Post Category → Video

Despre ACD, noul nucleu de dreapta

Interviu cu Zoe Petre în România Liberă. (Printr-o tehnică specială, am reușit să intervin cu păreri pertinente în acest interviu, după publicare.)

Reporter: Criticii din interiorul PNL, cei care s-au opus acestei alianţe cu Partidul Conservator, îi reproşează lui Crin Antonescu faptul că această prietenie cu partidul lui Dan Voiculescu încalcă întrucâtva „principiul lustraţiei”, aplicat cu destulă hotărâre până acum de liberali.
Zoe Petre: Este vorba doar de lustraţia din interiorul partidului.
Măritul Dictator: Tolerăm doar dictatura din interiorul partidului.

Reporter: Alianţa cu Partidul Conservator este totuşi altfel percepută, inclusiv de cei care o critică din interior.
Zoe Petre: Şi alianţa cu PD a fost criticată, chiar Crin Antonescu a fost împotrivă.
Măritul Dictator: Acum înțeleg și de ce.

Reporter: Această primă alianţă pe care o face PNL este mai ales în favoarea lui Crin Antonescu?
Zoe Petre: Nu ştiu dacă este mai ales în avantajul lui. Obiectivul pe care l-a enunţat Crin Antonescu destul de clar este acela de a pune capăt cezarismului numit Băsescu. După aceea mai vedem.
Măritul Dictator: Viitorul  președinte al României se va numi Vladimir Ilici Crinin.

Reporter: Această primă alianţă pe care o face PNL este mai ales în favoarea lui Crin Antonescu?
Zoe Petre: Nu ştiu dacă este mai ales în avantajul lui. Obiectivul pe care l-a enunţat Crin Antonescu destul de clar este acela de a pune capăt cezarismului numit Băsescu. După aceea mai vedem.
Măritul Dictator: Obiectivul pe care l-a enunţat Silviu Brucan destul de clar s-a îndeplinit. Un partid istoric, PNL-ul, a reuşit să bată palma cu conturile lui Ceauşescu, creînd, astfel, Alianța Conturilor Din…

Real Madrid

Să facem următorul exerciţiu. Să zicem că de ani de zile Real Madrid pierde campionate şi cupe în faţa eternei rivale, CF Barcelona, atît în Spania, cît şi în Europa, că se zbate la mijlocul clasamentului în timp ce Barcelona domină întreaga Europă iar suporterii înfocaţi sînt nevoiţi să trăiească săptămînă de săptămînă umilinţa succesului rivalei şi eşecului echipei iubite.

Preşedintele clubului susţine că Realul nu mai face faţă Barcelonei nici organizaţional, nici financiar şi că va reuşi să oprească seria neagră a invincibilităţii duşmanului de moarte doar dacă fuzionează cu Teneriffe şi Atletico Madrid. O asemenea fuziune înseamnă şi schimbarea culorilor clubului, şi a denumirii, urmînd ca noua echipă care va înfrunta Barcelona să se numească Deportivo de Madrid şi să joace pe Vicente Calderon, stadionul concitadinei Atletico. Suporterilor li se dă de înţeles  că o asemenea fuziune este doar o soluţie temporară, existînd posibilitatea ca într-un viitor neprecizat echipa să revină la denumirea şi culorile tradiţionale.

Cum credeţi că vor reacţiona suporterii înrăiţi ai Realului, membrii galeriei, cei care urăsc de moarte rivala din capitala Cataluniei, cei care trăiesc şi respiră pentru această rivalitate, cei care trăiesc şi respiră pentru rezultatele, pentru punctele, cupele şi poziţiile în clasament ale Realului, cei pentru care Realul e casă şi masă? Ce credeţi că aleg între a vedea Realul învins şi a vedea Barcelona învinsă?

Cum credeţi că vor reacţiona fanii italieni, japonezi, saudiţi, români, britanici sau de aiurea ai Realului, cei pentru care Real Madrid e Real Madrid, e celebrul echipament alb, e coroana regală din blazon, e stadionul Santiago Bernabeu, e legendara echipă a lui Puskas, Di Stefano, Butragueno, Raul sau Zidane, cei pentru care Real Madrid se confundă cu însăşi istoria fotbalului sau, mai bine zis, cu mitologia fotbalului? Cum vor reacţiona aceştia cînd va trebui, din motive pragmatice care ţin de rivalitatea din clasament între Real şi Barcelona, să-şi plătească abonamentul TV ca să urmărească pe Deportivo de Madrid, jucînd pe Vicente Calderon, în echipament roşu-albastru?

Ulise şi sirenele. Centura de castitate

Centura de castitate era un obiect metalic care se folosea chiar din Evul Mediu la femei sau bărbaţi pentru a preveni infidelităţile sau, în cazul femeilor, mai vulnerabile, pentru a preveni riscul violului. Credeţi că e vreo legătură între centura de castitate şi viitoarea alianţă PSD-ACD? Probabil că nu vedeţi nici o legătură.

Vă amintiţi probabil mitul cu Ulise si sirenele. Ulise se leagă de catarg, îşi pune ceară în urechi şi aruncă săbiile mateloţilor în mare pentru ca aceştia să nu taie legăturile. Face acest lucru pentru a nu auzi cântecul unor misterioase sirene, care l-ar fi distras pe Ulise şi ar fi izbit corabia de nişte stânci uriaşe. Bănuiesc că nici acest mit nu vă duce cu gândul la alianţa între Ponta-Antonescu şi Voiculescu.

Dacă urmăriţi cu atenţie argumentele mele o sa vedeţi legătura.

O bună întrebare ar fi de ce se fac alianţele în politică? Este raţional sau nu ca partidele politice să facă alianţe pre-electorale?

O alianţă politică pre-electorală presupune, de fapt, o înţelegere între două sau mai multe formaţiuni care de obicei vizează:

  • un program care să armonizeze principiile şi valorile acelor formaţiuni politice (corespunzătoare doctrinelor)
  • o schemă de distribuire a beneficiilor asociate unei potenţiale majorităţi parlamentare (mandate eligibile, funcţii în stat, domenii de influenţă, etc.)

În general se crede că partidele politice recurg la alianţe pre-electorale atunci când speră să câştige mai mult împreună decât separat.

Aşa s-a format alianţa D.A. în 2003. Două partide, PNL şi PD cotate în alegerile din 2000 cu scoruri apropiate de aproximativ 7-8%, şi în sondaje cu scoruri de 13%, respectiv 8%. Succesul electoral al unei alianţe poate fi judecat din perspectiva acestui obiectiv: au luat cele două partide mai mult decât ar fi luat separat? Alianţa D.A. a fost un succes electoral pentru că obţinut cu aproape 30% mai mult decât ar fi luat cele două partide separat.

Dacă o alianţă electorală se construieşte ca o contrapondere la un partid dominant (aşa cum a fost PSD între 2001-2004) atunci ea este de două ori raţională: 1. Se polarizează bătălia politică şi cresc şansele opozantului de a surclasa partidul dominant şi 2. Se minimizează riscul jocului la două capete ale partidelor fărămiţate din opoziţie (partidul dominant va fi întotdeauna tentat să încurajeze dezertările, mai ales atunci când nu poate face singur majoritatea).

Alianţa D.A. a avut costuri minime şi după celelalte două criterii de constituire: programul politic şi împărţirea funcţiilor. Iată de ce. Toate studiile arătau că electoratul PD era foarte apropiat din punct de vedere socio-demografic de cel al PNL, chiar dacă un partid se proclama de stânga, iar celălalt de dreapta. Aşadar, o aglutinare nu ar fi ostilizat anumite categorii dispuse să dezerteze. Din cauză că cele două partide aveau un număr relativ mic de militanţi, distribuţia resurselor de putere în caz de victorie nu ridica problema clasică de „a lăsa pe cineva pe dinafară”. Dimpotrivă, Alianţa D.A. după câştigarea alegerilor avea nevoie de resurse umane pentru a umple poziţiile de guvernare.

Să analizăm după aceleaşi standarde alianţa în curs de formare între PSD-PNL şi PC sau mai curând între PSD şi ACD (PNL+PC).

Prima observaţie, şi cea mai evidentă, de altfel, este ce caută un partid care are 1-2% în sondaje alături de două partide care au peste 20%. Pentru a răspunde la această întrebare nu trebuie să ne străduim să căutăm prea multe explicaţii. Este vorba despre resursele mediatice şi financiare pe care PC le pune la dispoziţie. Deci e raţional să ai un partid care nu contează din punct de vedere electoral, doar pentru infrastructura din spatele lui. Mă întreb totuşi dacă nu cumva alte posturi de televiziune nu vor fi interesate să preia „celălalt public”, ostil actualei alianţe, şi atunci se va produce o polarizare pe piaţa media care în acest moment nu există (acum raportul de forţe este disproporţionat în favoarea opoziţiei).

O a doua observaţie nu mai primeşte un răspuns la fel de raţional. De ce două partide care în sondaje însumează peste 50% se aliază împotriva unui partid aflat la putere care în sondaje are între 15-18%? Un posibil răspuns este că, de fapt, alianţa este o construcţie de imagine menită să dezmembreze actuala majoritate, şi aşa fragilă, înainte de 2012. Cu alte cuvinte dezertările din tabăra puterii vor fi mai probabile la sfârşit de 2011 sau început de 2012 dacă se va constitui o forţă dominantă în opoziţie, care să pară implacabilă şi care să poată „tranzacţiona viitorul” unor parlamentari PDL sau UNPR sau UDMR în ansamblu.  Astfel, o asemenea alianţă ar avea şi o majoritate actuală, nu doar viitoare şi ar prelua pârghiile puterii înainte de alegerile din 2012.

Am o obiecţie la acest răspuns şi ea se leagă de o a treia observaţie pe care vreau să o fac. Spre deosebire de Alianţa D.A. care putea să promită mult celor puţini, şi mă refer la militanţi, sponsori, etc., actuala alianţă este în situaţia de a propune puţini celor mulţi. Pentru că plăcinta puterii este aceeaşi. Una e când şi-o împart două partide de 10-12% (cum erau PNL şi PD în 2003), alta e când o împart trei partide (atenţie! la benificii PC revendică aproximativ 7%) care însumează peste 50%. Aşadar multe guri de hrănit, foarte probabil vor apare conflicte şi dezertări (de ce el şi nu eu). Din acest punct de vedere costurile alianţei PSD-ACD sunt mult mai mari decât costurile Alianţei D.A., pierderile de militanţi fiind foarte probabile.

Şi mă întorc acum la răspunsul de la punctul doi. Cum ar putea să convingă o alianţă cu multe guri de hrănit şi conflicte interne inerente alţi parlamentari sau chiar un partid întreg (UDMR) să intre într-o bucătărie în care e o harabură de nedescris şi în care rişti să primeşti o furculiţă în ochi înainte de a înfige propria furculiţă în plăcintă. Mai ales că trădătorii, sau ultimii veniţi, sunt trataţi tot timpul ca nişte slujnice.

O patra observaţie se referă evident la diferenţele doctrinare auto-proclamate între cele două partide care se reflectă în primul rând în diferenţele de structură demografică ale bazinelor de votanţi. Nu voi insista prea mult asupra acestui aspect evident. Mă voi limita să spun din nou că o asemenea alianţă va avea costuri mai mari decât alianţa D.A. pentru că, previzibil unii votanţi ai PSD sau PNL vor denunţa această construcţie.

Aşadar construcţia nu pare raţională din multe puncte de vedere. Se opune unui inamic fragil, are costuri mari de împărţire a resurselor, are costuri mari de armonizare a programului politic, polarizează o piaţă media favorabilă opoziţiei şi nu poate tranzacţiona viitorul decât pentru naivi. Eu aş estima că va lua un scor agregat de maxim 40%, ceea ce e evident nu poate fi numit un succes electoral după criteriul enunţat mai sus.

Şi totuşi alianţa are un element raţional. Ceea ce unii filolosfi numeau iraţionalitatea ca strategie raţională.

În 2004 PSD bătuse palma între tururi cu UDMR şi PC asigurându-şi majoritatea. După al doilea tur de scrutin când preşedintele, ales din tabăra celalaltă, urma să nominalizeze premierul, UDMR şi PC au sărit în barca Alianţei D.A. De ce? De frica anticipatelor.

În 2008 PSD şi PNL se înţeleseseră să formeze majoritatea cu câteva zile înainte de alegeri. La câteva zile după alegeri PSD bătea deja palma cu PDL pentru a guverna împreună. De ce? De teama anticipatelor.

În 2009 Alianţa pro-Johanis era gata să propună un alt cabinet. După ce preşedintele, din tabăra adversă, a fost reconfirmat în funcţie UDMR a venit alături de PDL la guvernare. De ce? De teama anticipatelor.

Ce avem comun în toate aceste situaţii. Eu văd trei puncte comune:

  • Niciodată nu a existat o alianţă formalizată şi pre-negociată a celor care se visau la guvernare.
  • Preşedintele era din tabăra cealaltă şi avea prerogativa nominalizării candidatului la funcţia de prim-ministru.
  • Teama de anticipate.

Alianţa PSD-ACD trebuie să învingă cele trei obstacole şi, de fapt, cel mai important, tentaţia trădării. Alianţa PSD-ACD este o centură de castitate pentru cele două partide importante, PSD şi PNL. Dacă oricare ar dezerta, orice altă construcţie majoritară ar fi posibilă. Crin Antonescu şi Victor Ponta se leagă de catarg, îşi pun dopuri de ceară în urechi, şi confiscă orice obiect tăios al colegilor de partid, Năstase, Vosganian, Fenechiu pentru ca aceştia să nu cedeze şi să taie frânghiile în cazul în care cei doi lideri i-ar ruga să o facă.

Românilor li se propune deci o construcţie deloc naturală din punct de vedere politic, dar menită să înfrâneze un instinct natural al politicianului: de a veni cât mai repede la guvernare. Ambalată frumos în cuvinte precum „anti-dictatură”, „prosperitate”, „viitor luminos”, alianţa este doar puţină bormură pusă în ceai pentru a linişti instinctele omeneşti.

Nu vreau să fiu răutăcios, dar un străbunic mi-a spus că mitul cu Ulise şi sirenele are o versiune mult mai cinică. După ce Ulise s-a legat de catarg, şi-a pus ceară în urechi, a aruncat în mare săbiile mateloţilor, pregătit să înfrunte cântecul amăgitor al sirenelor, a văzut dintr-odată, trecând pe lângă, o altă corabie cu mateloţi veseli care îşi făceau de cap cu nişte sirene. Vă puteţi imagina figura lui Ulise?

Felix şi-a tras 100 de intelectuali

Pînă la această oră, cu excepţia lui Andrei Marga, niciunul dintre cei 100 nu a avut vreo reacţie la Alianţa dintre PNL şi Dan Voiculescu (Relu Fenechiu zice că ei s-au aliat cu PC-ul, nu cu Voiculescu, dar uită că PC nu este partid, e doar firma de reprezentare politică a lui Felix, firmă în adevăratul sens al cuvîntului, cu manager angajat, cu salariaţi, cu tot ce-i trebuie). Reacţiile lui Marga, halucinante (altă rimă n-am găsit),  le puteţi citi aici: „Dialogurile lui Andrei Marga”

Iată mai jos lista cu cei 100 intelectuali care l-au susţinut pe Crin Antonescu la alegerile prezidenţiale din 2009:

conf. dr. Emilian Alexandrescu, de la Universitatea din Bucuresti;
conf. dr. Doru Anastasiu, decanul Facultatii de Medicina Generala, Universitatea “Victor Babes“, Timisoara,
prof. dr. Nicolae Anastasiu, membru corespondent al Academiei Romane, presedintele Societatii Geologice a Romaniei (2000-2006)
Prof. dr. Anton Anton, prorector al Universitatii Tehnice de Constructii, presedintele Autoritatii Nationale de Cercetare stiintifica (2005 – 2008),
prof. dr. Alexandru Avram, de la Universitatea Le Mans, Franta, Constantin Avramescu, de la Fundatia pentru Societate Civila,
prof. dr. Alexandru Barnea, decanul Facultatii de Istorie (1996-2004), Universitatea din Bucuresti,
prof. dr. Rodica Baranescu, vicepresedinte al Asociatiei Inginerilor in Constructii de Masini, SUA,
Ducu Bertzi, cantautor,
Radu Boroianu, regizor, ambasador in Elvetia (1997-2001),
dr. Tudor Berza, de la Institutul de Geologie al Romaniei, director executiv al Fundatiei Romane pentru Democratie (1997-2000),
prof. dr. Lucian Boia, de la Universitatea din Bucuresti, prof. dr. Monica Bottez, de la Universitatea din Bucuresti, prof. dr. Paul Botez, de la Universitatea de Medicina si Farmacie “G.T. Popa”, Iasi,
prof. dr. Ion Bruckner, decanul Facultatii de Medicina, U.M.F. “Carol Davila” (1990-1992),
dr. George Calalb, presedintele Conventiei Medicilor Democrati din Romania (1994-2006),

Anca Calangiu, traducator, membru Uniunea Scriitorilor,

Gabriela Carp, critic de arta, membru fondator Fundatia Academia Civica si reprezentant al “Aliantei Civice” la Munchen, membru fondator si fost vicepresedinte “Alianta Civica”, München,
Mircea Carp, jurnalist, director Vocea Americii si Europa Libera,
conf. dr. Matei Cazacu, cercetator la Centre National de la Recherche Scientifique Paris, membru al miscarii Goma si al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului din 1977,
dr. Marcel Cazacu, director stiintific al Institutului de Cercetari Viticole al Academiei Romane Valea Calugareasca (1997-2007),
prof. dr. Stefan Caltia, pictor, profesor la Universitatea Nationala de Arte Bucuresti,
Daniela Crasnaru, scriitoare, director de programe Academia di Romania din Roma (2001 – mai 2009),
dr. c.p. I Constantin Craciun, sef Departament Institutul National Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie si Protectia Mediului,
Radu Calin Cristea, scriitor, jurnalist Europa libera (1990-2003),
prof. dr. ing. Mihail Chircor, de la Universitatea “Ovidius” Constanta,
Alexandru Cistelecan, critic literar,

Eleonora Cofas, director la Muzeul Cotroceni (1997 – 2000),
Aferaritei Constantin, copresedinte Consiliul Moral al Revolutiei,
prof. dr. Petre Constantin (dr. Barbi), Academia de stiinte Economice, autor al Imnului Golanilor in Piata Universitatii, ambasador (1997-2000),
prof. dr. Mugura Constantinescu, de la Facultatea de Litere si stiinte ale Comunicarii, Universitatea “stefan cel Mare” Suceava,
prof. dr. Sorin Dimitriu, presedintele Consiliului de Administratie al Institutului National de Cercetari Aerospatiale,
Mircea Diaconu, directorul Teatrului Nottara Bucuresti,
Gabriel Dimisianu, scriitor, director adjunct “Romania literara”,
Georgeta Dimisianu, editor, redactor-sef al revistei “Istorie a civilizatiei”,
dr. Neagu Djuvara, istoric si diplomat,
prof. dr. Octavian Duliu, presedintele Solidaritatii Universitare, Facultatea de Fizica, Universitatea din Bucuresti,
Adrian Dumitrescu, presedinte Fundatia Romana pentru Cooperare Europeana,
Caius Dobrescu, scriitor,
Catrinel Dumitrescu, actrita Teatrul Nottara Bucuresti,
Smaranda Enache, copresedinte Liga Pro Europa, ambasador in Finlanda si Estonia (1998-2001), membru fondator Alianta Civica,
dr. Georgeta Filitti, cercetator stiintific,
prof. dr. Lucian Gavrila, presedintele Asociatiei Geneticienilor din Romania,
Ion Gatlan, presedintele Forumului Antitotalitar Crestin al Luptei Anticomuniste, parintele primului tanar ucis in Revolutie,
Mihai Gheorghiu, vicepresedintele Ligii Studentilor, Universitatea din Bucuresti (1990), organizator al manifestatiei din Piata Universitatii,
Prof. dr. Mihaela Grancea, sef de catedra, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, Gen. divizie veteran Constantin Emil Gradinescu, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu,
Manuela Golescu, presedinta Fundatiei Golescu,
prof. dr. Dan Grigore, pianist, Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti,
Emil Hossu, actor Teatrul Nottara Bucuresti,
Valentin Hurduc, creatorul ziarului anticeausist “Luneta”, incendiatorul statuii lui Lenin,
prof. dr. Sorin Ilfoveanu, pictor, rectorul Universitatii Nationale de Arte Bucuresti (2000-2005),
prof. dr. Alexandru Ionescu, presedinte Ecomondia, membru al Academiilor de stiinte din Illinois si New York,
prof. dr. Adrian Iorgulescu, presedintele Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania (UCMR – ADA),
Filip-Lucian Iorga, vicepresedinte al Fundatiei Culturale Erbiceanu,
conf. dr. Marinel Kovacs, Universitatea de Nord Baia-Mare,
Cornel Leu, scriitor, presedinte Miscarea pentru Progresul Statului Romanesc,
dr. Aurora Liiceanu, psiholog,
conf. dr. Ecaterina Lung, prodecan al Facultatii de Istorie, Universitatea din Bucuresti,
Diana Lupescu, actrita Teatrul Nottara Bucuresti,
Stefan Niculescu Maier, disident anticomunist (SUA),
prof. dr. Andrei Marga, rectorul Universitatii “Babes Bolyai”, Cluj,
prof. dr. Tudor Marian, Universitatea Bucuresti, presedintele Solidaritatii Universitare (1992-1998),
prof. dr. Dumitru Marin, etnolog, Vaslui,
Tudor Marascu, regizor,
conf. dr. Rodica Mihulecea, prodecan Facultatea de Litere si Arte, Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu,
prof. dr. Dumitru Mnerie, rectorul Universitatii “Ioan Slavici”, Timisoara,
prof. dr. Ioana Moisil, Facultatea “Herman Oberth”, Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu,
prof. dr. Alexandru Moisuc, rectorul Universitatii de stiinte Agricole si Medicina Veterinara a Banatului,
Alexandru Musina, scriitor,
prof. dr. Victor Neumann, Universitatea de Vest Timisoara,
dr. Marius Oprea, istoric, dr. Theodor Orasanu, membru fondator (1988) al Asociatiei Villages Roumaines-Suisse,
prof. dr. Calin Oros, prorector Universitatea Valahia, Targoviste,
acad. Ion Paun Otiman, secretar general al Academiei Romane,
prof. dr. Zoe Petre, Universitatea din Bucuresti,
Dan Petrescu, director British Petroleum,
prof. dr. ing. Virgil Petrescu, Universitatea Tehnica Bucuresti,
Dan Pita, regizor,
Anamaria Pop, traducator,
conf. dr. ing. Virgil Popescu, Universitatea din Craiova,
Antonie Popescu, avocat, Clubul Seniorilor Ligii Studentilor,
prof. dr. Alexandru Popovici, presedintele Fundatiei pentru Societatea Civila,
Radu Portocala, publicist anticomunist, Franta; membru fondator al Ligii pentru Drepturile Omului (Paris, 1984),
conf. dr. Florian Purghel, UMF, sef sectie Chirurgie Ortopedica-Traumatologie Spitalul Clinic de Urgenta “Dr. Bagdasar-Arseni”,
Dr. Lidia Purghel, cercetator stiintific la IFIN-HH, laureata a Premiului pentru Fizica “Horia Hulubei”,
prof. dr. ing. Dumitru Radauceanu, Facultatea de Mecanica, Universitatea Tehnica Iasi,
dr. Sorin Radulescu, vicepresedintele Agentiei Nationale Resurse Minerale,
prof. dr. Nicolae Robu, rectorul Universitatii Politehnice Timisoara, vicepresedinte al Consiliului National al Rectorilor,
Dorina Rusu, presedinta Fundatiei “Horia Rusu”,
prof. dr. Cornel Sigmirean, cancelarul Universitatii “Petru Maior” din Targu-Mures,
prof. dr. Marius Smigelschi, Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”,
Septimiu Stoica, avocat, presedintele Bursei de Valori Bucuresti 2006-2007,
Iolanda Stranescu-Costide, arhitect, presedinte al Asociatiei Culturale a Romanilor din Anglia (ACRA), fondator Ion Ratiu,
prof. dr. Radu Surdulescu, Universitatea din Bucuresti,
Alex. Stefanescu, scriitor, redactor-sef revista “Romania Literara”,
prof. dr. Nicolae Serban Tanasoca, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Romane,
prof. dr. Antoaneta Tanasescu, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti,
conf. dr. Marian Tiplic, seful catedrei Antica si Medie, Facultatea de Istorie, Sibiu,
Liviu Tofan, director la Institutul Roman de Istorie Recenta, fost director adjunct Radio Europa Libera,
prof. dr. Catalin Turliuc, Academia Romana, filiala Iasi,
prof. univ. Maria Nicoleta Turliuc, Universitatea “Al.I. Cuza”, Iasi,
prof. dr. Mihai Aristotel Ungureanu, prorector Universitatea Romano-Americana, secretar general al Agentiei Romane de Asigurare a Calitatii in invatamantul Superior (ARACIS),
Doina Uricariu, scriitoare, director al grupului editorial Universalia,
prof. dr. Dragos Vaida, Facultatea de Matematica, Universitatea din Bucuresti,
conf. dr. Varujan Vosganian, vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor,
prof. dr. Constantin Vlaicu, Facultatea de Electrotehnica, Universitatea Politehnica Bucuresti,
prof. dr. Laurentiu Vlad, Facultatea de stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti,
dr. Renate Weber, presedinta Fundatiei pentru o Societate Deschisa Romania (1998–2007),
Dinu Zamfirescu, presedintele Institutului National pentru Memoria Exilului Romanesc.

via Cristian Pătrăşconiu

Despre AMP, cu detaşare

În cele ce urmează, doresc să explic de ce scrierile recente ale Alinei Mungiu-Pippidi (AMP), în ciuda refereririlor prea numeroase la propria persoană şi a atacurilor nedrepte, trebuie nu numai citite cu atenţie dar şi acceptate ca puncte de vedere solid ancorate într-un proiect pozitiv pentru societatea românească. Voi argumenta uitându-mă în special la activitatea publicistică recentă a AMP şi mai puţin la succesele trecute, deşi instituţii ca Societatea Academică Română şi Coaliţia pentru un Parlament Curat dau măsura adevărată a spiritului de iniţiativă, anvergurii şi contribuţiei pozitive la societatea românească ale persoanei în cauză. Nu avem chiar atât de multe figuri croite pe acest tipar în viaţa noastră publică încât să ne permitem tratarea lejeră a celor câtorva care au reuşit să se formeze în ultimele două decenii.
Realizez că AMP este greu de apărat în primul rând pentru că nu-şi ia nici cele mai elementare măsuri de precauţie în opiniile sale care ţintesc persoane. Năvalnică şi definitivă în sentinţe, are pretenţia de a surprinde în numai câteva cuvinte fie personalitatea fie poziţia şi rolul în societate ale bietului obiect al caracterizării sale. Prea deseori AMP dă senzaţia că priveşte viaţa publică din România ca un entomolog o poiană cu gâze: îl interesează numai în măsura în care gâzele respective îi amintesc de pasiunea din tinereţe, la acest moment entomologul nostru fiind ceva mai specializat şi orientat spre alte tipuri de habitate, dar nici nu ezită să înfigă bolduri în câteva selectate în grabă pentru a face o demonstraţie de manual unor studenţi ceva mai eco şi mai reticenţi spre astfel de metode.

Indiferent însă cât ne-ar nemulţumi diversele judecăţi punctuale sau atitudinea superioară generală, sunt cel puţin două caracteristici ale discursului structurat de AMP care-l scot din zona umorală şi îngust-interesată caracteristică mai degrabă speciilor televisaurus mogulopoden şi opinionidae stipendiata: prima este felul în care îmbină remarci privitoare la nevoia de expertiză cu discuţia punctuală despre oameni, a doua provine chiar din ambiţia ei de a-şi arăta autonomia intelectuală şi de acţiune relative la mediul public din România.
Nevoia de expertiză, specializare şi cunoaştere la faţa locului apare constant în articolele AMP, fie uneori şi numai pentru a-şi aroga o poziţie superioară intr-o dezbatere curentă. Într-un articol mai vechi, afirma chiar că ea-şi instruieşte studenţii să urmeze principii pragmatice şi nu ideologice în iniţiativele lor. Ar fi o discuţie întreagă de purtat aici, nu e locul, însă nu putem să nu constatăm că genul ăsta de pragmatism a dus la proiecte cât se poate de concrete nu numai în trecut cât şi în prezent, cel mai recent fiind România curată. Nu e aici retorica goală atat de prezentă în discursurile similare din spaţiul public (de ex. Crin Antonescu cerând guvern condus de un tehnocrat dar cu vedetă principală în propriul partid Mihai Voicu). Şi caracterizările ei punctuale recente par în general ghidate de aceleaşi valori: contează competenţa probată în timp, expertiza de specialitate şi moralitatea. Nu este întotdeauna clar la AMP dacă există o ierarhie între aceste principii, şi nu sunt sigur dacă se poate într-adevăr face un clasament al virtuţilor, dar ea în general pare că priveşte favorabil competenţa probată. Probabil se ghidează şi ea după principiul euristic destul de răspândit în societatea românească, după care reuşita în meserie dă o şansă în plus unei persoane să evite dependenţa clientelară.

Apare destul de evident că una dintre ideile principale ce ghidează activitatea AMP în România este tranziţia de la elite de tip clientelar la elite de tip meritocratic. Ne putem supăra pe ea că spune o vorbă de bine despre Năstase şi Geoană în timp ce-i veştejeşte pe Funeriu şi Baconschi, dar trebuie să avem în vedere şi dinamica elitelor atunci când luăm în considerare aceste caracterizări. Năstase şi Geoană sunt în scădere (pe moment, poate, dar asta este dinamica) pe când Funeriu şi Baconschi sunt în ascensiune. Este foarte probabil ca amândoi să câştige locuri în conducerea PDL datorită funcţiilor executive deţinute. AMP este mai îngrijorată de cei aflaţi în ascensiune. Deocamdată cel puţin, nu am auzit-o spunând de bine de elitele în ascensiune din PSD şi PNL (Ponta, Antonescu). Nu spun că nu ar putea să o facă, ea priveşte interesul general de o manieră foarte pragmatică, dar abia atunci s-ar putea realiza o comparaţie cu ce spune despre Funeriu şi Baconschi. Şi în mediul cultural putem observa că operează după un criteriu similar, dar aici cred că discuţia este mai complicată şi poate trebuie abordată separat. Mi se pare că mai contează aici atât o conştientizare destul de acută a poziţiei femeii în societatea romanească cât şi mai multe istorii personale, unele în mod sigur necunoscute nouă.

Mai rămâne chestiunea virulenţei AMP. În principal, deranjează verdictele prea categorice (pregătire nulă pentru Funeriu, înapoi „imediat”, dacă n-ar fi corupt, pentru Năstase). Felul în care AMP tranşează orice chestiune este corect perceput drept contribuţia ei personală la dinamica elitelor. Nu se mulţumeşte să comenteze de pe margine ci propteşte umărul. În fond, câţi dintre noi nu facem exact acelaşi lucru, la nivelul nostru? Bleen în mod special ar trebui să fie încântat, pentru că observăm la lucru revolta autentică. Dincolo de asta, ce mi se pare cu adevărat de admirat în felul în care AMP îşi exprimă părerile este riscul asumat fără rezerve. A scris în favoarea sindicatelor exact acum când par cele mai retrograde entităţi cu putinţă, a scris în favoarea judecătorilor exact atunci când luau cele mai controversate decizii (blocarea scăderii pensiilor), a scris împotriva faimoasei scrisori de susţinere a lui Băsescu de către intelectuali (2007 parcă), a scris o piesă provocatoare la adresa creştinismului în anii ’90, a scris despre Noica găsind dovezi despre reeducarea sa în „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” (undeva în Românii după 1989. Istoria unei neînţelegeri). Esenţial pentru aceste luări de poziţie este că ele contraveneau opiniei majoritare din publicul căruia ea i se adresa la momentul respectiv. Îi place să nu ia lucrurile drept date, stabilite. Se plasează într-o dinamică a evenimentelor pe care încearcă permanent să le influenţeze şi îi place în mod deosebit să încalce tabuuri culturale şi sociale. Eu unul prefer să mă întreb de ce acţionează într-un fel sau altul, ce alt obstacol a mai descoperit, cum şi-a reevaluat propria poziţie prin prisma percepţiei publice că ar putea fi înregimentată în vreun fel. AMP, cu toate exagerările ei, de fapt importă în România modelul intelectualului clasic din Vest, permanent pus pe harţă, sensibil la viitorul societăţii şi aflat în căutarea ultimului scop nobil în slujba căruia să se implice.

Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă!

Problema cu revoltele e tocmai asta: știm de ce vrem să scăpăm, nu prea e clar ce vrem în loc. Vedem noi după aia, mai întîi să scăpăm de jug, bir, asuprire, foame, frig, sete etc. În fond, participanții la o revoltă nu au timp să negocieze o alternativă, treaba lor e alta, eliminarea sursei revoltei. În cele ce urmează am să arăt de ce revolta, în înțelesul ei comun acceptat, nu poate fi calea reformei politice în România. După cum nici soluția „înțeleaptă”, negociată, a compromisului cu orice chip, nu poate duce nicăieri. (legat de asta, am să las pentru alt articol neliniștea pe care mi-o inspiră determinarea lui Băsescu de a păstra unitatea PDL-ului cu orice preț și felul în care-i pune la punct din ce în ce mai vizibil și public pe „dizidenți”)

1. Trădători, nu adversari politici.

Politica e instituția în care grupuri de interese diferite își împart puterea potrivit unor reguli comun acceptate (sau impuse, în dictatură). Diagnoza situației în care se află România acum e mai simplă decât pare la prima vedere: Un grup reformist încearcă să schimbe regulile jocului, nu doar să profite de accesul la putere. Din perspectiva lui Iliescu, Ponta, Geoană și, mai nou, Antonescu, ceea ce fac Băsescu, Funeriu, Macovei, și compania nu face parte din regulile jocului politic, așa cum îl înțeleg primii. Ideea că politicul nu mai trebuie legat de accesul la resurse (principiu care unește atît pe plutocrații precum Patriciu cît și pe securiștii oportuniști precum Voiculescu) e percepută ca un atac sub centură, ca o lovitură nepermisă. Dacă vă amintiți problema bilețelului lui Tăriceanu, vă amintiți și nuanța importantă care răzbătea din tonul lui: „Dragă Traian” era făcut complice. De aici și reacția disproporționată care a condus la prima tentativă de suspendare: noi îți dăm acces la oala cu miere și tu vrei să ne-o iei toată? Pentru adversarii lui Băsescu, lucrurile se văd exact așa: Băsescu le bagă mîna în buzunar. (Așa se explică de ce negocierea cu acest grup nu e niciodată o opțiune)
Ceea ce conduce la prima absurditate a situației actuale: adevărații revoltați sînt ei. Poate că e comic sau tragic însă oamenii au dreptate: Puterea le bagă mîna în ceea ce ei cred că e propriul buzunar iar ei se revoltă violent. De aici vocabularul public delirant al lui Ponta – „moarte”, „sa-i terminam” etc – dar și ridicolul pozei cu Che. De aici solidaritățile neașteptate între oameni care nu au mai nimic în comun. În fond e vorba de revolta plutocraților, nu a celor flămânzi și desculți. Dar e revoltă. Iar dificultatea care rezultă nu e minoră: cum te revolți împotriva revoltaților?

2. Revolta ca atribut al stîngii.

Demersul reformator înseamnă pentru România de azi în primul rând ordine și simplificare acolo unde e haos, confuzie și limbaj de lemn. Dincolo de idei e vorba de legi mai bune. Ori e greu de văzut felul în care o mișcare de revoltă poate genera  coerența instituțională necesară. Mai e ceva contradictoriu aici: Reforma de care avem nevoie e una de dreapta, una care răsplătește munca și valoarea adăugată, în detrimentul asistaților. Avem nevoie de un stat din ce în ce mai stabil și predictibil. Starea de revoltă însă e un atribut definitoriu al stângii. Devine foarte greu de înțeles în ce fel ne putem „întări statul” printr-o mișcare de dărîmare și evacuare, cea specifică revoltelor.

3. Revolta știe întotdeauna ce vrea să dărâme și niciodată ce vrea să pună în loc.

E evident de ce se întîmplă asta dacă înțelegem că revolta, pentru a căpăta masă critică, are nevoie de un „cel mai mic numitor comun”. O catedrală e dărîmată de mase însă planul ei e e făcut de un singur om, nu negociat cu mulțimile. De aceea toate revoluțiile amînă momentul negocierii unui plan de guvernare pentru momentul ulterior preluării puterii. Altfel, dacă s-ar începe cu negocieri serioase, eșecul ar fi imediat și irevocabil. (nu e lipsit de interes să vedem cum Opoziția s-a coalizat imediat în jurul lui „jos Băsescu!” însă are dificultăți insurmontabile în a negocia o alianță politică) O primă consecință e că revolta nu are un plan pe termen lung. Ori noi tocmai de un plan pe termen lung pe care să-l urmăm nemțește avem nevoie.
Ar trebui să detestăm provizoratul, cel mai bun prieten al revoltei.

4. Revolta e cel mai prost director de resurse umane.

Pentru că nu contează în primă instanță decît dărîmarea a ceva, liderii revoltei nu sînt niciodată liderii de idei (nici măcar Lenin nu a fost) ci sînt pur și simplu cei mai oportuniști indivizi care pot inspira încredere maselor revoltate. Revoltele sînt situații de criză în care se selectează lideri „revoluționari”, nu lideri buni. Aici e și pericolul ideii de revoltă împotriva politicii actuale: e foarte probabil ca dintr-o revoltă să naștem o altă garnitură de monștri. O nouă revoltă e solul fertil în care să apară un nou Ponta și un nou Crin, un nou Urban sau Bănicioiu, nu cadrul în care se pot recupera elitele tăcute, cele de care e nevoie pentru reformă.

Bun, dacă nu e revoltă, atunci ce să fie?

Bănuiala mea e că ideea de revoltă vine din oboseală, mai mult decît dintr-o necesitate rațională. Imaginea pe care o am eu pentru viitor nu e cea a revoltei. Politica actuală, cu liderii ei găunoși și răi de gură, e deja o construcție strâmbă și proastă, gata să se surpe singură, fără a mai avea nevoie de mînia noastră demolatoare. Cred că obsesia noastră mai mult sau mai puțin ascunsă e nevoia de ordine. Am obosit din cauza haosului și impredictibilității unui sistem construit ca să ascundă în propria  dezordine cîțiva mari profitori. Vrem să scăpăm de ei dar nu cred că vrem alt haos în loc.
Avem nevoie, de fapt, de un mecanism de accelerare a ordinii. De o tranziție de fază, de la amorf, la cristalin. Dacă e să continuăm analogia fizică, e vorba de accelerarea unui proces de cristalizare a statului de drept. Acum avem o masă amorfă – ansamblul unui stat cotropit de asistați și profitori, cu cîteva cristale – zonele în care reforma a reușit sau e pe drumul cel bun (includ aici și administrația, și economicul). Avem nevoie de un număr mai mare de centre de cristalizare. Ori asta înseamnă ca din ce în ce mai mulți dintre noi, cei obosiți, să ieșim din propriile curți (a se citi logica exclusivă a propriului interes)  și să începem să luptăm cu statul amorf impunându-i ordine. Înseamnă în primul rând asociații profesionale puternice și recuperarea elitelor profesionale. Modelul nostru ar trebui să fie Funeriu, mai mult decât Isărescu: un membru al elitei profesionale, format afară, gata să se bată zi și noapte pentru reforma legilor propriei profesii.

PS: Dau dreptate, în cele din urmă, lui Stefan Vlaston. Într-un comentariu la articolul „Ce intelegem prin modernizarea Romaniei?” vorbeam despre faptul că reforma trebuie să înceapă cu politicul, pentru că politicul deține puterea și resursele. Cred în continuare în necesitatea asta absolută, de început însă, trebuie început cu elitele profesionale. De aceea www.proiectdetara.ro e un punct de plecare foarte bun pentru cei care vor schimbare.

Politic, nu avem prea multe opțiuni. Fie sprijinim un PDL care își asumă o componentă reformatoare limpede, fie sprijinim alt partid reformator care ar rezulta dintr-un puci al „vechilor” în PDL și o eventuală sciziune. Alți reformatori decît cei pe care Băsescu i-a promovat în PDL nu există. Important e însă să înțelegem că nu de la ei trebuie să așteptăm schimbarea ci de la noi. Aici văd eu sensul principal al demersului lui Stefan Vlaston.

„Problema” Tea Party: Nu cred că Tea Party – cea de acum – e o mișcare de revoltă. Vărsatul ceaiului în golf a fost, acum e cu totul altceva. Acum e vorba de reconstrucția Partidului Republican, mai mult decît de dărîmarea a ceva. E vorba, pentru mine, de o mișcare de cristalizare a noilor elite ale dreptei americane. În sensul ăsta, mai mult decît cel al revoltei, ar trebui să fie Tea Party inspirație pentru noi.

La Curtea Constituţională, Iulia Motoc a formulat opinie separată la anularea despăgubirilor morale pentru deţinuţii politici

„Imi exprim dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi:
Consider că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum a fost formulată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
1. În primul rând, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de către Ministerul Finanţelor Publice, se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate, şi anume la imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite de instanţele de judecată, în valoare de până la 600000 Euro. Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici reprezintă o problemă de legiferare, care este de competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, aşa cum rezultă din art.61 alin.(1) din Constituţie.
2. În al doilea rând, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art.41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispoziţiilor Convenţiei, precum şi a altor daune nemateriale. (A se vedea Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României, paragr.29 şi Hotărârea din 10 noiembrie 2004 pronunţată în Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, paragr.25). Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragr.29). Criteriul general invocat de instanţa de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi încălcarea Convenţiei, cum este în speţă, atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatul Unit al Marii Britanii).
3. În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, invoc din nou fundamentul juridic şi etic al Legii nr. 221/2009 conţinut în motivele emiterii acestui act normativ şi efectele reparatorii ale acestuia. Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr.1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismului comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (Cf. Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006, pentru condamnarea regimului comunist din România,Vladimir Tismăneanu şi alţii, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile articolelor 504 si 505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. In condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăseşte aplicarea acestor articole.
Aceasta Rezoluţie a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului ca „diferite ţări din Europa Centrala şi de Est” au adoptat masuri de „decomunizare” incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum şi de Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”.
Cel mai recent document oficial care se ocupa cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009, Declaraţia cuprinde o Rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării masurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.

4. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bunuri” priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Series A no. 70, p. 23, § 48), precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi Alţii împotriva Belgiei, Series A no. 332, p. 21, § 31, Hotărârea pronunţată în Cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr.1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX, Hotărârea pronunţată în Cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC], no. 39794/98, ECHR 2002-VII, § 69, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunţată în Cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr.1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. (a se vedea, Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
5. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, consider că acesta este la latitudinea instanţei de judecată, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 28 mai 2002 în Cauza Beyeler contra Italei, a acordat cea mai mare sumă de despăgubiri de până acum, în valoare de 1300000 Euro, proprietarului unei galerii de artă, cu titlu de compensaţii pentru pictura „Portrait of a Young Peasant” a lui Vincent Van Gogh.

Judecător
Profesor universitar doctor
Iulia Motoc”