Amintiri din 2011

Am primit pe mail, dăm mai departe, pentru toată lumea.

„Buna ziua

Va scriu in calitatea Dvs de blogger si a mea de simplu cetatean. Unul nemultumit ca dupa 21 de ani se confrunta cu acelasi sistem de asigurari sociale intepenit in birocratie. Credeam in naivitatea mea ca dupa 11 ani de la ultimul somaj la care am avut dreptul (nu si placerea) lucrurile s-au schimbat. Am constatat, cu nervi si stupoare, ca suntem in acelasi loc. Tipam ca nu avem calculatoare, ca nu avem informatizare. Le avem pe toate dar nu exista vointa de a elimina birocratia.Acum suntem la fel de birocrati ca inainte cu 21 de ani, basca si informatizati.

Pe scurt din calvarul zilei de azi in demersul meu de a-mi intocmi dosarul de somaj.

Din lista de documente data de la AJOFM incep si rezolv repede cu cele personale si cele de la angajator. Si apoi… celelalte.Adica urmatoarele:

Merg de dimineata la ITM – persoana responsabila cu cartea de munca de la angajatorul meu lipsea. O astept pe hol, vine de la patiserie cu o sacosa cu placinte.  Imi scoate cartea de munca, se uita in ea si spune : veniti maine, ca trebuie sa v-o completez. Biroul era gol, nu mai era nicio solicitare in afara de placintele care asteptau pe birou. Am lucrat si eu ca inspector de personal si stiu ce trebuia sa faca functionara respectiva: sa acceseze datele din calculator transmise de angajator, sa completeze 2 rubrici in cartea de munca si sa mi-o predea. Pentru asta am fost amanata o zi. Plec mai departe.

Pe lista urmeaza: adeverinta de la Administratia financiara – daca realizeaza venituri din activitati autorizate. Merg la Administratia financiara. Mi se spune ca trebuie sa cumpar de la Xeroxul din sediu o cerere – platesc 20 de bani, o completez de mana si ma prezint la ghiseu. Mi se spune: trebuie sa aduceti de la Primarie certificatul de atestare fiscala. Asta nu era trecut niciunde, pe nicio lista.

Plec la Primarie, iau de la un ghiseu o cerere, o completez, o dau inapoi la ghiseu, mi se da numar de inregistrare, functionara scrie de mana (!!!) intr-un registru datele mele, trece un numar si ma trimite la casierie. Acolo, casiera imi cere 2 lei, listeaza vreo 3 pagini si-mi spune : reveniti la ora 12.00 la biroul 2 sa va ridicati certificatul. Era ora 10.00. Ce sa fac 2 ore? Sa stau pe treptele Primariei? Merg acasa. Revin la Primarie la ora 12, la biroul 2 unde secretara Directorului Serviciului Financiar imi da certificatul. Total: 3 ghisee, o cerere completata de mana si 2 drumuri la primarie.

Urmeaza drumul inapoi la Administratia financiara.

Dau la ghiseu cererea cumparata de la xerox si certificatul de la Primarie si-mi permit sa intreb pentru ce trebuie acest certificat. Mi se raspunde laconic: pentru a va putea elibera adeverinta. Bun, dar tot nu inteleg, ce treaba are activitatea mea autorizata cu impozitul de la primarie? Nu mi se raspunde decat atat: veniti maine dupa ora 11 sa ridicati adeverinta. Total: 2 ghisee, o cerere scrisa de mana, 3 drumuri la Administratia financiara.

Dumnezeule, n-am crezut ca pentru niste hartii, pe care nici macar nu ar trebui sa la procur eu, trebuie sa umblu 2 zile.

Luna asta am mers la BRD sa-mi prelungesc valabilitatea cardului pe care primesc alocatia copilului. Am dat cartea de identitate, am completat un formular si in 5 minute s-a rezolvat problema. Dar asta e la privat, la stat trebuie sa umbli ca cel mai penal infractor sa demonstrezi una sau alta.

De ce prezumtia de nevinovatie nu functioneaza si in sistemul asigurarilor sociale? De ce eu, ca cetatean platitor de taxe, trebuie sa dovedesc ceva cuiva? Sa pierd timp, nervi si sa completez formulare, sa alerg de la o institutie la alta doar pentru ca actualul sistem nu e capabil sa-si proceze informatiile singur. Normal ar fi: eu fac o solicitare catre tine, STAT, iar tu, sub prezumtia de nevinovatie, de corectitudine, de bonitate imi rezolvi problema, Imi ceri doar CNP-ul sau cartea de identitate si restul te priveste sa ma verifici in orice evidenta doresti. Eu, ca cetatean, trebuie doar sa pun la dispozitie documentele personale – carte identitate, certificate casatorie, nastere, diplome de studii, iar tu, ca stat n-ai decat sa ma verifici si sa iei masurile legale motivate.

In plus, conditionarea asta cu acordarea somajului functie de plata impozitelor catre autoritatea locala mi se pare total aberanta. Cine are dreptul sa-mi organizeze mie bugetul personal? Platesc impozitul cand vreau, cand am bani, cand am chef, sub sanctiunea penalitatilor. Poate eu am chef sa platesc penalitati, ma poate opri cineva? Am o raspundere si o sanctionare pentru impozit, nu trebuie sa mi se spuna ca daca nu am platit impozitul pe locuinta nu pot beneficia de somaj. Ce treaba are bugetul local cu cel al asigurarilor sociale unde am contribuit?

Aceeasi situatie cu adeverinta medicala. De ce trebuie sa merg la medicul de familie sa dau 10 lei sa scot adeverinta ca sunt apt de munca? Daca nu sunt apt de munca inseamna ca-s pensionat pe caz de boala. Mi-a gasit agentia loc de munca si n-am dus adeverinta? Daca ma imbolnavesc dupa ce depun dosarul de somaj si adeverinta nu mai e valabila? Ce-i birocratia asta inuman de inutila, cheltuitoare de bani, energie si timp?

Nici adeverinta cu baza de calcul pe ultimele 12 luni nu e corect sa fie ceruta. Ia-ti-o, domnule STAT, din sistem, din evidentele tale, ca de aia sunt atatia functionari platiti, sa scoata ei tot felul de adeverinte, de situatii, de certificate.

Ma asteptam, daca tot e sistemul asta intepenit in hartoage, macar sa mi se elibereze pe loc documentele. „Veniti maine!” trebuie sa dispara definitiv din limbajul birocratic. Si odata cu expresia, si greata si acreala functionarului.

Ma intreb ce-o face unul sarman de la tara, care abia are bani de-o paine, dar-mi-te sa se plimbe pe autobuz, de la tara la oras si inapoi, dupa hartii. Ce face o mama singura care n-are cu cine lasa copilul? Il cara dupa ea prin soare, prin ploaie, pe la institutiile statului sa-si demonstreze buna credinta si corectitudinea?

Ce facem, domnule Mirel? Ca asa nu mai putem merge „inainte”, ca stam pe loc de 21 de ani ! Chestia asta cu regionalizarea mi-a picat exact ca iodul pe rana. Sa dea Dumnezeu sa se desfiinteze toate institutiile, birourile si ghiseele astea care n-au niciun rost ! Sa se informatizeze si, prin simpla tastare a CNP-ului, sa se poata accesa orice baza de date, sa se poata elibera, pe loc, un document care e necesar persoanei si nu altei institutii din sistem. Fara taxe, fara cereri, fara numere de inregistrare scrise de mana in registru.

Ma intreb eu: daca statul nu m-ar obliga prin lege sa duc un dosar de hartii, pe care si le poate procura singur, ca doar la el sunt, ce-ar mai face tanti de la ghiseu?

Sper din toata inima ca acest nou ministru al muncii e „on line”, la munca, de data asta, nu ca ceilalti invechiti, sper ca informatizarea promisa de presedintele Basescu sa se realizeze odata si odata si sa functioneze.

Sper ca printr-o ordonanta de urgenta sa se modifice legea asta a somajului, sa dispara toate elementele de birocratie si sa merg si eu, ca cetatean, la AJOFM doar cu buletinul fara sa car dupa mine un dosar intocmit pe cheltuiala mea de bani, timp si nervi.

Sper ca veti duce in „on line” doleantele unora sau altora, ca macar in al doisprezecelea ceas sa ne videcam si noi de boala birocratiei.

Multumesc daca m-ati citit, multumesc daca m-ati inteles, mult succes in efortul asta de a limpezi si lumina mintile oamenilor.

PS. Am uitat sa va spun de viza lunara pe carnetul de somaj. Inca o aberatie care poarta oamenii pe drumuri luna de luna la sediul AJOFM pentru ca un functionar sa-si justifice leafa la stat… degeaba. Si de imposibilitatea de a primi ajutorul de somaj intr-un cont bancar (doar o banca mi se pare ca ofera astfel de servicii) si stai acasa sa astepti indemnizatia de somaj s-o aduca postasul, care are si el „prioritatile” si „simpatiile” lui la plata si caruia trebuie sa-i dai „comisionul” ca deh! a fost dragut si ti-a adus banii acasa.

Toate cele bune !

Mirela”

 

Amintiri din copilărie – Hala

Dintr-o discuţie pe Facebook cu Costin, ne-a venit ideea să facem o colecţie de amintiri, ale noastre, ale voastre, din timpul comunismului.

În context, era vorba de o imagine pe care am văzut-o în copilărie. Toţi am văzut-o, unii o ignoră, au uitat-o sau se prefac că au uitat-o. Treceam seara, cînd veneam de la cămin (grădiniţa cu program prelungit numărul 2) vedeam o dată pe lună, cînd se „băgau” oase la hală, aşa se chema, hală, o mulțime de oameni bătîndu-se ca hienele pe un hoit. Mulți, zgomotoși, agresivi. Oameni de diverse vîrste. Oasele erau pe cartelă, pe cartelă scria „carne”, iar carnea era oase. Mama îi dădea cartela unei vecine. Aveam ceva vietăţi în curte, iar tatăl meu fusese profesor, se pensionase şi dădea meditaţii tot timpul. Plata era, de obicei, în natură, troc. Banii nu valorau mare lucru.

Ei, la cozile ăstea se adunau oameni care se cunoșteau de ani de zile, vecini, rude, poate prieteni, se băteau și se înghesuiau pe niște oase semi-rîncede de vită sau de porc. Ceea ce îmi amintesc este un Animal Planet curat, dar cu oameni. Ici-colo, cu copii. Copiii nu erau atît de agresivi dar, ajutaţi de statură, aveau tenacitatea să îşi menţină locul în meleu. Unii erau înlăturaţi violent la o parte, cum le era norocul. Nu țin minte ca din acele bătălii să fi rezultat victime. Apoi, care reuşea să îşi ia raţia, pleca liniştit acasă, fără nici o satisfacţie vizibilă pe faţă. Liniştit şi atît. Îmbrîncelile, pumnii şi coatele erau uitate. Omul fusese să îşi ia raţia de carne şi în luna aia apucase.

Niciodată „carnea” nu ajungea la toţi. Apucau cîteva zeci, probabil. Nu trebuia să se anunţe neapărat că se termina. Îți dădeai seama ușor, pentru că pe măsură ce marfa se epuiza, hienele deveneau din ce în ce mai agresive. Mai umane, cum i-ar plăcea lui Ernu să spună. Empatia se lăsa cu vînătăi. Apoi venea, desigur, anunţul că s-a terminat, mai rămîneau cîteva babe bombănind, după care se aşternea întunericul. Mulţimea se dispersa în linişte, toţi plecau acasă ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. În restul timpului, îmi amintesc că la „hală” era închis. Au trecut atîţia ani şi nu reuşesc să îmi explic cum se afla cînd vine „carnea” şi cum se aduna toată mulţimea aia acolo.

Eu eram copil, dar sînt sigur că avem printre cititori și cîțiva care erau adulți. Unii dintre noi, cum e şi cazul meu, nu am trăit tragediile pe care le-au trăit alții. Dar ne-am trăit copilăria, adolescenţa sau tinereţea în dificili, în care cei maturi se fofilau cu dibăcie prin jungla „umanismului” predicat de Ernu, în timp ce noi, cei mai tineri, învățam, încet-încet, ce înseamnă şi cum funcţionează această junglă, pe care o credeam eternă. Eu, de pildă, nu concepeam altceva.

Vreau să includem în aceste postări şi amintirile voastre. Le puteţi aşterne în comentarii sau mi le puteţi trimite pe bogdan at blogary punct ro, iar eu urmează să fac o selecţie, din care să public. Repet, aş vrea să descoperim împreună un trecut mai degrabă banal pentru acea vreme, dar care astăzi se pierde în ceaţă şi ni se pare cel puţin excentric.

BONUS:

Conferinţa UTOPIE, MIT ŞI REVOLUŢIE – invitat Olavo de Carvalho

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
şi
Fundaţia “Ioan Bărbuş”

 

au onoarea de a vă invita la

 

Conferinţa UTOPIE, MIT şi REVOLUŢIE

 

care va avea loc

joi, 16 Iunie 2011, ora 17.30

la sediul IICMER, Str. Alecu Russo, nr. 13-19, etaj 5, RSVP: fundatiaib@gmail.com

 

Vor participa:

 

OLAVO DE CARVALHO,
filosoful brazilian care prin realismul, luciditatea, erudiţia şi curajul său intelectual de excepţie a reuşit să zdruncine hegemonia culturală a stângii marxiste din America Latină.
Printre contribuţiile sale se numără explicaţia asupra originilor intelectuale şi unităţii ideologice colectiviste, dincolo de aparentele diferenţe de conţinut doctrinar ale acestora. Olavo de Carvalho expune în opera sa caracteristicile definitorii ale mentalităţii revoluţionare, resort al celor mai criminale dictaturi din istoria umanităţii.

 

VLADIMIR TISMĂNEANU, profesor la University of Maryland, preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER

 

 

Moderator Mihail Neamţu, director ştiinţific al IICCMER

 

articole de Olavo de Carvalho, traduse şi publicate de inliniedreapta.net, puteţi citi aici.

Exponatul V

Din păcate, zilele trecute hotărârea de divorţ a devenit definitivă şi irevocabilă. Nu ştiu de ce ar trebui să mă bucur, important este că nu pot. E primul divorţ. În fine, cea fost a fost, important e că mai ne vedem mâine să semnăm încă un act adiţional, nu ştiu exact despre ce e vorba, poate mâine aflu de ce îmi pare rău. De iubit nu o mai iubesc, dar după ce am plecat de la judecătorie, îndreptându-mă spre casă, m-am oprit la piaţă, unde am crezut pentru un câteva clipe că o iubesc. Ce s-a întâmplat de fapt a fost că am văzut o tarabă cu roşii şi ei îi plac roşiile foarte mult, şi mie îmi plac destul de mult şi cam asta m-a făcut să cred că cine ştie, poate o mai iubesc.

Acum şapte ore a fost deschiderea unui vernisaj în sală de sport a Universităţii din Bucureşti, moment în care eu încă eram pe drum, întârziind. Odată ajuns, pot să spun că am fost surprins plăcut. Studenţii au venit, cu mic, cu mare, la un eveniment care marchează trecerea într-o nouă era digitală. Expoziţia include lucrări în borcane, damigene mai mici, mai mari, peturi, diferite recipiente pentru păstrat mâncarea şi ingredientul de bază, urme de mâncare. Fiecare student a realizat o pictură, sau a scris o poezie sau o poveste sau un comentariu pe text în resturile de mâncare.

Nu am mai văzut aşa ceva în viaţa mea, nicăieri, şi nu cred că poate cineva să mă contrazică şi nu văd de ce ar face-o. Intrarea este 10 lei, însă la final primeşti la alegere pentru acasă o porţie din felul de mâncare care te-a impresionat cel mai mult artistic. Pe mine m-a emoţionat o poezie despre crocodili realizată pe interiorul unui borcan cu ciorbă de afumătură. Am plâns cu lacrimi. Printre sutele de lucrări de artă nespălate adunate, menţionez recipientul de plastic cu peisaj de iarnă realizat în maioneză şi borcanul de gem cu portret în zacuscă.

Expoziţia este deshisa în fiecare seară de la ora 8 până la ora 11 până sâmbătă viitoare. Dacă nu v-a convins încă vă spun doar că bucătarul care pregăteşte mâncarea pentru pacheţelul de luat acasă a studiat doi ani pictura la Facultatea de Arte şi acum are propriul restaurant.

Nou! Conturile secrete ale tinichigiului!

După cum poate își amintesc cititorii mai vechi de pe vremea când căutam apartament, am locuit mai bine de jumătate de an împreună cu domnul consilier. Așa că, dacă el se jenează, pot să ajut eu pe postacii care fac amor cu grija în ce privește declarația lui de avere și de interese: Nu are mașină, nu are apartament sau casă și am motive foarte serioase să bănuiesc că nu are nici conturi cu bani în ele. Are un PC antic care vara intră în grevă dacă e prea cald. Probabil cel mai de preț obiect în posesia lui e o canapea care e la mine, că acolo unde stă era mobilat și nu are loc. (Îți dau banii pe ea dacă îmi aranjezi o întâlnire cu Lăză)

Nu are mai nimic tocmai pentru că nu a manevrat cu dexteritate hidrantul, așa cum au făcut majoritatea celor care acum îl caută de interese și care, proști fiind, au impresia că universul întreg nu poate gândi altfel decât ei – numai la bani, adică. Nici nu vorbește despre lipsuri cu mândrie  precum comuniștii cu credite la bancă de la Critic Atac, pentru că are ceva ce ăia n-au: bun simț. Bleen e interesat de idei, nu de obiecte și mărci. Bănuiesc că asta prețuiește la el Lăzăroiu. Cu siguranță eu asta prețuiesc. Și, apropos, revoluționarii de la CrA: poți fi de dreapta și dacă nu ești bogat. Dreapta nu e despre bani ci despre ce e drept. Nu e singura eroare în care vă complaceți voluptos, facând flash-moburi prin lifturi și cabine de probă, în căutarea noului proletariat care să vă elibereze de dictatura lui Băsescu.

 

A fost marxist în tinereţe, dar şi-a dat seama că a greşit şi s-a apucat de matematică

Sîmbătă am primit un sms de la Sebastian Lăzăroiu: „Vreau să te iau consilier. Te bagi?”. M-am băgat, după o zi de gîndire. Adevărul e că mă hotărîsem aproape instantaneu, am cerut însă timp de gîndire din două motive, Madame Blogary fiind unul dintre ele. Fiindcă, indiferent cum ar suna, vreau să ies la pensie de la Blogary.

Aşa se face că începînd cu 9 iunie 2011 sînt consilier personal al Ministrului Muncii, Sebastian Lăzăroiu. Cîteva precizări: conform legii e un contract de muncă pe perioadă determinată, mai exact, pe perioada mandatului ministerial. Pleacă mîine Lăzăroiu, contractul meu se încheie de jure şi plec şi eu. Nu sînt funcţionar public, posturile aferente cabinetului ministerial ţin de o lege specială, Legea 760/2001, lege de aprobare a OUG 32/1998 de organizare a cabinetului demnitarului. Cu alte cuvinte, e un post mai degrabă politic. La cabinetul său, demnitarul poate angaja şi o vrăjitoare, dacă are încredere în ea. Nu e ilegal. Doar că va răspunde politic pentru asta. Nu sînt vrăjitoare (deşi sînt bun la ghiceli şi intuiţii) însă Sebastian Lăzăroiu, dacă a făcut o alegere proastă în ceea ce mă priveşte, va plăti politic şi uman, ca să zic aşa.

Madame Blogary va merge în continuare şi eu personal voi scrie în continuare.

Pentru cei care o vor da cu tinichigiul şi vînzătorul de uşi de garaj, ţin să specific că am lucrat cîţiva ani în domeniul asistenţei sociale, în administraţia publică, şi nu oriunde, ci în sectorul 5, adică în Ferentari, Rahova, Sălaj, Măgurele, Alexandria, Ghencea, Giurgiului. Şi, chiar mai rău, am şi studii în domeniu, deşi, fie vorba între noi, nu mi-au ajutat la absolut nimic, am trecut prin facultate ca gîsca prin apă. Din facultate am rămas „doar” cu prietenii, şi nu-i puţin lucru, avînd în vedere că-s aceiaşi de peste 15 ani.

Nu am mize personale, fie financiare sau politice. Nu am complexe, şi deci nici ambiţii. Dar nici timidităţi. O asemenea poziţie nu-mi excită din cale afară orgoliul dar nici nu-mi place să-mi cer scuze că exist sau că cred în ceea ce cred, că sînt unde sînt sau fac ceea ce fac.  Dar mă opresc aici, că, asta-i viaţa, pe Blogary logoreea costă, „cine dă din gură, e trimis la Muncă”.

PS. O chestie genială pe care am auzit-o aseară, într-o întîlnire: „A fost marxist în tinereţe, dar şi-a dat seama că a greşit şi s-a apucat de matematică”

Update nedormitul: Domnul consilier a suferit acum doi ani o operaţie de hernie de disc. Vestea proastă, pentru cei care întrețin o frumoasă relație de dragoste cu grija, este că nu a încăput pe mîna lui Oprescu. Vestea bună este că o radiografie a coloanei a fost publicată la momentul respectiv în declaraţia de interese de pe blogul personal.

Mihail Neamțu e Albă-ca-Zăpada: „Sper să conteze că n-am luat prânzul cu Micky Şpagă, n-am școala lui Adrian Năstase și nici pe plaja doamnei Ridzi nu m-aţi fi găsit“

Bule10Am găsit-o pe Albă-ca-Zăpada de care vorbea Sebastian Lăzăroiu. O cheamă Mihail Neamțu, are doctorat în teologie luat la Londra și este director științific la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Bancheri, economiști, filozofi, politicieni ni l-au arătat cu degetul spunând: el e viitorul politicii românești. Iată cum gândește Albă-ca-Zăpada.

 

Reporter: Am tot auzit voci de intelectuali în ultimul timp care spun că Mihail Neamțu este viitorul politic al României. Au dreptate să spere asta?

Mihail Neamțu: În măsura în care trenul politicii românești are un vagon destinat călătorilor joviali, cu bun-simț şi nițică educație, eu mi-am rezervat deja un bilet. Mai sunt multe locuri vacante și sper să găsim și locomotiva potrivită!

Rep.: De unde le-a venit ideea că Mihail Neamțu poate fi „Albă-ca-Zăpada“, vorba lui Lăzăroiu?

M.N.: Nu ştiu de unde vine un asemenea zvon. Unii spun că am față de tocilar, iar nu de mireasă. Pot fi integrați ochelariștii în parabola asta a fraților Grimm? Ipoteza e seducătoare, dar știm bine din poveste că Regina cea rea căuta s-o omoare pe Albă-ca-Zăpada. După cumplita otrăvire cu ajutorul unui pieptene sosește și feciorul de crai. Albă-ca-Zăpada se trezește din adormire, abia apoi iubirea lor trăiește un meritat happy end. Cred că noi suntem – ca toţi cei şapte pitici – în faza în care ne rugăm ca otrava Reginei (vămilor?) să nu-și facă efectul. Mai este mult până la nuntă.

Rep.: De ce n-ați intrat până acum în nici un partid, deși potențial se spune că aveți? V-ați păstrat pentru o perioadă mai bună?

M.N.: Corect ar fi să spun, totuși, că între 1994 și 1995 am activat în organizația de tineret a PNȚCD. După moartea Seniorului, am decis să-mi investesc energia în cariera profesională – studii, doctorat, proiecte instituționale. După întoarcerea în țară, m-am apropiat de oameni politici de dreapta precum Valeriu Stoica, Traian Ungureanu și Teodor Baconschi sau mai tinerii Sever Voinescu, Daniel Funeriu și Toader Paleologu. Admir tenacitatea Monicăi Macovei, chiar dacă ne desparte viziunea despre rolul religiei în societate. Rămân apropiat de familia dreptei și îmi place comunicarea cu oamenii aflați undeva între 20 și 35 de ani. Există mii de români inteligenți, însă dezgustați de politică. Îi întâlnim pe stradă, pe blogosferă, la diferite evenimente publice. În pofida deznădejdii generalizate, merită, cred, să facem ceva împreună.

Mihail Neamtu „Nu alegem doar răul cel mai mic. Trebuie să alegem binele“

Rep.: Aveți 33 de ani. Nu sunteți cam tânăr pentru rolul de lider politic salvator sau e perfect așa?

M.N.: E perfect, dar trece.

Rep.: Contează să fii deștept și bine intenționat? Mai are poporul abilitatea să observe atuurile acestea?

M.N.: E plină ţara de băieţi deştepţi şi poporul vede asta când plăteşte factura la electricitate. Ar trebui să mizăm şi pe caracter, integritate, decenţă.

Rep.: OK, sunteți deștept, erudit chiar, mi se șoptește din culise. Admitem că sunteți de bună-credință. Dar știți să și furați, să aranjați o licitație, știți cum se ia palmat o șpagă? Poate că asta contează foarte mult, mai mult decât bună-credința dumneavoastră.

M.N.: N-am luat prânzul cu Micky Şpagă, n-am școala lui Adrian Năstase, după cum nici pe plaja doamnei Ridzi nu m-aţi fi găsit de 2 Mai. Şi eu sper ca asta să conteze.

Rep.: Ce șanse vă dați într-o lume cu filiale de partid bazate pe altceva decât buna-credință?

M.N.: Am tot atâtea șanse câte are Victor Ponta înaintea unui raliu „pe bune“ sau câte are Crin Antonescu în fața unei cărți despre liberalism semnate de Tocqueville, Hayek sau Ludwig von Mises.

Rep.: În cât timp ați putea învăța și să furați, să aranjați licitații?

M.N.: Nu ştiu, n-am încercat, dar cred că m-aş simţi precum Vanghelie în faţa unei gramatici de limba română.

Rep.: Ce v-ar plăcea să se zică despre dumneavoastră după 4-5 ani de politică?

M.N.: Că n-am vocaţie de kamikaze. Altfel spus, că zvonurile din 2011 s-au adeverit.

Rep.: Ce șanse vă dați la viitoarele alegeri? Chit că veți candida, chit că nu…

M.N.: Puterea se ia, nu se primeşte cadou. Într-o democraţie, puterea ţi-o iei direct de la cetăţean. Şansele fiecărui om politic depind de comunicarea onestă sau dialogul nemăsluit cu conaționalii săi. Să nu alegem doar răul cel mai mic și nici doar să împiedicăm răul cel mai mare. Mă înșală optimismul spunând că trebuie, oricât de imperfect, să alegem binele?

„Un om politic credibil slujeşte o cauză mai mare decât el însuşi“

Rep.: Cum ar trebui să arate omul politic care să constituie în jurul lui un nucleu sănătos, puternic, demn să conducă România pe drumul bun?

M.N.: Regula de bază spune că un lider de nota patru poate aduce la repetenție o organi­zație cu potențial de nota opt sau chiar zece. Cine vrem să ne conducă? Iată o întrebare. Sper că nu hoții, vampele, interlopii, foștii comuniști sau oamenii lipsiți de umanitate. Un om politic credibil slujeşte o cauză mai mare decât el însuşi, are frică de Dumnezeu şi magnet pentru oameni, e înzestrat cu empatie, gândeşte democrat şi acceptă pluralismul fără dificultate, generează o viziune largă, strânge în jur tot soiul de competenţe şi personalităţi, comunică dezinvolt, munceşte mult, calculează atent, are umor, preţuieşte istoria ţării sale, nu iubeşte jilţul sau limuzina mai mult decât întâlnirea cu oamenii vii, simte importanța riscului şi ascunde mereu un as în mânecă: inteligenţa.

Rep.: Vă regăsiți în descrierea asta?

M.N.: „Oglindă-oglinjoară…?“ Parcă nu ăsta era refrenul Albei-ca-Zăpada.

Rep.: Ați stat afară mult timp. De acolo cum se vede poporul ăsta, de ce nu suntem uniți ca națiune?

M.N.: Pentru că dispreţuim România înainte de-a încerca să facem ceva pentru ea. Pentru că ne cunoaştem superficial istoria. Pentru că am transformat cultul eroilor într-o retorică patriotardă, când el re flectă doar stima de sine. Văd o naţiune demnă ca pe un copac cu rădăcini puternice (prin care înţeleg gratitudinea faţă de înaintaşi), un trunchi robust (adică sentimentul prezentului istoric, aici şi acum), dar şi o coroană bogată (grija faţă de viitor). O naţiune vie rescrie zilnic contractul între cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor veni.

Rep.: Ce ne-ar putea uni?

M.N.: Respectul pentru românii care au murit – pe front, în puşcării, prin băjenie – ca noi să fim liberi.

Rep.: Ca director al IICCMER ați săpat profund în istoria mai puțin popularizată a ultimilor șaizeci și cinci de ani ai țării. Ce trebuie făcut pentru o corectă așezare în mentalul colectiv a momentelor dureroase, a pildelor și greșelilor unei epoci? Noi nu ne-am valorificat sfinții închisorilor… Pentru mine, personal, asta e o datorie de viață.

M.N.: Absolut de acord! Când, la propunerea profesorului Vladimir Tismăneanu, am acceptat postul, mi-am dorit să promovez cât mai mult cunoașterea ideologiei extremiste care a facilitat trecerea de la teorie la practica criminală, de la scrierile revoluționare marxist-leniniste către infernul Gulagului, cu tot ceea ce înseamnă frig, foamete, torturi și plutoane de execuție. Având resurse financiare înjumătățite față de anii 2007-2008, IICCMER promovează totuși o pedagogie a memoriei prin caravane cinematografice, școli de vară, proiecte editoriale, concursuri etc. Pentru a da un singur exemplu, colega mea Clara Mareș pregătește un volum despre figura de oțel a scriitorimii românești: I.D. Sârbu. Un alt tânăr istoric – Alin Mureșan – a descris într-o răvăşitoare carte iadul reeducărilor de la Pitești. Poate ne-ar trebui mai multe evenimente above the line – mă gândesc la niște clipuri video scurte, proiectate pe monitoarele de la Metrou. Dar nu e ușor să găsești tonul corect.

Rep.: Ca doctor în teologie, ce credeți, poți fi smerit în politică?

M.N.: Doar dacă ai mereu sentimentul că slujești o cauză mai mare decât tine însuți. A coborî în cetate presupune un act de umilinţă: nu stai de vorbă doar cu marile spirite, precum în bibliotecă, ci asculţi nevoile oamenilor de rând. E un exerciţiu pastoral unde antiteza smereniei – adică trufia – n-are ce căuta. Uşor de spus, greu de practicat!  (Alexandru Căutiș)

Kamikaze

Românii îndatoraţi

Guvernul îndatorat iresponsabil şi cetăţenii idioţi cu credite

S-a tot vorbit zilele trecute despre un clasament al ţărilor împrumutate la FMI, în care România ar ocupa locul 2, după Grecia. Alţii, ca Andreea Vass, spun că am fi pe locul 4. Dar nu asta contează aici. Important este că datoria publică a României este cam 30% din PIB (aveţi aici clasamentul cu datoriile publice, în care noi sîntem pe locul 89 şi aici clasamentul cu datoriile externe), conform Eurostat și CIA.

Aşadar: “ce avem noi aici?”, cum ar spune Gogu Steriade. Noiiii, aaaiiici, vedem, repet, că cei care gospodăresc ţara asta, fie cei ce au fost, pesedişti, penelişti sau pedelişti, au creat o datorie de 30% din ceea ce ţara asta produce într-un an. La televizor, “cetăţenii simpli” se revoltă înfierînd iresponsabilitatea guvernului (sau guvernelor) României, care a luat atîta bănet cu împrumut.

 

Cred că guvernul României nu este nici pe departe atît de iresponsabil ca idioţii care acum gîfîie sub povara creditelor luate în perioada de vîrf a economiei. Să luăm un caz, zic eu, reprezentativ: o familie medie care şi-a luat un apartament în București pe credit. Un apartament cu două camere, de vreo 50 de metri pătraţi, costa în 2007-2008 cam 100.000 de euro. Să zicem că omul a venit cu un 20.000 de euro avans şi a luat de la bancă 80.000 de euro. La o dobîndă de 15% pe an (nu mai pun comisioanele acelea perfide care ajung să-ţi dubleze lejer dobînda pe care o aveai tu în cap cînd ai semnat), înseamnă că omul trebuie să înapoieze băncii, în 30 de ani, cel puţin triplul sumei luate.

Dar aveţi grijă, că am fost foarte îngăduitor la acest calcul şi am lăsat mult de la mine. Asta fiindcă dobîndă anuală efectivă (dar efectivă, adică fără paragrafe din alea scrise mărunt) de 15% la un credit nu visezi matale în România nici dacă îţi torni un cancioc de cocaină direct în creier, nu în venă. Deci familia aceasta, reprezentativă, are de o datorie de vreo 250.000 de euro. Bine, dacă dă toţi banii grămadă mîine, în loc de 250.000 scapă doar cu vreo sută și ceva de mii. Dar asta e destul de puţin probabil.

Şi acum să vedem cît reprezintă acești 250.000 datorie din PIB-ul familiei respective, adică din avuţia internă brută, deşi omul vine acasă cu netul, nu cu brutul. Un salariu mediu în Bucureşti este de 3-400 de euro. Uite, eu sînt generos din nou şi pun dublu: 7-800 de euro de căciulă, deci cam 1500 de euro venituri lunare în dreptul acestei familii. E bine? Lăsăm aşa? Deci 1500 de euro pe lună, 6000 de lei, 3600 de secunde, cum ar spune perversul de pe Tîrgu Ocna. Deci, mai departe, familia asta are un PIB anual de 18.000 de euro.

Dacă ar fi fost “iresponsabili”, “inconştienţi” și “lacomi” ca guvernele României, de la Văcăroiu și Năstase la Tăriceanu şi Boc, şi ar fi păstrat acel 30% din PIB datorie publică, familia asta s-ar fi îndatorat, chiar pe criză cum sîntem acum, cu fabuloasa sumă de 6000 de euro, dacă nu chiar 5400, ca să fim exacți. Or ei au o datorie de peste 10 ori cît PIB-ul lor anual (18.000 – PIB la 250.000 – datorie). Nu mai spun că mulţi dintre acești oameni mai au, în plus, şi cîte un credit pentru maşină, sau pentru diverse plasme şi alte nevoi personale.

Hai să fim şi mai indulgenţi şi să spunem că, de fapt, bugetul statului înregistrează venituri cam de 30% din PIB! Dar şi aşa gospodarul numit guvern are o datorie egală cu venitul lui pe un an, ceea ce pentru familia Popescu, de care vorbeam mai sus, cu 18.000 venituri la sute de mii datorii, e un vis prea frumos. Iar diferenţa între capacitatea de gospodar a guvernului şi cea a idiotului care s-a aruncat cu capul în credit nu e de un plus sau minus 10, 20 sau, hai, 50%, cît să spui că “na, e tot pe acolo, pe undeva”. Diferenţa asta e de ordin de mărime – adică unul, guvernul, are datorie un PIB de-al lui, un buget anual, celălalt, Popescu, zece PIB-uri sau zeci de PIB-uri personale, dacă i-o mai fi scăzut şi salariul sau a rămas șomer.

Aşa că dacă vrem să mai facem guvernul nesăbuit cînd vine vorba de împrumuturi, trebuie să ne gîndim că guvernul este cel mult la fel de idiot ca şi mulţi dintre idioţii pe care îi reprezintă. Ba, aşa cum am arătat mai sus, unii dintre idioţii cu credite sînt, la capitolul datorii şi PIB, mult mai idioţi ca guvernul. Un fel de “cum e sacul, aşa şi petecul” sau “cum e turcul şi pistolul”. Numai că turcul, de obicei, plăteşte. Ce vreau să spun este că idioţii care stau în fotoliu şi în sufrageria pe care au cumpărat-o îndatorîndu-se cîte 10, chiar 20 de PIB-uri anuale personale, nu sînt cei mai nimeriţi să înjure nişte guverne care au creat ţării o datorie de 30% din PIB.  (Alexandru Duţu)

Kamikaze