Post Category → Educatie

Pedeapsa si valorile

Vera Șandor este unul dintre cei mai experimentați si mai documentați psihanalisti din țara asta. Opinia dumneaei în toată această dezbatere despre cum ar trebui educați copiii este mai mult decât necesară, este obligatorie. Eu o așteptam de ceva vreme. Mă bucur c-o avem în sfârșit.

Așa cum se poate citi în link, Vera Șandor spune că separarea copiilor de părinți nu trebuie făcută decât in cazuri de abuz cu substrat pervers, că nu e bine să găsim înlocuitori artificiali pentru mamă, dar mai ales, spune Vera Șandor, relația dintre părinte și copil are la bază o comunicare profundă, de tip inconștient, care nu permite o reglementare\hiper-reglementare exterioară. Aceste lămuriri sunt binevenite pentru că așează discuția pe o bază solidă.

În privința pedepsei, însă, indiferent de forma acesteia, Vera Șandor pare să fie extrem de categorică: pedeapsa are doar beneficii aparente și dezavantaje profunde si de durată. De asemenea, prezintă pedeapsa ca pe un esec de empatie, intelegere si chiar de dragoste.

Eu nu pot aici decât să mă întreb daca nu cumva această atitudinea categorică vine dintr-o abordare foarte restrictivă a pedepsei, una de tip surprinzător de contabilicesc (mai ales pentru un psihanalist!) care nu ia în calcul impactul emoțional al unui gest parental anume. Eu cred că e important să vedem pedeapsa într-o accepție mai vastă și mai dinamică, care să includă și acele limitari/sancțiuni care reglementează inevitabil orice tip de relatie autentică. Nu cred că se poate vorbi de implicare emoțională în lipsa acestora. Când, de exemplu, copilul/partenerul forțează prea mult limitele relației, intr-un moment in care parintele/celălalt partener este vulnerabil ( ca orice om, oricat de echilibrat si sanatos ar fi, are și momente de vulnerabilitate), atunci, din pricina vulnerabilității, acel om se va simți vătămat. În virtutea unor mecanisme de aparare (deci pre-reflexive), va purcede la sanctionări: retragere fizică, retragere afectivă, răspuns agresiv verbal sau chiar comportamental. Oricâta intelegere ar exista pentru dinamica profunda a copilului/partenerului care a forțat relația, reacțiile de apărare sunt, în anumite situații, nu doar legitime, ci chiar obligatorii, pentru ca ele țin relația într-o structură valorică și dinamică. In afara lor, relatia ar fi dezarticulata si fără miză. Intr-o astfel de relatie nu cresti ca persoană si nu contezi ca interlocutor. De fapt, nimic nu conteaza într-o relație ca cea semnalată de Vera Șandor: adică acolo unde orice tip de pedeapsă se traduce într-un un eșec de iubire.

Fără pedeapsă nu avem limită, fara limită nu avem valori, fără valori dispare sensul si dimensiunea tragica a vietii, daca dispare sensul si dimensiunea tragică, viața nu merita trăită. Să nu se înțeleagă de aici că avem nevoie de dosuri de palmă pentru a face viața mai interesantă. Ce vreau să spun este că reacția punitivă a oricărui om poate da măsura implicării lui afective în relație, nu are cum să semnaleze din start un eșec de comunicare.

(Foto: keithcraft.org)

Despartirea ca descoperire a sinelui

Despărțirea de București semnifică, de fapt, călătoria inițiatică spre centralitatea adevărului personal.

Publicul cultivat din România este fa­mi­li­a­rizat cu opera lui Victor Ieronim Stoichiță, de vreme ce Editura Humanitas i-a de­di­cat o „serie de autor“. În momentul de față, d-l Stoichiță este, probabil, cel mai profilat universitar român din Occident. Drumul său spre onorurile academice nu a fost scurt și nici drept, dar instalarea (din 1991) ca profesor la Universitatea din Fri­bourg(Elveția), stagiile la Harvard, cer­cetările de la Princeton sau prelegerile sa­le de la Collège de France măsoară zenitul unei consacrări pe deplin meritate. Pentru că ea se sprijină pe o întinsă și profundă in­vestigație polimatică a imaginarului ar­tei occidentale. Demersul implică lectura panofskyană a celor mai felurite artefacte, dar și inventarea unor categorii („um­bra“) sau obiecte („tabloul“) a căror ana­tomie încapsulează milenii de explorare fi­gurativ-simbolică a realității. Citind vo­lu­mele stoichițiene, preiei nu doar o eru­di­ție (care-mi aduce aminte de Baltrušaitis), ci și o grilă interpretativă incitantă, plau­zi­bilă, generatoare de conexiuni inter­dis­ci­plinare și capabilă, în final, să construiască fresca propriei noastre civilizații. Arta nu este doar desfătare, nici mimesissau su­port al contemplației, ci mai cu seamă do­cument polivalent, dens, mandalic re­ve­la­tor. Pe scurt, opera d-lui Victor Ieronim Stoi­­chiță este proiecția unei personalități complexe, învățate, capabile să predea știin­ța, dar s-o și îmbogățească hermeneutic.

Ei bine, pe cât de cunoscut este is­toricul de artă, pe atât de dis­cret, până la completa es­tom­pa­re, se dovedea, până nu demult, omul: iată însă că el a decis să-și scrie memoriile. O primă (sper că nu și ul­timă) parte a demersului memorialistic re­cent ini­țiat se numește Oublier Bucarest: un ré­cit, a primit un prestigios premiu al Aca­de­miei Franceze „pentru răspândirea li­m­bii și literelor franceze“ și a fost recent tra­dusă în românește de Mona Antohi, sub titlul: Despărțirea de București: o povestire.

Vă previn din capul locului: lectura este încântător melancolică, inevitabil tristă și totuși (cumva) radioasă, pentru că d-l Stoichiță prezintă în acest Bildungsroman preoccidental o colecție de figuri exem­pla­re pentru deceniile cinci și șase ale vea­cu­lui trecut, în România comunistă. O cro­nică de familie cu lumini și umbre, por­trete memorabile și ironii impregnate de umor subtil, dar și o scară a evoluției in­te­lectuale pe care autorul-memorialist o re­par­curge sub privirea cititorului de azi. D-l Stoichiță este nepotul lui Victor Pa­pi­lian, profesor de anatomie patologică la Uni­versitatea din Cluj (unde a ajuns oda­tă cu desantul postunionist prezidat de profeticul Vasile Pârvan), dar și ro­man­cier, meloman, amator de science-fiction, o figură cu adevărat renascentistă. După instalarea comunismului, acest patriarh, cu „periculoase“ opțiuni social-de­mo­cra­te, a fost nu doar eliminat de la catedră (de­și tratatul său de anatomie formase ne­numărate promoții de medici străluciți), ci de-a dreptul închis de noul regim care și-a demonstrat, și în acest caz, vocația prio­ritară: a demola trecutul, a ucide spi­ritul, pentru ca sclavia națiunii, privată de elitele sale legitime, să fie deopotrivă ire­versibilă și cât mai profitabilă pentru sindicatul bolșevic al crimei.

Despărțirea de București ne pre­zintă o minunată colecție de ta­blouri, scene de gen, secvențe mișcate cinematografic, mici di­gresiuni livrești, dar și con­ver­sații „vii“, tandru dramatizate. Autorul se în­toarce în timp, de pe la 6-7 ani până spre 20, când pleacă la studii de istoria ar­tei la Roma, ca bursier al Ministerului ita­lian de Externe. Participăm, prin urmare, la viața oarecum călinesciană a unui grup burghez marginalizat, speriat de arestări, obligat să trăiască din vânzarea la talcioc a unor piese de mobilier, argintărie etc. O familie care, deși agresată prin lupta de cla­să, stigmatizată, supusă presiunilor di­fu­ze sau momentelor directe de intruziune polițienească, știe să rămână solidară cu ea însăși și cu literatura, arta, muzica, adi­că lumea veche: acea „lume de ieri“ pe ca­re, primul, o descrisese atât de sugestiv și Stefan Zweig, înainte de sinuciderea sa, în exilul brazilian la care-l obligase celălalt totalitarism al veacului XX. Povestirea cu­prinde naiv-obsesionala „așteptare a ame­ricanilor“ eliberatori, momentul teribilei decepții românești după înăbușirea re­vo­luției anticomuniste de la Budapesta, din 1956, relativul dezgheț din ’64, când puș­căriile politice sunt golite, sau momentul când, pe fondul unui regim de criză, Ceau­șescu devine eroul carismatic al noului sezon politic, după discursul său de con­damnare a invadării Cehoslovaciei de că­tre trupele Pactului de la Varșovia, în ur­ma Primăverii de la Praga. Nimic nu lip­sește: de la madelena proustiană numită chewing-gum și vacanțele la Mamaia, pâ­nă la ieșirea micuțului erou din pe­ri­metrul de securitate al cartierului, cu prilejul unei scurte escapade într-o căruță cu ți­gani. Piața Conferederației Balcanice (ac­tua­la Dorobanți), cu faimoasa statuie a Lu­poaicei, servește drept epicentru al uni­ver­sului infantil, punctat de discursurile adulte ale unui clan rafinat de intelectuali „reacționari“, dârzi în supraviețuire și incapabili să vadă în noul regim „visul de aur“ al umanității. Da, fără surpriză, tâ­nărul Stoichiță (care avea să plece la Roma cu Marian Papahagi), care îi cunoaște tot pe atunci pe un I.P. Culianu sau Andrei Ple­șu (nenumiți ca atare în text), n-a scă­pat de întâlnirea rituală cu Dracul se­cu­rist, tentator, pus pe corupt suflete ne­vi­no­vate. Și da, fără surpriză, Victor Iero­nim Stoichiță a declinat generoasa ofertă de a deveni turnător…

Autorul nu pune patimă, re­sen­ti­ment, ură, vindictă în recons­tituirea acelui trecut. El pri­veș­te răul comunist ca pe un fe­no­men cataclismic, fără alter­na­ti­vă. Nu condamnă, dar nici nu uită. Faptul că, în final, cariera lui s-a construit în lu­mea li­be­ră îl ajută să depășească amără­ciu­nea ani­lor furați de guvernările Dej-Ceau­șescu. Și se vede că, asemenea oricărui om, regretă ti­nerețea ca atare, vârstele vi­să­rilor im­pe­ni­tente, ale exceselor livrești, ale cam­pio­na­telor intelectuale fără miză. M-am re­gă­sit și eu, deși aparțin unei ge­nerații mai re­cente (n. 1963), în multe din­tre epi­soa­de­le cărții. Uitasem aproape cu desă­văr­și­re, bunăoară, obiceiul de a juca, în pauze, „fotbal cu nasturi“ pe catedra din cla­să. Am re­trăit, citind, toate savorile pa­ra­­do­xa­le ale acelor ani plum­bu­rii, ine­vi­tabil în­vinși de seva existențială ca­re urca, pal­pi­tând, în fie­care dintre noi. Des­păr­ți­rea de București semnifică, de fapt, călă­to­ria ini­țiatică spre centralitatea adevăru­lui per­so­nal, șlefuit prin suc­ce­siu­nea ine­xo­rabilă a vârstelor. Căci trebuie me­reu să te des­prinzi de ceva grav și drag, spre a te găsi pe tine însuți, sin­gur, în fața des­ti­nu­lui propriu. Victor Ieronim Stoichiță a tre­cut cu grație prin proba aces­tui omenesc labirint.

(Publicat inițial în Revista 22)

Cind sistemul de educatie minte

Ponta despre educație:”Trebuie să-i ajutăm pe cei mai puțin buni să fie mai buni. Școala nu trebuie să fie junglă în care doar cei puternici supraviețuiesc.” De ce ar încerca cei mai puțini buni să fie mai buni, dacă iau diplome și așa? De ce ar mai dori cei buni să fie buni, dacă oricum nu e nicio diferență și toată lumea ia diplome, indiferent de cît de bună e? Sistemul fabricilor de diplome, șpăgilor și copiatului îi lasă fără motivație atît pe cei buni cît și pe cei mai puțini buni. Nimeni nu mai vrea să învețe, că nu are de ce. Singura motivație e să furi, să înșeli, să copiezi. Adică să devii pesedist. Cred că ăsta e și scopul lui Ponta. Să transforme toți românii în pesediști. Un om care e învățat încă din copilărie și adolescență că soluția e minciuna, hoția și copiatul are toate datele necesare să devină pesedist. Ponta însuși a ajuns unde a ajuns prin furt și minciună, prin copiat și înșelătorie.

O diplomă furată nu-ți folosește decît în sistemul de stat. Cu cît mai multe diplome mincinoase va elibera sistemul de educație, cu atît va crește mai mult aparatul de stat. Sistemul privat cere aptitudini și competențe, sistemul de stat cere diplome. Astfel, statul va crește numărul bugetarilor, pentru a putea absorbi sutele de mii de absolvenți fără competențe dar cu diplome care ies anual din sistemul de educație. Vom ajunge ca jumătate dintre salariați să lucreze la stat, așa cum se întîmplă în Grecia.

Oamenii trebuie să primească note de trecere, diplome, locuri de muncă, case, ajutoare, pensii. De cînd se nasc și pînă mor trebuie să li se dea. Cu o singură condiție. Să ne voteze pe noi, socialiștii. Să ne dea puterea să luăm de la alții, să păstrăm pentru noi și să le dăm și celor care ne-au votat. Iar cei care muncesc, care vor să facă ceva, sînt furați la naștere pînă la moarte. Dacă nu pleacă în afară.

Dacă mîine Ponta se decide să dea 17 milioane de certificate de geniu tipărite peste noapte, înseamnă că în România trăiesc 17 milioane de genii? Dacă mîine primești o diplomă prin care se atestă că știi cît face doi plus doi înseamnă că automat știi cît face doi plus doi?

Să presupunem că mîine Ponta ne ia pe toți în barcă să ne treacă Dunărea. Dacă ne dă tuturor diplome de înotători fără să știm să înotăm și se răstoarnă barca, cum se salvează cei care nu știu să înoate? Se agață de diplome ca de colaci? Și de unde știi pe cine să salvezi dacă se răstoarnă barca? De unde știi care sînt cei mai vulnerabili, care nu știu să înoate? La urma urmei, toată lumea are diplomă de înotător, habar nu ai cine știe cu adevărat să înoate și cine nu. Dar dacă tu nu știi să înoți, cui ceri ajutor? Dacă îi ceri ajutor unuia care, ca și tine, nu știe să înoate? Cum organizezi oamenii în barcă în eventualitatea unei catastrofe? Cum organizezi operațiunile de salvare? În mod normal ar trebui să-i grupezi. Unul care știe să înoate lîngă unul care nu știe să înoate. Însă toți au diplome de înotători. Mai mult, toți au diplome de înotători de performanță. Cînd barca se răstoarnă te trezești că în grupul X sînt cinci oameni care habar n-au să înoate și se îneacă toți iar în grupul B ai șapte înotători buni, care șomează, că nu au nevoie să se ajute între ei. Dacă diplomele de înotător s-ar fi dat pe bune, știai cum să-i grupezi. Fiindcă diploma e o informație. Dacă informația e falsă, dacă conține o minciună, va naște un adevărat haos. Dacă chirurgul care mă operează pe creier a luat diploma de chirurg pe șpagă și relații? Dacă nu știe să opereze pe creier? Dacă arhitectul care a proiectat podul ăsta a luat diploma de arhitect fiindcă era văr cu un profesor sau fiindcă a dat șpagă și habar n-are să proiecteze poduri care nu se prăbușesc la prima rafală de vînt? Dacă șoferul din stînga mea nu știe regulile de circulație și nu recunoaște indicatoarele și intră într-o intersecție fără să aibă prioritate și din dreapta vine o mașină cu o sută la oră și intră cu botul chiar în mine? Diplomele nu sînt recompense. Nu sînt favoruri. Sînt informații vitale pentru societate.

Gîndiți-vă numai cît timp trebuie să piardă angajatorii din sistemul privat cu testarea potențialilor angajați, în condițiile în care nu poți pune nicio bază pe informațiile din diplomele eliberate de sistemul de educație. Gîndiți-vă cîte țepe au luat și iau și cît timp și bani pierd cu recrutarea. Angajezi pe cineva pe baza diplomei și îți dai seama că nu e bun de nimic. În România legislația muncii nu-ți permite să-l dai afară. Și uite așa stai cu el luni de zile pe cap, pierzi bani și timp numai fiindcă sistemul de educație minte. ”Ia-l! Angajează-l! Dă-i bani! E doctor în drept! Ce vrei mai mult? Ar fi bun chiar și de prim ministru, Doamne iartă-mă!”

[fundraiser_panel id=”62120″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Matt Damon, ideologul invins de libertate

Matt Damon, unul dintre cei mai cunoscuți socialiști de la Hollywood, a fost acuzat că a ales să-și dea copiii la școli private și nu la școli publice, așa cum îi stătea bine unui stîngist. Scuza lui Matt Damon este absolut genială, și nu sînt ironic. A justificat alegerea pentru școlile private fiindcă școlile publice nu sînt suficient de stîngiste, de progresiste.

A crezut că e vorba despre bani și despre atașamentul față de o ideologie și a comis-o monumental, fără să-și dea seama: era vorba despre libertate. E ca și cum ți-ai da un autogol ca să eviți cornerul. În sistemul socialist, ăla la care visează Matt Damon, nu ai de ales. Copiii sînt educați de stat așa cum dorește statul. Mintea le e modelată exact după dorința statului, fără ca părinții și copiii să aibă de ales. Copiii sînt educați înt-un fel anume, decis de stat, fără ca indivizii să aibă alternative. În sistemul capitalist, ăla mult hulit de Matt Damon și prietenii lui de la Hollywood, ai de ales, ai alternative. Există școli private, deschise de capitaliști, în care copiii tăi pot învăța chestii progresiste, de stînga. Există școli private care răspund nevoilor, cîh, pieței. Dacă indivizii vor educație progresist stîngistă pentru copiii lor, atunci cîh capitaliștii, adică alți indivizi, cu inițiativă, le vor oferi ceea ce doresc. Acest lucru nu este posibil în socialism. Dacă în Statele Unite nu existau școli private, musiu Matt nu-și putea educa copiii în fașion progresist și trebuia să se mulțumească cu educația standard, neprogresistă, impusă de statul atotputernic. Trebuia să se mulțumească cu unicul sistem de educație existent și acceptat. Dar, din fericire pentru vederile socialiste ale lui Matt, în Statele Unite capitalismul încă nu a murit de tot, încă mai există. Și există și inițiativă privată, și școli private, pe care Matt le poate alege pentru copiii săi, care astfel primesc șansa unei educații socialiste, progresiste. Nu discutăm acum ce vrea Matt Damon pentru copiii săi. Însă, indiferent ce ar vrea, are de ales.

Pe mama, cînd m-a dat la școală, în toamna lui 1982, în Republica Socialistă România, nu a întrebat-o nimeni dacă vrea ca copilul ei să primească o educație mai progresistă, mai puțin progresistă, mai așa sau mai altfel. Nu a avut de ales. M-a dat la singurul sistem de educație cunoscut în țările socialiste, sistemul public, în care este obligatoriu să înveți ce vrea statul atotputernic să-ți bage în cap.

Cu cît socialismul e mai slab și capitalismul mai puternic într-o țară, cu atît ai mai multe alegeri la dispoziție, ai mai multă libertate.

Matt Damon a spus-o superb, fără să vrea: nu e despre bani, e despre libertate. Școlile publice nu sînt bune, că nu sînt suficient de stîngiste. Iar cînd ceva nu e bun, în capitalism ai posibilitatea să cauți ceva mai bun, pe măsura ta, și în conformitate cu credințele și ideile tale. Vei găsi mai greu sau mai ușor, va trebui să lupți, să cîștigi bani ca să obții acel ”mai bun” pe care îl vrei, dar șansa există. În schimb, în socialism, dacă școlile de stat nu sînt bune și nu corespund ideilor și credințelor tale despre lume și viață, trebuie să le accepți, nu ai de ales.

Într-o țară socialistă, Matt Damon ar fi putut juca în oricîte filme proaste care propovăduiesc socialismul și ar fi putut cîștiga oricîți bani și statut social și tot nu ar fi putut să-și dea copiii la școli care să propovăduiască socialismul, așa cum și-ar fi dorit pentru copiii săi. Dintr-un motiv extrem de simplu: nu ar fi existat alte școli decît cele ale statului, care propovăduiesc ce vrea statul.

Matt Damon, deși nu este faimos pentru inteligența sa, ba dimpotrivă, a spus cel mai inteligent lucru din viața sa: capitalismul e libertate de alegere, socialismul e pușcărie și fundătură. Chiar dacă el zice că nu a avut de ales. Ba da, a avut de ales. A ales școlile private. E adevărat însă că nu a avut de ales în cadrul școlilor publice.

Nici măcar nu contează criteriul după care Matt Damon a evaluat școlile publice și cele private. Important este, că în urma evaluării, Matt Damon a putut alege liber și, mai ales, a avut de unde alege. Poate că școlile publice nu sînt suficient de progresiste sau suficient de conservatoare, poate că nu sînt suficient de autoritare sau suficient de creative, poate că nu sînt suficient de bune la literatură sau suficient de bune la matematică, nu contează, important e să ai de ales. Nu este cazul sistemul socialist, etatist, în care nu ai de ales și școlile publice, indiferent cum ar sta la progresism sau matematică, sînt singura variantă disponibilă.

Revealing he is to move to Los Angeles from New York, Damon, 42, claimed he didn’t ‘have a choice’ when it came to his four daughters being enrolled into private schools there – but promised he would continue to try and ‘agitate’ for change in the ‘unfair’ public school system.

‘Sending our kids in my family to private school was a big, big, big deal. And it was a giant family discussion, but it was a circular conversation, really, because ultimately we don’t have a choice.’

Public school supporter Matt Damon admits he sends his kids to PRIVATE schools because they are more ‘progressive’ – Daily Mail

[fundraiser_panel id=”62120″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Sistemul de educatie trebuie sa reflecte valorile si traditiile societatii

Dacă rolurile sistemului de educație sînt:

  1. Transmiterea valorilor și tradițiilor respectivei națiuni/societăți/comunități de la o generație la alta. Este, în fapt, programarea culturală a viitoarelor generații. Valorile unei națiuni sau comunități se regăsesc în curiculă, nu în declarațiile pompoase ale politicienilor. Ce scrie în curiculă, aia vom fi peste cîteva generații. În curicula sistemului de educație e viitorul nostru. Dacă curicula e un experiment al terorismului corectitudinii politice, al egalitarismului și progresismului resentimentar, peste cîteva generații vom fi un gulag corect politic. Școala trebuie să pregătească cetățeni care să cunoască și să respecte cultura în care s-au născut.
  2. Antrenamentul gîndirii și dobîndirea cunoștințelor și abilităților necesare pentru a fi cetățean al timpului său.
  3. Supravegherea zilnică a copiiilor atunci cînd părinții sînt la muncă. Acest rol al sistemului preșcolar, primar, gimnazial și chiar liceal nu trebuie neglijat. Pentru familiile în care ambii părinți au serviciu este extrem de important ca părinții să știe că atunci cînd sînt la serviciu copiii lor sînt supravegheați într-un sistem instituționalizat.
  4. Îmblînzirea socială. Copiii și adolescenții trebuie să învețe să trăiască în comunități, să învețe și să respecte reguli, ierarhii și autorități. Sistemul de educație trebuie să transmită și aceste valori (conviețuirea, disciplina, respectarea regulilor, identitatea de grup etc).
  5. Pregătirea pentru piața muncii. Acesta este în primul rînd rolul educației universitare și postuniversitare, dar și, parțial, al învățămîntului liceal și profesional.

Atunci:

  1. Învățămîntul trebuie să fie obligatoriu. Este extrem de important ca toți copiii să fie parte a unui sistem de educație instituționalizat atîta timp cît sînt minori, pînă la 18 ani. Pînă la 16 ani munca este interzisă, astfel, cel puțin pînă la această vîrstă învățămîntul trebuie să fie obligatoriu, cu atît mai mult cu cît în societatea modernă copiii nu mai sînt mînă de lucru în gospodărie. Pînă la 16 sau 18 ani (preferabil pînă la 18)  trebuie să frecventeze o instituție de învățămînt. Poate că învățămîntul ar trebui să fie obligatoriu pînă la 18 ani, cu excepția celor care fac dovada că lucrează inclusiv în cadrul unei afaceri de familie). Atîta timp cît copiii nu au capacitate de exercițiu sau au capacitate de exercițiu limitată, atîta timp cît nu au discernămînt trebuie să fie supravegheați și ținuți într-un sistem instituționalizat de educație. Programarea culturală, supravegherea și îmblînzirea socială sînt tot atîtea motive pentru obligativitatea educației.
  2. Învățămîntul obligatoriu trebuie să fie accesibil. Nu poți obliga oamenii să fie bogați. Pentru tot ceea ce înseamnă educație obligatorie (6-18 ani) trebuie să existe variante accesibile pentru toată lumea și metode de susținere a celor care nu-și permit să susțină financiar educația pentru copiii lor. Acest lucru nu este valabil și pentru educația universitară și postuniversitară, care trebuie să se supună regulilor pieței.
  3. Sistemul de educație trebuie să aibă capacitatea de a primi toți copiii. Asta înseamnă sedii, personal, finanțare.
  4. Învățămîntul universitar și postuniversitar nu este obligatoriu și nu trebuie să fie finanțat de stat (excepție fac universitățile care pregătesc viitorii slujbași ai statului: academii militare, de poliție, de informații, administrative. cu condiția ca diplomele obținute să fie utilizabile exclusiv în sistemul de stat).
  5. Sistemul de educație trebuie să reflecte valorile și tradițiile societății. Pentru educația primară, gimnazială și liceală, adică învățămîntul obligatoriu, trebuie să existe o curiculă omogenă și obligatorie la nivel național, atît pentru sistemul public cît și pentru cel privat, și care să reflecte valorile societății.
  6. Dacă unul dintre rolurile educației e de a învăța copiii să respecte regulile și ierarhiile, atunci este absolut necesară refacerea statutului profesorului în societate și redarea autorității acestuia.
  7. Trebuie încurajate alternativele la sistemul public (societăți comerciale, organizații non profit, burse, sponsorizări, donații, voluntariat etc). Dacă unul dintre cele mai importante roluri ale sistemului de educație este transmiterea valorilor societății, atunci este de așteptat ca elitele capitaliste, culturale și politice să susțină sistemul de educație. Este extrem de importantă responsabilizarea comunităților și a societății civile și reîntoarcerea învățămîntului în societate, după ce zeci de ani a fost exilat la stat.
  8. Imoralitatea, anarhia, arbitrariul, autodeprecierea, furtul și impostura trebuie ținute cît mai departe de sistemul de educație.

Rolul unui partid de dreapta în educație e de a aduce (sau readuce) valorile naționale și tradițiile în sistemul de educație, de a refuza și contracara orice experimente socialiste și de a conștientiza, cointeresa și reactiva comunitatea în susținerea sistemului de educație.

Industria de diplome

Care este cel mai mare angajator de pe piaţa românească? Statul. Ce cere statul la angajare? Competenţe? Abilităţi? Experienţă? Nu. Cere diplome, atestări, certificări, hîrtii. Nimic altceva. Acolo unde există cerere de diplome trebuie să apară şi oferta. Aşa se explică transformarea întregului sistem de educaţie de la noi într-o industrie de diplome. Avem nu fabrici de diplome, avem o întreagă industrie de diplome. Asta fiindcă cel mai mare angajator de la noi (peste 1 milion de angajaţi), statul, cere doar diplome angajaţilor sau viitorilor angajaţi.

În sistemul privat, din cauza inflaţiei de diplome, valoarea acestora a scăzut simţitor, apropiindu-se de zero. Oricum, în sistemul privat, la angajare nu se lua în considerare doar diploma, se testau şi competenţele, se verifica şi experienţa. În schimb, la statul-angajator diploma e vitală. Ea, împreună cu pilele, face diferenţa la angajare, face diferenţa de salariu (indiferent de pile, nu poţi avea salariu pentru studii superioare fără diplomă de studii superioare), face diferenţa la promovare (nu poţi fi şef fără master), face diferenţa la disponibilizare (cei fără studii superioare sînt primii pe listele de disponibilizare).

Competenţele se deprind greu, cu investiţii financiare şi de timp mari. Iar roadele se văd peste ani de zile. Nu te faci arhitect sau programator peste noapte. Poţi obţine o diplomă de profil de la Spiru Haret, dar nu-ţi va folosi decît dacă vrei să te angajezi la stat, arhitect şef al Capitalei sau programator-şef al Guvernului. Acolo nu ai nevoie de competenţe. Însă dacă vrei să lucrezi în sistemul privat atunci chiar trebuie să ştii arhitectură sau programare. Căci piaţa nu consumă diplome. Clientul vrea o casă sau un soft, nu-i poţi da în loc de casă sau soft o copie legalizată după diploma ta obţinută la Spiru Haret sau la cine ştie ce altă fabrică de diplome privată sau de stat.

Diplomele, în schimb, se obţin uşor iar investiţia financiară ţi-o scoţi înzecit. Atîta timp cît există un angajator care nu-ţi cere decît diplomă şi şpagă la angajare, de ce să te chinui chiar să înveţi ceva, să-ţi pierzi ani din viaţă prin şcoli şi făcînd ucenicie, investind timp şi bani? Este mult mai simplu să te foloseşti de această extraordinară oportunitate care este statul maximal. Cîştiguri maxime cu investiţii minime.

În consecinţă, cererea de diplome creează la rîndul ei altă cerere de diplome. Ca să-ţi faci o fabrică de diplome nu ai nevoie de profesori capabili, ai nevoie de ştampile recunoscute. Trebuie doar să angajezi sute de diplome de profesori, făcute la propria ta fabrică de diplome sau la altele (profesorii nu-s importanţi, fiindcă tu nu oferi învăţătură) şi să-ţi fie recunoscute ştampilele de către stat. Cum obţii recunoaşterea de către stat? Simplu. Orice politician care se respectă este profesor universitar. Angajezi trei sferturi din Parlament şi jumătate din Guvern pe salarii grase (în fapt, comision din jaf) şi astfel cîştigi recunoaşterea ştampilei şi protecţia statului.

Cel mai mare jucător de pe piaţa muncii nu cere competenţe, cere diplome. Milioane de diplome de bacalaureat, licenţă, master sau doctorat. Apropo de doctorat, sistemul de educaţie la rîndul său este nu numai producător de diplome pe bandă rulantă ci şi consumator pentru famigliile sale. E valabil şi pentru sistemul de sănătate (aici am devenit chiar exportatori de diplome – în Franţa de exemplu).

25% din locurile de muncă de pe piaţă aparţin statului. Unul din patru! Nu cunosc statistici privind cererea de studii superioare însă n-ar fi de mirare ca mai mult de jumătate din locurile de muncă cu studii superioare să fie oferite de Stat. Asta înseamnă că mai mult de jumătate din absolvenţii sistemului universitar nu au nevoie de competenţe pentru a se angaja, ci doar de diplome. Această stare de fapt nu se va schimba decît atunci cînd vom avea 500 000 de angajaţi la stat şi nu peste un milion, ca acum,  nu se va schimba decît atunci cînd la angajarea în sistemul public se vor lua în considerare, atît cît se poate, şi competenţele, nu numai diplomele.