Chișinău. Latura pragmatică. Republica unirii

Sergiu Mocanu, președintele formațiunii politice numite Mișcarea Populară Antimafie, din Republica Moldova, a conturat cîteva puncte concrete care trebuie atinse în procesul reunificării republicii Moldova cu patria mamă, România, la Forumul Republica Unirii, care a avut loc la Chișinău, în ziua de 2 septembrie 2018, și la care am participat, invitată de către Alexei Tighineanu.

Forumul s-a bucurat de o prezență numeroasă, mulți din participanți fiind moldoveni care lucrează în străinătate, dar care nu pierd nici o ocazie de a se afla împreună cu localnicii, la hotărîrea treburilor în republică. Dorința de reunire este atît de mare,  încît oamenii sînt dispuși să participe,pe timpul și banii lor, la orice ar putea însemna un pas înainte.

Surpriza, pentru mine, cel puțin, a fost să-i găsesc pe moldoveni mult mai bine pregătiți decît sîntem noi, românii de aici. Mai bine pregătiți și mai preocupați de problematica unirii.

Astfel, ni s-a prezentat un document intitulat chiar așa, ”Republica unirii”, rodul muncii lui Sergiu Mocanu, președintele partidului organizator al forumului. Document pe care vi-l prezint și eu în continuare.

  1. CONTEXT

Republica Moldova, proclamată pe teritoriul fostei Republici Socialiste Moldovenești, prin Declarația de independență din 27 august 1991, și reconfigurată prin adoptarea Constituției din 29 iulie 1994, a avut drept fundament mai multe prevederi eronate politico-juridic, ca de exemplu:

a) discrepanța dintre caracterul unitar și indivizibil al statului proclamat și realitatea faptului că teritoriile din stînga Nistrului nu au fost, nici cea mai mică perioadă de timp, subordonate politico-administrativ instituțiilor create la Chișinău.

Cu alte cuvinte, Transnistria nu a fost, nu este și nu va fi niciodată a noastră.

b)neutralitatea declarată permanent și unilateral, fără vreo garanție internațională, a Republicii, în timp ce pe teritoriul ei se află o armată a Federației Ruse, la stînga Nistrului, pentru care autoritățile de la Moscova revendică un statut de forțe de pacificare pe un teritoriu cu o poziție nelămurită internațional pînă acum.

La acestea se adaugă:
drepturi cetățenești (la viață; sănătate; muncă și proprietate)suprimate de practici juridico-administrative care contravin unui stat de drept și Declaraței Universale A Drepturilor Omului.

o economie de tip oligarhic, subordonată politic intereselor oligarhice, neconformă economiei de piață funcționale, generatoare de sărăcie socială, profituri tenebroase și exod masiv al populației peste hotare.

incapacitatea instituțională a statului să administreze treburile publice, cît și incapacitatea de a se reforma din interior
Ne determină să declarăm Republica Moldova un stat eșuat.

2) PRINCIPII GENERALE

Avînd în vedere cele de mai sus, Republica Unirii va fi instituită de Constituantă în baza unei noi constituții.

Constituanta va declara ”Satul” Republica Moldova, proclamat la 27 august 1991, stat eșuat ca urmare a capturării sale de grupări politice de tip mafiot.

Republica Unirii se proclamă cu scopul unirii teritoriilor aflate sub controlul autorităților de la Chișinău cu România.

Republica Unirii renunță la statutul de stat neutru al Republicii Moldova și solicită aderarea urgentă la Pactul Nord Atlantic (NATO).

Procesul de reunificare a Republicii MOldova cu România este un proces complementar celui de aderare la Uniunea Europeană, și se va face în conformitate cu Principiile de la Copenhaga și cu aceleași mecanisme de aderare.

Documentul final al reunificării celor două state va fi Decizia adunării parlamentare a uniunii Europene de aderare a republicii Moldova la spațiul comunitar comun; prin unire cu România.

Statutul teritoriilor din stînga Nistrului va fi elaborat și negociat internațional în paralel cu procesul de reîntregire a României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chișinău. Latura sentimentală.

Cred că mi-am dorit mereu să merg la Chișinău, mai mult și mai sigur în ultimii ani, cînd multă lume de la București pleca acolo.

Am văzut la televizor numeroase momente de sărbătoare moldovenească, autentică, ca să îmi doresc să fiu acolo, în mijlocul lor.

Erau, așadar, întrunite premisele ca unei invitații de la Chișinău, de a merge la Chișinău, să îi răspund cu mare bucurie.

Ea, invitația, a venit în urmă cu două săptămîni, iar momentul în care aveam să fiu acolo a fost weekend-ul trecut.

Am plecat cu inima ușor îndoită spre Chișinău, aflînd că Air Moldova sînt, de fapt, ruși. Și că rușii au cumpărat cam tot în micuța republică. Dar noi unde am fost, nu încetam să mă întreb în gînd. Mi-am amintit cum nu am avut, pînă tîrziu, în anii 2000, nici o strategie privind Moldova, de parcă nu era a noastră, nu ne interesa.

Și am ajuns într-un aeroport pe gustul meu. Micuț, elegant, primitor. Împreună cu mine, lume diversă, de la localnici care veneau de la București unde fuseseră cu cine știe ce problemă, pînă la lume care părea aterizată din occident. De acolo și era, aveam să aflu a doua zi.

Pentru că a doua zi, la invitația Marcelei și a lui Alexei Tighineanu, am mers în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Unde avea să sosească Marșul centenar, plecat pe 1 iulie de la Alba Iulia, pe jos, pentru a aduce flacăra reunificării la Chișinău.

În piață, pe scena montată acolo, se cîntau cîntece populare. Niciodată, cu alte ocazii, nu mi-au părut mai frumoase și mai simțite acele melodii populare. Nicăieri parcă nu au ”sufletul” pe care îl au la Chișinău.

O mare mulțime de moldoveni au întîmpinat Marșul centenar, ajuns și așa cu probleme la capătul drumului. Bucuria acelor oameni la vederea flăcării reunificării este imposibil de redat în cuvinte.

Am plîns cu ocazia asta tot Prutul, cred. Am profitat de absența Marcelei și a lui Alexei, plecați să cumpere apă, și am dat drumul șiroaielor de lacrimi în voie. Nu poți avea altă reacție acolo, în astfel de momente.

În piață, printre mulțimea de steaguri tricolore,  se aflau moldoveni de diferite vîrste, de la cîteva luni pînă la oameni în vîrstă, pe fețele cărora se vede că au făcut războiul. Războiul ăl mare sau cel din 1991. Toți, uniți de un singur lucru: dorul de țara natală, dorul de România. Și speranța că reunirea se va face, că o vor apuca, mă refer la cei vîrstnici. Pe o căldură aproape insuportabilă, oamenii aceștia stăteau adunați în plin soare năucitor, sperînd să le spună cineva că se poate, că se lucrează, că nu vor fi lăsați de izbeliște.

Am recunoscut cîteva figuri din avionul cu care venisem seara precedentă la Chișinău. Și mult m-am mai bucurat. Dar cel mai mult m-am bucurat cînd am văzut steagurile tricolore, cu numele orașului din care veneau moldovenii acolo. Paris, Londra, Roma, Berlin, Viena, Madrid. Nu știu să fi rămas colț de continent ”neacoperit” de români. Oameni care vin pe cheltuailă proprie (și nu e ieftin deloc), nechemați de nimeni, neaduși de vreun partid, fără perspectiva de a li se ”da” ceva. Vin pentru că sînt români și știu că numai acolo se poate simți românește atît de intens. Vin pentru a face parte din neamul din care au fost zămisliți.

Știu istorie mai bine, probabil, decît elevii bucureșteni, și știu, mai important, istoria trăită a acelor oameni și a acelor locuri. Sînt inteligenți, ageri, descurcăreți (în sensul bun al termenului). Anii în care au fost obligați să trăiască împreună cu ocupantul rus i-a mobilizat exemplar în a-și păstra identitatea culturală și de a fi vigilenți permanent. Sînt extrem de dificil de dus de nas, sînt drepți, sînt oameni cum am dori cît mai mulți. Și sînt ai noștri.

Ocupantul rus a cumpărat cam tot ce se putea în Moldova. Și s-a putut. Cînd s-au făcut acolo privatizările, ai noștri nu știu unde erau, știu că au fost rușii pe fază și au luat cam tot. Și cu toate astea, călcînd pe asfaltul Chișinăului, mi-am zis: Asta este țara mea, dați-vă dracului de ruși! Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, dacă reunificarea se va face, vor pleca cumva de acolo.

Chișinăul a fost, așadar, pentru mine, moment special în care am realizat că am pentru ce lupta, pentru ce mă zbate. Și pentru cine. Știu că nu ne vom putea uita în ochii copiilor noștri dacă nu facem reunirea. Nu am uitat nici un prieten din cei făcuți în zilele șederii mele acolo.

În artivolul următor trecem la lucruri mai serioase, latura pragmatică a reunificării.

În fotografie este Victoria Vremeș, venită la Chișinău de la Roma, ppentru a întîmpina marșul centenar.

Sensuri ale lăcomiei

Definiția de dicționar a lăcomiei e dorință exagerată de câștig, de avere aviditate etc[1]. Termenul cheie din definiție e „exagerare”. Un sens poate fi că vreau cât mai mulți bani, cât mai multe bunuri. În această interpretare, majoritatea dintre noi suntem lacomi pentru că majoritatea vrem mai multe bunuri și servicii, cu excepția unor persoane ascetice, complet dezinteresate de bunuri materiale. Pe această definiție, inclusiv săracii sunt lacomi. Nu trebuie să ai efectiv avere, ci e suficient să ți-o dorești. În al doilea sens sunt exagerat pentru că sacrific anumite datorii morale pentru bani. Aici lăcomia e mai degrabă calitativă decât cantitativă. Lacomul vede banii ca pe un scop în sine, nu ca pe un mijloc. Altfel, oamenii vor mai mulți bani pentru a-și ajuta familiile și pe ceilalți din jurul lor[2]. Banii sunt mijloc, nu scop.

Există autori liberali ca Friedman sau Rothbard pentru care lăcomia apare la toată lumea. Aceștia par să împărtășească primul sens al termenului „lăcomie”, acela că lăcomia înseamnă să-ți dorești cât mai multe bunuri. Pentru Milton Friedman, lăcomia apare și în comunism sau nazism, nu doar în societățile liberale. Avantajul capitalismului e că a ridicat nivelul de trai al maselor[3]. În capitalism lăcomia poate fi satisfăcută doar oferind servicii altora[4].  Pentru Friedman avantajele capitalismului nu țin de intenții, lacome sau nu, ci de rezultate. Contează că aici există anumite instituții care cresc bunăstarea celorlalți. Pentru Rothbard problema e dacă avem lăcomie productivă, unde faci bani prin schimburi voluntare, prin piață, sau lăcomie predativă, unde-ți obții averea furând banii altora prin stat[5]. Unii cred că lăcomia chiar are o funcție pozitivă. Aceasta a dus la creșterea considerabilă a ofertei de bunuri că vorbim de ceasuri, aparate  de radio etc[6]. Pentru alții, lăcomia e rea în principiu, dar  piața o neutralizează[7]. Aici nu poți face bani dacă nu dai ceva la schimb. Cineva face bani pe piață pentru că găsește clienți[8]. Cei care pun prețuri prea mari sunt scoși de pe piață[9]. Aceste efecte pozitive au loc și în cazul extrem al avarului. Prin retragerea de bani din circulație, rezultă prețuri mai mici pentru alții via reducerea ofertei de bani[10]. Tezaurizarea avarului crește puterea de cumpărare a semenilor săi[11].

Pentru alți cărturari liberali, lăcomia e mai apropiată de cel de-al doilea sens, de sacrificarea unor datorii morale. De exemplu, pentru Hayek, cu excepția avarului, avem mereu alte scopuri pe care vrem să le atingem prin mijloace economice[12]. Scopurile ultime nu sunt niciodată economice. Avarul nu e consumerist. El neglijează nu doar un consum altruist, ci și chiar unul egoist, cum e cazul lui Scrooge al lui Dickens, Harpagon al lui Molière sau Hagi Tudose al lui Delavrancea. De exemplu, Harpagon trebuie să pregătească o masă de 10 persoane și-i spune bucătarului să o facă de 8 persoane, deoarece unde mănâncă 8, mănâncă și 10. Avarul nu-și ajută familia, rudele, nu e niciodată altruist etc. În această accepțiune, lăcomia e o slăbiciune spirituală, o dorință exagerată de câștig material care apare indiferent de avere sau status[13]. Pentru Sowell, cantitatea de avere nu e un barometru al lăcomiei. De exemplu, un criminal care jefuiește un magazin de cartier și ucide proprietarul pentru a nu lăsa urme e lacom, chiar dacă banii furați sunt puțini relativ la ce câștigă onest un inginer sau un chirurg[14]. Lacom e aici cineva care ar ucide pentru bani. Iubirea de arginți sacrifică scopuri mai înalte. Și aici cineva poate fi lacom fiind sărac.

O trăsătură esențială a lăcomiei e că nu e auto-referențială. Aceasta apare mereu la alții, niciodată la cel care acuză de lăcomie[15]. Ținte predilecte ale acuzației de lăcomie sunt oamenii de afaceri. În genere, aceștia sunt acuzați că au prețuri mari, fac profituri nesimțite, dau salarii mici și nu sunt suficient de altruiști cu semenii lor. În toate aceste reproșuri pare să fie un deficit de altruism.

Aici replica a fost că și celelalte categorii vor bani: consumatori, salariați, politicieni etc, nu doar oamenii de afaceri. Și un consumator vrea prețuri cât mai mici, eventual 0 sau chiar negative, adică să fie plătit că ia un bun gratis. Cumpărătorii nu sunt considerați lacomi dacă vor să plătească cât mai puțin, ci doar vânzătorii care vor să vândă cât mai scump[16]. Consumatorul vrea să plătească prețuri cât mai mici[17]. Apoi consumatorul nu a realizează că el creează profitul antreprenorului cumpărându-i produsele[18].

Similar, și un muncitor vrea un salariu cât mai mare și să muncească cât mai puțin. Puțini muncitori ar refuza o leafă de 5 milioane de dolari dacă le-ar fi oferită efectiv. Un muncitor nu refuză un bonus de sărbători[19]. La fel, profesorii de stânga nu spun „pas” salariului[20]. Cu toate acestea, doar firmele sunt acuzate de lăcomie, salariații, nu[21].

Și statul vrea bani. Să ne gândim la taxele și reglementările impuse de stat[22]. Și socialiștii vor banii altora. Așa cum spunea Joseph Sobran, în limbajul politic actual „nevoie” înseamnă dorința pentru banii altora”, „lăcomie” înseamnă „dorința de a-ți păstra proprii bani” iar „compasiune” e când un politician aranjează transferul. Elita conducătoare este clasa altruistă de serviciu[23]. Similar, Thomas Sowell își exprima nemulțumirea față de folosirea termenului „lăcomie” când spunea că nu înțelege de ce ești lacom atunci când vrei să-ți păstrezi banii, dar nu ești când vrei să iei (furi) banii altora[24]. Inducerea vinovăției prin acuzația de lăcomie, materialism etc e un mecanism prin care publicul devine mai puțin rezistent la transferul (furtul) banilor din privat către stat[25]. Statul cere mereu sacrificii, însă el nu se sacrifică însă niciodată[26]. În genere, e ușor să fii altruist pe banii altora[27]. Socialiștii, că vorbim de brokeri sau de recipienții programelor distributive, vor să controleze cât mai mult în banii altora. Statul oferă oportunități pentru a face bani. Să ne gândim la rentele din afacerile cu statul sau la joburile bune de la stat. Similar, birocrația vrea mai mulți bani prin extinderea bugetului. Dacă ne gândim la analizele public choice, afacerile cu statul sunt oportunități pentru a face bani buni pentru politicieni și grupurile de interese asociate. Marea problemă a României e că populația crede că PSD a inventat afacerile cu statul și nu că ele sunt baza pe care funcționează politica inclusiv în Norvegia sau în Cipru. Socialismul nu anulează dorința de bani. Doar ne asigură că banii sunt obținuți prin mijloace politice[28]. Să ne gândim la stilul de viață al unor lideri precum Mao, Castro și Chavez și la sărăcia din jurul lor[29].

„Exagerat” e un termen valoric, poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiți. Un miliardar care donează 1 milion de dolari  poate fi considerat insuficient de altruist de terți. Cineva își poate dona jumate din avere la săraci și ceilalți să-i reproșeze că este lacom, că trebuia să doneze tot. Sau poate dona tot și cineva i-ar reproșa că trebuia să se împrumute și să doneze și banii împrumutați. Pentru Bernie Sanders lăcomia e o boală, o dependență asemănătoare dependenței de heroină sau de țigări. Bogații devin tot mai bogați în timp ce există copii ce trăiesc în sărăcie. Nu e bine ca un multimilionar să aibă reduceri de taxe când mulți copii primesc mâncare de la stat[30]. Care e nivelul optim de altruism? Dacă benchmark-ul e altruismul socialist, adică 0, oricine donează puțin peste 0, nu mai este lacom. Compasiunea socialistă e o compasiune fake, pentru că mulți socialiști nu donează efectiv banii lor, ci banii altora. Altruismul e despre ajutorarea cu banii proprii, nu cu banii altora. Prin definiție, altruismul socialist e 0. Ba mai rău, socialiștii rețin la sursă, adică lucrează la comision. Aceștia nu doar că nu donează, ci fac și bani din rețelele redistributive, că vorbim de politicieni sau gulerele albe din administrație și ONG-urile de stat. Problema mai generală e că sunt acuzați de lăcomie oameni productivi și altruiști de oameni neproductivi și nealtruiști ca Bernie Sanders.

Așadar, dacă lăcomia înseamnă să vrei cât mai mulți bani, atunci mai toți suntem lacomi. Dacă lăcomia e ceva apropiat de avariție, foarte puțini oameni sunt lacomi. Tendința socialismului e să exagereze lăcomia, să folosească o definiție cât mai incluzivă pentru a induce sentimente de vinovăție populației. Așa trec mai ușor politici redistributive, hoațe.

[1] Lăcomie: https://dexonline.ro/definitie/l%C4%83comie, accesat 31.07.2018.

[2] Higgs, Robert. 2016, Which Fosters the Spirit of Giving: Free Markets or Socialism?: https://fee.org/articles/which-fosters-the-spirit-of-giving-free-markets-or-socialism/, accesat 03.08.2018.

[3] Badhwar, Neera K. 2017, Free Markets and Business Don’t Require Greed: https://fee.org/articles/being-greedy-wont-make-you-a-multi-millionaire/, accesat 02.08.2018.

[4] Galles, Gary. 2006, Who is Being Greedy?: https://mises.org/wire/who-being-greedy, accesat 30.07.2018.

[5] Rothbard, Murray N. 2011, Economic Controversies, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.676.

[6] Doti, James L. 1982, Capitalism and Greed: https://fee.org/articles/capitalism-and-greed/, accesat 02.08.2018.

[7] Caplan, Bryan. 2017, Political Power-Lust Thrives in a Democracy: https://fee.org/articles/political-power-lust-thrives-in-a-democracy/, accesat 02.08.2018.

Skousen, Mark. 2000, Is Greed Good?: https://fee.org/articles/is-greed-good/, accesat 02.08.2018.

[8] Reed, Lawrence W. 2015, #41 – “Rockefeller’s Standard Oil Company Proved That We Needed Anti-Trust Laws to Fight Such Market Monopolies”:  https://fee.org/articles/41-rockefellers-standard-oil-company-proved-that-we-needed-anti-trust-laws-to-fight-such-market-monopolies/, accesat 03.08.2018.

[9] Dazey, Ruth. 1977, Competition: Bane or Blessing?:   https://fee.org/articles/competition-bane-or-blessing/, accesat 02.08.2018.

[10] Block, Walter. 2008, Defending the Undefendable, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.114.

[11] Ibidem.

[12] Hayek, F. A. 1944, The Road to Serfdom, George Routledge & Sons, London. London and New York, p.92.

[13] Sirico, Robert A. 1994, The Parable of the Talents: The Bible and Entrepreneurs. Is It Immoral to Turn a Profit?: https://fee.org/articles/the-parable-of-the-talents-the-bible-and-entrepreneurs/, accesat 03.08.2018.

[14] Sowell, Thomas. 2015, Wealth, Poverty and Politics, Basic Books, New York, p.214.

[15] Galles, Gary. 2006, op.cit.

[16] Ibidem.

[17] Malek, Ninos P. 2002, Myths about Business: https://mises.org/library/myths-about-business, accesat 1.08.2018.

[18] Mises, Ludwig von. 1974, Planning for Freedom and twelve other essays and addresses, Libertarian Press, Memorial Edition (Third), Illinois, p.144.

[19] Malek, Ninos P. 2002, op.cit.

[20] Rothbard, Murray N. 2011, Economic Controversies, Alabama, p.675.

[21] Malek, Ninos P. 2002, op.cit.

[22] Rojas, Rod. 2010, The Snow Chaos at Heathrow Airport: https://mises.org/library/snow-chaos-heathrow-airport, accesat 31.07.2018.

[23] Galles, Gary. 2004, A Screed on Need and Greed: https://mises.org/library/screed-need-and-greed, accesat 30.07.2018.

[24]Reed, Lawrence W. 2014, #6 – Capitalism Fosters Greed and Government Policy Must Temper It: https://fee.org/articles/6-capitalism-fosters-greed-and-government-policy-must-temper-it/, accesat 02.08.2018.

[25] Rothbard, Murray N. 2009, Anatomy of the State, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.27.

[26] Rothbard, Murray N. 2006, For A New Liberty: The Libertarian Manifesto,p.71. Ludwig von Mises Institute  Alabama.

[27] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites: https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 01.08.2018.

[28] Reed, Lawrence W. 2015, The Speech Pope Francis Should Have Given: https://fee.org/articles/the-speech-pope-francis-should-have-given/, accesat 01.08.2018.

[29] Higgs, Robert. 2016, op.cit.

[30] Sanders, Bernie. 2012, The Speech, Nation Books, New York, p.105.

Articol apărut inițial pe indodii.ro

Ce urmează după ”Muie PSD!”? Articolul acesta!!

În ordinea prezentă pe această platformă, chiar așa este. Am zis, instigată de Lucian Vâlsan, ”Muie PSD!”, în înregistrarea pe care am realizat-o amîndoi acum două săptămîni,  apoi am plecat o săptămînă la Praga, mi-a părut mie momentul perfect pentru vacanță.

Cînd mă lămurisem deja cum petrec oamenii normali vara, oameni normali, cehii,  care au înaintea noatră nici mult, nici mai puțin de 1000 de ani, o mie de ani de prezență continuă, documentată, în istoria Europei, vin la București și găsesc zarvă mare. Zarvă produsă de găsirea – nu, nu a Sfîntului Graal- ci, așa cum avea să ne explice filosoful Liiceanu, expresiei unificatoare a luptei noastre împotriva PSD. Pînă cînd, pe joi, apare și ezplicația.

0M-am uitat în dreapta, m-am uitat în stînga, înainte și înapoi, Muie PSD peste tot. Dar vine, salvator cred eu, articolul filosofului muii. Care-și aplică, cu ocazia acestui articol, o teslă peste mingiuțele din dotare.

Dacă intelectualitatea română renunță atît de ușor la munca ei de-o viață și la aspirațiile pentru poporul acesta, să vedem în ce măsură ne afectează pe noi ”Muie PSD” și protestul care a urmat. În ce măsură ne ajută, mai bine zis.

Scăderea dramatică a nivelului educațional al populației, atît de adusă în discuție pînă acum, nu mai contează, înțeleg. Putem vorbi pe limba tuturor și dacă asta ne va face să scăpăm (CUM??) de PSD, e perfect.

Bun, dar cum? Democratic, pe calea pe care ne place să credem că sîntem, în nici un caz nu putem. Au fost multe încercări de a dizolva cumva legal partidul ăsta, nereușite pînă la urmă. Și cu toată mize ia și cu tot circul făcut la sfîrșitul săptămînii trecute, pentru care niște capete este imperios necesar să cadă, nu se vede nici acum vreo soluție practică, exactă.

Ce văd eu, din perspectiva dreptei, sînt două fronturi. Frontul progresist care face valuri în Europa și frontul conservator, în SUA, al căui vîrf de lance este președintele Trump și administrația pe care o conduce. Stînga vs dreapta, a nu știu cîta oară în istorie.

Cine sînt componentele celor două fronturi?

Frontul progresist, la noi, este reprezentat declarat de către USR, și nedeclarat de către PNL și Președintele Iohannis. Frontul consevator, oricît NU m-ar reprezenta pe mine și prietenii mei conservatori, este PSD, o gașcă de penali și chivuțe ajunsă în fruntea bucatelor.

În marea construcție europeană, PSD nu are ce căuta. Trecînd peste dosarele din dotare, nu au capacitatea și oamenii necesari unei guvernări măcar decente. Guvernele Dragnea (I- III) sînt niște caricaturi, niște copii care se joacă în bazinul cu nisip, cu inconștiența și seninătatea copiilor care nu au nici o grijă. Despre responsabilitate nu cred că mai are rost să pomenesc atunci cînd vorbim despre PSD, PSD nu știe limbi străine. Altfel, pînă acum erau demiși cel puțin șefii jandarmeriei și ai poliției, la mizeria pe care au creat-o și alimentat-o în ultimele trei zile în București.

Cine a mai rămas necuprins în cele două fronturi? PMP și ALDE.

PMP este singurul partid care poate prelua ștafeta dreptei cu succes.PMP, neregăsindu-se acum în nici unul dintre fronturi, a picat de partea bună a societății, adică anti-PSD, sancționînd ferm fiecare abatere de la lege a acestuia.

Cu un Tomac care poate e mai puțin vizibil, PMP rămîne și singurul partid cu adevărat de opoziție, cu platformă și program.

AlDE nu a avut mai nimic de spus acum, lipit de guvernarea PSD fiind. Deși ALDE are și ceva idei liberale, pînă în momentul ruperii de PSD rămîne la fel de toxic și de nociv. Cînd se rupe, dar se tupe? Dacă e provocat, se rupe. Se poate întîmpla asta la alegerile parlamentare viitoare, la cele prezidențiale, dacă Tăriceanu vrea să candideze, ori, în eventualitatea în care poate înghiți PNL.

PNL Nu mai are leadershipul necesar să schimbe ceva, să facă ceva. Este un partid îmbătrînit de copil, dus în parc ba de unul, ba de celălalt. Cînd va intra pe mîinile Marei Mareș, va fi copt și pentru fuziunea cu Alde.

Conglomeratul politic al opoziției este unul masiv, dar împrăștiat. Și împrăștiat nu numai mult, dar și pRost. Ceea ce duce la o fragmentare a opoziției pe planuri din care, la următoarele alegeri, ar putea ieși victorioasă stînga.

Avem deja un lider de stînga, președintele Iohannis. Susținut de Germania merkeliană afară, înăuntru este cel mai slab președinte pe care l-a avut România după 1989. Lipsit de trăire, emoții și sentimente pentru țară, iese aiurea; prost și neinspirat; adesea defazat cu evenimentele.

Tot pe stînga mai avem pe: Tăriceanu, Orban, Cioloș, Barna. cine e prezidențiabil? Toți ar putea fi; mai puțin Barna, nu are anvergura  necesară și nu numai.

Ce se întrevede pînă acum? O luptă reală Iohannis – Cioloș. Se bat Germania și Franța pînă la ultimul român. Ce cîștigăm noi din asta? Unde eSte interesul poporului român? eu nu_l văd; poate voi.

Și care ar fi  interesul acesta azi? Păi să vedem: sîntem în an centenar: Adică ar trebui să ne concentrăm pe probleme naționale, mai puțin politice: unirea, de exemplu; este o problemă națională.

Cîte partide sânt real preocupate de unire? Unul singur, și nici acela nu mai știm dacă mai prinde viitorul legislativ sau nu: PMP. Cît pot celelalte partide; cît vor să se ocupe de unire? Mai bine nu întrebăm; știm răspunsul. E frumos să koci în horă, mai greu e să faci hora să funcționeze.

Deci; cu atît de multă stînga pe firmament, cu atît de puține partide și oameni politici care să se lupte în mod real pentru Unire; ce șanse mai avem să vedem România mare din nou? Spre 0 an de an.

Cum poate fi intereseul național la mijloc într-o bătălie IOhannis-Cioloș? Cum ar putea fi între Merkel și Macron. 0, nada, din nou.

La ce ne folosesc oamenii politici care apar și dispar, steluțe trecătoare pe firmamentul politic, dacă nu au intuiție, drag de noi, de țară și de oameni, dorință de implicare și nu simt, nu ne simt?

Vom ajunge terenul de joacă european pentru mai marii lumii, în dorința de-a avea o țară ca afară, disprețuind și înjurînd ce avem românesc, al nostru.

Mai presus de toate, cînd a ajuns politicul să fie mai presus de național la români? Și, la ce ne ajută asta? Ce ne mai rămâne nouă, oamenilor de dreapta, din înfruntarea, oricît de dureroasă, a stîngii?

 

 

Rezultat provizoriu în alegerile speciale din Ohio, al 12-lea district electoral: candidatul Republican câștigă

Ieri, 7 august, au avut loc alegeri speciale în districtul electoral 12 din statul Ohio, pentru locul de deputat din Congres rămas vacant după retragerea lui Patrick J. Tiberi. Tiberi, un Republican, a părăsit Congresul în ianuarie, după ce a acceptat să conducă firma de afaceri Ohio Business Roundtable.

Alegerile speciale de ieri au avut scopul de a desemna înlocuitorul său până la alegerile generale din 6 noiembrie acest an.

La alegerile speciale de ieri au participat Troy Balderson (Republican), Danny O’Connor (Democrat) și Joe Manchik (Verzii). După numărătoarea voturilor de ieri, candidatul Republican a declarat victorie.

Rezultatul definitiv urmează a fi comunicat în câteva zile, după numărătoarea voturilor prin corespondență ale celor absenți din circumscripția electorală și a voturilor provizorii (voturi care trebuie validate suplimentar). În total este vorba despre un potențial de aproape 8500 voturi care necesită omologare.

 

 

Această cursă electorală este considerată drept un indicator important pentru alegerile generale din noiembrie. Ohio este un stat „battleground” pe harta politică americană, iar districtul 12 are o semnificație aparte. Este un district tipic pentru zona Midwest, o zonă în care se găsesc cele mai multe ferme agricole din SUA și care deține o bază industrială manufacturieră cu tradiție și de mare amploare. În 2016 Midwest-ul a votat pentru Trump și această preferință a fost crucială pentru victoria actualului președinte.

Măsura în care locuitorii din Midwest sunt mulțumiți de politicile actualei administrații va decide dacă Republicanii vor reuși să-și păstreze majoritatea în Congres și în Senat. Deocamdată acest electorat dă semne că înclină către Trump, dar magnitudinea victoriei candidatului Republican este minusculă. Ambele partide, Republican și Democrat, vor aloca toate resursele disponibile pentru mobilizarea alegătorilor. Alegerile mid-term din noiembrie vor fi un referendum național legat de prestația de până acum a administrației Trump.

Alt factor important este legat de radicalizarea către Stânga a partidului Democrat. În prezent cel mai mediatizat politician Democrat este Alexandria Ocasio-Cortez, o susținătoare a socialismului clar și nediluat. Ieri au participat, la alegeri preliminare din cadrul partidului Democrat, și o serie de candidați susținuți de Ocasio-Cortez: Abdul El-Sayed pentru postul de guvernator al statului Michigan, Fayrouz Saad pentru locul de deputat în 11-lea district electoral din Michigan și Cori Bush în primul district electoral din Missouri.

Toți au pierdut.

În noiembrie, electoratul american are de ales între 4% creștere economică trimestrială și calea către 100% socialism.

Piața neagră

E o piață cu tranzacții interzise de stat. Libertarienii explică apariția pieței negre prin cerere și prin interdicțiile guvernamentale[1]. De exemplu, cererea pentru pornografie, prostituție, droguri etc continuă să existe chiar dacă statul interzice aceste bunuri sau servicii[2]. A doua sursă a pieței negre e intruziunea statului. Pe piață neagră sunt vândute bunuri interzise sau bunuri permise, dar în anumite condiții[3]. Statul poate interzice complet anumite bunuri sau servicii cum e cazul drogurilor sau al prostituției[4]. Un produs poate fi însă interzis și parțial[5]. O interdicție parțială e raționarea, atunci când statul interzice consumul dincolo de un anumit prag[6]. Putem avea și situația când cutare bun e legal, dar nu poate fi produs sau comercializat decât de cutare firmă sau grup de firme[7]. O restricție e, așadar, licențierea. Alte restricții sunt taxele vamale[8] sau controlul prețurilor[9].

Uneori oamenii fug pe piață neagră din cauza taxelor. De exemplu, țigările sunt legale, dar sunt suprataxate[10]. Accizele mari la țigări duc la contrabanda cu ele. Similar, închirierea apartamentelor se face pe piața neagră pentru a evita plata taxelor. Alteori e vorba de taxarea muncii. Să ne gândim apoi la bacșișul taximetriștilor și chelnerilor[11] sau când muncitorii nu raportează întreg venitul sau lucrează la negru[12].

Prohibiția americană e relevantă pentru înțelegerea pieței negre. Războiul împotriva drogurilor de azi seamănă cu situația de atunci[13]. La fel sunt și situațiile din nazism sau comunism. Sunt economii suprareglementate unde exista chiar pedeapsa cu moartea pentru anumite activități[14].

Intruziunea statului e un predictor bun al mărimii pieței negre. Se estimează că în multe țări în lumea a 3-a piața neagră depășește jumate din Produsul Național Brut[15]. Africa e regiunea cu cel mai greu climat de afaceri din lume[16]. Pentru țări ca SUA se estimează că piața neagră e în jur de 10% din PIB[17]. Piața neagră pare să fie mai mare în Europa Occidentală, unde taxele sunt mai mari, sau în America de Sud  unde avem mai multe reglementări[18].

Calitatea produselor de pe piața neagră e mai slabă[19]. În vremea prohibiției existau probleme cu calitatea produsului, cam ca la drogurile de azi[20]. În genere, pe piața neagră avem mai multe produse defecte[21].

Piața neagră înseamnă și produse mai scumpe[22]. Cu cât restricțiile vor fi mai mari, cu atât prețul va fi mai mare[23]. Profitul e mare pe piața neagră dacă ne uităm la mașinile și hainele traficanților de droguri[24]. Profitul mare îl face pe antreprenorul de aici să-și asume riscurile încălcării legii, mituirii oficialilor[25]. Piețele negre sunt mai riscante, mai cu seamă pentru vânzători. Aceștia pot fi arestați, amendați sau intra în pușcărie[26].

Piața neagră se pretează puțin la scalare. Firmele mari sunt mai vizibile și mai sensibile la aplicarea legii[27]. În țările comuniste piața neagră apărea la bunuri ușor de ascuns ca bomboanele, țigările, medicamentele, ciorapi etc[28]. Piața neagră apare în sectoare precum cel al serviciilor sau în cele în care bunul e valoros și ușor de ascuns: bijuterii, droguri etc. Aceasta va apărea mai greu la ciment sau automobile[29]. Avem piață neagră la joburi temporare sau care folosesc mai puțin capital, care sunt greu de detectat de stat: meșteri, zilieri etc[30]. Să nu pierdem din vedere apoi că ilegalitatea pieței negre stânjenește publicitatea produsului[31].

Pe piața neagră avem mai multă violență[32]. Când am un conflict, acesta e tranșat între cele două părți implicate prin folosirea sau amenințarea cu folosirea forței, nu prin apel la terți[33]. Să ne gândim la infracțiunile, inclusiv crimele,  asociate cu piața neagră a drogurilor[34]. E o problemă deschisă în ce măsură pot apărea pe piața neagră instanțe de tipul tribunalelor romilor, adică terți care să judece conflictele sau în ce măsură acest proces ia timp. Antreprenorii de pe piața neagră sunt diferiți de cei obișnuiți. Aici e nevoie de skilluri adiționale. Pe piața neagră contează abilitatea de ocoli legea, de a mitui oficialii etc[35]. În plus, pe piața neagră sunt selectați ca antreprenori oameni mai înclinați să folosească violența. În genere, în contexte intervenționiste emerg antreprenori cu skilluri de aventurier[36].

Percepția mainstream e că piața neagră e ceva rău și e nevoie de intervenții și mai mari, de mai multe reglementări, amenzi și controale sau de închisoare[37]. Libertarienii sunt înclinați către legalizarea pieței negre[38]. Legalizarea ar reduce criminalitatea asociată ei. În timpul prohibiției din SUA producția și distribuția de alcool erau controlate de gangsteri. Atunci am avut o explozie a ratei crimelor asociate traficului de alcool, cum avem acum la droguri. Când prohibiția s-a terminat, aceste crime au încetat[39]. Prin legalizare lumea ar semăna mai mult cu Marlboro și Coca Cola și mai puțin cu Sopranos[40].

[1]          Aligică, Paul Dragos. 2008, Black Markets: https://www.libertarianism.org/encyclopedia/black-markets, accesat 11.07.2018.

[2]          Ibidem.

[3]          Gwartney, James D. et all. 2011, Macroeconomics: Private and Public Choice, 2011, 13th edition, South-Western, Cengage Learning, p.90.

[4]          Ibidem.

[5]          Rothbard Murray, N. 2009,  op.cit., p.882.

[6]          Ibidem.

[7]          Ibidem.

[8]          Ibidem.

[9]          Gwartney, James D. et all, 2011, op.cit., p.90.

[10]        Ibidem.

[11]        Ibidem, p.159.

[12]        Ibidem.

[13]        Aligică, Paul Dragos. 2008, op.cit.

[14]        Ibidem.

[15]        Ibidem.

[16]        Press, Daniel. 2017, Economics Free Market Development Economics Poverty Foreign Aid: https://fee.org/articles/economic-freedom-is-the-best-weapon-against-poverty/, accesat 18.07.2018.

[17]        Aligică, Paul Dragoș. 2008, op.cit.

[18]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.159.

[19]        Rothbard Murray, N. 2009, op.cit., p.1071.

[20]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.90.

[21]        Ibidem.

[22]        Rothbard Murray, N. 2009,  op.cit., 1071.

[23]        Ibidem.

[24]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.90.

[25]        Rothbard Murray, N. 2009, op.cit., p.1071.

[26]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.90.

[27]        Rothbard, Murray, N. 2009, op.cit., p.1071.

[28]        Ibidem, p.929.

[29]        Rothbard, Murray N. 2009, Konkin on Libertarian Strategy: https://mises.org/library/konkin-libertarian-strategy, accesat 11.07.2018.

[30]        Aligică, Paul Dragos. 2008, op.cit.

[31]        Rothbard Murray, N. 2009,  op.cit., p.1071.

[32]        Gwartney, James D. et all. 2011, p.90.

[33]        Ibidem.

[34]        Ibidem.

[35]        Rothbard, 2009, 1071.

[36]        Mises, Ludwig von. 1944, Bureaucracy, Yale University Press, New Haven, p.79.

[37]        Aligică, Paul Dragos. 2008, op.cit.

[38]        Ibidem.

[39]        Gwartney, James D. et all. 2011, p.90.

[40]        Thornton, Mark et all. Recreational drug prohibitions, p.23: https://pdfs.semanticscholar.org/01ae/9f3e34c1f8c4f21865a84111b7383461c594.pdf, accesat 17.07.2018.

 

Articol apărut inițial pe indodii,ro

Avem ce n-a văzut Europa. Dar s-ar putea să vadă!

Cine își imaginează că România, cu guvernul Proasta satului, va prelua, la 1 ianuarie 2019, Președinția Consiuliului European, acela putea lăsa și Ceaușeștii în viață, că erau oameni buni, mai ales el, după cum mai putem auzi și astăzi pe cîte cineva.

Imbecilitatea ministrului Daea, care a comparat porcii arși din cauza pestei porcine cu evreii morți la Auschwitz nu știu să aibă egal european. Vi-l imaginați pe Daea dialogînd cu omologi europeni pe subiectul Brexit? Sau pe Veorica machidon/Podgorița negociind alianțe pentru noul cadru financiar ar Uniunii, cel care prevede o Uniune cu două viteze? Ce viteză credeți că vom prinde noi cu asemenea specimene inculte și la limita patologicului? Pentru că una este să nu știi și cu totul altceva să nu îți pese că nu știi. Și să mai ai și tupeul fantastic să încerci să te scuzi, ca Daea:

„Ma gandesc la toate suferintele pe care le am, suferintele istorice, suferintele momentului, suferintele pe care le au medicii si crescatorii de porci in tara romaneasca. Trebuie sa avem coeziune in conditiile astea. Eu m-am gandit sa fac bine cat mai repede cu putinta, pentru a putea face fata situatiei, pentru ca este un virus care nu are antidot, vaccin, nu sunt medicamente care sa elibereze de suferinta sau sa salveze porcii”, a afirmat ministrul Daea. – ziare.com

Băgînd spaima în parteneri strategici.

Nu știu ce suferințe are Daea, dar nici nu mă interesează. Pot fi de competență psihiatrică. Ne interesează că este ministru în guvernul României și face de rușine această țară în mod cu totul nemeritat. Holocaustul a fost o tragedie, cea mai mare oroare a omenirii, ca număr de victime, nu poți să spui că: ””Singura metoda este sacrificarea. Porcii toti se incinereaza (…), e o munca extraordinara, acolo este ca la Auschwitz, dom’ne”.” acolo a fost o muncă extraordinară. Următoarea declarație publică ar fi, pentru orice om normal și cu un fir de bun simț, citirea demisiei. Dar nu, nici vorbă, Daea e lipit de scaun, iar Dragnea transmite scuze comunității evreiești în numele partidului. Dar cu țara ce aveți, nemernicilor? Pe noi cine ne mai spală de rușinea de a vă fi ales să formați guvernul ăsta de dobitoci??

Doamna care ocupă cu mîndrie funcția de prim-ministru, și care s-a obișnuit, probabil, cu poantele de Facebook de după fiecare catastrofă pronunțată, a dat dovada încă unei dezorientări geografice, spunînd la Podgorița, în Muntenegru, unde se afla, că este de fapt la Priștina, în Kosovo. Ce război în fosta Iugoslavie, ce țări apărute după, ce mai contează? Dizeuza româncă se face de două parale încurcînd orașele și țările.

Ieri, Viorica se poticnește nu în țări și orașe, ci în populațiile lor. Și îi numește cu nonșalanța idiotului nativ macedoni pe locuitorii Republicii Macedonia. Nu sînt deci macedoneni, ci macedoni. Apoi încurcă cetățenia cu etnia și îi dă cetățenia aromână. Doi neuroni și o sinapsă corecte fiziologic și anatomic i-ar fi fost suficient să nu se facă de rușine în asemenea hal.

Dar nu! Ori nu are, ori are degeaba. Nu sînt structuri funcționale, adică. Faptul că această deficientă a ajuns prim-ministrul României îmi pare suficient de grav ca să mă mai gîndesc la problema corupției-anticorupției. Femeia asta și guvernul pe care îl conduce ne dau de gard înainte de a fura tot. Numai că atunci cînd sistemul (știu, am rămas datoare cu un aticol despre sistem) orientează aproape întreaga societate spre un anumit subiect, celelalte, poate mai importante, rămîn neacoperite.

Cel mai mult rău în cazul de față l-au făcut susținătorii lui Daea, de exemplu. Este un om competent, este singurul ministru care a adus marfă românească în supermarketuri. Așa, și? E singurul competent pe care îl avem sau pe care îl are PSD? Un competent a cărui gură să nu vorbească asemenea prostii nu se găsea? Sau cei care au adus în discuție, cu această ocazie, masacrele de la Iași și Odesa, în care vinovăția ne aparține fără discuție. Este ca și cum numai dacă ai făcut ceva reprobabil ai avea dreptul să vorbești despre asta. Este noaptea minții, o prostie colosală. Este ca și cum despre Holocaust ar avea dreptul să vorbească numai nemții. Oroare!!

Ascultați-o pe Viorica și cruciți-vă! Curînd să sperăm că nu vom mai avea parte de un asemenea exemplar. Nu, paharul spart de premierul macedonean nu înseamnă că s-a spart ghinionul. Doar nu s-a spart Viorica! E bine mersi în funcție.

Fotografia este făcută la Praga și îmi aparține. Puțin mai jos de locul în care mi-am petrcecut vacanța, am dat peste ansamblul artistico-edilitar.

 

Mentalitatea de criză este păguboasă

V-am spus luni că am de filmat un youtube cu Vâlsan. Acesta este. El zice:

„N-aveam cum trece prin București fără să prind măcar 90 de minute cu Florina, să mai punem țara la cale.

Am vorbit despre toate câte puțin: Cupa Mondială, LCK, Marele Mut, am prezis corect și nominalizarea la SCOTUS (săracului Kavanaugh i-am pocit totuși numele), Grătar Rezist, situația de la firul ierbii în SUA și multe altele.

Dar firul narativ principal a fost că mentalitatea de criză e folosită mult prea des. Îndemnul ăsta la lupta cea mare, mânat de avântul revoluționar alVechii Stângi (PSD) cât și al Noii Stângi (Grătar Rezist) chiar este păgubos.

Bonus: Am convins-o pe Florina să zică ”Muie PSD”.

Ce să mai, avem di tăti. Sper să vă placă.
Iar de nu… ghinion, vorba francezului Goethe.”

Eu: nu am pus țara la cale, am tocat-o mărunțel. Am mai discutat despre schimbări, inclusiv sau mai ales la președinție. (Eu nu mai votez cu Iohannis nici dacă contracandidata va fi Firea.)

Da, acela este firul narativ, cu completarea că orice avînt revoluționar este, da,păgubos, după mine, acelea sînt subiectele. Mie îmi pare mai importantă zicerea: ideile au consecințe. Așa că ce mai îmi rămîne de făcut este să vă doresc vizionare plăcută.  Este o discuție atît de potolită (pentru noi doi, mai ales) în agitația actuală, încît ar fi păcat să nu vă bucurați. Se aude foarte bine. Mult mai bine decît în alte dăți. Închei și aici îndemnîndu-vă să aveți încredere în ceea ce spun și în reacțiile mele, în general.

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/d188tbRAeQU” frameborder=”0″ allow=”autoplay; encrypted-media” allowfullscreen></iframe>

Nu am acoperit știrile luni-miercuri, așa că mai am de povestit.

Interzis copiilor sub 16 ani, vorbesc urît.

Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.

Anca Cernea, despre România și Polonia

În ultimii ani, lideri intelectuali ai dreptei poloneze, ca Bronisław Wildstein, Przemysław Żurawski vel Grajewski, Zdisław Krasnodębski, Andrzej Nowak, au scris/au conferențiat/și-au exprimat un interes deosebit pentru strângerea alianței dintre Polonia și România, țara noastră fiind cea mai mare din zonă după Polonia și cel mai stabil (să sperăm să rămână) aliat al SUA din regiune, membru NATO, cu o atitudine tradițională de opoziție față de imperialismul rusesc. Rămâne de văzut cu cine din România vor putea să stea de vorbă. Traian Băsescu a fost invitat la congresul Polska Wielki Projekt, organizat recent de un mare think-tank al conservatorilor polonezi, iar discursul lui a fost primit cu un entuziasm cu totul deosebit.

Istoria familiei ei, Anca Cernea a povestit-o la Sinodul de la Vatican pentru Familie din anul 2015, a cărui eroină a devenit. Discursul ei, tradus în multe limbi, a fost citat și prezentat în mass media din lumea întreagă, desigur, numai în cele creștine și conservatoare, întrucât era foarte incorect politic. Dar din acest motiv, spre surprinderea ei, Cernea a devenit un fel de celebritate catolică. Cu modestia ei caracteristică, dar și cu ironie, ea spune că nu înțelege acest zgomot, că ea doar a amintit adevăruri care se învață la primul nivel de catehism. A spus că pricina răului din lume nu este încălzirea globală, nici inegalitățile sociale, pricina răului este păcatul omului.

Nu întâmplător, în mesajul ei, Cernea s-a referit la istoria părinților ei. O frumoasă poveste de credință, care s-a încheiat cu un happy-end, aparent imposibil. Pentru eroii ei și familia lor, a fost pur și simplu harul lui Dumnezeu. Acest elogiu adus credinței, pe deasupra răsplătite de Dumnezeu, e un fel de palmă la adresa gusturilor contemporane.
După 17 ani de așteptare, părinții Ancăi Cernea s-au cununat și li s-au născut două fete, cea mai mare este laureata noastră. Iar tatăl ei, care nu mai trăiește, după cei 17 ani de închisoare, s-a întors acasă psihic neschimbat, așa cum spune nu numai familia, ci și toți cei care-și amintesc de el. Cei apropiați sunt convinși că această minune a fost obținută prin rugăciunile logodnicei lui, care îl aștepta. – „Anca Cernea – Este în interesul României să urmeze exemplul Poloniei și să consolideze alianța cu aceasta”.

 

Scriu acest articol ca să aveți ce citi până când va fi gata Youtube-ul pe care îl realizez astăzi cu Lucian Vâlsan și până când repar tastatura.

Să vă găsesc sănătoși și bine.

Foto: SOLIDARITY.GOV.PL