-Retrogradă??? – Comunistule!!!

Se apropie data stabilită prin lege privind rederendumul pentru schimbarea în Constituție a cuvîntului”Soți” cu ”un bărbat și o femeie”, așa că s-au înmulțit jignirile și sudalmele la adresa noastră, a celor care vrem să votăm DA. Sîntem oameni care urîm, sîntem țărani proști, sîntem retrograzi, îi facem ( nu știu cum și nici nu ne explică) jocul lui Dragnea, sîntem, în cel mai fericit caz, oi. Și cîte și mai cîte.

Cum mîinile care scriu minunile astea aparțin unor corpuri care au, totuși, și cap, să le spunem de unde provin ideile astea luminate ale lor? Cine e tătucul și cine e mămuca ( sau mămucul, după preferință) căsătoriei homo și altor aberații de gen?

Ei bine, oricît de greu de crezut vi s-ar părea, neomarxismul și leninismul. Revoluția sexuală, din care face parte și căsătoria homosexuală, a început odată cu Revoluția bolșevică, cînd Lenin a scris, în decembrie 1917, ”Despre dispariția familiei”, urmat la scurtă vreme de pamfletul „Despre căsătoria civilă, copii şi înregistrarea căsătoriilor”.

Revoluția sexuală instaurată de bolșevici a fost prima impusă de către stat în mod oficial. Au fost distruse, în scurt timp, familia, sexualitatea și căsătoria. După doar cîțiva ani, dindu-și seama de declinul social asociat, bolșevicii au pus capăt revoluției lor sexuale.

Și pentru că acolo unde sînt ruși, trebuie căutat și neamțul, l-am găsit. În persoana lui Wilhelm Reich, cel care a scris, în anii 20, cartea ”Revoluția sexuală” și care a vizitat, fiind printre foarte puținii, Uniunea Sovietică pe vremea lui Stalin. Psihologul Reich explică, în cartea sa, multe din aspectele revoluției sexuale bolșevice. El își începe cartea deplîngînd faptul că Stalin a reincrimninat homosexulaitatea, în 1934, mulți oameni din armată, homosexuali majoritatea,  fiind astfel judecați și arestați,.

Dacă Revoluția bolșevică le-a adus tinerilor ”libertate sexuală”, pînă în 1932, această libertate a fost suprimată. Printr-o  rezolutie a Congresului Partidului Comunist din 1932, se cerea „desexualizarea” tineretului sovietic. Efecte: interzicerea avorturilor și reincriminarea homosexualității. Întoarcerea la Rusia țaristă, cînd homosexualitatea era pedepsită cu ani grei de temniță.

Bolșevicii au studiat mai întîîi homosexualitatea, i-au acordat, așadar, un caracter științific, nu imoral și nu în afara naturii, ”Marea Enciclopedie Sovietică” prezentînd  homosexualitatea ca un „act normal”, explicat din perspectiva lui Freud si a lui Hirschfeld.

Cu ce diferă foștii bolșevici de cei noi, europeni și americani? În timp ce primii și-au dat seama la timp de nocivitatea teoriilor lor, cei din urmă le reiau fără să înțeleagă cît rău pot cauza umanității.

Cînd mă luptam, anii trecuți, ca pe lîngă nazism, să fie condamnat și interzis și comunismul, nu mă refeream numai la milioanele de victime făcute de cel din urmă, ci și la ideile crețe promovate și reluate fără pic de discernămînt de așa zisele ”elite mondiale” actuale.

Dar cum lucrurile se petrec și rămîn cum au fost, nu cum vor unii să le sucească, pot așadar să spun liniștită cui mă acuză că aș fi retrogradă, pentru că votez DA la refendum, Comunistule sau Comunisto, fără să greșesc din punct de vedere ideologico-istoric. Homosexualitatea a fost legalizată prima dată de revoluția bolșevică din 1917, și reluată ulterior de mințile așa zis ”liberale” ale stîngii occidentale.

Desexualizarea tineretului sovietic a început în anii stalinismului și a însemnat, de la interzicea avortului, devenit practică contraceptivă, și pînă la criminalizarea homosexualității, și a însemnat realizarea faptului că ce propovăduia Revoluția bolșevică nu erau decît fantasme în mințile unora.

Pînă și sovieticii și-au dat seama, pe pielea lor, ce-i drept, de nocivitatea celor propovăduite. Iar revenirea la cele normale nu s-a făcut pentru om și în interesul lui, ci numai pentru forța sovietelor. Dar de dragul înlăturării a tot ce putea avea legătură cu regimul țarist, au făcut și acest experiment.

Astăzi, cînd prin progres nu se înțelege altceva decît prostiile care bîntuie prin capetele unora, tema este reluată în occident cu aceeași ardoare. Dar nimeni nu spune, uită să spună sau nu vrea să se știe de unde au plecat toate relele. De la Re445voluția bolșevică.

Ce ne determină să reluăm practici vechi de aproape un secol și dovedite falimentare chiar și pentru/de către bolșevici? Dorința de control a vieții oamenilor în cele mai mici amănunte și cele mai intime ipostaze. Aceasta este miza. Iată de ce, printre altele, comunismul ar trebui interzis la fel ca nazismul.

PS: Oricît nu mi-aș dori, știu că mai e mult de discutat pe acest subiect.

 

 

 

Pedeapsa si valorile

Vera Șandor este unul dintre cei mai experimentați si mai documentați psihanalisti din țara asta. Opinia dumneaei în toată această dezbatere despre cum ar trebui educați copiii este mai mult decât necesară, este obligatorie. Eu o așteptam de ceva vreme. Mă bucur c-o avem în sfârșit.

Așa cum se poate citi în link, Vera Șandor spune că separarea copiilor de părinți nu trebuie făcută decât in cazuri de abuz cu substrat pervers, că nu e bine să găsim înlocuitori artificiali pentru mamă, dar mai ales, spune Vera Șandor, relația dintre părinte și copil are la bază o comunicare profundă, de tip inconștient, care nu permite o reglementare\hiper-reglementare exterioară. Aceste lămuriri sunt binevenite pentru că așează discuția pe o bază solidă.

În privința pedepsei, însă, indiferent de forma acesteia, Vera Șandor pare să fie extrem de categorică: pedeapsa are doar beneficii aparente și dezavantaje profunde si de durată. De asemenea, prezintă pedeapsa ca pe un esec de empatie, intelegere si chiar de dragoste.

Eu nu pot aici decât să mă întreb daca nu cumva această atitudinea categorică vine dintr-o abordare foarte restrictivă a pedepsei, una de tip surprinzător de contabilicesc (mai ales pentru un psihanalist!) care nu ia în calcul impactul emoțional al unui gest parental anume. Eu cred că e important să vedem pedeapsa într-o accepție mai vastă și mai dinamică, care să includă și acele limitari/sancțiuni care reglementează inevitabil orice tip de relatie autentică. Nu cred că se poate vorbi de implicare emoțională în lipsa acestora. Când, de exemplu, copilul/partenerul forțează prea mult limitele relației, intr-un moment in care parintele/celălalt partener este vulnerabil ( ca orice om, oricat de echilibrat si sanatos ar fi, are și momente de vulnerabilitate), atunci, din pricina vulnerabilității, acel om se va simți vătămat. În virtutea unor mecanisme de aparare (deci pre-reflexive), va purcede la sanctionări: retragere fizică, retragere afectivă, răspuns agresiv verbal sau chiar comportamental. Oricâta intelegere ar exista pentru dinamica profunda a copilului/partenerului care a forțat relația, reacțiile de apărare sunt, în anumite situații, nu doar legitime, ci chiar obligatorii, pentru ca ele țin relația într-o structură valorică și dinamică. In afara lor, relatia ar fi dezarticulata si fără miză. Intr-o astfel de relatie nu cresti ca persoană si nu contezi ca interlocutor. De fapt, nimic nu conteaza într-o relație ca cea semnalată de Vera Șandor: adică acolo unde orice tip de pedeapsă se traduce într-un un eșec de iubire.

Fără pedeapsă nu avem limită, fara limită nu avem valori, fără valori dispare sensul si dimensiunea tragica a vietii, daca dispare sensul si dimensiunea tragică, viața nu merita trăită. Să nu se înțeleagă de aici că avem nevoie de dosuri de palmă pentru a face viața mai interesantă. Ce vreau să spun este că reacția punitivă a oricărui om poate da măsura implicării lui afective în relație, nu are cum să semnaleze din start un eșec de comunicare.

(Foto: keithcraft.org)

Legea anti-fumat. O observatie de fond

Nu fumez și n-am fumat niciodată. Și nici nu frecventez baruri/restaurante în care, zic unii, ar putea să deranjeze fumul de țigară. Pe mine personal, legea asta nu mă privește. Arareori se întâmplă să am fumători în preajmă. Dar pornind de la toată tevatura asta, aș vrea să fac o observație de fond.

Mai întâi trebuie să fac clar faptul că nu contest existența nefumătorilor de bună credință care se simt realmente deranjați de fumători și, prin urmare, înțeleg să ia atitudine. Cu toate astea, n-are cum să nu-mi treacă prin minte că majoritatea covârșitoare a militanților antifumat folosesc zilnic mașina, deși ar putea să n-o facă. În România aproape toată lumea are mașină și absolut nimeni nu e dispus să renunțe la ea. Fumatul ține de micile nevroze, e o chestie de compulsivitatea cotidiană, mașina ține de narcisism, de confirmarea valorii personale. Fumatul poate deranja un număr n de nefumători, gazele de eșapament, însă, ne omoară pe toți. Și nici nu ne putem feri de ele. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. Mie mi se pare că avântul cu care s-a repezit lumea să desființeze fumătorul seamănă cu avântul cu care s-a repezit să acuze părintele care a dat copilului o palmă la fund. E trendy să te declari anti-fumat. E o chestie de civilizație. Aș vrea să le amintesc tuturor celor exagerat de preocupați de interzicerea fumatului în locurile publice că, probabil, n-ar fi la fel de entuziasmați de o lege care să limiteze numărul mașinilor în centrul orașelor.

Apare din nou aceeași problemă de fond: vrem să fim trendy, dar n-avem niciun chef să mergem la esențe, să facem schimbări de substanță. E mult mai ușor să susții sus și tare că fumatul e oooooorrrrribil decât să lași mâine dimineață mașina în parcare și să iei autobuzul. Tot așa cum e mult mai ușor să-ți dai ochii peste cap când auzi că x și-a pălmuit copilul, în loc să încerci să fii atent la dinamica reală a relației cu copilul. Că tot a venit (din nou) vorba de copii: ei suferă mai mult din pricina poluării decât din pricina fumatului pasiv. Îl poți feri de unchiul fumător care vine în vizită, dar nu-l poți feri de noxe. Ca de obicei, refuzăm să ne asumăm o schimbare de substanță care să ne COSTE ceva, care să presupună o modificare profundă de comportament, în favoarea unor vociferări ieftine care nu ne costă nimic.

(Foto: bbc.com)

Maimuta si copilul

De ce se maimuțăresc adulții în fața copiilor?

1. Omul e speriat de copilul din fața lui, deci își va subția vocea și se va maimuțări compulsiv, exact așa cum o băbuță cu frică de Dumnezeu, aflată singură în miez de noapte pe o stradă pustie, spune toate rugăciunile pe care le știe.

2. Omul cerșește atenție și afecțiune din partea copilului, deci folosește maimuțăreala ca mijloc de obținere a unui rol privilegiat în fața celui care are putere emoțională absolută.

3. Omul vrea să șantajeze copilul, să-i întindă o capcană, iar maimuțăreala are rol de cântec de sirenă menit să-l ademenească înspre ceva: farfuria cu mâncare, încetat din plâns etc.

4. Omul este lipsit de imaginație, nu știe ce să facă în prezența copilului, așa că se maimuțărește.

5. Maimuțăreala are multe alte aplicații. Toate seamănă între ele.

Ce au în comun? Orice tip de maimuțăreală este în folosul maimuțoiului, nu copilului. Prin maimuțăreală omul îi cere copilului să se uite la el, la adult, nu la lume, la realitate. Eu, maimuțoiul, sunt mai important decât ceea ce vezi tu firesc, cu ochii tai, în jur. Maimuțăreala excesivă obturează accesul la realitate. Și este unul dintre primii indicatori ai eșecului de relaționare la copil.

Dinspre copil, lucrurile se văd în două feluri: 

1. Fie trăiește cu impresia că această reprezentație nu i se adresează, că e performată exclusiv spre satisfacția părintelui maimuțoi.

2. Fie trăiește cu impresia că părintele e la discreția lui, clown-ul lui personal care, la nevoie, dă din urechi și scoate flăcări pe nas.

__________________________________________________________________________________________

PS (Florina): Blogary nu se schimbă – deși se poate și bucătărisi socio-politic, la o adică, eu am făcut o încercare, mai demult – Blogary se diversifică, se extinde, se îmbogățește editorial.
Așa că pe lîngă Mircea, căruia îi mai mulțumesc încă o dată pentru colaborare – firească, de altminteri, aici, pornind de la individ ajungem să înțelegem mai bine socialul și politicul – sper să mai fie surprize.

Despartirea ca descoperire a sinelui

Despărțirea de București semnifică, de fapt, călătoria inițiatică spre centralitatea adevărului personal.

Publicul cultivat din România este fa­mi­li­a­rizat cu opera lui Victor Ieronim Stoichiță, de vreme ce Editura Humanitas i-a de­di­cat o „serie de autor“. În momentul de față, d-l Stoichiță este, probabil, cel mai profilat universitar român din Occident. Drumul său spre onorurile academice nu a fost scurt și nici drept, dar instalarea (din 1991) ca profesor la Universitatea din Fri­bourg(Elveția), stagiile la Harvard, cer­cetările de la Princeton sau prelegerile sa­le de la Collège de France măsoară zenitul unei consacrări pe deplin meritate. Pentru că ea se sprijină pe o întinsă și profundă in­vestigație polimatică a imaginarului ar­tei occidentale. Demersul implică lectura panofskyană a celor mai felurite artefacte, dar și inventarea unor categorii („um­bra“) sau obiecte („tabloul“) a căror ana­tomie încapsulează milenii de explorare fi­gurativ-simbolică a realității. Citind vo­lu­mele stoichițiene, preiei nu doar o eru­di­ție (care-mi aduce aminte de Baltrušaitis), ci și o grilă interpretativă incitantă, plau­zi­bilă, generatoare de conexiuni inter­dis­ci­plinare și capabilă, în final, să construiască fresca propriei noastre civilizații. Arta nu este doar desfătare, nici mimesissau su­port al contemplației, ci mai cu seamă do­cument polivalent, dens, mandalic re­ve­la­tor. Pe scurt, opera d-lui Victor Ieronim Stoi­­chiță este proiecția unei personalități complexe, învățate, capabile să predea știin­ța, dar s-o și îmbogățească hermeneutic.

Ei bine, pe cât de cunoscut este is­toricul de artă, pe atât de dis­cret, până la completa es­tom­pa­re, se dovedea, până nu demult, omul: iată însă că el a decis să-și scrie memoriile. O primă (sper că nu și ul­timă) parte a demersului memorialistic re­cent ini­țiat se numește Oublier Bucarest: un ré­cit, a primit un prestigios premiu al Aca­de­miei Franceze „pentru răspândirea li­m­bii și literelor franceze“ și a fost recent tra­dusă în românește de Mona Antohi, sub titlul: Despărțirea de București: o povestire.

Vă previn din capul locului: lectura este încântător melancolică, inevitabil tristă și totuși (cumva) radioasă, pentru că d-l Stoichiță prezintă în acest Bildungsroman preoccidental o colecție de figuri exem­pla­re pentru deceniile cinci și șase ale vea­cu­lui trecut, în România comunistă. O cro­nică de familie cu lumini și umbre, por­trete memorabile și ironii impregnate de umor subtil, dar și o scară a evoluției in­te­lectuale pe care autorul-memorialist o re­par­curge sub privirea cititorului de azi. D-l Stoichiță este nepotul lui Victor Pa­pi­lian, profesor de anatomie patologică la Uni­versitatea din Cluj (unde a ajuns oda­tă cu desantul postunionist prezidat de profeticul Vasile Pârvan), dar și ro­man­cier, meloman, amator de science-fiction, o figură cu adevărat renascentistă. După instalarea comunismului, acest patriarh, cu „periculoase“ opțiuni social-de­mo­cra­te, a fost nu doar eliminat de la catedră (de­și tratatul său de anatomie formase ne­numărate promoții de medici străluciți), ci de-a dreptul închis de noul regim care și-a demonstrat, și în acest caz, vocația prio­ritară: a demola trecutul, a ucide spi­ritul, pentru ca sclavia națiunii, privată de elitele sale legitime, să fie deopotrivă ire­versibilă și cât mai profitabilă pentru sindicatul bolșevic al crimei.

Despărțirea de București ne pre­zintă o minunată colecție de ta­blouri, scene de gen, secvențe mișcate cinematografic, mici di­gresiuni livrești, dar și con­ver­sații „vii“, tandru dramatizate. Autorul se în­toarce în timp, de pe la 6-7 ani până spre 20, când pleacă la studii de istoria ar­tei la Roma, ca bursier al Ministerului ita­lian de Externe. Participăm, prin urmare, la viața oarecum călinesciană a unui grup burghez marginalizat, speriat de arestări, obligat să trăiască din vânzarea la talcioc a unor piese de mobilier, argintărie etc. O familie care, deși agresată prin lupta de cla­să, stigmatizată, supusă presiunilor di­fu­ze sau momentelor directe de intruziune polițienească, știe să rămână solidară cu ea însăși și cu literatura, arta, muzica, adi­că lumea veche: acea „lume de ieri“ pe ca­re, primul, o descrisese atât de sugestiv și Stefan Zweig, înainte de sinuciderea sa, în exilul brazilian la care-l obligase celălalt totalitarism al veacului XX. Povestirea cu­prinde naiv-obsesionala „așteptare a ame­ricanilor“ eliberatori, momentul teribilei decepții românești după înăbușirea re­vo­luției anticomuniste de la Budapesta, din 1956, relativul dezgheț din ’64, când puș­căriile politice sunt golite, sau momentul când, pe fondul unui regim de criză, Ceau­șescu devine eroul carismatic al noului sezon politic, după discursul său de con­damnare a invadării Cehoslovaciei de că­tre trupele Pactului de la Varșovia, în ur­ma Primăverii de la Praga. Nimic nu lip­sește: de la madelena proustiană numită chewing-gum și vacanțele la Mamaia, pâ­nă la ieșirea micuțului erou din pe­ri­metrul de securitate al cartierului, cu prilejul unei scurte escapade într-o căruță cu ți­gani. Piața Conferederației Balcanice (ac­tua­la Dorobanți), cu faimoasa statuie a Lu­poaicei, servește drept epicentru al uni­ver­sului infantil, punctat de discursurile adulte ale unui clan rafinat de intelectuali „reacționari“, dârzi în supraviețuire și incapabili să vadă în noul regim „visul de aur“ al umanității. Da, fără surpriză, tâ­nărul Stoichiță (care avea să plece la Roma cu Marian Papahagi), care îi cunoaște tot pe atunci pe un I.P. Culianu sau Andrei Ple­șu (nenumiți ca atare în text), n-a scă­pat de întâlnirea rituală cu Dracul se­cu­rist, tentator, pus pe corupt suflete ne­vi­no­vate. Și da, fără surpriză, Victor Iero­nim Stoichiță a declinat generoasa ofertă de a deveni turnător…

Autorul nu pune patimă, re­sen­ti­ment, ură, vindictă în recons­tituirea acelui trecut. El pri­veș­te răul comunist ca pe un fe­no­men cataclismic, fără alter­na­ti­vă. Nu condamnă, dar nici nu uită. Faptul că, în final, cariera lui s-a construit în lu­mea li­be­ră îl ajută să depășească amără­ciu­nea ani­lor furați de guvernările Dej-Ceau­șescu. Și se vede că, asemenea oricărui om, regretă ti­nerețea ca atare, vârstele vi­să­rilor im­pe­ni­tente, ale exceselor livrești, ale cam­pio­na­telor intelectuale fără miză. M-am re­gă­sit și eu, deși aparțin unei ge­nerații mai re­cente (n. 1963), în multe din­tre epi­soa­de­le cărții. Uitasem aproape cu desă­văr­și­re, bunăoară, obiceiul de a juca, în pauze, „fotbal cu nasturi“ pe catedra din cla­să. Am re­trăit, citind, toate savorile pa­ra­­do­xa­le ale acelor ani plum­bu­rii, ine­vi­tabil în­vinși de seva existențială ca­re urca, pal­pi­tând, în fie­care dintre noi. Des­păr­ți­rea de București semnifică, de fapt, călă­to­ria ini­țiatică spre centralitatea adevăru­lui per­so­nal, șlefuit prin suc­ce­siu­nea ine­xo­rabilă a vârstelor. Căci trebuie me­reu să te des­prinzi de ceva grav și drag, spre a te găsi pe tine însuți, sin­gur, în fața des­ti­nu­lui propriu. Victor Ieronim Stoichiță a tre­cut cu grație prin proba aces­tui omenesc labirint.

(Publicat inițial în Revista 22)

‘Iohannis curata mizeria lasata de predecesorul pro-rus Traian Basescu’?

Paul Dragoş Aligică scria, în această dimineaţă, pe Facebook:

Am inteles ca ar fi disparut Putin de o saptamana si facem acum toti un efort sa dam de el. Dar prioritatea ar trebui sa fie alta: a disparut Iohannis din noiembrie anul trecut si nimeni nu pare sa se ingrijoreze.

Nu, Iohannis n-a dispărut, are treabă. Conform Gazeta Wyborcza, căreia i-a acordat un interviu, în vizită în Polonia aflîndu-se, şi care scrie în deschidere (în şapoul asumat de redacţie):

Iohannis curăţă mizeria lăsată de predecesorul prorus Traian Băsescu.

Ăsta este rezultatul traducerii oferite de Google Translate frazei „Iohannis sprząta bałagan pozostawiony przez prorosyjskiego poprzednika Traiana Basescu.”, din pasajul introductiv al interviului pe care actualul Preşedinte al României l-a acordat publicaţiei poloneze.

Revoltător? Puţin spus. Cu atît mai mult cu cît Gazeta Wyborcza este o publicaţie liberală, înfiinţată în 1989, şi care, iniţial, cu disidentul Adam Michnik redactor şef, a fost vocea Solidarităţii, cea mai importantă mişcare anticomunistă din ţările comuniste din Europa de Est, aflate, pînă în 1989, sub cizma sovietică.

Şi mai revoltător, interviul preşedintelui român este prezentat pe pagina Facebook a Ambasadei Poloniei la Bucureşti.

iohannis interviu presa poloneza

Cît despre partea română – consilieri sau/şi însuşi preşedintele – nu este nimic de mirare, atîta vreme cît în discursurile lui Iohannis numele fostului preşedinte nu se regăseşte nici atunci cînd ar fi de absolut bun simţ, nu numai de respect faţă de adevăr.

Adevăr care arată aşa, în ceea ce priveşte orientarea „pro-rusă” a lui Traian Băsescu.

Marea Neagră, lac rusesc – septembrie 2005
Nu o să stau în genunchi în faţa Răsăritului – martie 2008

Din chiar arhiva Jurnalul Naţional, unde găsiţi mai multe poziţii „pro-ruse” aici.

Şi, mai ales, să nu uităm 26 ianuarie 2006, răspunsul dat unui reprezentant al Federaţiei Ruse, care reproşa României găzduirea de baze americane oe teritoriul său.

Voi ati stat 30 de ani in Romania si nu v-am intrebat niciodata de ce.

Însă eu vă întreb acum, domnule Preşedinte Iohannis, în cazul în care nu aţi văzut interviul publicat, cînd veţi dezminţi afirmaţia gazetei că predecesorul dumneavoastră a fost „pro-rus”, restabilind astfel adevărul? Iar în cazul în care aveţi deja cunoştinţă de afirmaţia respectivă, chiar nu vă este ruşine?

 UPDATE: Între timp, „pro-rus” a fost eliminat din text. Iohannis a rămas să cureţe „mizeria”.

Foto iniţial: ziare.com

gazeta poloneza tb prorus1

Ulterior:

gazeta poloneza tb prorus inlaturat

Cronica politico-teatrala

Sau invers, nu contează. Cum nu contează nici că eu nu am mai scris niciodată o cronică de teatru, deci nici cronică nu ştiu dacă este. Şi nu, nici nu s-a schimbat profilul blogului. Dar să vă povestesc.

Vineri, 13 februarie, am fost la teatru. La Teatrul de Artă, la spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie”, de Semion Zlotnikov, în traducerea şi regia lui Bogdan Budeş, cu Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel în rolurile principale. Singurele roluri, de fapt, pentru că este e o piesă în doi. Şi mărturisesc că nu la ei m-am gîndit cînd am văzut durata spectacolului, o oră şi trei sferturi, ci la mine. Îmi părea un spectacol lung. Mai sînt şi fumătoare, dar am zis că vor fi pauze, deci mi-am reprimat reţinerea şi am ajuns.

N-au fost pauze. Dar nici nu le-am simţit lipsa. Am stat lipită de scaun, avînd senzaţia că dincolo de sala aceea intimă, de 75 de locuri, nu mai există lume. Deşi despre lume este spectacolul. Despre oameni. Obişnuiţi, ca mine, ca cei mai mulţi dintre noi. Care caută alţi oameni şi se caută pe ei înşişi, în acelaşi timp.  Cu dureri, cu spaime, cu bucurii, cu speranţe, cu tot ce-i omenesc. E greu de crezut că măcar într-o frîntură din cele două personaje nu se recunoaşte nimeni, la un moment dat, indiferent de vîrstă. De la cei mai tineri, la cei trecuţi deja de maturitate, aşa cum erau cei din sală – un public eterogen structurat ca vîrstă.  Sau că nu ar da cuiva de gîndit mai profund la viaţă, la ce facem cu ea şi cum ne-o facem.

Şi toate acestea într-o comedie. Spectacolul este o comedie, uneori cu momente amare, dar comedie. Cu un umor sănătos, care curge firesc, fără ostentaţie, fără artificii, necăutat, ci găsit în viaţă. Aşa-i şi decorul, nimic în plus, atît cît trebuie ca să sugereze cadrul în care se desfăşoară povestea a doi oameni.

Cei doi oameni, actorii, au reuşit să mă prindă atît de tare în jocul lor, încît au fost momente cînd mi-a părut rău că drăcoasa muiere e prea blîndă cu aparent resemnatul el. El, care se chinuia singur, parcă mai trebuia chinuit puţin. Dar asta-i despre mine, spectator, acolo, pe scenă, au fost ei, într-o poveste care surprinde, încîntă şi dansează, la propriu şi la figurat, pe text,  într-o poveste pe care v-o recomand. Şi pentru inimă, şi pentru minte.

Următorul spectacol va fi pe 27 februarie.

teatru 1

Politic, în tot ce am povestit mai sus, este faptul că şi Teatrul de Artă – despre care puteţi afla mai multe aici – şi spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie” sînt întreprinderi private. Breşe, tentative – reuşite! – de a scoate statul din viaţa teatrală, de a scăpa de dependenţa de politic, de a mai solicita fonduri autorităţilor. Producţia spectacolului despre care v-am vorbit a fost realizată prin crowdfunding, iar actorii sînt plătiţi din încasările de pe bilete. Mihaela Sîrbu face teatru independent de mai bine de zece ani, şi a pus bazele, încă din 1996, Companiei Teatrul fără Frontiere, despre care puteţi afla mai multe aici.

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Nu apucasem încă să ies din starea de bine de după spectacol, că văd din nou cum statul încearcă să controleze cultura, prin timbrul cultural, mai nou. Pe scurt, vrea să adauge o taxă fiecărei producţii culturale, ca să dea, chipurile, tot culturii, prin diversele uniuni (de scriitori, de artişti plastici, de oameni de teatru şi altele).  Adică să împartă tot el, statul, cui crede de cuviinţă. Numai începutul expunerii de motive a Proiectului de lege, adoptat tacit de Senat şi aflat în dezbaterea Camerei Deputaţilor este revoltător şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa oamenilor despre care tocmai am scris mai sus.

Ba se descurcă, aşa cum poate, dar în nici un caz nu se va descurca mai bine în condiţiile în care fiecare potenţial beneficiar al unui produs cultural va trebui să plătească mai mult pentru produsul respectiv. Mai rău, da! Din cauză că beneficiarii vor putea achiziţiona mai puţin din ce înseamnă cultură, şi din cauză că intervenţia şi mai mare a statului în actul de cultură, în general, prin subvenţionarea, adeseori pusă sub semnul întrebării, a anumitor producţii, va şubrezi şi mai tare competiţia, atît de necesară pentru scoaterea la  suprafaţă şi supravieţuirea adevăratelor valori.

 

La multi ani! Si doua recomandari de la Paul Dragos Aligica

La multi ani, prieteni! Un 2015 mai bun! Evident ca vom continua maine discutia inceputa ieri. Nu vom lasa lucrurile acolo unde au ramas pentru ca nu e nici bine nici frumos. Si in plus, daca nici acum nu dovedim ca am invatat din lectiile trecute, ne meritam fara drept de apel soarta. Dar azi nu se face sa polemizam, azi e zi de relas.

Din scurta mea trecere prin tara imparasesc cu dv doua observatii (sau daca vreti recomandari) pentru acest inceput de ianuarie in Bucuresti. Doua moduri de a va refugia de mass media si cultura publica promovate de antitalentele si neamurile proaste ce le populeaza (vorbesc pe baza de ce dezastru am vazut la programele TV de anul nou) si de a respira un pic in fata asaltului ce neindoios va continua si mai napraznic in anul ce vine.

1. Expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al României. Modele de comportament în secolul al XVIII-lea. 31 decembrie – 4 ianuarie.
Curatorul: Mălina Conţu.

„Expoziţia cuprinde o sută cinzeci şi şapte de lucrări din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, expuse pentru prima dată şi valorificate dintr-o perspectivă interdisciplinară, definitorie pentru perioada Iluminismului. Apariţia şi dezvoltarea spaţiului public în Epoca Luminilor a generat o preocupare crescândă a moraliştilor pentru modelele de comportament. Majoritatea gravuri, lucrările sunt relevante pentru normele de conduită în spaţiul public şi domestic al secolului al XVIII-lea şi, într-o anumită măsură, pentru contextul educaţional actual.”

Comentarii aditionale nu mai sunt necesare dupa aceasta prezentare. Este exact despre ceea ce discutam aici in saptamanile din urma. O surpriza de eleganta si civilizatie in inima Bucurestiului.

2. ŞI VENI BĂRBATUL LA FEMEIE de Semion Zlotnikov
cu Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel la Teatrul de Arta Bucuresti.
Regia Bogdan Budeș.

Creat in ultimii doi ani, micul complex de pe strada Sf. Stefan cuprinde un teatru independent cu o sala proprie de teatru, un restaurant si o scena de bar (cred). A fost o surpriza mai mult decat placuta pentru mine care in ultimii ani nu am petrecut in tara mai mult de 2 poate trei saptamani insumate. Habar nu aveam ca exista.

Mi s-a parut o oaza de civilizatie, un loc care a reusit sa eludeze miraculos atat mitocania generalizata cat si hipstereala modala. Spectacolul, o bijuterie de actorie si regie in tradita regretatului Catalin Naum, profesorul si maestrul nostru caruia ii datoram atatea si a carui memorie o pastram cu atata dragoste.

Mergeti si vedeti spectacolul, mergeti si vizitati expozitia. Le recomand ca de la prieten la prieteni. Nu cred ca veti regreta.

La multi ani, prieteni! Un an nou bun!

(Foto reprezentativă: Bogdan Budeş, Facebook)

Dreapta a pierdut dezastruos in orasele mari

Singurele fiefuri ale dreptei, Cluj-Napoca, Sectorul 1, Sibiu. Egalitate la Timișoara. Înfrîngeri pe linie în restul orașelor mari.

Stînga (PSD+Diaconu), 46 procente. Dreapta (PNL+PDL+PMP+FC+PNȚcd), 35 procente.

Scorurile electorale în orașele de peste 100 de mii de locuitori

Oraș Voturi valabile PSD+Diaconu PNL+PDL+PMP+FC+PNȚcd
SECTOR 3 94 117  46 126 (49,01%) 35 282 (37,49%)
SECTOR 6 89 400 43 396 (48,54%) 32 879 (36,78%)
SECTOR 2 85 347 40 552 (47,51%) 33 563 (39,33%)
CLUJ-NAPOCA 77 400 23 489 (30,35%) 29 542 (38,17%)
TIMIȘOARA 66 163 26 731 (40,40%) 26 995 (40,80%)
SECTOR 4 66 479 33 883 (50,97%) 22 974 (34,56%)
IAȘI 77 593 36 683 (47,28%) 28 916 (37,27%)
CONSTANȚA 75 445 35 915 (47,60%) 28 908 (38,32%)
CRAIOVA 66 504 37 770 (56,79%) 21 411 (32,20%)
BRAȘOV 69 303 29 739 (42,91%) 25 497 (36,79%)
GALAȚI 63 770 33 467 (52,48%) 19 507 (30,59%)
SECTOR 1 71 578 28 857 (40,32%) 34 206 (47,79%)
PLOIEȘTI 57 536 24 832 (43,16%) 22 826 (39,67%)
ORADEA 44 015 16 123 (36,63%) 12 482 (28,36%)
BRĂILA 50 460 26 620 (52,75%) 15 275 (31,16%)
PITEȘTI 40 956 23 031 (56,23%) 12 661 (30,91%)
SIBIU 39 208 14 520 (37,03%) 18 181 (46,37%)
BACĂU 41 268 18 600 (45,07%) 15 406 (37,33%)
TÎRGU MUREȘ 38 289  9 524 (24,87%) 7 053 (18,42%)
BAIA MARE 25 382 10 746 (42,34%) 8 714 (34,33%)
BUZĂU 26 171 15 561 (55,64%) 7 173 (27,41%)
BOTOȘANI 26 932 14 104 (52,37%) 8 521 (31,64%)
SATU-MARE 32 774 9 229 (28,16%) 6 784 (20,70%)
TOTAL 1 293 316 599 498 (46,35%) 454056 (35,11%)

Live blogging – alegerile europarlamentare

Deși în vizită la Muzeul Satului (Namaste & shit), vă vom ține la curent de-a lungul întregii zile, prin intermediul surselor, cu mersul alegerilor europarlamentare. Care mai e scorul, cine ce șanse mai are. Dacă ne vin idei, mai facem și comentarii analitice. Cel mai probabil vom folosit Twitter, preluat aici, în această postare.

http://twitter.com/Blogary_/status/470633311891894274
http://twitter.com/Blogary_/status/470626636480909313
http://twitter.com/Blogary_/status/470618144588193793
http://twitter.com/Blogary_/status/470604758995439617
http://twitter.com/Blogary_/status/470595562237329409
http://twitter.com/Blogary_/status/470594967375986688
http://twitter.com/Blogary_/status/470590961530462209
http://twitter.com/Blogary_/status/470589099049750528
http://twitter.com/Blogary_/status/470583813354307584
http://twitter.com/Blogary_/status/470583347069321216
http://twitter.com/Blogary_/status/470554153954340864
http://twitter.com/Blogary_/status/470550455865835520
http://twitter.com/Blogary_/status/470545600686346240
http://twitter.com/Blogary_/status/470530311743627265
http://twitter.com/Blogary_/status/470528974834393088
http://twitter.com/Blogary_/status/470525127177019392
http://twitter.com/Blogary_/status/470503097937428480
http://twitter.com/Blogary_/status/470493928450719744
http://twitter.com/Blogary_/status/470491664239591424
http://twitter.com/Blogary_/status/470488788670906368
http://twitter.com/Blogary_/status/470488346943586304
http://twitter.com/Blogary_/status/470486300416831488
http://twitter.com/Blogary_/status/470485466249433088
http://twitter.com/Blogary_/status/470465290078527488