Blogary si lovitura de stat

Am fost, ca de obicei, relevanți. Și, tot ca de obicei, chiar dacă acum nu mai țineți minte, am fost antipatici și înjurați. Și vom fi în continuare. Sau, mă rog, ca să vorbesc în nume personal, eu îmi propun să fiu cît mai antipatic posibil și în continuare.

28 iunie 2012: Lovitura de stat (Bleen)

” Tocmai am asistat, asistăm și vom asista în continuare la o lovitură de stat în formă continuată.”

3 iulie 2012: Lovitura de stat (Dragoș Paul Aligică)

”Teza 2: Ne aflam in fata unei tentative de lovitura de stat. Ne miscam rapid in acea directie. Vorbim despre o tentativa de „coup d’etat”.”

3 iulie 2012: Astăzi, în Piața Victoriei, ora 19.00. Și mîine, și poimiîne (Bleen)

În pericol e statul român, în pericol e locul României pe harta statelor civilizate și democratice, în pericol e libertatea noastră.”

4 iulie 2012: Dacă nu vă pasă, stați acasă! (Alexandru Hâncu)

Dacă nu credeţi că e necesar, iată ce îmi spunea un prieten mult mai tînăr, pasionat de istorie: “E ca-n 1946!” Rămîneţi pe bară, staţi acasă şi va fi mai rău ca-n ‘46.”

5 iulie 2012: Astăzi, la 18.00, în Piața Revoluției, încă un episod din lupta românilor cu Al Capone. Miza? Statul de drept. (Bleen)

Ceea ce bunicii noștri au pierdut sub atacul tancurilor sovietice, ceea ce tinerii din decembrie 1989 au cîștigat cu sînge, noi riscăm să pierdem din neglijență sau comoditate.”

5 iulie 2012: Însemnări din dictatură: Majoritatea parlamentară desființează practic Curtea Constituțională (Bleen)

”Parlamentul nu este o instituție divină. Este o instituție constituțională. Fără Constituție, Parlamentul nu există. În momentul în care majoritatea parlamentară decide ignorarea și desființarea Constituției, decide desființarea Parlamentului.”

6 iulie 2012: Prețul libertății: două ore de plimbare, în fiecare seară (Alexandru Hâncu)

”De la democraţie la dictatură se trece foarte uşor: e de ajuns o generaţie care uită că libertatea nu e ireversibilă şi nu e gratis, ci costă.”

7 iulie 2012: Pentru prima oară, Antipa ține expoziții afară, pe trotuarul din fața Muzeului (Bleen)

”Dacă Curtea Constituțională și cancelariile occidentale ajung la concluzia că nu am avut parte de o lovitură de stat și nu asistăm la acapararea prin mijloace ilegale și anticonstituționale a României de către Mafie, plecarea definitivă a lui Băsescu este sigură.”

8 iulie 2012: Sintem in plina dictatura si discutam tactici electorale (Bleen)

Dacă noi și Occidentul recunoaștem și acceptăm un scrutin ilegal și neconstituțional, nu vom mai avea alegeri libere în România.

10 iulie 2012: A fost sau n-a fost lovitură de stat? Occidentul, statul de drept și Curtea Constituțională (Bleen)

”Mai plastic, USL a intrat în cameră, i-a legat mîinile la spate Curții Constituționale și a violat Constituția. Între timp Curtea Constituțională și-a dezlegat mîinile iar USL zice că violul a fost legal atîta timp cît Curtea Constituțională n-a intervenit. Dacă îmi legi mîinile la spate și îmi iei banii din buzunar, faptul că nu te pot opri nu înseamnă că ți-am dat acordul să-mi iei banii din buzunar.”

12 iulie 2012: Ce veți face la referendumul de demitere? (Bleen)

”Aceste rînduri ne dovedesc limpede, fără putință de tăgadă, că useliștii sînt teribil de proști. USL-ul, în momentul în care și-a devoalat profunda convingere doctrinară că ”votul bate totul” a intrat la index, i-a făcut pe toți occidentalii, conservatori și socialiști, eurosceptici și euroentuziaști, americani și europeni, să vadă negru în fața ochilor și să pună USL pe lista neagră pentru mult timp de acum încolo. ”

13 iulie 2012: Nu pot ei să mintă cît puteți voi să credeți (Alexandru Hâncu)

”Treaba e că sîntem în război. Iar la război nu trimiţi comandouri de intelectuali, cu laptopuri, ca să oprească golanii lor bezmetici care au cotropit ţara. Trimiţi golanii tăi. Şi anume, golanii buni, puşi pe treabă. Mahalagii cu viziune. Profesionişti ai luptei.”

13 iulie 2012: România este un eșec. Românii sînt incapabili să se guverneze. (Bleen)

”Nu știu care va fi deznodămîntul în această bătălie dusă de USL împotriva României. Poate că Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii ne vor salva. Poate nu. Însă salvarea, dacă ea va veni, va fi de scurtă durată. Războiul l-am pierdut.”

14 iulie 2012: Mai țineți minte? (Bleen)

”La cît au investit oamenii ăștia în această lovitură de stat, la cum au tratat Constituția, regulile democrației, Uniunea Europeană, pe Angela Merkel, liderii europeni, la cum au tratat instituțiile statului român și legile, la cît au riscat, credeți că sînt dispuși să piardă totul la referendum?”

16 iulie 2012: Plebiscit pentru lovitura de stat. USL ne invită să legitimăm puciul. (Bleen)

”Vă înțeleg frica și nevoia de a pune măști familiare crocodilului care tocmai vă înghite (”Uite, seamănă cu cățelul lui mamaie, Lăbuș!”). Însă nu sîntem în logică electorală. Nu ne jucăm de-a campania și de-a alegerile. Simpla participare la acest referendum, indiferent dacă votezi DA sau NU, este o legitimare a puciului. USL cheamă poporul să-i legitimeze puciul, să dea unei lovituri de stat o pojghiță de normalitate, o aparență de democrație.”

18 iulie 2012: Procesul, de Victor Ponta. Și obligația morală a boicotului. (Bleen)

”Acest articol nu e un îndemn la boicot. Nu e un îndemn la nimic. Este opinia mea, argumentată, despre lumea și viața ultimelor săptămîni. Vreți să vă duceți la vot și să puneți ștampila pe DA sau NU? Duceți-vă și faceți ce vreți voi cu ștampila! Eu nu mi-am făcut decît datoria să vă spun că mișcarea asta cu ștampila e de o moralitate îndoielnică și de o inteligență și mai îndoielnică.”

20 iulie 2012: Atuurile strategice ale României. Și un sondaj. (Bleen)

”Dacă Băsescu pierde președinția în 29 iulie, România iese de pe orbita lumii occidentale și reintră în sfera de influență rusă pentru 20, 50 sau 100 de ani de acum încolo.”

22 iulie 2012: Președintele Crin Antonescu și șansele dreptei la parlamentare (Bleen)

”Dacă Băsescu este demis la referendumul din 29 iulie, îl vom avea Președinte pe Crin Antonescu pînă în 2017. Președintele Crin Antonescu va desemna premierul atît după parlamentarele din 2012 cît și după parlamentarele din 2016. Da, știu. Dacă Băsescu va pierde la scor decent, dreapta va obține un scor bun la parlamentare, poate trece chiar și de 30%. Da. Și?”

23 iulie 2012: Despre referendum și despre ceea ce va urma după el (Dragoș Paul Aligică)

”Din punct de vedere constitutional nu va conta decat un singur lucru: Daca s-a atins sau nu pragul de participare necesara. Daca da, atunci scorul conteaza. Daca nu, scorul este irelevant. Se revine la status qvo ante. ”

23 iulie 2012: Testele electorale trimestriale, un precedent periculos (Bleen)

”A participa la un asemenea exercițiu electoral care stabilește un precedent periculos, anticonstituțional și nedemocratic, rezultat din abuzului și rea credință, reprezintă o cauționare a derapajului totalitar spre care este împinsă România de către USL.”

25 iulie 2012: Angela Merkel nu voteaza la referendum. Si vrea ca nici tu sa nu votezi! (Bleen)

”Plebiscitarea unei lovituri de stat este, în 2012 în Uniunea Europeană, un precedent extrem, extrem de periculos, pe care pur și simplu occidentalii nu și-l pot permite. Nu contează personajele. Nu importă cît de mult seamănă sau nu Antonescu și Ponta cu Hitler sau Mussolini. Important este principiul, important este mecanismul, care occidentalilor le aduce aminte flagrant de ascensiunea la putere a naziștilor și fasciștilor.”

26 iulie 2012: Referendum pe model belarus, o bătaie de joc la adresa democrației și a dreptului de a alege. Cum luptăm împotriva fraudei? (Bleen)

”Cea mai eficace modalitate este absența de la vot. Cu cît vor absenta mai mulți, cu atît eforturile de fraudă ale USL vor fi mai mari, mai disperate, mai lipsite de măsuri de precauție și deci mai vizibile și ușor de demonstrat.”

27 iulie 2012: Plebiscitul USL. Sondaj. Frauda. (Bleen)

”Cosmin Alexandru, Elena Avădănii, Adrian Baboi-Stroe, Petrișor Alexandru Dănilă, Mihai Răducu Drăgan, Anca Gayraud, Ionuț Jagă, Camelia Jinaru, Maria Krause, Radu Niculae Mihaiu, Elenina Nicuț, Mariana Eugenia Popeșteanu, Radu Popeșteanu, Niculae Săvuțiu, Maria-Magdalena Schubert, Alexandru Vărzaru”

29 iulie 2012: Românii au invalidat lovitura de stat (Bleen)

”Băsescu: românii au invalidat lovitura de stat. Crin negru. Şova negru.”

30 iulie 2012: OBSERVATORI ASOCIATIA BLOGARY (citeva povestiri)  (Blogary)

”Estimarea mea pentru in sectia unde am fost este ca cei care au venit nefortati la vot nu au fost mai mult de 20-25%, iar diferenta pana la 38% (prezenta finala inclusiv listele suplimentare) au fost voturi fortate (platite, obtinute prin santaj gen ‘daca nu ai fost la vot nu mai primesti pensia’ etc.)”

31 iulie 2012: Am evitat înfrîngerea decisivă. Războiul continuă. (Bleen)

”Nu e o victorie. E doar o bătălie în care am evitat, printr-o retragere strategică, înfrîngerea decisivă care ar fi dus la pierderea războiului. Războiul continuă. De obicei, după o retragere strategică, urmează regruparea și contraatacul. De obicei. Însă atunci cînd ești slab, contraatacul nu e o soluție, te slăbește și mai mult.”

3 august 2012: Atmosfera dintr-o secție de vot în care urmează să se fraudeze (Alexandru Vărzaru)

”Săptămîna trecută, o mînă de oameni grupați sub stindardul băsist de la Asociația Blogary ne-am adunat și am hotărît să ne facem observatori la referendum. Simțeam frauda și ne îngrozea perspectiva ca un snop de 200 de voturi vîrîte în fiecare urnă din cele 18.000 să anuleze efortul unui boicot cinstit.”

4 august 2012: Falsa problemă a demisiei lui Traian Băsescu. Adevărata problemă (Dragoș Paul Aligică)

”Toata discutia cu demisia lui Basescu este nula si neavenita. Daca luptam sa impiedicam instaurarea unui sistem cleptocratic-oligarchic (si in plus, unul tributar Moscovei si noii sale politici de expansiune si infiltrare a Uniunii Europene si NATO), atunci sa consideri ca demisia lui Basescu e o solutie la problema noastra, este fie naiv, fie iresponsabil.”

5 august 2012: Totul e permis (Bleen)

”Malacul cu cuțit se întoarce către șeful de autogară care cere palme și, cu un gest scurt, cum ar spune scriitorii,  îi spintecă burta. Se aud aplauze, venite de la un grup de privitori mai încruntați, genul care stau întotdeauna pe ghimpi, cu capsa pusă, gata să le sară țandăra, genul care suferă de un fel de sindrom Tourette, de un fel de ejaculare precoce a tristeții și enervării.”

6 august 2012: Despre listele electorale, cu dragoste (Elenina Nicuț)

”Altfel spus, in caz de contradictie intre datele inscrise in copiile de pe listele electorale permanente in baza carora s-a desfasurat referendumul si informatiile transmise de catre alte autoritati publice, cele dintai prevaleaza.”

11 august 2012: O modestă hartă strategică (1) (Bleen)

”Vestul (flancul puternic) arme: politice, economice, traduse în amenințări cu efect asupra instituțiilor, politicienilor și poporului”

13 august 2012: Naziștii și useliștii. Istoria se repetă. Cum a preluat USL președinția țării. (Bleen)

”USL a premeditat și organizat un puci pentru a prelua puterea fără alegeri. Asistăm la o lovitură de stat comparabilă cu cea prin care naziștii au preluat puterea în Germania, cu deosebirea că naziștii au fost ceva mai înceți decît useliștii. În același timp, astăzi contextul internațional este mult mai defavorabil useliștilor decît a fost acum 80 de ani naziștilor.”

16 august 2012: O modestă hartă strategică (2) (Bleen)

”Una din regulile războiului spune că trebuie să lași o portiță de scăpare inamicului înconjurat, căci va profita de ea, își va arunca armele și o va lua la fugă. Dacă nu-i lași nicio portiță, e obligat să lupte pînă la moarte. Însă o portiță de scăpare chiar asta înseamnă, o portiță de scăpare, nu spațiu de manevră.”

27 august 2012: Traian Basescu se intoarce la Cotroceni, decizia CCR a fost publicata in Monitorul Oficial (Blogary)

”Preşedintele ales, Traian Băsescu, revine la Palatul Cotroceni şi îşi reia atribuţiile de şef de şef al statului. Decizia Curţii Constituţionale a României,  privind referendumul din 29 iulie, a fost publicată astăzi, luni, 27 august, în Monitorul Oficial nr. 616. În acelaşi timp, interimatul lui Crin Antonescu a luat sfîrşit.”

Antonescu presedinte, sansa unitatii dreptei.

Vorbeam ieri despre viitoarea încercare a PNL-ului de a ocupa partea dreaptă a scenei politice. Și cum poate face PNL cel mai bine asta?

  1. Varianta ”Președinte puternic – Constituția veche”: Antonescu, ajuns președinte, forțează în 2016 o majoritate anti-PSD, condusă, evident, de el și de PNL.
  2. Varianta ”Președinte cu atribuții reduse – Constituția nouă”: Antonescu, ajuns președinte, forțează o alianță anti-PSD înregistrată la tribunal între PNL și celelalte ”partide de dreapta” (PDL, FC, PNȚcd, NR) și în 2016, dacă această alianță are mai multe mandate decît PSD, va da premierul (conform ”Constituției Antonescu”, amendamentul Chiuariu, ”Președintele desemnează premier de la partidul sau alianța cu cel mai mare număr de mandate). Din decembrie 2014, cînd își începe mandatul prezidențial, și pînă în septembrie 2016 Antonescu are timp suficient să forțeze ”unitatea forțelor de dreapta”.

Dacă Antonescu ajunge președinte, PNL, ca partid prezidențial, devine principalul partid românesc și centrul de forță în jurul căruia se va uni ”dreapta”. În Alianța DA, PNL era partidul cel mai mare, cu cel mai mare număr de parlamentari (nu mai țin minte care a fost raportul PNL-PD, dar cred că a fost 1,5 la 1 sau 1,7 la 1) și partidul care a dat premierul. PD, în schimb, a dat președintele și a devenit cel mai mare partid pentru următorii 7 ani.

Ajuns în poziția de președinte, cu toată simbolistica autorității, popularitatea lui Antonescu va crește, transformîndu-l în cel mai puternic și important politician român, chiar și în condițiile în care ar fi un președinte cu atribuții reduse (deși șansele ca alegerile prezidențiale să se țină după noua Constituție sînt minime). Cu Antonescu la Cotroceni și PSD principal partid de guvernare în perioadă de criză economică ”dreapta unită” sub sceptrul lui Antonescu are toate șansele să aibă mai multe mandate de parlamentar decît PSD și să dea premierul începînd cu 2016. Nici nu e nevoie ca partidele respective să fuzioneze într-un nou partid, chiar și după Constituția nouă, poate da premierul și din postura de alianță.

Ca să fac un banc care nu e banc ci strategie pusă pe hîrtie (sînt convins), speranța dreptei unite e Antonescu-președinte.

Veți spune că Antonescu și Ponta sînt mafioți useliști și se iubesc între ei și se ceartă doar de ochii lumii șamd. Și chiar dacă ar fi așa, tentația pentru Antonescu e prea mare și suspiciunea pesediștilor asemenea. ”Dar dacă…” Cam așa încep gîndurile, visurile și coșmarurile lui Antonescu și ale pesediștilor.

Ponta si Antonescu sînt în situația unor pușcăriași evadați care acum intră în camera gardianului. Care dintre cei doi are șanse mai mari să ia pistolul? Și după ce îl ia, ce va face cu el? Dacă îl îndreaptă spre celălalt? Da, se înțeleg bine de ceva timp, au evadat împreună, chiar dacă pe timpuri și-au mai spart capetele reciproc… Dar sînt pușcăriași. Pot avea ei încredere unul în celălalt?

PS. PDL e fanul numărul 1 al lui Antonescu la prezidențiale.

Ce sanse are Partidul Miscarea Populara?

Dacă vrea să aducă la vot cei 58% care n-au venit în 9 decembrie, nu are absolut nicio șansă. Dacă vrea să se adreseze grupului de inorogi triști dar profunzi care nu vin la vot din dezamăgiri rafinat-intelectuale*, are mari șanse să ocupe un loc în galeria plină de tîmpiți a așa-zisei drepte care aleargă de 23 de ani după inexistenții respectivi. Dacă vrea să desființeze PDL, să-l execute politic și definitiv pe Blaga și să blocheze încercarea PNL de a ocupa partea dreaptă a scenei politice, are șanse destul de mari.

În primul rînd, Partidul Mișcarea Populară are de ales între a fi o organizație de luptă, cu valori, lideri, ierarhii, structuri, disciplină și obiective politice și a fi o tribună de discuții, cu obiective civice, educaționale sau terapeutice. Adică între a fi partid și a fi grupuscul terapeutic de ”dreapta”.

Dacă alege prima variantă, și sînt convins că o va alege, că nu degeaba pe tatăl partidului îl cheamă Traian Băsescu, jumătate din drum este deja făcut.

A doua jumătate a drumului constă în:

  • evitarea cu orice preț a oricărei asocieri cu ”partidele dreptei” (PNL, PDL, FC, PNȚcd, ALO, MM, NR, MISA etc) și excluderea oricărei posibilități, oricît de mici, de a se uni cu vreun alt partid. Orice asociere și posibilitate de unire cu ”partidele dreptei” în primul rînd anulează rațiunea de a fi a Mișcării Populare și în al doilea rînd duce în derizoriu și ridicol noua formațiune prin asocierea cu un grup de descreierați veseli (PNL) și  învinși ridicoli (restul).
  • 4 scrutine pe cont propriu (europarlamentare și prezidențiale în 2014, locale și parlamentare în 2016) care să creeze identitatea și brandul politic.
  • o organizație suplă și flexibilă pentru 2014, cu cîteva vîrfuri de lance (valori/teme și lideri/candidați) care să suplinească prin agresivitate, concentrare, curaj, inteligență și precizie lipsa structurilor.
  • preluarea resurselor umane, financiare și logistice de la PNL și PDL, treptat și atît cît e posibil. Aceasta nu exclude deschiderea Mișcării Populare către societatea civilă, însă e absurd să te înscrii la Campionatul European cu echipa de pitici inimoși și debutanți de la Clubul Micilor Pasionați de Modelism, Electronică și Filozofie.

Dincolo de oameni, importante sînt valorile și liderii în jurul cărora se organizează partidul. Dacă setul de valori, ierarhia, sistemul de recompense și sancțiuni și obiectivele politice imediate sînt clare și recunoscute de toată lumea, structura poate funcționa ca unsă indiferent de cîți pedeliști, peneliști sau debutanți politici ar fi în partid.

În 2014 nu sînt alegeri parlamentare și locale, deci partidul își poate permite să fie ultracentralizat, să funcționeze coerent și eficient, să aibă reacții rapide, deciziile să se ia repede și responsabilitățile să fie clare. Cînd structurile se umflă, cînd se apropie localele și parlamentarele, atunci se poate discuta despre descentralizare și despre o altfel de organizare a partidului.

La alegerile europarlamentare și prezidențiale ai nevoie de puțini candidați (unul singur la prezidențiale, 31 la europarlamentare, dintre care doar 3-6 cu șanse), reacții rapide, teme puține și de forță, cîteva figuri centrale care să reprezinte partidul la nivel de imagine. Partidul Mișcarea Populară are noroc că în 2014 nu are nevoie de cîteva mii de candidați în toată țara, la primării, consilii locale sau județene și cîteva sute la parlamentare.

Europarlamentarele nu sînt o motivație pentru liderii locali ai partidelor care se bazează pe mobilizarea votanților de către structurile locale (PSD, PNL, PDL) și, astfel,  un partid cu personalități cu notorietate și capacitate de convingere are șanse să obțină un scor nesperat de bun, care să fie un boost pentru organizarea viitoare a partidului. Atenție, am zis personalități cu notorietate și capacitate de convingere, nu doar nume sonore.

Poate pentru mulți nu se vede foarte clar, însă situațiunea e următoarea: Calul Alb (Mișcarea Populară) trebuie să elimine Pionul Negru (PDL) și să blocheze Nebunul Negru (PNL). Ideal e ca la prima mutare Calul Alb să ia Pionul Negru iar la următoarea să aibă de ales între a da șah la Rege și a lua Nebunul Negru. Dar mergem prea departe.

* vă rog eu frumos, pe mine nu mă băgați la dezamăgiri intelectual-rafinate, deși n-am votat în 9 decembrie – eu am pariat încă din 22 iunie 2012 pe desființarea PDL și am ceva experiență la pariuri cîștigate. Nu e vorba de orgolii, ambîțuri sau chestii de genul ăsta. PDL, ca istorie, brand, cultură organizațională, grup de pediști centrali, era o piatră de moară și o impostură inacceptabilă pe partea dreaptă a scenei politice, care pe termen mediu și lung făcea mai mult rău. Chiar dacă o bună parte dintre oamenii din PDL se vor regăsi în noua construcție a lui Băsescu – și ar fi păcat să fie lăsați să se scufunde împreună cu Blaga et comp – important e să se scufunde brandul, istoria și toată mitologia pedistă cu care Blaga și cei din jurul lui au controlat partidul și cu care au cîștigat atîtea bătălii în partid.

PS. Dacă la europarlamentare vom avea o prezență de 30% (cam asta e media la europarlamentare) și Mișcarea Populară obține 15%, asta înseamnă 4,5% din alegătorii cu drept de vot. Adică în jur de 800 de mii de voturi, La parlamentare, USL a avut 24% din alegătorii cu drept de vot iar ARD a avut în jur de 6% (1,2 milioane de voturi – cel mai slab rezultat al dreptei în perioada postdecembristă). La prezidențiale e cu totul altă discuție – acolo contează enorm numele candidatului. Barbu Mateescu zice că Mișcarea Populară poate cîștiga prezidențialele (poate dezvoltă subiectul într-un articol). Eu o să zic că poate abia cînd voi vedea numele candidatului. Deocamdată, nu-mi vine în cap vreun nume de personalitate care ar putea cîștiga alegerile din partea ”dreptei”. Personalitate în viață, care să aibă dreptul să candideze și să vrea. Coposu e mort, Băsescu nu mai are dreptul, Isărescu nu vrea. Dacă e sigur că Coposu nu învie și Băsescu nu primește dreptul de a candida pentru al treilea mandat, Isărescu s-ar putea însă răzgîndi. Uite, mi-a venit o idee. Antonescu candidează din partea USL pentru funcția de președinte puternic (nu prea mai sînt șanse să se modifice Constituția înainte de alegerile prezidențiale), PSD face noncombat, Isărescu candidează din partea Mișcării Populare și apoi joacă decorativ (am mai scris pe tema asta – o posibilă înțelegere în trei, Băsescu-PSD-Isărescu, mediată internațional, în care Isărescu să ajungă Președinte și să joace decorativ, promițînd să desemneze premierul prenegociat cu Băsescu și PSD – să avem un sistem parlamentar de facto). Ce ar cîștiga PSD? Ar cîștiga modificarea Constituției (cu votul PNL-ului – poate chiar cu referendum în primul tur al prezidențialelor) fără ca Antonescu să ajungă Președinte. Și ar avea ceea ce-și dorește, Președinte-decorativ, chiar dacă doar de facto (așa cum ar vrea Isărescu). Și ar mai cîștiga slăbirea PNL-ului. Slăbire de care ar beneficia și Băsescu și Mișcarea Populară.

Anul 2009 povestit altfel

La începutul anului situaţia părea foarte clară. Preşedintele în funcţie urma să obţină 50% din voturi, poate mai mult, poate mai puţin. Mircea Geoană era la zeci de procente în urmă. Crin Antonescu era un parlamentar oarecare.

Anunţarea candidaturilor în primăvară a schimbat dinamica.

Mircea Geoană a crescut foarte mult. Asta şi pentru că un PSD întremat de sosirea la guvernare i-a adus un milion de voturi în plus faţă de ce putuse partidul să obţină la parlamentare, când era încă în opoziţie. Geoană a tras şi o mare sperietură: candidatura lui Oprescu a atras iniţial mulţi PSD-işti. Primul tur l-a prins pe Mircea Geoană într-o poziţie favorabilă, adică pe Oprescu în pragul irelevanţei: MG 31%, Oprescu 3%.

Antonescu a devenit preşedintele PNL în martie. La europarlamentare partidul a subperformat, obţinând 14,5% din voturi, adică mai puţin decât la parlamentarele anterioare la care fusese condus de Tăriceanu. Pe ultimele săptămâni Antonescu a recuperat foarte mult, ajungând la un 20% pe care îl pronosticaseră nu foarte multe sondaje.

Traian Băsescu a scăzut într-un ritm lent tot anul, ajungând în ziua primului tur la 1% distanţă de Geoană.

Anul viitor vom avea din nou europarlamentare şi prezidenţiale. Câteva concluzii posibile pentru primul tur:

a. Europarlamentarele nu sunt un predictor foarte util pentru prezidenţiale. În câteva luni Antonescu a atras de partea lui 1,3 milioane (!) persoane care nu votaseră PNL la europarlamentare. În termeni relativi a depăşit scorul partidului cu o treime.

Ziua de după europarlamentare marchează începutul unei noi bătălii: cea pentru votanţii care n-au venit la acest scrutin dar care vor veni la prezidenţiale. Dacă pierzi acea bătălie, de la 28% la europarlamentare ajungi la 20% la prezidenţiale… sau poţi avea o evoluţie în sens invers.

b. A fi în pole position în februarie nu contează foarte mult. Votanţii din afara nucleelor dure se decid de fapt în anul alegerilor – ei sunt cei care fac diferenţa între 15% şi 30%.

În special anunţarea unei candidaturi e un moment crucial. La fiecare anunţ, toţi cei care intenţionează să voteze trebuie să răspundă unui test ad-hoc: „Vreau să votez cu omul ăsta? Îmi schimb opţiunea de vot faţă de ce credeam acum câteva zile sau săptămâni?” Norii şi ceaţa dispar, voturile încep să se îndrepte spre făgaşe mai clar definite. Reamintesc că acum avem un singur candidat anunţat oficial.

c. Trend-ul este foarte important. Oprescu era în scădere conform tuturor institutelor de sondare a opiniei publice, dar nimeni nu l-a dat chiar la 3%.

Personalizarea aliantelor

Așa se pot numi prezidențialele în sistemul semiprezidențial actual. Dacă trecem la regim parlamentar, cu președinte decorativ, vom avea un partid mare în luptă cu mai multe partide medii sau mici. Dacă rămînem la regim semiprezidențial, cu președinte relativ puternic, vom avea un partid mare în luptă cu mai multe partide medii sau mici legate într-o alianță personificată de candidatul care luptă în turul 2 cu candidatul partidului mare. Îi convine partidului mare să personalizeze lupta? Îi convine să le dea partidelor celorlalte un liant care să le lege? Nu. Partidului mare îi convine să păstreze lupta la nivel de structuri și negocieri și să încerce cu toate forțele să blocheze coalizarea celorlalte partide.

Pe termen scurt PSD e avantajat de sistemul semiprezidențial, pe termen mediu și lung e avantajat de sistemul parlamentar. Cu alte cuvinte, poate încerca modificarea Constituției și eliminarea atribuțiilor prezidențiale, dar care să opereze după ce expiră mandatul prezidențial al lui Ponta. Dacă vom rămîne la actualul sistem, partidul mare, PSD în cazul nostru, va avea întotdeauna această problemă: personalizarea alianțelor împotriva sa.

Poate că nu întotdeauna va fi PSD partidul mare. În 2008, de exemplu, PDL a fost partidul mare, însă aceea a fost o situație deosebită, cauzată tot de sistemul cu președinte puternic, care a transformat simbolul unei alianțe politice, pe Traian Băsescu, în liderul unui partid puternic.

Partidele cu structuri puternice, cu rețele de mobilizare la vot, sînt avantajate de lipsa de interes pentru politică și de absenteismul la vot. Structurile puternice și rețelele de mobilizare pot fi învinse doar printr-o puternică personalizare și polarizare politică în turul doi al prezidențialelor, cînd un mesaj, o personalitate politică cu mare forță simbolică poate mobiliza la vot alegători din afara structurilor și rețelelor partinice, așa cum s-a întîmplat în 1996 (Emil Constantinescu), 2000 (Vadim Tudor), 2004 (Traian Băsescu), 2009 (Traian Băsescu – în turul 2 și Crin Antonescu – în turul 1).

ARD si dreapta unita

Se vorbeşte foarte, foarte mult de unificarea dreptei. Dar ea a avut loc deja. În decembrie n-am avut la 5-6 partiduleţe separate, care să fărâmiţeze voturile. Şi totuşi, deşi dreapta a fost unită, rezultatele au fost dezastruoase.

Cine susţine unificarea dreptei trebuie să ia în calcul momentul ARD şi să explice de ce atunci a fost prost, dar acum ar fi bine.

Poate că premiza e greşită. Poate că dreapta n-a fost unită. Susţinerea lui Traian Băsescu a lipsit. În acest caz, orice discuţie despre „dreapta unită” fără implicarea lui Traian Băsescu e inutilă. O dreaptă unită care nu are girul lui Traian Băsescu ar obţine sub 20% la europarlamentare, sub 20% la prezidenţiale.

Dacă problema ARD a fost notorietatea scăzută a brand-ului întrucât alianţa a fost formată foarte târziu, nu înţeleg de ce formula nu s-a reînnodat imediat după ziua alegerilor. A pierde o dată nu înseamnă să pierzi întotdeauna. CDR (un model potenţial) a pierdut alegerile din 1992 dar s-a menţinut, a venit în 1996 cu acelaşi candidat la prezidenţiale care pierduse patru ani mai devreme (!) şi a obţinut un scor foarte bun.

PDL e mare fan al teoriei că „Băsescu e de vină pentru scorul ARD.” Iată ce zice un sondaj CSOP din noiembrie, cu câteva săptămâni înainte de vot: 19% dintre românii aflaţi în ţară aveau încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu. ARD a luat votul a 6,5% dintre românii aflaţi în ţară. Problema pare să fi fost că ARD n-a fost destul de băsist, din acest motiv pierzându-se minim un milion de voturi, poate chiar două.

Dacă blestemul ARD a fost PDL, atunci orice discuţie despre dreapta unită trebuie să excludă PDL. E OK – până la urmă, toate forţele politice care au apărut ca alternativă la PDL au apărut în urma unui pariu: există public (procente bune, nu 3-4 persoane) căruia nu îi place USL şi care vrea o alternativă la PDL. Acest pariu poate fi câştigat sau pierdut. Asta este politica: propui un set de idei şi valori, îl marketezi, vezi cât obţii. Explicaţia conform căreia PDL-e-de-vină-pentru-rezultatul-ARD susţine ideea că există zeci de procente numai bune de cules.

Dacă problema ARD a fost mobilizarea defectuoasă a organizaţiilor PDL, atunci dispare unul din motivele principale pentru cooptarea PDL în dreapta unită („ei au organizaţii puternice, au oameni în secţii, trebuie să ne grupăm cu toţii în jurul lor”).

Explicaţiile de mai sus pentru eşecul ARD sunt cele tradiţionale. Cele de substanţă sunt ignorate total. În afară de a spune că „noi nu suntem USL” nu e foarte clar ce ar susţine dreapta unită, cum se defineşte dreapta sau cui i se adresează. Adică exact problemele care au nenorocit ARD.

Miscarea Populara, fundatie si partid

Revin la rolul și importanța Fundației Mișcarea Populară.

Este Mișcarea Populară un think tank? Nu. Think tankul e organizație care formulează strategii, doctrine, politici, face cercetare și advocacy. Treaba think tankului, n-o să vă vină să credeți, e să gîndească. Mișcarea Populară nu dă semne că s-ar organiza ca un grup restrîns de gînditori politici, cercetători, ideologi și experți în formulat politici, ci dimpotrivă, își creează filiale și are mii de membri, asemeni unei organizații de masă. Dealtfel, scopul declarat al Mișcării Populare, așa cum reiese din intervențiile fondatorilor, este de a atrage electorat. N-am înțeles ce vrea să facă cu el după ce-l atrage. Îl pune la muncă la think tank?

Este Mișcarea Populară o mișcare grassroot? Nu. Mișcarea Populară nu s-a născut spontan, din revolta unui grup, nici nu este propriu-zis o mișcare, este o structură formală, organizată juridic, cu ierarhii. Nu s-a născut în urma unui protest sau unei campanii, nu este protest, campanie sau adunare de cetățeni revoltați. Să nu ne dăm woodstock sau occupy cînd nu e cazul.

Este Mișcarea Populară un partid? Da. Mișcarea Populară este forma de organizare care precedă Partidul Mișcarea Populară. S-a născut din cauza regulilor extrem de restrictive de la noi (printre cele mai restrictive din lume) privind asocierea politică.

Băsescu trebuia să dea repede un semn de regrupare susținătorilor săi, trebuia să creeze o alternativă organizațională la celelalte partide care se pretind de dreapta.  Fiind Președinte, nu putea anunța un partid și oricum de la anunț la înființarea partidului ar fi trecut mai mult de jumătate de an, aproape un an chiar (atît durează la noi înregistrarea unui partid).

De aici decurg cîteva consecințe.

Scopul principal, unic în momentul acesta, al Fundației Mișcarea Populară este crearea Partidului Mișcarea Populară. Adică:

  • Formularea unei doctrine politice (valori) –  a nu se confunda doctrina cu strategia electorală, valorile cu comunicarea (se întîmplă nu des, se întîmplă aproape întotdeauna). A nu se confund doctrina cu politicile. Aici Mișcarea Populară nu are mare lucru de făcut. Nu trebuie să reinventeze roata. Valorile nu ocupă mai mult de 2 pagini A4. Dacă ocupă mai mult, nu sînt valori, e barbologie de evitat subiectul.
  • Susținerea și promovarea liderilor (susținerea lui Băsescu și promovarea celorlalți lideri, dacă ei există, dar nu prea există – Mișcarea Populară este, notați bine, instituționalizarea politică a lui Băsescu-post mandate prezidențiale – spuneam într-un articol că unica soluție este transformarea lui Băsescu în partid politic, iată că se întîmplă și era cazul să se întîmple)
  • Atragerea resurselor umane, financiare și logistice (recrutarea de membri pentru partid, strîngerea de semnături, atragerea de donații și sponsorizări etc)
  • Crearea structurilor partidului (ierarhii, conexiuni structurale, organizare teritorială, pe orizontală, și ierarhică, pe verticală, reguli, recompense, sancțiuni, disciplină etc) și gestionarea înregistrării juridice a acestuia.
  • Formularea unei strategii politice și electorale: motivații, timing, teme, leadership, disciplină. Cu alte cuvinte: cum e motivată resursa umană a partidului, cînd sînt condițiile propice, care e terenul pe care acționează (temele care trebuie abordate și care avantajează partidul), care sînt liderii cei mai potriviți, care sînt ierarhiile, care este împărțirea atribuțiilor, care sînt recompensele și sancțiunile.

Cel tîrziu în martie 2014, cînd e deadline-ul pentru înscrierea în alegerile europarlamentare și depunerea celor 200 de mii de semnături, toate acestea trebuie să fie gata, frezate, apretate și date cu briantină.

După ce se înregistrează partidul, e gata organizat și participă la alegerile din 2014, abia atunci Fundația Mișcarea Populară își poate regîndi rolul. Se poate desființa sau pierde în neant, sau poate merge mai departe ca think tank (brațul gînditor al partidului, cu 20-30 de doctrinari, cercetători, experți etc). Pînă atunci discuțiile despre think tank, grassroots și alte asemenea nu își au rolul. Fundația Mișcarea Populară e hei rupul Bumbești-Livezeni contracronometru pentru înființarea partidului. Pînă atunci Mișcarea Populară e protopartid, pseudopartid sau partid undercover, ziceți-i cum vreți.

UPDATE. Și mai e ceva. Atunci cînd anunți că vrei să faci partid și să lupți politic, vor veni alături de tine cei care vor să lupte politic, care au ambiții politice, care vor cariere politice și care sînt dispuși să lupte, să investească timp, energie și bani. Atunci cînd anunți că vrei să faci o mișcare civică de jos în sus și că aștepți mase de oameni care să vină cu idei la taclale și să se exprime democratic în adunări, vor veni alături de tine tot felul de oameni fără altă miză decît socializarea, plăcerea de a se asculta și nevoia de a se exprima pe tot felul de teme, care de care mai trăsnite. Nu de idei politice are nevoie un partid de dreapta. Alea există de zeci, sute și chiar mii de ani. Nu trebuie reinventată roata. Un nou partid politic de dreapta nu e psihiatru, nu e un bun ascultător și nu face terapii de grup. Sau poate fi toate astea, dar atunci trebuie să renunțe la orice ambiții politice.

Miscarea Populara vrea sa ajunga la guvernare sa ce? Sa 58%?

Cînd Marian Preda, sacul de box* trimis de Mișcarea Populară la întruniri cu Primo Laurențiu și Gheorghe Dinu, spune că ținta politică a Mișcării Populare sînt cei 58% care nu au fost la vot în decembrie, ne spune de fapt că nu valorile și liderii sînt criteriile de coagulare a simpatizanților Mișcării Populare, ci doar absența la vot. Mișcarea Populară nu se adresează celor care cred în libertatea individuală, piața liberă, proprietate, tradiții și domnia legii. Mișcarea Populară se adresează celor care nu au fost la vot în 9 decembrie, indiferent ce hram poartă, ce credințe politice au și ce valori frecventează. Știe Marian Preda profilul politic al celor care au absentat de la vot? Știe cîți sînt extremiști care nu-și găsesc partidul? Știe că cei mai mulți dintre ei, peste jumătate poate, sînt useliști soft cărora le-a fost lene să vină la vot în 9 decembrie sau useliști hard care nu erau în colegiul de baștină și nu au putut vota? Știe Marian Preda că scorul extrem de slab al ARD (cel mai slab scor al dreptei de la căderea comunismului) nu este cauzat de absenteism și că la alegerile din decembrie 2012 au venit mai mulți alegători decît la cele din 2008? (2008 (Senat): 7,2 milioane de alegători s-au prezentat la urne; 2012 (Senat): 7,7 milioane de alegători s-au prezentat la urne)

Mișcarea Populară vrea să ajungă în Parlament și la guvernare să ce? Să 58%? Da, asta ne spune Marian Preda: Mișcarea Populară vrea să ajungă în Parlament și la guvernare ca să 58%. Și să aducă oameni noi și de calitate. Oameni noi și de calitate să facă ce? Nu contează. Important e să fie noi și de calitate. Noi este, evident, pronumele personal, persoana I, plural. Dar hai să facem pe proștii și să presupunem că ”noi” e adjectiv și nu pronume personal, perosana I. Care sînt valorile unui om nou? Care sînt valorile unui om de calitate? Și cum se definesc oamenii noi și oamenii de calitate? Un om nou, ne va spune Marian Preda, este un om care nu a mai fost în politică. Nici Nuțu și Sile Cămătaru nu au mai fost în politică. Toți oamenii politici, mai puțin aristocrații, au fost cîndva oameni noi care nu au mai fost în politică. Cînd a intrat în politică, Hitler era un om nou. Ca și Stalin. Și Ponta, și Antonescu, și Zgonea, și Fenechiu au fost oameni noi în politică. Nu intrăm în detalii privind criteriile după care stabilim dacă un om e de calitate. Să zicem că oameni de calitate sînt intelectualii, așa cum crede Marian Preda. Să înțelegem că Mișcarea Populară li se adresează lui Zoe Petre, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Daniel Barbu, Cristian Pîrvulescu, Dinu Giurăscu, Alina Mungiu?

*Mihail Neamțu a spălat pe jos cu Marian Preda la ”întrunirea dreptei”, o adunătură de sectanți, jumătate dintre ei refuzați politic, jumătate refuzați psihiatric. Prezența lui Marian Preda în studio a fost cea mai mare gafă politică a Mișcării Populare. În primul rînd, nu trebuia să meargă nimeni acolo și să compromită numele Mișcării Populare amestecîndu-l cu toți ratații și scăpații de la Bălănceanca, cu adunătura de penibili haioși ai așa-zisei drepte. În al doilea rînd, dacă tot s-a luat decizia catastrofală de a trimite un om la terapia de grup a ridicolilor inutili, măcar să fi fost trimis altcineva, care să nu stea capră la primire cînd se excită Neamțu.

PS. Intelectualii în politică sînt pipițe de escortă. Trebuie să zîmbească frumos, să se expună în vitrină și să tacă dracului din gură. Să tacă, să nu comenteze și să nu cumva să ia decizii. Intelectualii în politică sînt utilizabili exclusiv, și subliniez exclusiv, în vitrină. Marian Preda trebuie să apară la televizor și să zîmbească în timp ce pe burtieră i se înșiră titlurile. Atît. ”Marian Preda, profesor, doctor pe bune, decan, bla bla…” pac zîmbet modest, gen ”ah, dar ce contează atîtea titluri cînd iubirea de popor și țărișoară….” (zîmbetul să transmită asta, nu Preda – Preda, așa cum am stabilit, trebuie să tacă, e vital să tacă). După ce zîmbetul s-a încheiat (nu trebuie să fie lung – un zîmbet mai lung de 2 secunde intră la capitolul ”retard mintal”, așa cum scuturatul îndelung intră la onanism) se schimbă imaginea sau intră pe fade, ceva de genul ăsta. Ideea e că Marian Preda dispare de pe ecran. Asta dacă e neapărat necesar să apară. Ar putea foarte bine să apară doar  o poză, numele și titlurile. Ar fi mult mai sigur, că pozele nu fac surprize deschizînd gura să spună prostii. Deși efectul intelectualilor asupra imaginii publice este mult, mult supraestimat. Electoral s-a dovedit nul. De ce ai vrea să ai o vitrină plină de pipițe de escortă cînd electoratul e ghei, nu înțeleg. Dar, mă rog, ăsta e fetișul lui Băsescu, are el o chestie cu intelectualii. Să sperăm că-i trece. Să organizeze, să coaguleze și să conducă nu se pricep, idei politice nu au (”aveți nevoie de oameni de valoare, de noi” nu e idee politică), caracterul e ăla care e, de pus în vitrină nu sînt buni. Atunci la ce folosesc? La nimic. Ba nu, greșesc. Sînt buni să strice.

PNL, Antonescu si Fenechiu s-au pisat pe romani

Crin Antonescu, președintele Partidului Național Liberal, îl laudă pe Relu Fenechiu, ministru al Partidului Național Liberal, pentru una dintre cele mai scandaloase mînării economice pe banii statului. Antonescu și Fenechiu s-au pișat pe cetățenii români. Aproape că nu e o figură de stil.

Fenechiu a anunțat că vinde CFR Marfă cu datorii, astfel încît să gonească eventualii cumpărători care i-ar fi făcut concurență clientului favorit, apoi a șters datoriile CFR Marfă la buget, lăsîndu-l pe clientul preferat cu CFR Marfă și fără nicio datorie.

E ca și cum Primăria ar da anunț în ziar: ”Vînd apartament care are 5000 de euro datorii la întreținere”. Evident că nu se înghesuie cumpărătorii. Cu excepția celor care știu chestii pe care alții nu le știu. Aceștia vin, se decid să cumpere și chiar cînd să scoată banii, Primăria zice: domne, ai noroc chior, mînca-ți-aș, am șters datoriile la întreținere. Aveți un apartament fără datorii la preț de apartament cu datorii, să-l purtați sănătos!”

Prețul apartamentul se stabilește și în funcție de datorii, care se scad din preț. ”Apartamentul face 45 000, dar fiindcă are datorii de 5 000, ți-l dau cu 40 000. De restul, pînă la 45 000, plătești tu datoriile.” În cazul nostru, Primăria i-a zis cumpărătorului Gruia (am luat un nume la întîmplare): ”Am un apartament cu 45 000, dar ție, că ești băiat bun, ți-l dau cu 40 000, iar datoria aia de 5 000 o plătesc ceilalți proprietari din bloc. Ca să fii tu mulțumit. Nu te întreba ce poți face tu pentru țară, întreabă-te ce pot face fraierii pentru tine, și tu pentru mine.”

Fenechiu a vîndut o barcă la preț de barcă cu gaură.

Boc nu numai că nu și-a permis așa ceva din poziția de președinte de partid și prim ministru, dar nu și-a permis nici măcar să viseze la asemenea mîrlănie, furt și tupeu. Niciun ministru al guvernului Boc nu și-a permis așa ceva. În guvernul Boc au fost miniștri care și-au dat demisia pentru infinit mai puțin (Botiș, de exemplu). Bine, fie vorba între noi, Boc a fost călcat în picioare în primul rînd de colegii săi de partid și scos de la conducerea partidului în înjurături (la propriu).

Antonescu și Fenechiu își permit fiindcă ăsta e aluatul din care sînt făcuți. Pentru asta sînt făcuți. Furt, impostură și tupeu. Oamenii nu fac decît să-și împlinească destinul. Așa cum lingăii de lîngă ei nu fac decît să-și împlinească destinul de lingăi. Antonescu își împlinește destinul de Antonescu, așa cum Dinescu își împlinește destinul de Dinescu, Pîrvulescu de Pîrvulescu, Alina Mungiu de Alina Mungiu, Stelian Tănase de Stelian Tănase și așa mai departe.

Și o fac cu atîta nonșalanță fiindcă știu că nu au concurență politică. Așa cum nu au avut nici în decembrie.

Trebuie s-o spun, la final, orice privatizare e bună. Cu condiția ca statul să nu fie client al companiei privatizate. Fiindcă n-am scăpa de gaura neagră, căpușarea ar continua. E deci interesant de aflat care erau clienții CFR Marfă.

Privatizarea CFR Marfă este obligatorie. Sau închiderea, dacă nu o cumpără nimeni. Însă înainte de privatizare, compania ar fi trebuit spartă în 4-5 companii mai mici și acestea să fie vîndute, dar nu către același cumpărător. Și nici măcar monopolul privat nu e așa de grav, dacă clientul nu este statul. Dacă monopolistul o ia razna și are prețuri mari și servicii proaste, atunci clienții privați pot găsi variante alternative (transport rutier, fluvial, acolo unde se poate etc). Statul ca client, în schimb, nu găsește variante alternative din lene, lipsă de interes, incompetență ori fiindcă vrea să sifoneze banii contribuabililor. Reprezentanții statului își permit să piardă bani, fiindcă nu sînt banii lor și nu rămîn niciodată fără bani, întotdeauna statul are puterea de a lua bani de la cetățeni sub amenințarea forței (se numesc taxe și impozite). Mai mult, reprezentanții statului își permit să piardă banii contribuabililor în favoarea rudelor sau prietenilor de afaceri. Astfel, indiferent cît de mari ar fi prețurile și cît de proaste serviciile la monopolistul privat, dacă clienții privați vor găsi alternative, clientul-stat va continua să plătească scump serviciile proaste.

În consecință, repet, dincolo de aspectele legale și dedesubturile licitației pentru CFR Marfă, de care se va ocupa probabil justiția, este extrem de important de știut care sînt clienții CFR Marfă și dacă printre ei sînt și companii ale statului, prin intermediul cărora ar continua căpușarea.

Reorganizarea. Resursele.

În primele două episoade ale acestui miniserial am vorbit despre setul de valori comune și despre lideri, primele două elemente din cele cinci necesare reorganizării ”dreptei”, celelalte trei fiind resursele, structurile politice și rețelele de comunicare.

Am ajuns acum și la resurse, un capitol unde partidele ”de dreapta” și-au rupt gîtul cu regularitate.

Vorbim despre trei tipuri de resurse:

  1. Resurse umane (politicieni, administratori, ideologi, lideri de opinie și comunicatori, activiști politici, activiști civici, militanți etc)
  2. Resurse financiare (investiții, sponsorizări, donații, finanțări publice etc)
  3. Resurse logistice (sedii, transport, aprovizionare, tot ce înseamnă suport logistic pentru evenimente)

Patru elemente necesare în obținerea resurselor, în ordinea importanței:

  1. Setul de valori
  2. Liderii
  3. Recompensele
  4. Obiectivele

Și două destinații ale utilizării acestor resurse:

  1. Structurile politice (organizații politice sau civice)
  2. Rețelele de comunicare (instituții media, lideri de opinie, comunicatori individuali, rețele informale, rețele de informații etc)

Să le luăm pe rînd.

TIPURI DE RESURSE

Resurse Umane

De departe cea mai importantă resursă politică și în același timp și cel mai greu de obținut.

  • Politicieni: Vedetele full time ale organizațiilor politice. Cei care conving și decid. Președinți, miniștri, secretari de stat, parlamentari, primari, consilieri locali.
  • Tehnocrați: Așa-ziși specialiști. Cei care pun în practică. Trebuie să cunoască foarte bine mijloacele prin care deciziile politicienilor pot fi duse la îndeplinire. Sînt funcționari în aparatul de stat sau pot proveni din mediul privat. Unii dintre ei ocupă chiar funcții politice.
  • Teoreticieni: Ideologi (am încercat să evit termenul, dar nu pot) și strategi. Cei care determină scopurile, aduc suportul teoretic și gîndesc pe termen lung și pe spații mari. Pot fi politicieni, intelectuali din lumea academică, jurnaliști sau consultanți specializați. Nu este necesar să facă parte din ierarhia politică pentru a avea autoritate. A nu se confunda cu consultanții politici care lucrează în campanii și a căror motivație e de a cîștiga bătălii electorale și, în consecință, rolul lor se rezumă la a da sfaturi strict tactice și intră mai degrabă în categoria ”tehnocrați” (găsesc mijloacele de atingere a scopurilor, nu determină scopurile).
  • Lideri de opinie și comunicatori: Agenții de influență. Cei care comunică și influențează. Intelectuali, jurnaliști, vedete. Pentru a fi eficienți trebuie să activeze în afara structurilor politice, în organizații media, civice, în lumea academică. Marea eroare a ”dreptei” în ultimii ani a fost preluarea lor în organizațiile politice, preluare însă inevitabilă în condițiile în care ”dreapta”, paradoxal, nu are un braț ”privat”. Nu este vorba de instituții de presă subordonate organizațiilor politice (ar fi inutile), ci de instituții de presă care să susțină un set de valori și chiar anumiți lideri. Lipsa acestor instituții a dus la preluarea multor ”agenți de influență„ în sistemul de stat și ierarhia politică, anulîndu-le astfel orice credibilitate și, implicit, utilitate politică.
  • Activiști politici și civici: Militanți full time, a căror carieră e activismul politic sau civic (pot lucra în organizații civice sau în structurile statului, pot ocupa poziții care presupun și formal activismul politic și civic sau pot ocupa poziții care îl presupun doar informal, așa-zisele sinecuri, în fapt modalități de a susține activismul politic sau civic). Cei care luptă zi de zi.
  • Militanți: Simpatizanți care se activează în momentele importante sau care pot fi activi aproape permanent, însă nu aceasta e cariera lor și nu din aceasta își cîștigă existența. Cei care luptă în marile bătălii.

Resurse financiare

  • Investiții: Pot susține o cauză politică și în același timp genera profit. Este vorba, evident, de investițiile în media. E nevoie însă de forță financiară (sute de mii sau milioane de euro per investiție), de ”moguli” sau alianțe de ”moguli” mai mici. Principalii beneficiari sînt liderii de opinie și comunicatorii. Poate fi o sursă de finanțare și pentru politicieni cînd aceștia nu ocupă demnități publice, atunci cînd sînt în opoziție etc
  • Programe de finanțare publice și private, interne și externe: A doua sursă de finanțare, ca importanță. Sînt sume de ordinul a sute de mii sau zeci de mii de euro per program de finanțare. Principalii beneficiari sînt think tank-urile, organizațiile civice, afiliate sau nu partidelor. Pot fi finanțări politice asumate sau mascate, de cele mai multe ori. Finanțările politice asumate sînt cele provenite mai ales de la think tank-urile politice occidentale.
  • Sponsorizări: Sînt sume mai mici, de ordinul a miilor sau zecilor de mii de euro per sponsorizare și vizează organizațiile politice și civice. O modalitate a antreprenoriatului și clasei de mijloc de a susține o anumită cauză politică.
  • Autofinanțarea candidaților: Mulți candidați își susțin campaniile electorale din venituri proprii.
  • Donații și cotizații: Sînt sume de ordinul zecilor sau sutelor de euro per donație sau cotizație, cu excepția campaniilor electorale, cînd pot fi de ordinul miilor de euro. Provin în general de la militanți, simpatizanți, de la membri de partid sau ai asociațiilor civice. Pentru partide cotizațiile pot reprezenta o sursă de finanțare pentru susținerea anumitor cheltuieli curente, cu condiția să fie mulți cotizanți. Sînt o sursă de venit importantă în campaniile electorale.

 

Resurse logistice

  • Spații: Sedii pentru organizații, locuri de întîlnire, spații unde se organizează evenimente, spații de cazare.
  • Transport: Organizat, pus la dispoziție de firme specializate, sau de ocazie (spontan), pus la dispoziție de persoane fizice.
  • Aprovizionare: Idem.

 

ELEMENTE NECESARE ÎN ACCESAREA RESURSELOR

Setul de valori

Cel mai important asset în accesarea resurselor. Cu cît valorile au un prestigiu mai înalt și atașamentul față de ele este mai mare, cu atît vor fi accesate mai multe resurse, cu atît costul de accesare al resurselor va fi mai mic. O cauză înaltă, cu autoritate morală, în urma căreia cei care o susțin cîștigă respect de sine și prestigiu social, atrage resurse financiare și umane cu costuri mici. Lipsa unui set de valori puternic, a unei cauze înalte, care să aducă după sine satisfacții spirituale sau prestigiu social, se compensează prin oferirea de bani și funcții. Se ajunge astfel la costuri extrem de ridicate. Lipsa de prestigiu social sau cultural, de anvergură sau de relevanță a setului de valori politice costă scump. Atenție, aici vorbesc de cum sînt percepute valorile și efectul lor asupra oamenilor. Un loc în paradisul jihadiștilor, alături de 72 de virgine, e o lampă care luminează orbitor în întuneric și atrage mii de fluturi sinucigași cu bombă artizanală la cingătoare. Și uite așa islamicul dă familia din mînă pe virginele de pe gard. Recrutare ieftină. Cît te costă un război? 15 trilioane de dolari? Nu. Doar cîteva sute de mii de virgine imaginare. Hai să zicem, cel mult 1 milion. Știi cît te costă să faci rost de 1 milion de virgine imaginare? O nimica toată. Un cleric-ideolog nu costă foarte mult și îți scoate pe bandă rulantă mii de virgine imaginare pentru uzul teroriștilor. A nu se înțelege că doar fantismele criminale înfierbîntă spiritul și imaginația oamenilor. E sigur însă că debirocratizarea, profesionalizarea aparatului administrativ și alte asemenea nu sînt chiar motive pentru care oamenii ar vrea să-și dedice energia, timpul și banii. E stupid să ceri cuiva să-și sacrifice averea, familia și cariera pentru un impozit cu 4% sau 10% mai mic. Sînt oameni care, dedicîndu-și energia și timpul politicii, pierd mult mai mult decît ar cîștiga prin scăderea impozitării cu 10% sau profesionalizarea corpului administrativ sau eliminarea disfuncționalităților din sistemul bugetar. E o dovadă de crasă stupiditate să crezi că oamenii de dreapta au motivații financiare pentru a se implica politic. Da, celor de stînga le poți spune: da, domnule, dacă vrei să cîștigi mai mulți bani, ajută-ne să venim la putere și noi îți vom da banii luați de alții. Ăluia de dreapta ce-i zici? ”Implică-te în politică ca să cîștigi mai mulți bani?” Cum rămîne cu ”Fii capitalist! Dedică-ți toată energia afacerii și carierei?” Libertatea, binele comun, prestigiul comunitar (local sau național), valorile morale, o lume dreaptă, toate acestea sînt motive pentru care omul de dreapta ar renunța la o parte din timpul și energia pe care și le dedică carierei, familiei sau afacerii și le-ar pune la dispoziția unei baricade politice.

Liderii

Al doilea mare asset în accesarea resurselor. La fel ca și în cazul resurselor, liderii carismatici creează atașamente puternice. Dacă se face un calcul al costurilor financiare din lumea politică a ultimilor 10 ani, se va descoperi că antibăsismul a costat sume uriașe, de sute de ori mai mari decît băsismul. Fără prea mult folos (nu discutăm aici de victoria USL-ului prin dezintegrarea PDL-ului în perioada ianuarie-decembrie 2012). Aceasta este dealtfel și marea problemă a PDL-ului. PDL-iștii au avut costuri minime în perioada 2004-2012. Au făcut recrutare pe carisma și lui Băsescu și simbolurile ”dreptei” (impropriu spus) anilor 90. PDL a moștenit temele anilor 90, care împreună cu Băsescu au cîștigat pentru partid politicieni, lideri de opinie, tehnocrați, activiști, intelectuali. O dovadă e și relația liderilor PDL, alții decît Băsescu, Boc și ”reformiștii”, cu liderii de opinie și comunicatorii, relație bazată pe ”cît mă costă să zici că sînt un bun organizator, un om onest și de dreapta și sînt tatăl vostru sub a cărei talpă crește iarba?”. Fără valori și fără lider, fără acces la funcții și buget, PDL e sortit pieirii. Un lider carismatic îți scutește milioane de euro bune.

Recompensele

Este nevoie de un sistem de recompense transparent, previzibil și care să elimine pe cît posibil arbitrariul. Aici, așa-zisa dreaptă a făcut erori fundamentale. Indiferent că e vorba de recompense simbolice, de recunoașterea meritelor, de prestigiu social, de funcții sau demnități, de recompense financiare, ele trebuie acordate după reguli clar stabilite și asumate. De cele mai multe ori la așa-zisa dreaptă meritocrația a fost doar un alt nume sub care s-a ascuns arbitrariul. Absența regulilor și predictibilității a dus la incoerență comportamentală în cadrul ”dreptei” (nu vorbesc aici doar de PDL, ci de întreaga grupare), la mișcări haotice, dat din coate și călcat în picioare, la frustrări, despărțiri și răzbunări. Este imposibil să satisfaci toate orgoliile și pretențiile, însă existența unor reguli asumate le dă ocazia tuturor să știe la ce să se aștepte.

E foarte greu de realizat un sistem de recompense atîta timp cît nu știi care sînt recompensele pe care le așteaptă fiecare. Unii vor doar prestigiu, alți vor funcții sau bani. Aici nu e foarte ușor de aflat ce vrea fiecare. Sînt mulți capitaliști care vor prestigiu și mulți intelectuali care vor bani, sînt oameni care n-au nici bani, nici statut social, dar care nu vor nici bani și nici statut social și cărora le e suficientă mulțumirea de sine că au contribuit la lupta pentru cauză. Sînt intelectuali pentru care simpla existență a propriei persoane e un bine comun pentru care societatea ar trebui să cadă admirativ pe spate și să arunce cu mii de bancnote în ei. Dar sînt și intelectuali care sînt bîntuiți de cauza comunității. Sînt capitaliști care vor un contract în plus de la stat sau sînt capitaliști care vor doar să ajute. Sînt oameni care se simt răsfățați de soartă și vor să compenseze, să dea și celorlalți, așa cum sînt oameni care se simt nenorociți și nedreptățiți și care, la rîndul lor, vor să ia ceea ce consideră ei că li se cuvine și soarta le-a luat pe nedrept. Indiferent din ce categorie socială sînt cei implicați în politică și indiferent că vor prestigiu, funcții, carieră, acțiune, bani, să ajute sau doar să socializeze, toți, dar absolut toți, fără excepție, vor ceva. Și se simt frustrați cînd nu obțin acel ceva.

Pe scurt, recompensele trebuie acordate în funcție de reguli clare care să elimine arbitrariul, să fie suficient de consistente și relevante pentru cei implicați, să nu fie acordate prea ușor sau prea greu astfel încît să demotiveze.

Obiectivele

Trebuie să fie relevante și realizabile. Trebuie să fie relevante din punctul de vedere al valorilor, al liderilor și al recompenselor. Așa cum spuneam, valorile, liderii și recompensele atrag resursele, însă resursele nu vin dacă nu se întrevede posibilitatea ca valorile, liderii și recompensele să se activeze. Un obiectiv relevant e cel care activează valorile, liderii și recompensele. Sau care măcar creează premisa activării lor pe viitor. Astfel, nu e suficient ca un obiectiv să fie realizabil și nu e sufiicent nici măcar să fie realizat. Un scor electoral de 4% sau 7% ar putea fi realizabil, însă s-ar putea să nu fie relevant pentru susținători. Dacă însă un asemenea scor e semnul unei creșteri pentru facțiunea politică, dacă dă încredere și creează perspective, atunci e relevant. Fără obiective nu numai că nu pot fi accesate resursele, dar nu știm nici măcar de ce tipuri și cantități de resurse avem nevoie.

DESTINAȚII ALE UTILIZĂRII RESURSELOR

Organizații politice și civice

O structură politică principală și eventual alte structuri politice al căror rol e să hărțuiască sau să distragă atenția facținii adverse. Organizațiile civice ar trebui să acopere tot spectrul de domenii relevante politic (economie, cultură, social, religie, ecologie, comunicații, educație, justiție etc)

Rețele de comunicare

Ar trebui să acopere toate mediile sociale și toate mijloacele de comunicare.

 

Despre organizații și rețele de comunicare vom vorbi mai pe larg în articolele viitoare.