Există o dezbatere recurentă privind coeziunea socială înainte şi după decembrie 1989. Dar se discută mult mai puţin despre prăpastia existentă între cei care ne-au condus în perioada comunistă şi cei care au făcut-o după, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Poate din cauza evidenţei că, antedecembrist, cei care se aflau la conducere nu aveau nici o legătură cu noi, în ciuda uneia dintre cele mai mari mistificări la care am asistat, cum că socialismul are în centrul preocupărilor omul. Ba, greşesc, de anumiţi oameni, deloc puţini, s-a ocupat în mod deosebit. Ca să nu mai vadă lumina zilei din celulele închisorilor sau din mormînt. Cu restul, marea majoritate, a fost mai simplu. Nu a trebuit decît să se asigure că stăm cuminţi în colivia numită RSR şi că nu răspundem neîntrebaţi. Şi, în fond, ne-au dat case şi locuri de muncă, ce ne mai trebuia mîncare, căldură, săpun, apă caldă, detergent, hîrtie igienică? Prea am fost şi noi pretenţioşi… Ba mai tînjeam şi la zborul păsărilor călătoare, şi la ciripitul lor nestingherit, şi la faptul că nu le impunea nimeni un număr anume de ouă în cuibar. Dar, în fine, tineri sau vîrstnici, ştiţi povestea aşa că trec mai departe, la ce mă interesează acum.
Şi anume: cît de mult i-aţi simţit receptivi la voi, la nevoile voastre, pe cei care au condus România după ’89? Cît consideraţi că au ţinut/ţin cont de voi atît timp cît au fost/sînt la putere? Care dintre dorinţele şi aspiraţiile voastre au fost satisfăcute? Vi s-a dat, realmente, posibilitatea să fiţi ceea ce doreaţi, aici şi nu în alte părţi?
Eu consider că, imediat postdecembrist, conexiunea conducători- popor a fost cea mai mare capcană în care am fost atraşi. Şi prinşi. Aparenta doar, dar mult clamata grijă pentru noi nu a fost decît scena pe care s-a desfăşurat o piesă de valoare artistică îndoielnică şi de utilitate publică mult prea mică. Scenariul era oricum făcut dinainte, distribuţia se cunoştea, de asemenea, iar publicului avid de spectacol, dar încă docil şi necunoscător al adevăratelor valori, i s-a prezentat un spectacol prost dar cu decoruri care să-i ia ochii. Şi costume noi, da, începînd cu celebrul pulover roşu. Captivaţi de sclipiciul spectacolului, încîntaţi că putem da replică actorilor, mulţumiţi cu trataţia din antract, am cam scăpat din vedere ce se întîmplă în culise. Acolo, fără machiaj şi partitură, feriţi de ochii noştri, ei puseseră stăpînire pe teatru. Şi-l împărţeau. Între ei. Cînd noi plecam acasă, cît de cît mulţumiţi de reprezentaţie şi convinşi că aceiaşi sau alţii, din noul val de aspiranţi la celebritate, vor fi capabili să ne ofere mai mult, ei îşi umpleau sacii şi-i scoteau pe şest, încărcîndu-i în căruţe. Cu destinaţii mai mult sau mai puţin, ori deloc cunoscute nouă.
A, uitam. Aveau şi sufleur.
Treptat, aflînd noi că există şi un alt mod de relaţionare cu publicul şi sătui de aceleaşi figuri, am părăsit sala. Nu mai zic că şi plătisem toată distracţia şi nu numai în bani. Ne-a costat ani buni din viaţă.
Cînd sala a răsunat de ovaţii, în 1996, reuşisem, pentru prima dată, să vedem pe scenă actorii pe care noi îi dorisem. Montare modernă pe structură de teatru clasic, repertoriu schimbat, retorică austeră, decor minimalist cu icoană pe perete. Satisfacţie, emoţie, empatie. Tradiţional şi nou, într-o cuceritoare speranţă a drumului regăsit. Ceva bîlbe, e drept, peste care am trecut cu îngăduinţa şi răbdarea acordate debutanţilor. Pînă cînd personajul principal s-a împiedicat în căblăraia decorului. Grozăvia şi penibilul căderii, refuzul de a mai urca pe scenă, rezumate intr-un singur cuvînt: amatorism.
Şi pentru că nu am acceptat să asistăm la prestaţiile unui bufon, cu zîmbetul stins în lacrimă, ne-am întors, de nevoie, la kitsch-ul de dinainte. Nu a fost credibil, nu a fost flexibil, doar expresiv prin aducerea în prim plan a primadonei. Care a acaparat scena cu manierisme, strălucire ostentativă şi epidemică, umor strepezit, replici arogante şi mult roz. Regizor şi actor principal, acelaşi îmbătrînit speculant şcolit la teatrul de marionete. Constant cu sine însuşi, rostogolind aceleaşi pietre, prelucrînd lemnul conform singurei metode cunoscute, a creat un microunivers al lor şi a lăsat sala în beznă. Patru ani.
Şi a venit Băsescu. Vocaţie, hotărîre, charismă. Interactivitate reală, deschidere către alte spaţii, fermitate, cunoaştere. Coregrafie, ritm alert, consacrare rapidă. Umor, uneori grosolănie, personaje noi, feminine, pahare, ţigări, sentimente, boală. Viaţă. Cel mai important, speranţă. „Să trăiţi bine!” a fost seducător, dar ca orice altceva din categorie, perceput nuanţat. Tocmai de aceea a şi prins atît de repede şi pe atît de mulţi. Autentic ca figură centrală, sprijinit de o distribuţie nouă şi cu o altă viziune a mişcării scenice, dar nesusţinut de figuraţie. Personaj colectiv, aceasta din urmă se poticneşte la fiecare pas nou pe care trebuie să-l execute. Cade şi, ori dă înapoi, ori se ridică destul de confuz, neştiind încotro să o mai apuce. Doar încăpăţînarea unora amînă ultimul act. Băsescu priveşte constant către sală, sala urmăreşte întreaga scenă. Treptat, figuraţia monopolizează spaţiul şi bruiază dialogul el-noi pînă la a nu ne mai putea auzi. Galeria huiduie din ce în ce mai tare, îşi vrea proprii actori în rolurile principale. Dezamăgire, senzaţie de neputinţă, resemnare. Resemnare? Aparent, doar. În ciuda vacarmului, frînturi de comunicare se fac auzite. Sala e pierdută majoritar, dar cortina nu cade. Pentru că, după pasul făcut înapoi, la presiunea degringoladei generale, urmează o revenire în forţă.
Un alt guvern, un alt partid, o mişcare civică? Orice e posibil. E o spectaculoasă şi mult aşteptată aruncare în faţă a ultimelor resurse. Şi o ultimă şanşă ca noi să contăm pentru ei.
