cuvine să nu fie răscolite pe noi falii în acest moment.
Există și posibilitatea unor soluții legislative mai simple, și care nu ar provoca nicio neliniște în societate și ar asigura și respectarea drepturilor la viața de familie a cuplurilor de același sex, ba chiar și a celor de sex opus, necăsătorite; anume, reglementarea accesului la drepturile revendicate (accesul la asigurarea de sănătate a partenerului, la dreptul de vizită la spital sau a consimțământului pentru intervenție medicală în anumite situații, la pensie de urmaș dacă e cazul) în dreptul comun, în așa fel încât accesul să fie deschis oricui, fără parteneriate etc.
În timp ce dreptul la moștenire poate fi asigurat nu prin semnarea unui parteneriat ci a unui testament, contractarea unui credit în doi poate fi făcută prin intermediul girului, iar bunurile pot fi dobândite în comun prin contractare în coproprietate, o soluție tranzitorie pentru acele situații mai sus enumerate (drept la vizită, coasigurare șamd) este aceea a amendării legislației sănătății în sensul reglementării posibilității persanelor adulte peste 18 ani de a declara un aparținător care să fie înscris în Registrul național de evidență al asiguraților în Sistemul Informatic Unic la nivelul CNAS. Aparținătorul va avea drept de a consimți la intervenții medicale în situații specificate, de a vizita, de a folosi sau a-i fi folosită asigurarea. În caz de îndeplinire a condițiilor generale pentru pensie de urmaș, se poate face o normă de trimitere care să recunoască acest drept aparținătorului. Acesta poate fi tocmai concubinul de sex opus sau partenerul de același sex cu care se conviețuiește. Și în felul acesta se deschide accesul la drepturile reclamate.
O a doua variantă posibilă poate viza un parteneriat deschis oricăror două persoane adulte care își doresc sa trăiască împreună dar care nu se pot căsători legal.
– Parteneriatul atrage beneficii de natura vieții private: drept de vizita la spital, drept de decizie in cazul unor situații de urgenta, alte drepturi similare.
– Persoanele implicate pot fi rude apropiate, de exemplu doua surori.
– Parteneriatul nu presupune si nu interzice întreținerea de relații sexuale.
– Parteneriatul este interzis cuplurilor formate dintr-un bărbat si o femeie care se pot casatori legal.
Unul din argumentele pentru introducerea parteneriatelor civile în țările occidentale au fost tocmai cazurile unor surori vârstnice trăind împreună, chiar daca acest tip de uniune nu a fost în final reținut.
Nu în ultimul rând, trebuie reținut faptul că o astfel de inițiativă va trebui să răspundă la întrebarea: în ce măsură parteneriatele civile trebuie sa atragă beneficii de natura patrimonială (drept la pensie, drept la moștenire, alte drepturi)? DAR aceste aspecte trebuie decise prin consultări publice. Interesul persoanelor care fac parte din parteneriat trebuie echilibrat cu interesul public.
***
Concluzionând, proiectul Legii parteneriatului civil, vehiculat în ultima săptămână, în fapt este o capcană, fiind redactat intenționat defectuos, cuprinzând prevederi neconstituționale, scopul său final fiind tocmai legalizarea adopțiilor de către cupluri formate din persoane de același sex.
Mai mult, legiferarea unei căsătorii de tip ”second hand” nu poate fi motivată prin neexistența în actuala legislație (Cod civil, Cod familie) a unor prevederi de protecție a drepturilor patrimoniale, de succesiune etc.
Prin urmare, proiectul legislativ vehiculat public este vădit neconstituțional, total împotriva intereselor românilor care, în ciuda tuturor piedicilor și manipulărilor, și-au exprimat opțiunea clară în acest sens.

Ce urmează?

Un subiect inevitabil: România de după referendumul „pentru familie“. În ultimii ani, două mișcări de protest punctual s-au dezvoltat exponențial. Prima, Pungești/Roșia Montana, din care au apărut #rezist și USR. A doua, Barnenevet-Bodnariu, din care s-au desprins CpF și, probabil, un nou partid conservator. În primul caz, o categorie s-a activat ecologist: mai bine puritatea virginală a naturii decît prosperitatea poluantă a gazelor de șișt și a exploatărilor aurifere cu cianuri. În cel secund, o altă categorie (de evanghelici români, inspirați de confrații americani) s-a mobilizat împotriva atotputerniciei serviciilor sociale norvegiene, care pot separa copiii de familia lor, dacă familia pare nițeluș cam „habotnică“. În fond, avangarda naturistă s-a cuplat cu ariergarda legii naturale, care fondează familia heterosexuală, procreativă și atașată predaniei creștine. Două forme de refuz al industrialismului modern și etatismului care organizează de sus în jos „cultura diversității“. Fac aceste analogii pentru că nu cred în falia progresiști – conservatori, deși ambele tendințe participă la războiul cultural din SUA, produc efecte politice și călătoresc global prin social media. Cred că frica de viitor definește omnilateral societatea românească. Ea e alimentată de sentimentul fragilității statale, accentuat (și exprimat) prin neîncrederea dintre noi și a tuturor față de instituțiile publice. Nu sîntem atît de evoluați pe cît cred „progresiștii“ și nici atît de înapoiați pe cît sînt acuzați „conservatorii“. Impresia larg răspîndită că orice e posibil, pentru că nici legea, nici cutumele nu reglementează eficient armonia comunitară minimă, ne face temători față de remarcabilul nostru potențial deviant.

În preajma următorului ciclu electoral (care include toate tipurile de alegeri), scena pare împărțită între paleo-stînga de extracție comunistă și neo-marxismul reformist, căci dreapta, după costisitorul experiment al USL, nu și-a mai găsit identitatea, pierzîndu-și simultan liderii „istorici“, direcția doctrinară și forța de convingere. Tocmai din aceste motive s-a mutat totul în neașteptatul registru al raportului dintre stat și Biserică. Nemaiavînd încredere în partide, tema biseculară a instalării în modernitate a fost transferată în dezbaterea despre autonomia individuală și raportarea la tradiție, în sens larg. Din punctul meu de vedere, acutizarea dihotomiei tradiționalism/anticlericalism e doar metamorfoza perversă a unei crize democratice.

Cînd vine vorba despre stat, e clar că avem nevoie ca el să fie repopulat cu figuri competente, chemate să stopeze clientelismul partinic și avalanșa impostorilor: iată o sarcină pe care toate partidele oneste (adică responsabile) ar trebui să o asume, dacă vor să recîștige teren electoral. În ce privește BOR, și ea are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității: dezvoltare prin cunoaștere, echitate socială, bioetică, renunțarea la formalism și antioccidentalism, denunțarea materialismului arghirofil și o strategie de ajustare a școlilor teologice la nevoile reale ale fiecărei eparhii. Ambele operațiuni de corecție și regăsire a normalității se vor dovedi dificile: să sperăm că nu imposibile.

Oricum, BOR are sarcina cea mai complexă. Comuniunea panortodoxă a fost sabotată la recentul Sinod din Creta și, recent, prin criza dintre Moscova și Patriarhia Ecumenică, via Ucraina. Biserica s-a dotat cu trust de presă și a pătruns pe Internet, dar forța ei de comunicare socială e mult mai mică decît cea a taberei anticlericale, la care participă, în stilul unei Reforme factuale, cripto-protestante, și o parte din laicatul urban, educat. Sînt convins că strîngerea relațiilor cu alte culte creștine (în România, restul UE și SUA) îi poate furniza asistență prețioasă în următorii ani. A sosit ceasul multor decizii clare, care – după cum se vede – au fost prea multă vreme amînate.