Cite vieti ati salvat?

Acum cîțiva ani, pe vremea lui Bush, la o conferință de presă, Condoleeza Rice declara: Prin intervenția în Irak și Afghanistan am salvat vieți. Un jurnalist șmecheraș a întrebat-o, self-suficient, în aplauzele extaziate ale audienței: Și cîte vieți ați salvat?

Dacă Chamberlain și Daladier (parcă el era) ar fi intervenit împotriva lui Hitler în 1938 s-ar fi transformat în ținte publice ale urii populare. Niște criminali, iubitori de război, din cauza cărora au murit, uite, 40 de mii sau 200 de mii de oameni. Nu puteau să se înțeleagă, să negocieze, să lase forța și orgoliile la o parte și să fie pace și bună vecinătate? De ce trebuia neapărat să-i umilească pe germani și pe Hitler?

Și cînd Chamberlain ar fi ieșit în conferință de presă și ar fi declarat că prin intervenția împotriva lui Hitler au salvat vieți, un jurnalist șmecheraș ar fi întrebat, în aplauzele extaziate ale audienței: Cîte vieți ați salvat? Chamberlain, ca și Condoleeza Rice 70 de ani mai tîrziu, n-ar fi știut să răspundă. Dar ar fi fost frumos să răspundă: 60 de milioane. Imediat ar fi fost luat de dubă și îmbrăcat în cămașă de forță, în șocul și rîsetele audienței. Însă noi știm acum că avea dreptate. 60 de milioane de vieți ar fi salvat. Poate nu chiar atîtea, dar oricum, cîteva zeci de milioane.

Clasa relaxata

Tradiţii, obiceiuri, permanenţe

Au existat şi înainte. Era rău, dar pentru ei era bine. Aveau întotdeauna acces la micile bucurii ale existenţei. Maşină, chiar şi străină, tehnologie casnică occidentală, ţoale la ultima modă de pe afară, Kent, whisky, cafea, excursii în vest şi ce mai trebuia. După program şi, adesea, chiar în timpul lui, îi găseai, invariabil, la restaurant. Aveau întotdeauna bani de consumaţie. Nu banii erau problema. Dacă doreau să se relaxeze la domiciliu, la un bridge şi-un video, consumau de la casa de comenzi, de la şopul diplomatic sau de la gospodăria de partid. Chiar dacă, adesea, pentru publicul larg mai lipseau materialele consumabile convenţionale, mîncabile şi băubile. Caz în care publicul larg trecea pe neconvenţionale, de la copite de porc şi cozi de peşte la năut, creveţi vietnamezi şi vin din lemne şi cutii. Sau bere cu ulei şi şobolan pasteurizat în sticlă. Dat fiind că toţi cetăţenii erau egali.

Iarna, în faţa vilei (că burghezo-moşierimea făcuse vile, care fuseseră preluate) oprea, periodic, o cisternă cu păcură, pentru centrala termică proprie. Cîte unul, mai vizionar, îşi trăgea ţevi de calorifer şi pe sub trotuarul din faţă, ca să se topească fulgii de zăpadă instantaneu, să nu apuce să se aşeze omătul, spre a fi apoi îndepărtat la lopată, pentru a permite ieşirea autoturismului personal. Datul la lopată, normal, cădea în sarcina unor oameni ai muncii, care, în acest mod, puteau fi dirijaţi spre alte deszăpeziri. Oamenii muncii, prin lipsa termoficării, aveau gheaţă pe interiorul geamurilor, la ei în bloc, deci erau perfect adaptaţi, nu trebuiau să suporte şocul trecerii de la cald la frig extrem.

Că tot vorbim de păcură, prin provincie, chiar în anii de vîrf ai mizeriei paradisului comunist, se construiau piscine cu încălzire. Deghizate în magazii plasate în fundul curţii. Se făcea întîi magazia, apoi se finaliza piscina dinăuntrul ei. Sigur că lumea din zona ştia, dar camuflajul era util în timpul vizitelor mai de la centru, să nu se şocheze vreun tovarăş care n-avea loc în curte şi de-o magazie. Tot pentru relaxare, nu lipseau nici antenele de satelit. Era nevoie doar de cîmp deschis spre sud, sateliţii geostaţionari de televiziune fiind plasaţi la ecuator, şi de un acoperiş de tablă orientat în acea direcţie. Se înlocuia o porţiune din acoperiş cu folie de plastic, vopsită în aceeaşi culoare ca şi tabla, astfel că undele hertziene puteau ajunge, nestingherite, la dioda colectoare (LNB) din centrul antenei de aluminiu instalate în podul casei. Întru deplina relaxare a posesorilor, care căpătau acces direct la canale de televiziune din vest, care pe vremea aia nu prea erau criptate. Iar la TVR programul era de două ore.

Era ilegal, sigur că organele abilitate ştiau, dar organele cui erau ele? Nu ale relaxaţilor? La nuntă, copilaşii lor primeau cadou pachetul standard: casă, video şi maşină. Aveau cam acelaşi preţ: un apartament cu două camere, pentru doi tineri la început de drum, costa cît un video recorder sau cît o Dacia luată cu pile, peste rînd, nu aşteptînd la coadă, conform listei. Mai erau, ce-i drept, şi mici neajunsuri. Din cauza dificultăţilor economice, spre sfîrşit, unii primeau video, casă şi combină, în loc de maşină. Combină muzicală, nu agricolă. Dar, în mare, era bine.

Clasa relaxată există şi astăzi. Are acelaşi limbaj corporal, aceeaşi atitudine, aceeaşi expresie facială. De relaxare. Publicul larg o poate întîlni în restaurantele şi cafenelele cu preţuri corespunzătoare. O să zici că şi tu, la o adică, poţi să ai smartphone şi plasmă şi maşină şi apartament şi ţoale în pas cu moda şi bani de-un macchiato. Nţ. Nu cum au ei. Nu la fel de mult, nu la fel de des, în sensul că permanent. Plus că ei preferă vîrfurile de gamă. Plus că nu vrei să ştii ce au în conturi. Ca să nu te indispui.

În fond, e şi normal să arate la fel cu clasa relaxată anterioară. Doar sînt urmaşii lor. Direcţi. Tăticu’, mămica, băiatu’, fetiţa. Iar sursa de relaxare este aceeaşi. Bugetul de stat. Din care sug. Ei, nu tu. Ei, pentru că doar ei se pricep. Doar ei ştiu cum să asigure bunăstarea întregului popor. Doar ei ştiu ce firme private trebuie susţinute cu subvenţii de la buget. În ce telegondole sau pationare săteşti sau defibrilatoare sau flote de maşini de serviciu pentru televiziunea publică trebuie băgaţi banii ţării, că să-ţi fie ţie mai bine. După ce îşi face băiatul sau fetiţa cifra de afaceri. Sau îşi încasează comisionul. Sau parandărătul. Iar tu îi crezi. Că ei ştiu mai bine. Că statul e soluţia. Este, pentru problemele lor, nu pentru ale tale. Bun, se mai iau procurorii de cîţiva, dar nu se simte. Aşa că tu rămîi în clasa încordată, iar ei, în clasa relaxată. Felicitări.

Colinda de la Birkenau, dacopatie, televiziunea nationala si Consiliul Judetean Cluj

Aceasta este colinda care a apărut pe un canal al televiziunii naționale, mai exact pe TVR 3:

În rezumat, ”colinda” spune că evreii sînt buni doar pentru a fi arși.

Probabil nu degeaba TVR 3 și-a ales ca verde drept culoarea brandului.

Versurile:

A născut un fiu frumos

Anume Iisus Hristos

Toată lumea i se-nchină,

Numai jidovii-l îngână.

Jidovan afuristit

Nu l-ar răbda Domnul sfânt

Nici în cer, nici pe pământ..

Numai la corlan, la fum,

Acolo-i jidovul bun,

Să iasă şfară în drum”.

 

Tiberiu Groza, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, cel care a adus grupul respectiv în emisiune, este un dacopat, mare luptător Roșia Montană, antioccidental, parcă scos din laboratoarele protocronismului Securității.

Dintr-un foc avem așa: antisemitism, dacopatie, legionarism, xenofobie.

Cîteva printscreenuri de pe contul de Facebook al lui Tiberiu Groza (contul și postările sînt publice):

 

Harcov si Palestina. Dacii si evreii.

Un text din 11 ianuarie 2009, apărut pe bleen.ro

Am urmărit zilele astea reacţiile din ziare şi de pe bloguri vis-a-vis de conflictul din Gaza şi opiniile general-populare despre evrei şi am tras două concluzii:

  1. Maghiarii din Sfântu-Gheorghe au tot dreptul să-i atace cu rachete pe prahoveni, buzoieni sau doljeni (depinde de raza de acţiune a rachetelor).
  2. Tot ceea ce se întâmplă acum vine din lipsa de imaginaţie religioasă a europenilor şi arabilor. N-au fost în stare să-şi imagineze şi ei o religie a lor, cât de cât originală, cu dumnezeii lor, profeţii lor, sfinţii, arhanghelii lor şi au pus ochii pe tot ceea ce au văzut, imaginat, interpetat, povestit şi scris evreii de-a lungul istoriei lor. Au pus ochii pe religia evreilor, le-au furat-o cu nesimţire, fără să-i doară în pix de drepturile de autor şi au transformat fostul teritoriu al evreilor în locurile lor sfinte şi le-au călărit mii de ani, uitând un lucru minor: toate sunt evreieşti, şi locurile, şi personajele, şi zeul suprem, şi fi-su, şi văr-su lu’ fi-su, şi îngerii, şi apostolii, şi toţi profeţii. Iar cele două tinere religii, isterice la început, specializate în exterminarea meticuloasă a infidelilor mai apoi,  au început să le-o tragă evreilor şi la ei acasă şi pe unde i-au mai prins, din frustrare, invidie literară şi tot felul de superstiţii tâmpite.

În continuare voi explica şi argumenta mai pe larg cele două concluzii.

Iată justificările, avant la lettre, ale unui posibil viitor Hamas condus de Verestoy (responsabilul cu finanţarea şi logistica), Marko (intelectualul Mişcării) şi Frunda (liderul spiritual):

  1. Maghiarii sunt majoritari în cele două judeţe (aşa-zisa Fâşie Harcov), această cartofo-palestină a României. Ok, poate n-or fi fost majoritari dintotdeauna, dar ce mai contează ce s-a întâmplat acum 1300 de ani? La urma urmei, cu o marjă de eroare de câteva sute de ani, arabii şi maghiarii au ajuns cam în acelaşi timp pe teritoriile în dispută, Harcov şi Palestina, în timp ce protopicioarele român şi evreiesc călcaseră mai demult pe acest două plaiuri dar, repet, n-o să ne întoarcem acum în timp, că dacă e s-o luăm aşa nici indo-europenii nu au prea multe drepturi istorice asupra Europei, având în vedere că nu au fost primii pe aici şi că au ocupat-o cam cu forţa (când patriarhatul i-a tras-o matriarhatului – d-aia astăzi îl avem pe Patriarhul Daniel şi nu pe Matriarha Daniela). Oricum, în ceea ce priveşte protopiciorul român există anumite dubii, nu de altceva dar cel al cărui protopicior călca acum 1300 de ani pe plaiurile harcoviene, nu avea să afle decât la o mie de ani de la moartea sa că e român, deşi în timpul vieţii habar n-a avut de chestia asta.
  2. Anterior lui 1918, Harcov nu a făcut niciodată parte din vreun stat românesc, cu excepţia momentelor de aur ale Daciei Romane, dar p-atunci nu existau români şi statul era roman fără esc iar î-ul din a nici nu fusese inventat. În schimb Palestina a făcut parte dintr-un stat evreiesc, chit că la un moment dat romanii au vrut să-i latinizeze şi pe ei şi să nască poporul evreio-roman. Nu le-a reuşit, aşa că s-au mutat la altă masă şi şi-au exersat metodele de agăţat cu alte popoare. Un bun exemplu e poporul dac (sau, mă rog, naţia getă, ca să dăm o tentă de heterosexaulitate situaţiei istorice şi să evităm şi cacofonia), în urma relaţiei născându-se poporul român. Cu această ocazie romanii şi dacele au constatat că se înţeleg bine la pat, chiar dacă pe limbi diferite şi chiar dacă, două  mii de ani mai târziu, istoricii, economiştii şi antropologii vor ajunge la concluzia că nu e bine să faci popoare la beţie şi că latinizarea celor mai hoţi dintre traci nu e cea mai bună metodă anticorupţie.
  3. Sute de ani bune Harcovul a făcut parte din statul maghiar. Nominal însă n-a existat niciodată un stat numit Harcov. Fie vorba între noi, nici vreun stat numit Palestina nu a existat vreodată (oficial, cu numele de Palestina nu au existat decât provincii romane şi britanice, la 2000 de ani distanţă între ele). Nu a existat decât un teritoriu ale cărui limite geografice sunt vag definite (o bună parte din aşa-zisa Palestină se află în Iordania, Siria şi chiar Liban dar se pare că rachetele Hamas nu au o rază de acţiune atât de mare încât să ajungă până acolo). Ce se ştie însă e că numele respectiv vine de la filistini (greci) şi că prima atestare îi aparţine cui altcuiva decât lui  Herodot (un istoric care e folosit chiar şi astăzi ca martor şi izvor de drept în disputele internaţionale dintre state sau în propaganda mai mult sau mai puţin naţionalistă).
  4. Ca şi Gaza, Harcovul e o zonă săracă şi izolată economic, fără ca ocupantul român să fi făcut ceva în ultimii 90 de ani pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor de acolo. Harcovul are totuşi un avantaj: maghiarii nu aruncă hârtii pe jos şi nici tot felul de chestii în aer. Drept pentru care, Harcovul arată mai bine decât Gaza. Dealtfel, nearuncatul în aer al chestiilor e şi motivul pentru care ocupantul român nu a închis graniţele Harcovului. În momentul în care vreun mustăcios pe nume Zoltan va arunca în aer autobuzul 368 în staţie la Răzoare sau când vreo unguroaică de 19 ani va exploda în Bamboo strigând „Attila rulz!” probabil că ocupantul român va închide graniţele Harcovului şi îşi va trimite generalii Puiu Iordănescu şi Gabriel Oprea la atac. Din fericire, la noi singura situaţie în care vreo unguroaică de 19 ani ar striga în Bamboo „Attila rulz!”, e când vede în parcare Q7-ele alb al numitului Attila, mijlocaş defensiv la Unirea Urziceni, amic al lui Poponeţ şi văr de al doilea al lui Boschet.
  5. Dacă hamaşii aruncă cu rachete, în condiţiile în care, aşa cum se vede în filmul lui Mel Gibson, evreii nu sunt cu totul străini de teritoriul disputat, de ce n-ar avea dreptul şi harcovii să arunce cu rachete, în condiţiile în care nu există nicio atestare istorică în Harcov (şi în general, în spaţiul carpato-danubiano-pontic) a cuiva care să se autointituleze poporul român, cel puţin până în epoca modernă (deci la câteva sute de ani după crearea Regatului Ungariei). Pentru cine n-a văzut filmul lui Gibson, fac un mic rezumat: soldaţii romani crucifică la un moment dat un evreu născut în perioada aglomeraţiei din hypermarketuri din mamă evreică şi tată natural şi care vorbea în citate din Noul Testament. Respectivul mai avea un văr, evident tot evreu, care deasemenea, vorbea în citate din Noul Testament. În film mai apar şi alţi evrei, printre care şi Maia Morgenstern. Anyway, ideea e că prin zona respectivă colcăia de evrei şi evident, de romani (ăştia erau peste tot – nu poţi să faci un film despre perioada respectivă fără să apară şi ei).

Mică istorie alternativă.

În anul de graţie 106, numitul Traian cucereşte Dacia, însă în ciuda eforturilor sale şi ale împăraţilor care îi vor urma, Imperiul nu reuşeşte să romanizeze populaţia locală. Ba chiar mai mult, dacii se revoltă în nenumărate rânduri, ceea ce îi face pe romani să decidă expulzarea tuturor dacilor care au scăpat de sabia scurtă dar vioaie a ocupantului. Însă reuşesc doar parţial şi câţiva daci rămân de prăsilă.

După o perioadă ceva mai ambiguă din punct de vedere istoric, perioadă în care prin zonă apar tot felul de ostrogoţi (de la care ne-a rămas celebrul ostropel), vizigoţi, pecenegi, cumani, bizantini, huni şi o grămadă de slavi, apar şi maghiarii (la puţin timp după ce în altă parte a lumii arabii cuceresc de la bizantini teritoriul numit mai târziu la CNN, Palestina).

Între timp, Gerula, un intelectual vizionar dar cam exaltat şi nerealist, crucificat de romani cu câteva sute de ani în urmă, devine celebru în toată lumea, dând naştere religiei pe care noi astăzi o numim gerulism (vezi şi Evanghelia după Varză, Barză, Brânză şi Mânz). Paradoxal sau nu, deşi toată lumea cunoscută (Mel Gibson încă nu-i descoperise pe mayaşi), se închină la Cartea de Istorie a dacilor şi la susnumitul Gerula, despre care se ştie că e făcut de o daco-getă cu Gebeleizis, şi deci e cel puţin 50% dac, urmaşii acestuia nu au o soartă prea fericită şi mai toţi le-o trag din toate poziţiile, pe unde-i prind.  Dealtfel, şi respectivul Gebeleizis, cât ar fi el de zeu, tot dac e. Întortocheate sunt căile istoriei religiilor, de ce o fi ajuns Dumnezeul tuturor Gebeleizis, un zeu local al triburilor dace şi n-a ajuns Iahve, de exemplu, un zeu local al triburilor evreieşti, nu se ştie. De unde se poate trage concluzia că şi zeii se pot rata în carieră.

Revenind, la poporul ales din mica noastră istorie alternativă, adică la daci, aceştia când nu sunt arşi pe rug sunt expulzaţi din mai toată Europa iar când ajung acasă li se explică cu frumosul şi sabia că nu pot sta aici din cauză că acesta este un teritoriu sfânt pentru actualii proprietari, maghiarii. Care deşi au un profet al lor, de concepţie internă, Verestoy, celelalte personaje ale religiei lor, monozeul, mama lui Gerula, Gerula însuşi, sfinţii, îngerii şi alte notabilităţi sunt luate în franciză de la daci.

Mai mult decât atât, şi restul lumii cunoscute, adică toată Europa, consideră teritoriul respectiv ca fiind sfânt, drept pentru care, după ce dacii sunt expulzaţi din teritoriile sfinte ale Europei, unde sunt consideraţi venetici, europenii le explică, evident, cu frumosul, că nici acasă nu se pot duce, deoarece şi fosta lor casă e tot teritoriu sfânt al europenilor. Şi uite aşa toată distracţia asta ţine vreo două mii de ani: du-te-n colo, nu, nu acolo, nici acolo, al meu, al meu, nope, şi ăla tot al meu e, nu pune mâna pe aia, nici pe aia, ieşi afară, ba nu, nici afară nu e bine, nu veni încoa dar nu te duce nici încolo etc etc

La un moment dat sistemul acesta de gândire se coace, ajunge la maturitate şi vine cu soluţia finală la problema logică: dacă cineva nu are voie nici acolo, nici aici, atunci? Soluţie finală care cu largul concurs al tuturor europenilor e cât pe aci să reuşească. Cert este că după ce europenii sunt cât pe aci să-şi vadă visul cu ochii, rămân chiar şi ei îngroziţi de punerea în practică a acestuia şi, cel puţin la nivel declarativ, se mai liniştesc şi încearcă şi alte soluţii, una dintre ele fiind crearea unui stat pentru foştii subiecţi ai Inchiziţiei şi soluţiei finale.

israel-map


Hartă furată de pe site-ul CIA. Dacă mă prind ăştia, am pus-o!

Suprafaţa: 20 770 kmp, adică cât Cosntanţa, Suceava şi Vrancea luate împreună. Marii Califi ai celor trei judeţe, Mazăre, Flutur şi Oprişan s-ar căca pe ei de râs dacă ar şti pentru ce se bat arabii şi evreii în direct la CNN.

Fie vorba între noi, europenii şi arabii au o grămadă de state, majoritatea dintre ele de enşpe ori mai mari decât Israelul. Dacă şi arabii, şi europenii au zeci de state, de ce să nu aibă şi evrei unul, fie el şi mic, înconjurat şi bombardat cu rachete şi salamaleci suicidali?


Revenind la istoria reală, trebuie să spunem că:

  • Prezenţa populaţiei evreieşti în Palestina este neîntreruptă de câteva mii de ani încoace, chiar dacă în număr extrem de mic
  • Evreii s-au refugiat în Palestina nu numai în secolele XIX şi XX ci şi pe toată perioada evului mediu (dar tot n-au scăpat, i-au prins cruciaţii din urmă)
  • De fiecare dată când evreii s-au refugiat în Palestina, nu au făcut-o de plăcere. Ori au fost expulzaţi, ori asta era singura lor şansă de a scăpa cu viaţă în faţa persecuţiilor, Inchiziţiei sau nazismului. Cei care au scăpat cu viaţă de mâna înarmată şi temperamentul mai nervos al creştinilor şi-au lăsat în urmă casa, istoria şi agoniseala a întregi generaţii
  • În 1948 în Palestina trăiau circa 1, 2 milioane de arabi şi 600 000  de evrei (în Ierusalim evreii erau majoritari încă de la sfârşitul sec XIX)
  • Între 1948 şi 1970 peste 850 000 de evrei au plecat sau au fost expulzaţi din ţările arabe, care au început o politică de persecuţii împotriva evreilor, ca reacţie la formarea statului Israel (astăzi în Israel trăiesc cca 1,5 milioane de arabi – în statele arabe, din cca 800 000 de evrei în 1948 s-a ajuns la sub 8 000 în 2008)
  • Conform planului ONU din 1947, pe teritoriul fostei provincii britanice Palestina ar fi trebuit să existe două state: unul israelian şi unul arab. Statul arab ar fi fost format din Gaza şi West Bank. Arabii s-au opus acestui plan iar în urma războiului din 1947-1948, Gaza şi West Bank au fost ocupate de Egipt şi Iordania.
  • Între 1948 şi 1967 aceste teritorii au fost sub administraţia a două state arabe şi cu toate astea nu s-a făcut nimic pentru crearea unui stat palestinian (egiptenii şi iordanienii nici n-au vrut să audă de un stat palestinian, cel puţin nu atâta timp cât aceste teritorii au fost ocupate de ei, imediat ce aceste teritorii au fost ocupate de israelieni, întreaga lume arabă şi-a reamintit de statul palestinian).
  • După ce Israelul ocupă Gaza în 1967, în 1978 Egiptul renunţă prin înţelegerea de la Camp David la orice pretenţie teritorială asupra acestui teritoriu.
  • În perioada cât a ocupat West Bank-ul, Iordania le-a acordat palestinienilor de pe acest teritoriu cetăţenie iordaniană, ca să uite de un eventual stat palestinian, în ciuda protestelor liderilor palestinieni.
  • Actuala situaţie a West Bank-ului este neclară din punct de vedere legal: pe de o parte se consideră că este sub ocupaţie israeliană (deşi Israelul şi-a retras o mare parte din forţele militare din zonă), pe de altă parte, Israelul este singurul succesor al provinciei britanice Palestina, fiind singurul stat legal format pe teritoriul fostei provincii şi deci singurul care ar putea emite pretenţii legale asupra West Bank-ului. Regatul Marii Britanii a renunţat la Provincia Palestina în 1948 iar Iordania a renunţat la orice pretenţii asupra West Bank-ului în 1988, ceea ce face ca actualmente acest teritoriu  să nu aparţină legal niciunui stat şi nici statutul său de teritoriu ocupat să nu fie prea clar (Israelul a ocupat West Bank-ul în urma războiului din 1967, când acest era teritoriu iordanian, însă între timp Iordania a renunţat la orice pretenţii asupra sa).
  • Singura importanţă a Înălţimilor Golan e strategic militară, fiind o bază ideală pentru artilerie şi  fiind extrem de greu de cucerit fără pierderi uriaşe. În 1967 au fost folosite de artileria siriană pentru bombardarea oraşelor israeliene. Iniţial guvernul israelian s-a opus atacării acestui teritoriu din cauza pierderilor pe care armata le-ar fi suferit. Ocuparea acestui teritoriu de către israelieni a fost o decizie impusă de necesităţi strict militare şi defensive (israelienii sunt în continuă defensivă din 1948 încoace, atât în faţa vecinilor arabi, care i-au şi atacat în 1948, 1967 şi 1973, cât şi în faţa teroriştilor deghizaţi în palestinieni amărâţi care dimineaţa îşi beau cafeluţa în Gaza, îşi iau sufertaşul cu mâncare, ziarul, brâul cu explozibil şi pleacă la muncă în Israel)
  • Între 1948 şi 1967 atât Gaza cât şi West Bank au fost folosite ca baze de atac împotriva Israelului.
  • Strategia militară israeliană se bazează pe mobilizarea întregii populaţii apte de luptă, atunci când situaţia o cere. Acest lucru nu e posibil pe termen lung (cineva mai trebuie să şi muncească). Astfel, pentru Israel este vital să aibă iniţiativa strategică la graniţe. Ceea ce înseamnă că, ori atacă primul în cazul în care statele din jur îşi masează armate la graniţă (cum s-a întâmplat în 1967, când israelienii au reuşit să distrugă la sol întreaga forţă aeriană egipteană – cea mai puternică din zonă şi să învingă armatele egiptene, iordaniene şi siriene, prost conduse, prost organizate şi luate prin suprindere, deşi mult mai numeroase şi mai bine echipate), ori ocupă poziţii de apărare strategice, care îi dau posibilitatea, în ipoteza unui atac al vecinilor, să aibă timp să-şi mobilizeze armata (asta ca să nu fie nevoie să o ţină mobilizată tot timpul, lucru imposibil dealtfel).
  • Armata israeliană s-a retras complet din Gaza în 2005 însă aceasta a continuat să fie o bază de atac a Hamas, fie că e vorba de atacuri cu rachete, fie că e vorba despre atentatori sinucigaşi care se duc la muncă în Israel şi explodează în mijloacele de transport în comun sau în localurile publice din oraşele israeliene.
  • Din considerente strategic militare, Israelul se opune unui stat palestinian complet suveran, cu armată şi toate celelalte ce decurg din suveranitate şi acceptă doar o autoritate autonomă, cu suveranitate limitată şi fără armată. În condiţiile în care Palestina ar avea armată, israelienii se tem că în eventualitatea unui atac, arabii ar reuşi ceea ce au încercat şi nu au reuşit în 1967: să taie Israelul în două în mai puţin de o oră (prin ocuparea teritoriului israelian dintre Gaza şi West Bank). Retragerea de pe Înălţimile Golan şi crearea unui stat palestinian cu armată proprie (aşa cum doresc arabii) ar lăsa Israelul în imposibilitatea de a se apăra în eventualitatea unui atac al vecinilor arabi, rămânând să se bazeze doar pe garanţia nucleară a USA, o garanţie greu de pus în practică (niciunui preşedinte american nu-i va veni prea uşor să ia o asemenea decizie, indiferent cât de solemn le-ar fi promis israelienilor asta). După retragerea din Vietnam, americanii au promis solemn şi au dat garanţii Vietnamului de Sud că îl vor sprijini militar şi financiar şi nu vor accepta un atac al nord vietnamezilor. Nu la mult timp după ce au făcut promisiunea,  americanii au tăiat orice ajutor militar şi financiar către aliatul lor şi au asistat pasiv la invadarea acestuia de către armata nord vietnameză. Aşa că faza cu garanţiile americane nu prea ţine.
  • Apropo de Vietnam şi intelighenţia occidentală, ciudat lucru e că după ce nord vietnamezii au cucerit Vietnamul de Sud şi au început persecuţiile asupra inamicilor politici (se estimează că peste 7 milioane de vietnamezi au belit-o la Aiudul, Sighetul, Periprava  şi canalul lor vietnamez) întreaga iubire a occidentalilor faţă de bravul şi martirul popor vietnamez a încetat. Nici media, nici woodstocii şi nici Jane Fonda nu au mai scos o vorbuliţă despre ceea ce se întâmplă în Vietnam (mă rog, Jane Fonda a scos o vorbuliţă, declarând că o meritau, fiindcă erau capitalişti privilegiaţi – asta vine în continuarea altei declaraţii monumentale a vedetei hollywoodiene: „Dacă aţi şti ce înseamnă comunismul, v-aţi ruga în genunchi să trăiţi în comunism”). Black-out-urile acestea de memorie le au occidentalii progresişti şi când e vorba de atentatele teroriste împotriva civililor israelieni. Cum dracu se face că atunci când civilii israelieni de toate sexele şi vârstele mor în atentate ale teroriştilor veniţi din Gaza, toată media, intelectualitatea progresistă şi pacifiştii din Occident întorc privirea în altă parte, iar în momentul în care israelienii reacţionează, toată lumea îşi pregăteşte isteria indignată şi batistele ude de lacrimi şi se arată şocată, ca şi cum atunci ar fi început istoria, cu atacul din senin al israelienilor asupra unor oameni nevinovaţi, care cântau la harpă şi dădeau boabe porumbeilor păcii.
  • Ca şi România şi majoritatea statelor moderne din lume, Israelul e rezultatul înţelegerii între marile puteri, rezultatul unor negocieri internaţionale sau al vreunui tratat de pace şi nu  al nu ştiu cărui drept istoric, popular sau divin. În primul război mondial România s-a aflat de partea învingătorilor şi Transilvania este parte a României în virtutea tratatelor semnate atunci şi nu în virtutea vreunui drept divin sau istoric.
  • În perioada modernă, cea care contează, nu a existat vreun stat Palestina de sine stătător, stat care ar fi fost atacat sau ocupat de evrei. Nu a existat decât o provincie britanică (şi anterior, timp de sute de ani, otomană) iar reprezentantul legal al provinciei, singura entitate cu personalitate juridică în dreptul internaţional care putea decide asupra soartei Palestinei, era Marea Britanie. Care, împreună cu marile puteri şi ONU, a decis formarea a două state pe teritoriul acestei provincii. Actualul stat Israel e format pe teritoriu britanic, nu arab (de la cucerirea Palestinei de Otomani, arabii nu au mai avut nicio entitate statală pe acest teritoriu). Că arabii au refuzat oferta marilor puteri să aibă un stat care să fie succesorul legal al Palestinei, asta e treaba şi greşeala lor (pe ei nu îi interesează să existe un stat palestinian, pe ei îi interesează să nu existe un stat evreu). Dacă mâine arabii ar descoperi că în fiecare dintre ei sălăşluieşte un evreu mic, s-ar sinucide toţi în masă.

Constiinta artistilor? Unde e?

Vă e teamă, nu vă pasă, nu vă e ruşine?

 

Vorbeam zilele acestea în Piaţa Victoriei dacă e inutil ce facem noi, cei care venim acolo, seară de seară. Nu e! Şi în ’90 a fost greu. Şi atunci au rîs de noi, la început. La primul protest la care am fost, în ianuarie ‘90, cînd am ieşit pe stradă să strigăm „Jos comunismul”, „Jos Iliescu”, „Nu mai staţi în casă/ Morţii nu ne lasă”, am luat-o pe bulevard, de la Piaţa Victoriei, de la Romană, spre Universitate. Şi am fost huiduiţi de la geamuri, scuipaţi, s-a aruncat cu pungi cu apă, cu borcane. Eram tineri absolvenţi, alături de mulţi, foarte mulţi studenţi. Cel mai tare ne durea că rîdeau de noi, ne luau la mişto, ne batjocoreau. Nu străinii. Prietenii, familia.

Apoi a început Piaţa Universităţii. Singura. Cea adevărată. Şi am ajuns mii, zeci de mii, suta de mii. Nu mai eram singuri. Iar cheia, credeţi-mă, au fost doi artişti. Paţurcă şi Sterian. Cristian Paţurcă era foarte cunoscut în underground şi printre revoluţionari. Valeriu Sterian era o supervedetă. Fără ei, n-ar fi fost nimic. Fără doi mari artişti cu conştiinţă. Ei au închegat totul, prin cîntecele lor. Nu, nu l-am dat jos pe Iliescu. A cîştigat primele alegeri, din ’90, cu 87%. 20 Mai, Duminica Orbului. Dar dacă nu eram în stradă, mii, zeci de mii, suta de mii, mafia comunistă ar fi făcut de-atunci exact ce face USL acum. Dar am fost. Şi mafioţii au făcut pe ei, în loc să facă dictatura la loc. Am avut, totuşi, democraţie.

Pe atunci, noi eram trei băieţi care absolviseră Medicina. Ducu Hâncu, Andrei Iliescu, Bogdan Duţu. Ne-am zis Grupul D.A.B., iniţialele prenumelor. Din anii ’80, dădeam spectacole la clubul IMF, la Farmacie, în spatele Sălii Dalles, deep underground. Aveam, însă, şi 500 de oameni la spectacole. Am fost ameninţaţi cu exmatricularea, cu arestarea, cu toate alea. După Revoluţie, n-am putut să stăm deoparte.

Ne-am apucat iar, tot underground. Ne chemau studenţii, fiindcă nimeni nu făcea umor politic atît de bun şi-atît de dur. Foarte elegant, dar dur. Mesaj clar:  Jos Iliescu, Jos comunismul. Cu multă muzică. Paţurcă a venit la noi. Să dăm spectacole împreună. Noi cu D.A.B, el cu trupa. Apoi, într-o duminică, “Paţu” şi Vali ne-au chemat la Preoteasa, la o cafea cu nişte oameni. Ei, mari artişti, noi, nişte bieţi băieţi talentaţi.  Sterian a vorbit foarte calm, foarte lucid. Spectacole împreună. Rezistenţă pe scenă. Piaţa Universităţii n-a murit. Să le-o aducem şi celor care n-au fost acolo, care n-au înţeles. Şi am început. Cu Mihai Cîrciog de la Express, cu Alianţa Civică, în facultăţi, pe unde se putea. Şi s-a putut. Sala Palatului, de patru ori, Teatrul Naţional, Sala Radio.

Aşa, la un an de la alegerile din 20 mai, au fost peste 100.000 de oameni în Piaţa Revoluţiei, la spectacol. La un an de la mineriadă, două zile la rînd, Sala Palatului a fost ticsită, arhiplină. Şi tot aşa, cam săptămîna de săptamîna. Paţurcă, Sterian, şi noi, D.A.B, lîngă atîţia mari artişti. Care n-ar fi venit, dacă nu erau Cristi şi Vali. Mi-au dat lacrimile, văzînd că împărţim scenele cu Victor Rebengiuc, Adrian Pintea, Ştefan Bănică senior, Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Alexandru Andrieş, Călin Nemeş, Mircea Baniciu, Compact şi atîţia alţii. Apoi, Paţurcă şi textierul lui, Dr. Barbi, au scos Colinde din Sufletul Golanilor, cu MED-Quartet, grupul vocal din care făceau parte prietenii mei Bogan şi Andrei. Probabil aveţi discul în casă, pe undeva.

La alegerile din 1992, Ion Iliescu n-a mai cîştigat cu 87%. Prietenii şi familiile n-au mai votat cu el. În 1996, a pierdut alegerile. N-a îndrăznit să dea o lovitură de stat. Democraţia, strîmbă, şchioapă, natîngă, cum era ea, exista şi în România. E ferma mea convingere că fără Piaţa Universităţii plină în 1990, fără 100.000 de mii de oameni în Piaţa Revoluţiei în 1991, n-am fi avut-o. Iar dacă n-ar fi fost „Imnul Golanilor” şi „Doamne, vino, Doamne” şi celelalte cîntece ale lor, n-ar fi fost aşa. Cristian Paţurcă şi Valeriu Sterian au fost liantul, prin talentul şi prin vizibilitatea lor încăpăţînată, fără compromisuri, fără ezitări. Ei au ales să nu stea pe bară. Ei au ales să nu se teamă. Ei au ales să le pese şi să lupte, cu armele lor. Şi au ajutat mii, zeci de mii, sute de mii de oameni să se dezmeticească. Pînă au ajuns milioane şi milioane.

„Imnul Golanilor” şi „Doamne, vino Doamne” se aud şi în Piaţa Victoriei. Dar Cristi şi Vali nu mai sînt printre noi. Dacă ar mai fi, Piaţa ar fi plină. Iar mafia ar face iarăşi în pantaloni. Marii noştri artişti, însă, stau pe bară. Conştiinţa nu îi îndeamnă să vină printre noi. Să îi ajute şi pe alţii să se dezmeticească. Îşi văd de treburi, de concedii, de spectacole, de proiecte. Sigur, azi avem internet, facebook, bloguri. Dar marea diferenţă dintre Piaţa Universităţii de atunci şi Piaţa Victoriei de azi e că nu-i mai avem pe Cristi şi pe Vali. Nu mai avem marii artişti cu conştiinţă. Colegii lor, marii artişti de azi, au altele mai bune de făcut. Chiar aşa? Chiar nimeni? Chiar vă e teamă? Chiar nu vă pasă? Chiar nu vă e ruşine? Cristi şi Vali. Doamne, mi-e atît de dor de ei.

Despre eroi si morminte negasite: Raoul Wallemberg

Eroii sunt acele persoane care, distingând binele de rău, fac ceea ce este bine deşi această întreprindere este foarte greu de realizat faţă de condiţiile momentului. Ceea ce particularizează eroismul este dificultatea momentului şi durata acestuia – există eroi ai gestului şi eroi ai proiectelor. În limitele acestei ultime ipoteze voi discuta în rândurile de mai jos.

Cum apar eroii ? Se pot decela, cred, trei situaţii. Prima: există persoane pregătite, educate pentru a putea fi, dacă va fi cazul, (şi) eroi – cazul cel mai apropiat românilor: regele Carol I. A doua: există oameni obişnuiţi – în termenii timpului lor – a căror viaţă le este aruncată radical pe un cu totul alt drum de irumperea punctuală, zguduitoare, a semnului a ceea ce urmează să devină – cazul cel mai cunoscut: Saul din Tars care pe drumul spre Damasc, în urma unei intervenţii divine, devine Sfântul Pavel. A treia situaţie este tot a unor oameni obişnuiţi care, se pare, rămân tot obişnuiţi (şi foarte puţin cunoscuţi). Este cazul celui despre care vreau să vorbesc puţin: Raoul Wallenberg.

Între 9.10.2006 şi 26.11.2006 la Muzeul Ţăranului Român a fost deschisă expoziţia „Raoul Wallenberg – one man can make a difference”. Înainte de a vizita expoziţia nu cunoşteam nimic despre acest om, iar de ştiut despre el e că între iulie 1944 şi ianuarie 1945 el a reuşit să salveze în Budapesta viaţa a câteva zeci de mii de evrei. După mărturia lui Per Anger, unul din colaboratorii lui din această perioadă, ar fi vorba de 100.000 de persoane în total.

Raoul Wallenberg s-a născut la 4.08.1912 într-una dintre cele mai importante familii ale Suediei şi până la vârsta de 23 de ani urmează traseul educaţional imaginat pentru el de bunicul său, traseu care trebuia să-l transforme într-un bancher de succes. După 1935, convins că rigiditatea profesiei alese pentru el nu i se potriveşte, cautând o activitate mai neconstrângătoare, devine partenerul de afaceri al unui maghiar de origine semită (Koloman Lauer).

Până în 1944 viaţa lui Raoul Wallenberg se desfăşoară în jurul acestei afacerii sale, fără a înregistra – din ceea se cunoaşte din mărturiile existente despre el – în mod particular ceva din tulburările evenimentelor care se derulează în tot acest timp în Europa[1]. Totuşi acceptă imediat misiunea care i se oferă în Budapesta – participarea la acţiunile derulate de ceva vreme de misiunea diplomatică suedeză de salvare a cât mai multor evrei din capitala Ungariei[2].

Ajuns in Budapesta, Raoul Wallemberg se avântă, aşa cum rezultă din scrisorile adresate familiei, cu entuziasm în realizarea misiunii cu care venise, două fiind în principal modalităţile prin care a salvat viaţa a câteva mii de persoane, ambele imaginate de el, plecând de la statutul Suediei de stat neutru.

Prima – Raoul Wallemberg, cunoscând riguzitatea birocratică a germanilor din călătoriile sale de afaceri, a creat un „paşaport diplomatic suedez ”. Paşaportul (SCHUTZ – PASS) era un act fară nici o valoare juridică reală[3] care însă era vizual impresionant: a dispus ca paşapoartele să se tipărească în galben şi albastru, având în mijloc emblema Suediei, cele trei coroane plus semnăturile şi ştampilele necesare.

La M.Ţ.R., în expoziţie, pe o masă, liste cu zeci de nume de maghiari de etnie semită stăteau lângă o maşină de scris care scria în continuu numele altora, completând paşapoartele. Listele acestea au fost multe, iar numele trecute pe ele mii.

Modalităţile prin care aceste documente au ajuns să salveze viaţa unor oameni sunt însă departe putea fi sistematizate. Raoul Wallemberg linguşea, mituia, ameninţa, orice, până reuşea să-i elibereze pe cei cărora el le dăduse paşapoarte suedeze. Există mărturii despre cum, în disperare de cauză, Raoul Wallemberg, în perioada „marşurilor morţii” ale lui Adolf Eichman, alerga printre evreii care mergeau pe jos pe un traseu de 200 km în plină iarnă împărţind paşapoarte, hrană şi medicamente[4]. Altă dată a fost văzut urcând pe trenurile de marfă care transportau evreii spre lagărele de exterminare, alergând de-a lungul lor şi îndesând teancuri de paşapoarte în vagoane după care striga „Sunt protejaţii mei !Au Schutzpass-uri !Eliberaţi-i imediat !” [5].O altă poveste este cea a lui Erwin K. Koranyi. Acesta povesteşte cum sora sa, pentru că a ieşit cu un minut înainte de ora 11,00 (evreii puteau ieşi din casă doar două zile pe săptămână, de la 11,00 până la 01,00) a fost arestată şi trimisă într-un lagăr de unde plecau trenurile către Auschiwtz.  Erwin K. Koranyi a apelat la Raoul Wallemberg, faimos deja la acea dată printre evreii din Budapesta pentru acţiunile sale, iar acesta a reuşit cu ajutorul paşapoartele sale să-i salveze sora. Paşapoarte au fost emise pentru întreaga familie Koranyi [6].

A doua metodă folosită de Raoul Wallemberg a fost aceea a aşa numitelor „case pentru suedezi” – nimic mai mult decât nişte clădiri pe care Raoul wallemberg arbora un drapel al Suediei. Şi in cazul acestei metode tot un simbol a reuşit să-i ţină pe soldaţii nazişti şi pe membrii „Crucea cu săgeţi” (organizaţie nazistă maghiară) afară, protejându-i pe cei aproape 15.000 de evrei care s-au adapostit în cele aproximativ 30 astfel de case.

Acţiunile lui Raoul Wallemberg au luat sfârşit în ianuarie 1945 când Budapesta a fost ocupată de Armata Roşie. Soldaţii ruşi l-au reţinut pe Raoul Wallemberg şi de atunci acesta a dispărut, nimic sigur nemaiştiindu-se despre el şi moartea sa.

Aceasta este, pe scurt, povestea lui Raoul Wallemberg.

Două chestiuni, asupra cărora poate fiecare ar trebui să caute a se pronunţa, mă frământă.

Ce îi transformă pe aceşti oameni, eroii ultimei situaţii? În faţa încercării de a explica excepţionalul prin excepţional, ei rămân inexplicabili (sau, în orice caz, insondabili – nimic din viaţa  lor anterioară nu poate explica aşa ceva). Şi atunci cum…?* Ce declanşează acest proces? Ce se află în ei care, atins într-un anumit fel, le dă o forţă neobişnuită.

A doua întrebarea a mea e cum de este cu putinţă ca aceşti oameni să rămână anonimi?**

* explicaţia cea mai „periculoasă” pentru linştea conştiinţei omului obişnuit ar fi că e vorba de oameni obişnuiţi , că fiecare din noi ar putea fi excepţional la un moment dat- ori la atât de puţini eroi „obişnuiţi”…

** dacă ar fi valabilă explicaţia că sunt oameni obişnuiţi, atunci nimic mai normal decât a rămâne anonim.


[1]Raoul Wallemberg-one man can make a difference, ed. JUDISCA MUSEUM, STOCKOLM, 2003, Paul A. Levine, p.37- 42 ;

[2] Jan Larsson, Portrete suedeze, Raoul Wallemberg – broşură editată pentru expoziţia M.Ţ.R. ;

[3] Jan Larsson, ed. ciată ;

[4] Jan Larsson, ed citată ;

[5] Raoul Wallemberg – one man…,ed. citata, Tomas Bohm, p. 20/ povesteşte Sandor Ardai, şoferul său în acel moment ;

[6] http://www.raoulwallenberg.net/?en/wallenberg/testimonie/3405.htm

Mai multe mărturii pot fi citite aici: http://www.raoulwallenberg.net/?en/wallenberg/testimonie/

Anatomia mitului unui asasin: Che Guevara

În urmă cu câțiva ani, pe vremea când era condus de Victor Ponta, Tineretul Social Democrat și-a ales o mascotă criminală: Che Guevara. Ponta și-a asumat public modelul. După alegerea lui Ponta ca lider al PSD, Mazăre i-a dedicat șlagărul “Comandante Che Guevara”. Din precara cultură politică a noii generații pesediste lipsesc date esențiale: după victoria revoluției cubaneze în 1959, mercenarul argentinian Che Guevara a fost numit comandatul închisorii “La Cabaña” din Havana. Timp de șase luni, între 2 ianuarie și 12 iunie 1959, în acest infern penitenciar amenajat în incinta fortăreței spaniole “San Carlos de la Cabaña”, de pe partea de răsărit a intrării în portul Havana, au fost executați fără judecată, pe puțin 156 de prizonieri, majoritatea politici, la ordinul lui Che Guevara. Dr. Douglas Young, profesor de științe politice și istorie la Colegiul Gainesville din Georgia, SUA, a publicat în urmă cu un an un eseu intitulat “The Real Che Guevara”, care contabilizează toate victimele certe ale lui Guevara, executate prin împușcare între 1957-1959 (www.therealcuba.com/MurderedbyChe.htm). Ar fi vorba, în total, de 180 de victime, printre care colonelul Cornelio Rojas (vezi filmul execuției)