Sau invers, nu contează. Cum nu contează nici că eu nu am mai scris niciodată o cronică de teatru, deci nici cronică nu ştiu dacă este. Şi nu, nici nu s-a schimbat profilul blogului. Dar să vă povestesc.

Vineri, 13 februarie, am fost la teatru. La Teatrul de Artă, la spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie”, de Semion Zlotnikov, în traducerea şi regia lui Bogdan Budeş, cu Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel în rolurile principale. Singurele roluri, de fapt, pentru că este e o piesă în doi. Şi mărturisesc că nu la ei m-am gîndit cînd am văzut durata spectacolului, o oră şi trei sferturi, ci la mine. Îmi părea un spectacol lung. Mai sînt şi fumătoare, dar am zis că vor fi pauze, deci mi-am reprimat reţinerea şi am ajuns.

N-au fost pauze. Dar nici nu le-am simţit lipsa. Am stat lipită de scaun, avînd senzaţia că dincolo de sala aceea intimă, de 75 de locuri, nu mai există lume. Deşi despre lume este spectacolul. Despre oameni. Obişnuiţi, ca mine, ca cei mai mulţi dintre noi. Care caută alţi oameni şi se caută pe ei înşişi, în acelaşi timp.  Cu dureri, cu spaime, cu bucurii, cu speranţe, cu tot ce-i omenesc. E greu de crezut că măcar într-o frîntură din cele două personaje nu se recunoaşte nimeni, la un moment dat, indiferent de vîrstă. De la cei mai tineri, la cei trecuţi deja de maturitate, aşa cum erau cei din sală – un public eterogen structurat ca vîrstă.  Sau că nu ar da cuiva de gîndit mai profund la viaţă, la ce facem cu ea şi cum ne-o facem.

Şi toate acestea într-o comedie. Spectacolul este o comedie, uneori cu momente amare, dar comedie. Cu un umor sănătos, care curge firesc, fără ostentaţie, fără artificii, necăutat, ci găsit în viaţă. Aşa-i şi decorul, nimic în plus, atît cît trebuie ca să sugereze cadrul în care se desfăşoară povestea a doi oameni.

Cei doi oameni, actorii, au reuşit să mă prindă atît de tare în jocul lor, încît au fost momente cînd mi-a părut rău că drăcoasa muiere e prea blîndă cu aparent resemnatul el. El, care se chinuia singur, parcă mai trebuia chinuit puţin. Dar asta-i despre mine, spectator, acolo, pe scenă, au fost ei, într-o poveste care surprinde, încîntă şi dansează, la propriu şi la figurat, pe text,  într-o poveste pe care v-o recomand. Şi pentru inimă, şi pentru minte.

Următorul spectacol va fi pe 27 februarie.

Politic, în tot ce am povestit mai sus, este faptul că şi Teatrul de Artă – despre care puteţi afla mai multe aici – şi spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie” sînt întreprinderi private. Breşe, tentative – reuşite! – de a scoate statul din viaţa teatrală, de a scăpa de dependenţa de politic, de a mai solicita fonduri autorităţilor. Producţia spectacolului despre care v-am vorbit a fost realizată prin crowdfunding, iar actorii sînt plătiţi din încasările de pe bilete. Mihaela Sîrbu face teatru independent de mai bine de zece ani, şi a pus bazele, încă din 1996, Companiei Teatrul fără Frontiere, despre care puteţi afla mai multe aici.

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Nu apucasem încă să ies din starea de bine de după spectacol, că văd din nou cum statul încearcă să controleze cultura, prin timbrul cultural, mai nou. Pe scurt, vrea să adauge o taxă fiecărei producţii culturale, ca să dea, chipurile, tot culturii, prin diversele uniuni (de scriitori, de artişti plastici, de oameni de teatru şi altele).  Adică să împartă tot el, statul, cui crede de cuviinţă. Numai începutul expunerii de motive a Proiectului de lege, adoptat tacit de Senat şi aflat în dezbaterea Camerei Deputaţilor este revoltător şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa oamenilor despre care tocmai am scris mai sus.

“Cultura românească, deşi este copilul inteligent şi talentat al familiei, a fost trimisă la colţul străzii să se descurce. Şi nu se descurcă la colţul străzii!”