Nicio democraţie nu rezistă fără încrederea cetăţenilor în instituţiile sale. Niciun alt regim politic nu se bazează mai mult pe încrederea şi participarea cetăţenilor la viaţa publică, de la cel mai de jos nivel până la cel mai înalt. În România de astăzi, însă, distanţa dintre cetăţeni şi instituţiile politice a ajuns mai mare ca niciodată. În cele două decenii care au trecut de la căderea regimului ceauşist, abisul n-a fost niciodată mai adânc şi mai periculos!

Despre Parlament, Curtea Constituţională, CSM, Guvern, Preşedinţie sau despre alegerile naţionale, autorităţile electorale şi despre conducerile centrale ale partidelor politice s-a scris, s-a vorbit şi se va discuta mai departe. Când vine vorba de nivelul local al politicii românești, chiar şi în analizele jurnaliştilor şi ale specialiştilor, totul se blochează. Limita o reprezintă baronii locali, cu dimensiunea lor cvasi-feudală. Atractivi şi puternici peste măsură, zbirii oraşelor şi judeţelor patriei captează uneori ca nişte antene, alteori ca nişte paratrăsnete! Ei ademenesc, servesc, pedepsesc, distribuind puterea celor care le servesc interesele!

Ne interesează oare cum îşi fac averile, cum îşi aservesc oamenii, cum îşi construiesc reţele de interese şi cum îşi promovează structura de lobby până la cel mai înalt nivel, împânzind instituţiile cele mai importante cu oameni aproape nevăzuţi, tăcuţi, discreţi şi supuşi? Ne enervează indivizii aceştia, cu agresivitatea şi impunitatea lor? Sau decidem că ei sunt o fatalitate mioritică – un rău necesar pentru o democraţie în perpetuă tranziţie?

Chiar dacă ştim sau intuim cu toţii răspunsul, nimic nu ne mai mişcă. Asta pentru că, în fond şi la urma urmei, toata puterea rămâne în mâna lor. Pentru că atâta timp cât nimeni şi nimic nu se atinge de sistemul care îi crează şi îi servește, aproape nimic nu li se poate întâmpla. Sistemul oferă nişte stimulente atât de puternice, încât nimeni nu îi poate rezista, nici cei mai educaţi şi nici cei mai idealişti, nici cei mai proşti şi nici cei mai naivi!

Adevarata miză, dar şi premisă, a reformei sistemului politic stă în reforma sistemului local, a alegerilor şi a relaţiilor dintre structurile administrative şi politice de la nivel local. De acolo pleacă totul!

Mă întreb şi întreb la nimereală, de ce nu ne preocupă faptul că de 20 de ani nimeni nu s-a atins de alegerile şi de structurile locale, decât pe alocuri, pe ici, pe colo, eventual cu efectul consolidării puterii şi al uşurării alegerii baronilor locali? Iată câteva observaţii punctuale.

1. Din 2004 încoace, prin 2006, 2008 și 2009, a tot fost născocită şi primenită legea statutului aleşilor locali (393/ 2004), lege care îi leagă pe consilierii locali de partid ca pe nişte ocnaşi fără drepturi. Fără nicio legătură cu alegătorii!

2. În 2008, legea alegerilor locale este modificată pentru a permite alegerea uninominală, ca a primarului, şi pentru preşedinţii de consilii judeţene, pentru a le consolida puterea şi a nu-i mai lăsa la mâna consilierilor.

3. În 2011, de curând, legea alegerilor locale este din nou modificată pentru a permite alegerea primarilor din primul tur de scrutin, măsură care favorizează din start primarii în exerciţiu, în speţă baronii locali, aşa cum le-a ajuns faima!

Atât şi nimic mai mult. Nicio modificare în sens invers, nicio preocupare pentru întărirea consiliilor locale şi, pe cale de consecinţă, a organizațiilor de partid de unde provin, de regulă, consilierii locali.

Oare de ce?!

Vom căuta să răspundem la toate aceste întrebări într-o serie de articole despre democraţia românească la firul ierbii. Sugestiile şi comentariile cititorilor sunt binevenite.

„Economia și finanțele – se spune, dintr-o suflare – și cu asta gata! O certitudine încărcată de grafice pune la punct (și virgulă) un miliard de neconoscute simultane. Poate că nici un alt veac n-a respectat mai mult autoritatea științifică a economiei și a finanțelor decît veacul din care am ieșit, veacul marxist, keynesian și hayekian, veacul planificatorilor cu registrele lor colosale și al libertarienilor îndrăgostiți de încrederea în pilotul automat.

Însă asta a fost. Acum, odată cu binecunoscuta criză economico-financiară care ne-a botezat deceniul și ar putea să ne îngroape viitorul,  vechiul respect academic a trecut în ceva nou: în cult. Iar cultul, în superstiție. Pe scurt, credem în economie și finanțe, așa cum credeam, odinioară, în ziceri și preziceri biblice sau talmudice. Nimic nu ne mai poate face să înțelegem că economnia și finanțele în care am pus tot ce ni se pare mai sigur, mai clar, și mai predictibil, sînt două moduri de cunoaștere prea vecine cu aventura. Psihologia și, mai ales, psihologia de grup își fac de cap, neamendate. Economia și finanțele sînt un fel de a calcula și, deseori, calculează mai degrabă impresii, iluzii sau dorințe goale. Cîteva exemple, luate la întîmplare din noul catalog de principii acceptate cu care lucrează consensul economico-fianciar:…”

Articolul integral, pe Taxescu.ro

Iarna 1984-85: eram asistent universitar bătrîn deja (cu doctorat, cărţi şi articole publicate, dar fără avansări deschise), soţia doctor, deci n-aveam a ne plînge prea tare depedeve salarial. Decît că în casă erau 16 grade Celsius însumate: 8 în dormitorul fetiţei, 6 în camera de zi, 2 în dormitorul din spate.

Dar NE BUCURAM meschin şi nesemnificativ, căci aveam o preparaţie cu loaza d-lui Samson, un fel de manager-gestionar de gostat, asta a fost o fază pozitivă, îmi aducea unt și brînză adevărată, cum să nu-l iubeşti şi respecţi? Culmea-i că juniorul chiar a luat admiterea care era pe bune, prost nu era… m-am BUCURAT că a luat admiterea.

Soţia (medic) avea o pacientă, Tanţa, gestionară la un magazin de carne. Ea – lipsă de calciu și iod, noi – foame de carne. Am stabilit cu Tanţa (şi cu şeful, Tov. Cozma) un algoritm complicat: trebuia să mă prezint (în ziua cînd venea telefonul!), după 8 seara, la o cofetărie din aceeaşi clădire şi apoi să aştept în spate să iau – ilegal – un pachet de “cotlete” grase, mînjite de rumeguş din cutiile lăturalnice unde erau ţinute. mă bucuram că LUASEM CARNE. Cele 4-5 ore în ger, de două ori pe săptămînă, de la 3-4 dimineaţa pînă la deschiderea Alimentarei, ca să iau 2L de lapte și 2-4 borcănele de iaurt nu le pun.

La benzină n-aveam pile, cînd se “dădea” raţia “la poligon” (de la staţia de benzină pînă la poligonul de examene auto erau 1-2km,), mă aşezam să zicem joi seara și dacă aveam noroc, sîmbătă dimineaţa aveam rezervorul plin, cu ciubuc consistent (măcar 50 lei) şi o canistră de 20l în plus . Dacă n-aveam noroc, se reporta lista şi aveam benzina duminică. Duminica următoare, peste o săptămînă. Mă bucuram că LUASEM BENZINĂ.

Fetiţa mea a făcut o hepatită, am umblat ca năucul cam două săptămîni să caut O LĂMÎIE – sau cîteva, sau măcar o lămîie de plastic umplută cu suc natural de lămîie – am cerşit de la studenţii greci sau “palestinieni” care plecau în vacanţe, – nimic. Fetiţa s-a vindecat oricum. M-am bucurat, CUM ALTFEL?

Am trecut şi revoluţia Iliescului, fără fapte eroice sau măcar semnificative din partea mea… Mai departe a fost destinul, am depus cererea de cetăţenie americană în 2008 sub GWB, am dobîndit-o sub Babama. Mai rău chiar că nu se poate. Sau se poate OARE? Om mai videa!

Sevilla – Unirea Urziceni, live text pe bleen.ro!!! (16 septembrie 2009, pe bleen.ro)

min. 1 – Arbitrul fluieră începutul partidei. Maftei îl trage de tricou.

min. 2 – Capel scapă singur şi îi trimite pe culoar lui Navas care trage din unghi şi scapă singur. Maftei îl trage de tricou.

min. 4 – Apostol îl trage de tricou pe Navas.

min. 5 – Mehmedovici primeşte o pasă şi un cartonaş galben.

min. 7 – Galamaz îl trage de tricou pe Kanoute dar scapă singur.

min. 8 – Bilaşco îl trimite pe culoar pe Mehmedovici. Maftei îl trage de tricou.

min. 9 – Mehmedovici se întoarce de pe culoar şi îl trage de tricou.

min. 10 – Mehmedovici trimite pasa pe care a primit-o 5 minute mai devreme. Cartonaşul îl păstrează.

min. 11- Renato scapă singur  şi trece de trei adversari pe partea dreaptă după care trimite o pasă la Galamaz. Galamaz îl trage de tricou.

min. 13 – Luis Fabiano vine lansat.

min. 14 – Tibi Bălan îl atacă din spate pe Navas.

min. 15 – Navas pătrunde în careu, trage din unghi după care trece de trei adversari şi scapă singur. Maftei îl trage de tricou.

min. 16 – Luis Fabiano pleacă lansat.

min. 18 – Renato trage din unghi şi înscrie din apropiere.

min. 19 – Ricardo scapă singur şi trimite o pasă pe culoar. Trei adversari lansaţi trec de el şi scapă singuri.

min. 20 – Navas trage din apropiere şi înscrie din unghi.

min. 22- Capel pătrunde în careu.

min. 23 – Galamaz îl trage de tricou pe Renato.

min. 24 – Renato pătrunde şi el în careu.

min. 25 – Tibi Bălan îl atacă din faţă pe Navas.

min. 26 – Escude, Navas, Kanoute şi Luis Fabiano pătrund în careu după care şutează din unghi şi scapă singuri. Galamaz îi trage de tricou.

min. 27 – Apostol îl trage de tricou pe Capel.

min. 28 – Navas execută o lovitură liberă după care scapă singur. Maftei îl trage de tricou.

min. 30 – Navas, Escude, Luis Fabiano, Kanoute, Navarro, Renato şi Capel pătrund în careu şi trag din unghi după care scapă singuri şi trec de trei adversari. Maftei îi trage de tricou.
Tibi Bălan îi atacă din spate şi îi trage de tricou.

min. 31 – Maftei îl trage de tricou pe Kanoute.

min. 34 – Tibi Bălan îl atacă din lateral pe Navas.

min. 37 – Frunză îl trage de tricou pe Galamaz.

min. 42 – Galamaz îl trage de tricou pe Apostol.

min. 45 – Maftei îl trage de tricou pe arbitru iar acesta fluieră finalul primei reprize.

Pauză. Tibi Bălan îl atacă pe Navas, Maftei încearcă o incursiune dar Bilaşco îl deposedează.

min. 46 – Arbitrul fluieră începutul celei de-a doua reprize. Maftei îl trage de tricou.

min. 47 -Luis Fabiano deschide scorul.

min. 46 – Panică în careul andaluz. Galamaz trimite o pasă. Apostol îl trage de tricou.

min. 48 – Luis Fabiano mai deschide o dată scorul după care pătrunde în careu şi trage din unghi. Galamaz îl trage de tricou.

min. 52 – Navas scapă singur.

min. 53 – Tibi Bălan îl atacă pe Navas din faţă, lateral şi spate după care îl trage de tricou şi îl deposedează singur.

min. 57 – Navas scapă împreună cu Renato.

min. 59 – Tibi Bălan îl atacă din spate pe Navas iar Galamaz îl trage de tricou în timp ce Bilaşco scapă singur şi trage din unghi. Maftei îl trage de tricou.

min. 64 – Navas, Renato şi Kanoute scapă singuri.

min. 67 – Bilaşco e lansat în adîncime de Ricardo. Maftei îl trage de tricou.

min. 69 – Bilaşco, Navas, Apostol, Galamaz, Navarro, Luis Fabiano şi Capel scapă singuri. Maftei vine lansat pe culoar şi îi trage de tricou.

min. 72 – Bilaşco încearcă o incursiune dar scapă singur.

min. 75 – Apostol încearcă o altă incursiune. Maftei îl trage de tricou.

min. 79 – Bilaşco scapă singur. Galamaz îl trage de tricou după care încearcă o incursiune.

min. 80 – Maftei scapă singur şi trei adversari trec de el, pătrund în careu şi trag din unghi. Îi trage de tricou şi trimite o pasă.

min. 82 – Kanoute trece de un adversar.

min. 83 – Navas trece de acelaşi adversar.

min. 84 – Zokora trece de un alt adversar.

min. 85- Renato trece de trei adversari pe partea stîngă. Maftei îl trage de tricou după care scapă. Singur.

min. 87 – Frunză îl trage de tricou pe Capel.

min. 89 – Luis Fabiano deschide scorul pentru a treia oară. Maftei îl trage de tricou.

min. 90 – Arbitrul fluieră finalul partidei. Maftei îl trage de tricou.

Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.

Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.

Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.

Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne aduse, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.

Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.

Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985!