Scena şi sala

Există o dezbatere recurentă privind coeziunea socială înainte şi după decembrie 1989. Dar se discută mult mai puţin despre prăpastia existentă între cei care ne-au condus în perioada comunistă şi cei care au făcut-o după, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Poate din cauza evidenţei că, antedecembrist, cei care se aflau la conducere nu aveau nici o legătură cu noi, în ciuda uneia dintre cele mai mari mistificări la care am asistat, cum că socialismul are în centrul preocupărilor omul. Ba, greşesc, de anumiţi oameni, deloc puţini, s-a ocupat în mod deosebit. Ca să nu mai vadă lumina zilei din celulele închisorilor sau din mormînt. Cu restul, marea majoritate, a fost mai simplu. Nu a trebuit decît să se asigure că stăm cuminţi în colivia numită RSR şi că nu răspundem neîntrebaţi. Şi, în fond, ne-au dat case şi locuri de muncă, ce ne mai trebuia mîncare, căldură, săpun, apă caldă, detergent, hîrtie igienică? Prea am fost şi noi pretenţioşi… Ba mai tînjeam şi la zborul păsărilor călătoare, şi la ciripitul lor nestingherit, şi la faptul că nu le impunea nimeni un număr anume de ouă în cuibar. Dar, în fine, tineri sau vîrstnici, ştiţi povestea aşa că trec mai departe, la ce mă interesează acum.
Şi anume: cît de mult i-aţi simţit receptivi la voi, la nevoile voastre, pe cei care au condus România după ’89? Cît consideraţi că au ţinut/ţin  cont de voi atît timp cît au fost/sînt la putere? Care dintre dorinţele şi aspiraţiile voastre au fost satisfăcute? Vi s-a dat, realmente, posibilitatea să fiţi ceea ce doreaţi, aici şi nu în alte părţi?
Eu consider că, imediat postdecembrist, conexiunea conducători- popor a fost cea mai mare capcană în care am fost atraşi. Şi prinşi. Aparenta doar, dar mult clamata grijă pentru noi nu a fost decît scena pe care s-a desfăşurat o piesă de valoare artistică îndoielnică şi de utilitate publică mult prea mică. Scenariul era oricum făcut dinainte, distribuţia se cunoştea, de asemenea, iar publicului avid de spectacol, dar încă docil şi necunoscător al adevăratelor valori, i s-a prezentat un spectacol prost dar cu decoruri care să-i ia ochii. Şi costume noi, da, începînd cu celebrul pulover roşu. Captivaţi de sclipiciul spectacolului, încîntaţi că putem da replică actorilor, mulţumiţi cu trataţia din antract, am cam scăpat din vedere ce se întîmplă în culise. Acolo, fără machiaj şi partitură, feriţi de ochii noştri, ei puseseră stăpînire pe teatru. Şi-l împărţeau. Între ei. Cînd noi plecam acasă, cît de cît mulţumiţi de reprezentaţie şi convinşi că aceiaşi sau alţii, din noul val de aspiranţi la celebritate, vor fi capabili să ne ofere mai mult, ei îşi umpleau sacii şi-i scoteau pe şest, încărcîndu-i în căruţe. Cu destinaţii mai mult sau mai puţin, ori deloc cunoscute nouă.
A, uitam. Aveau şi sufleur.
Treptat, aflînd noi că există şi un alt mod de relaţionare cu publicul şi sătui de aceleaşi figuri, am părăsit sala. Nu mai zic că şi plătisem toată distracţia şi nu numai în bani. Ne-a costat ani buni din viaţă.
Cînd sala a răsunat de ovaţii, în 1996, reuşisem, pentru prima dată, să vedem pe scenă actorii pe care noi îi dorisem. Montare modernă pe structură de teatru clasic, repertoriu schimbat, retorică austeră, decor minimalist cu icoană pe perete. Satisfacţie, emoţie, empatie. Tradiţional şi nou, într-o cuceritoare speranţă a drumului regăsit. Ceva bîlbe, e drept, peste care am trecut cu îngăduinţa şi răbdarea acordate debutanţilor. Pînă cînd personajul principal s-a împiedicat în căblăraia decorului. Grozăvia şi penibilul căderii, refuzul de a mai urca pe scenă, rezumate intr-un singur cuvînt: amatorism.
Şi pentru că nu am acceptat să asistăm la prestaţiile unui bufon, cu zîmbetul stins în lacrimă, ne-am întors, de nevoie, la kitsch-ul de dinainte. Nu a fost credibil, nu a fost flexibil, doar expresiv prin aducerea în prim plan a primadonei. Care a acaparat scena cu manierisme, strălucire ostentativă şi epidemică, umor strepezit, replici arogante şi mult roz. Regizor şi actor principal, acelaşi îmbătrînit speculant şcolit la teatrul de marionete. Constant cu sine însuşi, rostogolind aceleaşi pietre, prelucrînd lemnul conform singurei metode cunoscute, a creat un microunivers al lor şi a lăsat sala în beznă. Patru ani.
Şi a venit Băsescu. Vocaţie, hotărîre, charismă. Interactivitate reală, deschidere către alte spaţii, fermitate, cunoaştere. Coregrafie, ritm alert, consacrare rapidă. Umor, uneori grosolănie, personaje noi, feminine, pahare, ţigări, sentimente, boală. Viaţă. Cel mai important, speranţă. „Să trăiţi bine!” a fost seducător, dar ca orice altceva din categorie, perceput nuanţat. Tocmai de aceea a şi prins atît de repede şi pe atît de mulţi. Autentic ca figură centrală, sprijinit de o distribuţie nouă şi cu o altă viziune a mişcării scenice, dar nesusţinut de figuraţie. Personaj colectiv, aceasta din urmă se poticneşte la fiecare pas nou pe care trebuie să-l execute. Cade şi, ori dă înapoi, ori se ridică destul de confuz, neştiind încotro să o mai apuce. Doar încăpăţînarea unora amînă ultimul act. Băsescu priveşte constant către sală, sala urmăreşte întreaga scenă. Treptat, figuraţia monopolizează spaţiul şi bruiază dialogul el-noi pînă la a nu ne mai putea auzi. Galeria huiduie din ce în ce mai tare, îşi vrea proprii actori în rolurile principale. Dezamăgire, senzaţie de neputinţă, resemnare. Resemnare? Aparent, doar. În ciuda vacarmului, frînturi de comunicare se fac auzite. Sala e pierdută majoritar, dar cortina nu cade. Pentru că, după pasul făcut înapoi, la presiunea degringoladei generale, urmează o revenire în forţă.
Un alt guvern, un alt partid, o mişcare civică? Orice e posibil. E o spectaculoasă şi mult aşteptată aruncare în faţă a ultimelor resurse. Şi o ultimă şanşă ca noi să contăm pentru ei.
Facebook Comments

22 Comments Scena şi sala

  1. Never G

    @Valentin

    De acord cu tine ca "democratia inseamna teatru interactiv" si fiindca mai sunt oameni care au inteles asta spectacolul continua cu aceasi piesa. Altfel subiectul era schimbat de mult. Dupa flerul meu vor fi din ce in ce mai multi cei ce se vor implica fiindca au inteles ca o fac pentru ei in sensul bun.

    Reply
  2. Nea

    Tucu, extrem de bine punctat.

    La teatru, actorii ştiu că mint, spectatorii ştiu că sunt minţiţi şi de aceea îi aplaudă şi îi plătesc pe actori.

    La TV, spectatorii speră să audă o fărâmă de adevăr, cei prezenţi în studiou ştiu că mint dar banii nu îi primesc de la spectatori, de care puţin le pasă, ci din pomeni publicitare şi de la patronul care are propria lui agendă murdară. De aceea, calitatea emisiunilor este la acelaşi nivel cu calitatea politicii pe aici.

    Reply
  3. galani gheorghe

    Interesant articol cu mult bun simt,se vede ca de inteligente nu ne putem plange, numai ca ele sunt foarte putine si nu la conducere, indiferent unde, dar mai ales la conducerea tarii !. Felicitari Doamna Neghina!.

    Reply
  4. tucu

    Romanica nu este un teatru.

    Este un studoiu de televiziune.

    Exista scena ,exista sala ,exista spectatorii si actorii. Exista si regizorii care dirijeaza si actorii si publicul.

    Regizoru sef-sforarul sef- da semalul de aplauze -publicul aplauda.

    Daca nu nu mai e chemat la emisiunea la care primeste 50 de lei.

    De multe ori nici nu mai trebue chemat publicul.Cei ce apar pe ecrane stiu ce si doreste poporul si vorbesc in numele lui.

    In numele poporului au chemat minierii.Poporul vroia sa circule prin Piata Universitatii.In numele poporului nu au vindut tara-si au anexat o.In numele poporului vorbesc si acum si Iliescu si Voiculescu si Ponta si Antonescu,

    Au inceput insa sa dispara aplauzeleNu mai se dau cei 50 de lei?

    S-au revoltat spectatorii impotriva celor ce vorbesc in numele lor?

    Se adreseaza unui alt popor?

    Cred ca aici e seretul.poporul din 2000 nu mai e acelasi cu poporul din 2011.

    Iliescu,Voiculescu,Ponta,Antonescu nu au inteles si nu inteleg acest lucru.

    PDL ul nu prea intelege nici el acest lucru.

    Sa vedem cum va juca Basescu.

    .

    Reply
  5. judex

    Doar in contextul asta apare clar rostul actorilor, regizorilor si scenaristilor profesionisti care au acaparat scena politica Ro in 1989. Ca urmare si rezultatul, pe masura: am asistat la o premiera mondiala, nici nu stiu cum a fost ratat Urssul de Aur pentru scenariu si regie (poate acum, in 2011, cu alti actori in rolurile principale…).

    As adauga o observatie si o corectie:

    1) Observatia. Trei actori, trei destine: Diaconu, Caramitru, Mereuta. Desfasurarea evenimentelor le-a rezervat roluri diferite. Care dintre ei a fost,s a spunem, natural ? Care dintre ei a fost personajul pozitiv in piesa asta ?

    2) Corectie: "Sa traiti bine !" este o urare, dar si un indemn.

    Reply
  6. 1

    problema e că şi piesa e indecisă: nici tragedie, nici comedie, nici dramă, nu ştim cum să reacţionăm la prestaţia actorilor, care nici ei nu ştiu prea bine ce joacă

    pe lîngă asta, mai e şi revolta figuranţilor împotriva protagonistului: singurul actor-jucător al trupei de amatori

    Reply
  7. Nea

    Lupu din distribuţia din 1996 a smuls toţi copacii din pădure. Videanu, mai recent, a smuls toate bordurile pe care a putut pune mâna. Să le fie de bine dacă atâta i-a dus mintea.

    Sper totuşi că teatrul nu va fi transformat în cămin cultural pentru necesităţile intelectuale ale lui Vanghelie şi salon de nunţi pentru Fane Spoitoru, din cauza asta.

    Reply
  8. Ivan Zubeldian

    Felicitări, mi se pare una din cele mai expresive și condensate istorii postdecembriste din câte s-au scris.

    Reply
  9. nedormitul

    Afirmația că Băsescu privește constant către sală ar trebui nuanţată. Mai exact, Băsescu priveşte constant către loja 7 şi rîndul doi din dreapta. Simultan. Şi prinde şi cam 75% din scenă şi 43,8% din culise. Cam cum se prindeau bulgarii pe vremea lui Ceaşcă.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *