André Trocmé: Le Chambon și conspirația bunătății

„Vom rezista oricând adversarii noștri vor cere de la noi supunere contrară învățăturii creștine. Vom face asta fără frică, dar totodată fără mândrie și fără ură.” – André Trocmé

Cuvintele astea le spunea André Trocmé enoriașilor săi din satul Le Chambon, la o zi după ce Mareșalul Petain a semnat tratatul ce consimțea cedarea tuturor evreilor din Franța pe mâinile germanilor, în 1940. Acestea au fost cuvintele care porneau acțiunile salvatoare de vieți pentru mii de evrei și alți refugiați care și-au găsit adăpost în micul sat din sudul Franței și în împrejurimile lui.

Pastorul André Trocmé sosise în Le Chambon, împreună cu soția sa, Magda, și cei patru copii, cu opt ani în urmă. Căuta un loc ferit, unde își putea predica ideile pacifiste ale cărora era un mare adept; intrase deja în câteva probleme cu liderii Bisericii Reformate Franceze, atunci când aceștia i-au interzis să-și mai predice pacifismul.

André Trocmé s-a născut în Saint Quentin, în nordul Franței, în 1901, într-o familie de hughenoți. După completarea studiilor preliminare la Universitatea Saint Quentin, pleacă să studieze religia la Sorbona; în timpul său acolo, a devenit atras de Asociația Internațională de Reconciliere (AIdR), o organizație ecumenică pacifistă fondată ca răspuns la ororile Marelui Război abia încheiat, iar în 1923 inființează aripa franceză a asociației. În 1925, pleacă să urmeze un seminar teologic la New York; acolo o întâlnește pe Magda. Magda Trocmé era născută în 1901, în Italia, dintr-o mamă rusoaică și tată italian; a absolvit Universitatea din Florența cu o diplomă în literatură, iar la New York asista la Școala de Asistență Socială. S-au căsătorit în 1926.

Întors din Statele Unite, Trocmé a preluat sarcina de pastor la un sat minier din nordul Franței, unde a început să-și predice filosofia pacifistă în plin aplomb, lucru care a atras atenția liderilor Bisericii Reformate. După mai multe atrageri de atenție, pastorul a hotărât să-și caute un loc unde va fi lăsat să își practice filosofia în pace – iar acest loc a fost satul din sudul Franței Le Chambon, care devenise refugiu pentru hughenoții persecutați de catolici cu secole în urmă. A devenit pastorul protestanților din sat, iar în 1938 a înființat, alături de un prieten de la universitate, Edouard Theis, un liceu creștin pacifist numit Colegiul Cevanol, care curând atrăgea studenți din întreaga lume. Lucrurile aveau să ia curând o turnură extrem de neașteptată.

„Nimeni nu a întrebat cine era evreu și cine nu. Nimeni nu a întrebat de unde ești. Nimeni nu a întrebat cine ți-era tată sau dacă puteai plăti. Ne-au acceptat, pur și simplu, pe fiecare dintre noi, primindu-ne cu căldură, adăpostind copii, deseori fără părinți – copii care plângeau în mijlocul nopții de la coșmaruri”. – Elizabeth Koenig-Kaufman, fost copil refugiat în Le Chambon

În 1940, Franța era cucerită de Germania și Regimul de la Vichy era instaurat; persecuția asupra evreilor din Franța, astfel, începea. Trocmé și colegii săi de la liceu au refuzat să jure credință noului regim. Efortul organizat de salvare a început în iarna lui 1940, când pastorul a luat legătura cu Qaukerii din Marseille pentru a-l ajuta să aprovizioneze cu alimente pe cei 30.000 de evrei străini aflați în tabere de detenție în sudul Franței. Burns Chalmers, unul dintre Quakerii de căpătâi, i-a spus lui Trocmé că ar putea să obțină eliberarea unor deținuți din tabără, însă nu aveau unde se să ducă, din moment ce nimeni nu era dispus sau pregătit să le ofere adăpost. Trocmé i-a dat asigurări că satul său, Le Chambon, va primi refugiați. Chalmers a putut negocia atunci eliberarea multor evrei – în special copii – din câteva dintre taberele de detenție sudice, precum Gurs, Le Milles și Rivesaltes. Trocmé s-a ținut de cuvânt – cetățenii satului său au adăpostit refugiații în case, magazine și chiar clădiri publice. Oricând sătenii aflau de vizite inopinate din partea jandarmilor Vichy sau germanilor, mutau refugiații în împrejurimi, pe unii dintre ei escortându-i chiar la granița cu Elveția. CIMADE, o organizație protestantă, era foarte pricepută în a găsi rute de evadare spre Elveția.

Refugiații erau în mare parte evrei de origine străină, fără cetățenie franceză, majoritatea dintre ei copii, motiv pentru care Le Chambon a început să fie cunoscut ca „Satul copiilor”. OSE, o organizație franco-evreiască ce servea ajutorării copiilor, a jucat un rol important în a-i escorta pe copii în sat și plasa în case private, pensiuni sau case fondate special pentru adăpostirea lor. Quakerii, congregaționaliștii americani, Crucea Roșie elvețiană, chiar și guverne naționale – precum cel al Suediei – au contribuit la menținerea adăposturilor. Refugiații primeau mâncare, îmbrăcăminte și documente de identitate false; copiii mergeau la școală și făceau parte din organizații de tineret. Pentru a păstra aparența normalității, evreii participau la serviciile religioase protestante, însă Trocmé îi încuraja pe evrei să-și țină propriile servicii în mod clandestin.

Deși o majoritate dintre refugiați, aceștia nu erau compuși doar din evrei. Vânați de autoritățile Vichy, au început să caute să caute sanctuar în micul sat din sud republicani spanioli evadați din tabere de detenție, germani anti-naziști, mulți francezi tineri care nu doreau să fie trimiși în tabere de muncă forțată germane, precum și membri ai Rezistenței franceze devenită activă în zonă în 1942.

Solidaritatea populației locale a forțat autoritățile Vichy să fie precaute în abordarea situației. Evident că o acțiune de a asemenea amploare era imposibil de ținut ascunsă de urechile autorităților. Uneori, jandarmii Vichy ofereau informări informale sătenilor referitoare la un viitor raid; sătenilor le era dat atunci timp să scape de orice urme de activitate ilegală. Asta s-a schimbat, însă, în 1942, atunci când sudul Franței – până atunci zonă neocupată de Germania – a fost și el ocupat.

În vara anului 1942, doi oficiali Vichy i-au spus lui Trocmé că știu tot ce se petrece în satul lui și i-au cerut o listă cu toți evreii adăpostiți acolo; cererea a fost însoțită de amenințarea arestului, dar pastorul nu a dat nici un nume. Două săptămâni mai târziu, în sat au sosit autobuzele menite să fie încărcate cu evrei, însă Trocmé i-a avertizat pe toți cei care îi adăposteau, iar autoritățile nu au reușit să găsească nici măcar un singur refugiat. Tipul acesta de raiduri devenise repetat frecvent, dar de fiecare dată autobuzele plecau goale. Niciun refugiat din zona aia – evreu sau nu – nu a fost capturat de autorități în acei ani; nimeni nu a trădat.

Nu toți au fost la fel de norocoși. Vărul lui André Trocmé, Daniel Trocmé, adăpostea evrei într-o școală din Verneuil, cam 400 de kilometri de Le Chambon. Într-un raid al Gestapo asupra școlii, evreii au fost descoperiți. Daniel nu era acolo, dar s-a predat de bunăvoie, crezând că e datoria lui să nu-i abandoneze pe cei cărora le-a oferit adăpost. A murit la Majdanek în 1944, gazat și apoi incinerat.

17-20 noiembrie 2017

Sorin Moisă a demisionat din PSD!
 
Nu știți cine e Sorin Moisă? Nici majoritatea membrilor Facebook, care share-uiau voios știrea nu știau înainte, sînt convinsă. Tocmai de aceea, probabil, erau în culmea fericirii că PSD va fi, de acum încolo, n-1, unde acel 1 era prezentat mai ceva ca Făt-Frumosul din poveste.

Dar Moisă nu era numai pesedist, înainte de a se înscrie în partid a fost… A fost… Ia să vedem, cine știe? A fost consilier sau șef de cabinet, ori altceva, dar la cabinetul domnului lor Cioloș. După care, ca orice tehnocrat care se respectă, a dorit mai mult. Să se înscrie într-un partid. Și ce partid putea fi mai frecventabil pentru domnul Moisă, decît PSD?

Aflăm și de ce, din intervenția dumnealui pe pagina Liei Olguța Vasilescu, care nici ea, din cîte se pare, nu știa de existența lui în PSD:

”Meritele istorice ale PSD”! Care or fi acelea? Cînd noi știm că meritul PSD în istorie va rămîne cel bine știut pînă acum, prin președintele de onoare al partidului, crimele de la revoluția din decembrie 1989.

Noua speranță ni vu, ni connu a PSD a scris sîmbătă, pe Facebook, mult. Mai mult decît pot citi într-o repriză. Din scrierea respectivă, pe lîngă faptul că e frumos, deștept și devreme la Bruxelles acasă, domnul Moisă mai scrie:

Ce ofera PSD acum nu este patriotism, ci nationalism de tip polonez sau maghiar, frustrat, in mod steril opus Bruxelles-ului, conservator social. O forma de discurs si practica politica ce apropie tara nu doar de grupul iliberal al tarilor de la Visegrad, ci si de Rusia lui Putin.

Hopa! Adică domnul europarlamentar, speranța și lauda oamenilor sătui de PSD, consideră că țările de la Vișegrad sînt iliberale? Știe domnul europarlamentar ce au discutat președintele Trump și președintele Iohannis la Washington? Știe ce discurs a ținut Donald Trump la Varșovia, în vara acestui an? Știe măcar puțin din ce presupune proiectul Intermarium? Și atunci de ce vrea să-l facă praf, pentru că nu este altceva decît un oficial bruxellez care nu mai știe cine e bun și cine e rău, ori știe și nu vrea să spună, încercînd astfel să inducă în eroare o lume întreagă?

Polonia, al cărui președinte, Lech Aleksander Kaczyński, a fost ucis, împreună cu alți 90 de oameni, în accidentul de la Smolensk, de către ruși, nu are cum, domnule Moisă, să fie pro-rusă. Polonia, care urmărește cu deosebit interes, avînd în vedere istoria sa, în care a fost sfîșiată de către Rusia și Germania, nu poate să fie de acord cu condițiile bruxelleze dictate și nu hotărîte de comun acord, pricepeți?

Altfel, PSD-ul nu are absolut nimic de-a face nici cu social-democraţia. PSD-ul înseamnă jaf şi căpătuire pe persoană fizică sau pe grup, bazate pe un electorat îmbătrînit, beneficiarul pomenilor pe viaţă date de PCR – case şi locuri de muncă, plus mîncare pe cartelă – şi pe oameni neinformaţi, din diverse motive, şi special dezinformaţi, pentru a-i ţine captivi.

Electoratul nou, spălat, educat, a doua sau a treia generație încălțată, domnule Moisă, a preluat fără să gîndească narativul stîngii abia, chipurile, învinsă de căderea comunismului.
Comunism care nu a murit niciodată, nici nu s-a dorit să moară. Dovada, la noi, legea care incriminează orice manifestare legionară, dar nu pedepsește în același mod și manifestările comuniste.
 
Așa că Polonia, care a trecut de la regimul nazisto-comunist numai la cel comunist și apoi la libertate, ține să o păstreze, libertatea aceasta. Ca atare, săptămîna trecută a îndrăznit să nu fie de acord, din nou, cu directivele Bruxelles-ului.
 
Bruxelles a cărui monedă, astăzi, luni, s-a predat în fața yen-uui japonez, după nereușita Germaniei de a forma un guvern de coaliție.
 
Și peste toate cele, în sfîrșit o veste bună. La Washington s-a deschis Muzeul Bibliei. Poate așa o fi rostul acestei lumi, care, ca și oamenii, îmbătrînește și se senilizează. Iar lumea nouă o salvează.

Yeba ne transmite din ilegalitate

Mi-a bătut un porumbel voiajor în fereastră. Dincolo de glumă, acolo vom ajunge, probabil, cu noile reglementări ale corectitudinii politice.

Yeba mi-a scris următoarele, fiind blocată pentru o GLUMĂ, 24 de ore, pe Facebook:

The Commission lays down a set of guidelines and principles for online platforms in order to step up the fight against illegal content online.
With the aim of improving the implementation of practices for the prevention, detection, removal and disabling of access to illegal content, it also clarifies platform liability when proactive steps are taken („Good Samaritan” actions).
The guidance covers all categories of illegal content while ackowledging that different types of content may require different treatment.
It relates to the activities of online platforms in the sense of Article 14 of the e-commerce directive.
On detecting and notifying illegal content, the Communication sets out what online platforms, competent authorities, (courts, law enforcement) and users should do in order to detect illegal content quickly and efficiently.
This includes allowing guidance notices by trusted flaggers and users, ensuring the quality of notices, taking proactive measures by online platforms and using automatic detection and filtering technologies.
In particular, the Commission supports further research and innovative approaches to improve the accuracy of technical means to identify illegal content, stating that online platforms should do their utmost to proactively detect, identify and remove illegal content.
On the removal of illegal content, the Communication provides guidelines on ensuring expeditious removal and reporting to law enforcement authorities, enhancing transparency (both on content policy as well as notice-and-action procedures) and safeguards against over-removal and abuse of the system (contesting a notice and measures against bad-faith notices and counter-notices).
On preventing the re-appearance of illegal content, it provides guidelines on measures for repeat infringers and automatic re-upload filters.
In conclusion, the Commission notes that the Digital Single Market requires greater coherence of public policy responses and this Communication is a first step in providing common tools to address the shared challenge of illegal content removal.
 

Varian Fry: prin cuvânt și faptă

„Nu puteam rămâne pasiv, atâta timp cât aveam o șansă de a salva măcar câteva dintre țintele sale.” – Varian Fry, 1945

În 1940-1941, lucrând dintr-o cameră de hotel și, apoi, într-un birou din Marseille, Varian Fry a salvat mii de scriitori, muzicieni, oameni de știință, filosofi și intelectuali – împreună cu familiile lor – din Franța aflată sub dominație nazistă. A devenit, astfel, primul american onorat cu distincția „Drept Între Popoare”.

S-a născut la New York, în 1907, din Lillian Mackey și Arthur Fry, de unde s-a mutat cu familia la Ridgewood, New Jersey. La vârsta de 9 ani, în timpul Marelui Război, aduna fonduri pentru Crucea Roșie Americană împreună cu prietenii săi. Un avid cititor, în 1926, absolvea Riverdale Country School; a intrat în primii 10% la Harvard, de unde a fost suspendat chiar înainte de absolvire din cauza unei farse, trebuind să repete ultimul an. A întâlnit-o pe Eileen Avery Hughes, pe atunci editor la Atlantic Monthly, cu care s-a căsătorit în 1931.

După căsătorie, cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la New York, unde, în plină criză financiară, au avut probleme să-și găsească slujbe. Eileen reușește să-și găsească un serviciu ca profesoară, iar Varian scrie pentru câteva publicații, printre care și The Living Age, revistă ce se concentra pe afaceri externe.

Ca jurnalist pentru The Living Age, Fry a luat pentru prima oară contact cu Germania lui Hitler în 1935, cu ocazia unei călătorii la Berlin, experiență care l-a transformat într-un anti-nazist ardent. A fost acolo martorul unei nopți de persecuție în care evreii berlinezi au fost bătuți până la sânge și batjocoriți; întors în Statele Unite după 3 luni, Fry descria în New York Times cum poliția „nicăieri” nu părea să „depună niciun fel de efort pentru a salva victimele de acea brutalitate”. Adăuga cum „ocazional, încercau să elibereze zone pentru desfășurarea traficului”. Mulțimile descrise de Fry erau formate din tineri și bătrâni, bine hrăniți și îngrijiți, care scandau „cel mai bun evreu e un evreu mort” și se purtau ca într-o zi de sărbătoare.

Ca urmare, Fry nu s-a limitat să fie doar un protestatar pasiv al ororilor de peste ocean, și s-a lămurit repede că jurnalismul e departe de a fi o armă suficientă. S-a apucat să strângă bani pentru susținerea mișcărilor anti-naziste europene și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Salvării de Urgență, o inițiativă americană privată care se preocupa, în principal, cu străinii care acum se aflau în Franța și puteau, de pe o zi pe alta, să cadă în mâinile naziștilor.

În 1940, ca reprezentat al Comitetului Salvării de Urgență, Fry a zburat la Marseille cu 3000 de dolari la el și o listă scurtă de refugiați aflați sub pericol iminent de capturare de către naziști. În Marseille, rețeaua lui Fry s-a ocupat cu falsificarea de documente și crearea de noi rute de evacuare; a oferit ajutor luptătorilor anti-naziști – atât evrei, cât și non-evrei – amenințați cu extrădarea în Germania sub auspiciile Articolului 19 din armistițiul franco-german (clauza „Predare la cerere”).

În cele 13 luni petrecute de Fry în Franța, mai mult de 2200 de persoane au fost ascunse în Villa Air-Bel, până se ivea oportunitatea de a fi evacuați. Apoi erau trecuți granița în Spania, de unde își făceau drum în Portugalia, iar apoi zburau în Statele Unite în siguranță. Alți exilați au fost ajutați de Fry să fie îmbarcați pe nave și trimiși spre Martinique, de unde aveau o rută sigură spre Statele Unite.

Americanul protestant a salvat, estimativ, între 2000-4000 de oameni, în cele 13 luni pe care și le-a petrecut în Franța, înainte să fie el însuși expulzat de Guvernul Vichy; de-a lungul întregii perioade, Fry s-a aflat sub supraveghere neîntreruptă din partea autorităților și a fost reținut și interogat în câteva rânduri.

Printre persoanele salvate de operațiunea sa, s-au găsit nume ca Marc Chagall, Hannah Arendt, Max Ernst, Heinrich Mann, Marcel Duchamp, André Breton și Jacques Lipchitz. Cei mai apropiați asociați ai săi au fost Miriam Davenport, o fostă studentă la artă la Sorbona, și Mary Jayne Gold, o iubitoare de artă sosită la Paris la începutul anilor 1930. Când Germania a răpus Franța, în iunie 1940, Gold a plecat la Marseille, unde a început să lucreze cu Fry și să-i finanțeze operațiunea. O altă persoană instrumentală în a-i face lui Fry rost de vizele necesare a fost Hiran Bingham al IV-lea, vice-consulul american de la Marseille.

La întoarcerea din Franța, în toamna lui 1941, Fry s-a luptat să alerteze America vizavi de situația critică din Europa. Ca editor pentru The New Republic, a scris un articol care prezicea ceea ce la acea oră reprezenta doar începutul: „The massacre of the Jews in Europe”; articolul a apărut pe 21 decembrie, 1941.

La scurt timp, va divorța de Eileen. Impiedicat să lupte în război din cauza unui ulcer, Fry a scris o carte cu experiența din Franța – „Surrender on demand” – publicată cu scurt timp înainte de încheierea războiului. În 1944, a fost chemat de Administrația Roosevelt pentru consiliere în inființarea Comisiei pentru Refugiați de Război.

Fosta sa soție, Eileen, va pica răpusă de cancer pe 12 mai, 1948; în timpul perioadei de convalescență din spital, Varian o vizita și îi citea zilnic. Se va recăsători în 1950 cu Annete Riley, cu care va avea 3 copii împreună; se vor despărți în 1966, se spune, din cauza comportamentului maniaco-depresiv al lui Varian.

Va muri un an mai târziu, în patul său, din cauza unei hemoragii cerebrale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Franța îi va acorda „Crucea Cavalerilor Legiunii de Onoare”.

15-16 noiembrie 2017

Astăzi, joi, 16 noiembrie 2017, toată lumea așa zis bună, justițiară și one sided spune că s-ar putea petrece o nenorocire. Concret, CCR ar putea declara conflict de natură constituțională între două puteri ale statului român, cea judiciară (DNA) și cea executivă (guvern). În urma acestei hotărîri, dacă se întîmplă, DNA nu și-ar mai putea desfășura activitatea în cazul Belina, adică dosarul s-ar închide în acest moment.

Și dacă am înțeles cum e cu amestecul politic în justiție, acum mă interesează cînd vorbim și despre amestecul justiției în politic.

Știu, justiția, adică DNA, care nici măcar nu este decident în materie legală, nu se poate amesteca în decizia politică. Anchetarea lui Ludovic Orban exact atunci cînd avea 30% în sondaje pentru PMB, cu declararea nevinovăției în primă instanță, a fost doar o coincidență, în urma căreia ne-am ales la primărie cu catastrofa de acum. Mai știu și că nici un om nu e sfînt, de unde fiecare om greșește.

Acestea fiind spuse și cu precizarea că tot ce mă interesează nu este să fiu avocatul diavolului, ci să avem un stat de drept funcțional, pun unei persoane de specialitate, cu studii juridice, următoarele întrebări prezentate în statusul de Facebook următor, în comentarii.

Să încercăm măcar să ieșim din logica găștilor, adică ai noștri sînt buni și frumoși pentru că sînt ai noștri, ai lor sînt și urîți, și răi, pentru că sînt ai lor.

Foarte important: eu știu că legile trebuie să fie simple și clare, adică și un om cu patru clase să priceapă ce se întîmplă. Sînt așa legile noastre sau nu? Eu spun, avînd în vedere discuția de mai sus și nu numai, că nu. Alte păreri?

Pentru cine nu are cont Facebook, voi copy/păstui în comentarii discuția.

Grupul Infracțional Organizat pe lîngă Dragnea naște reacții tragi-comice și analize și mai și. În timp ce președintele Iohannis a declarat, luni, că vrea stabilitate – ce altceva?! – el declarînd de acum ceva vreme că este mulțumit de guvernul Tudose, și fragilizînd astfel moțiunea de cenzură pe care PNL, cu susținere USR și cu Ponta, vrea să o depună, vizita secretarului de stat american, Rex Tillerson, pentru o noapte – dormită, posibil, după atîta drum în avion, completez eu – capătă valențe nebănuite în mintea analiștilor de meserie și de bancă din fața blocului. Iar ca tot peisajul politic românesc să aducă a spital de nebuni cu pacienți lăsați acasă pe semnătură, se găsește cineva care vede și cauza tuturor relelor actuale: Băsescu și Udrea.

Lipsa unui om politic puternic, impresia – și nu numai – că USL trăiește bine mersi și a ocupat toate instituțiile statului, trebuia, într-un final, să ducă și la așa ceva. Căci la ce mai e bună anticorupția dacă pe Băsescu nu are cu ce să-l agațe, iar Udrea e deja pe mîna judecătorilor, adică într-o situație destul de imprevizibilă?!

O  presă obsedată de propriile-i fantasme era clar că ratează cel mai important eveniment al serii trecute, speech-ul președintelui american Donald Trump, în care acesta a rostit, pe lîngă altele, și ”to protect and to promote western civilisation”. Dar ce noroc, nu-i scapă gura de apă băută de președintele american! Azi dimineață, la primele ore ale dimineții, numai despre asta se vorbea în presa stîngistă de pretutindeni. Dacă mai poate fi numită presă cuibul mondial de bîrfe și cancanuri.

 

Care este scopul educației

Un articol de Roger Scruton, apărut pe site-ul editurii Contramundum:

De ce este se interesează statul de educație? Perspectiva dominantă, cel puțin de la sfârșitul războiului încoace, este că statul se ocupă de educație deoarece fiecare copil are dreptul la educație. Ca urmare, statul devine furnizorul universal, și ca atare trebuie să-i trateze pe toți la fel, fără să facă favoruri în funcție de bogăție, talent sau statut social. De aici, printr-un soi de egalitarism înfricoșător, ne îndreptăm spre ideea că statul nu trebuie să facă nicio distincție, că elevii nu trebuie aranjați după aptitudinile și abilitățile lor, și că însăși examenele ar trebuie să fie mai laxe sau cel puțin făcute să nu pară ca și cum ar fi un scop final. Educatorii mai spun că atunci când vine vorba de școlarizare, ei, experții, sunt obligați să fie mai bine informați decât părinții. Aceștia nu ar trebui să resimtă nicio remușcare că își predau copiii îngrijirii benefice a statului, deoarece statul acționează întotdeauna pe baza sfaturilor înțelepte ale experților.

Cu alte cuvinte, presupoziția era că educația există de dragul copilului. În opinia mea, statul are un interes în educație, doar pentru că are un interes mai presant într-o altă direcție, și anume cunoașterea. Cunoașterea reprezintă un beneficiu pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care nu o pot obține. Câți dintre cetețenii noștri pot construi o centrală nucleară, pot judecata un caz în Chancery, pot citi în latina medievală despre acordarea unor drepturi de proprietate, pot rezolva o ecuație de aerodinamică, pot repara un motor de locomotivă? Nu este nevoie ca noi să deținem această cunoaștere, cu condiția ca alții, experții, să o dețină. Și cu cât externalizăm memoria și informația noastră în Iphone-uri și laptopuri, cu atât sunt mai necesari experții. Dacă lucrurile stau așa, atuci statul trebuie să se asigure că educația, oricum ar fi disponibilă și oricum ar fi distribuită, va păstra depozitul nostru de cunoaștre, și dacă e posibil va mai adăuga și altceva.

S-ar putea să vină o vreme când copiii și profesorii lor nu vor mai auzi de Evul Întunecat.  Atunci, oamenii  s-ar putea să nu mai înțeleagă că și cunoașterea poate fi pierdută, la fel cum poate fi câștigată. Așa s-a întâmplat cu moștenirea noastră antică, pierdută pentru 400 de ani, și abia apoi recuperată greoi și dureros. Aici, mi se pare mie, educatorii ne-au păcălit. Statul, ne-au spus ei, are o datorie față de fiecare copil și niciun copil nu trebuie să se simtă inferior altuia. Deși acest lucru este adevărat, statul are o altă datorie, mai mare și mai importantă, față de noi toți: de a conserva cunoașterea de care avem nevoie, care poate fi transmisă mai departe numai cu ajutorul copiilor capabili să o dobândească.

Ca să simplificăm lucrurile, cunoașterea ajută copilul, dar nu atât de mult pe cât ajută copilul isteț cunoașterea. Așadar, statul are un interes în selecție, astfel încât celor cu aptitudini pentru cunoaștere li se poate da șansa să o dobândească – să o dobândească fără multele distracții care vin din situația de a fi înconjurați de alți copii, care nu au niciun interes pentru lumea intelectului.

Am fost norocos să urmez o școală clasică (grammar school), care mi-a pus la dispoziție un tip de cunoaștere pe care oamenii din clasa părinților mei nu au avut șansa să o obțină cu ușurință. De aceea am avut rolul meu special în a absorbi, procesa și transmite cunoașterea care încă este parte din curriculumul nostru. Iau asta ca o justificare pentru existența mea.  Am transmis altora ceva care ar fi murit, în absența tipului de educație de care eu m-am bucurat.

Criticii ne spun că selecția îi împarte pe copii în succese și eșecuri, iar eșecurile sunt „marcate pe viață”. Nu am niciun motiv să cred asta.  Generațiile viitoare au nevoie de cunoaștere, dar au nevoie și de dexterități, putere și know-how teoretic. Școlile care oferă astfel de beneficii – cum este instituția germană Technische Hochschulen – sunt la fel de importante cum sunt și școlile de gramatică. Iar dacă elevii au posibilitatea de a se muta liber de la o școală la alta, pe măsură ce își descoperă aptitudinile, atunci nu există niciun motiv ca selecția să fie considerată închisă.

În lumea educației aceste idei sunt erezii. După ani de îndoctrinare „centrată pe copil” establishmentul educațional s-a pierdut într-un soi de tărâm imaginar, crezând că educația este o formă de inginerie socială, iar principalul scop este să potențeze „încrederea de sine” a copilului. Odată ce realizăm că principalul obiectiv al educației este de a proteja cunoașterea, toate castelele fantastice ale educatorilor se prăbușesc în ruine. De aceea se înarmează. Și de cele mai multe ori se înarmează împotriva adevărului.

 

13-14 noiembrie 2017

O să plece. Dați-i ceva timp să se obișnuiască cu ideea că TREBUIE să plece. Nici Ceaușescu nu a plecat imediat.

A făcut tot posibilul să rămînă. A mers la Washington, la inaugurarea președinției Trump, a alocat 2% din PIB pentru Armată, s-a aranjat, credea el, cu cei mai mari. Nu a fost să fie. În politică e bine să poți fi șmecher, dar șmecheria e departe cea mai importantă calitate. Unica, duce la ce vedem acum.

OLAF  nu e DNA. OLAF e mai sus de DNA și mai presus de orice bănuială. Oficiul European de Luptă Antifraudă.

Mai greu decît Ponta, dar va pleca. Inconvenientul lăsării curățeniei în politică pe seama anticorupției este vizibil cu ochiul liber. Lideri de partide din ce în ce mai slabi, oameni din ce în ce mai puțin pregătiți să ne conducă, plagiatori, lipsiți de orice urmă de simț economic. De un minimum bun simț.

Mai mult decît orice, oameni șantajabili.

Niște catastrofe.

S-au terminat oamenii de valoare în România sau sistemul alege special asemenea exemplare?

Carevasăzică ne trebuie – și insist pe trebuie – un proiect politic viabil. Nu al serviciilor, nu al sistemului, ci al nostru. Cu oameni politici aleși de noi, nu de sistem. Cu oameni politici care să dea socoteală oamenilor care i-au ales, nu parchetului. Parchetul trebuie să fie excepția, nicidecum regula.

Luați o pauză de la euforia, pe alocuri bolnăvicioasă, care v-a cuprins, și lăsați-l să se gîndească. Va pleca. Nu are nici curajul, nici statura politică să se ia la trîntă cu sistemul.

Noi rămînem, și problema noastră: sistemul.

Un sistem care nu știm din cine este format, doar bănuim. Dar bănuiala poate fi departe de realitate. Un sistem care face și desface politica românească. Un sistem care trebuie să înceteze să mai facă așa ceva. Cine alege sistemul, cui dă socoteală sistemul și, mai presus de toate, cine controlează sistemul?

Un sistem care ne convine cînd ne ajută să scăpăm de anumite figuri, dar care, mai departe, alege altele. Și atunci, noi de ce mai votăm? Pe cine votăm? Pe cine vrea sistemul?

Nimeni nu controlează sistemul. Nimeni! Tragicul de-a dreptul fapt pentru noi este că ei nu dau socoateală nimănui. De unde, cu mare ușurință, li se inoculează ideea că sînt dumnezei. Nu sînt. Sînt oameni ca noi toți. Ajunși, datorită altor oameni, în niște poziții cheie. Unde trebuie să-și facă numai și numai datoria, iar aici nu intră și amestecul nepermis în politică.

Revenind, Dragnea, nevenindu-i să creadă că i-a venit rîndul, să încerce să mai rămînă. Asta ar însemna invocarea votului popular, deși poporul a votat majoritar PSD, nu pe el. Programul de guvernare, faimosul deja program de guvernare, implementat chipurile de oameni care dau dovadă zilnic că nu înțeleg nimic din funcțiiile obținute, este mai mult o poveste cu prea mulți Feți Frumoși pentru cîte prințese există. Economia crește pînă la cer, cursul euro asemenea. Ce mai poate încerca? Am furat, dar nu am știut că fur. Am crezut că respect procedurile. Și celebrul ”și dacă am furat, am dat și la oameni”.

Nu va merge. Premierul Tudose deja s-a distanțat de el, remaniind două piese de bază din angrenaj: Plumb și Shaideh. Alții abia îi așteaptă capul pe tavă. Cine sînt aceia? Pe unii îi știți, pe alții îi veți afla.

Problema rămîne: sistemul. Problema noastră.

PS. Deși numai de PS nu este. Că vă convine, că nu vă convine, unirea cu Republica Moldova tot se va face. Pentru că istoria nu stă să asculte prostiile așa zișilor influenceri. Istoria, oricît ar crede unii contrariul, nu citește internetul.

Că va fi sau nu cu Băsescu, iar nu o să-i întrebe nimeni. După mine va fi cu Băsescu și așa și e drept, la cît a muncit omul ăsta pentru un asemenea proiect de țară.

Apropo, de Iohannis mai știți ceva?

(Foto: jurnalul.ro)

9-12 noiembrie 2017

Ce alege românul din știrile despre: noul cod fiscal, țigănia de la căpătîiul fostului rege și norul radioactiv deasupra Europei, ce-l doare, ce este mai aproape de interesele lui?

Noul cod fiscal, ori revoluția noului cod fiscal este atît de stufoasă că toți știu că sînt împotriva ei, mult mai puțini de ce. Sau fiecare știe de ce este împotriva noului cod fiscal, dar mai puțin știe de ce sînt ceilalți.

Pînă la apariția salariilor modificate, în februarie anul viitor, nimeni nu știe nimic concret ce îl mulțumește sau nu la noul cod fiscal. Ce putem spune acum este că cele mai serioase acuzații pot fi de inducere în eroare a electoratului, presupunînd că PSD știe precis ce are de făcut, în condițiile în care PSD vine la putere și bălmăjește o așa zisă creștere de numai 2 (doi!) lei, conform ministrului de finanțe. 2 lei, pentru asta au fost votați!

Cea mai urîtă și periculoasă măsură este naționalizarea parțială a pilonului II de pensii. Cea mai perfidă este mutarea contribuțiilor la angajat, ceea ce presupune, aceste contribuții fiind procentuale, posibilitatea scăderii salariului la beneficiar. Altfel, făcută cu cap, măsura transferării contribuțiilor la salariat e de-a dreptul de dreapta.

PSD va rămîne, prin măsurile luate sau intenționate să fie luate, de la începutul mandatului, drept cea mai slabă guvernare de pînă acum din istoria postdecembristă. Figuri care nu au ce căuta nici într-o școală, la catedră, d’apăi în guvernul României, măsuri haotice, luate sub presiunea promisiunilor făcute, dar fără nici un cap care să le conceapă unitar, pentru o perioadă mai lungă de timp, și permanenta senzație că sînt acolo numai ca să se aranjeze, fiecare cu durerea lui, economică sau în justiție.

PSD seamănă din ce în ce mai mult cu un conglomerat de grupări care funcționează după regulile reglărilor de conturi prin DNA. PSD actual nu are nici forța și cu atît mai puțin priceperea să satisfacă nevoile a mase mari de oameni. PSD pare că mai crede doar în sloganul ”Îndrăznește să crezi că scapi”. De DNA, de justiție, de vremuri noi. PSD este, la fel ca și comunismul, la vremea lui, în Europa de Est, în descompunere.

Norul radioactiv cae a trecut pe desupra României a amintit de catastrofa de la Cernobîl numai cîtorva, care au dorit să știe mai mult decît un anunț sec și negarea evidentă a Rusiei că s-ar fi întîmplat ceva pe teritoriul ei, ca de obicei. Și ca și cum ne-am fi aflat în acele vremuri negre ale comunismului, trebuia să cauți să afli ceva, iar dacă găseai era mare lucru. Pentru cine este interesat, aici și aici.

Și cum dacă nu e în presă, nu există, dar și dacă e, tragem de el cît se poate, atenția românilor a fost canalizată pe bătălia dintre urmașii fostului rege Mihai. O bătaie cu nimic mai prejos decît cele din PSD, poate mai intensă, că nu prea mai e timp, și cu mult peste normele de conduită pe care le putea aștepta de la o fostă casă regală.

Singura deosebire dintre gașca penală a PSD și cea regală este că cei din urmă fură legal, fără a fi în pericol că vor fi prinși vreodată. Furtul legal înseamnă că primesc niște bani pe care nu îi merită, pentru care nu au făcut absolut nimic. Îi primesc pentru că cei lîngă care au stat de ani buni au nevoie de imagine, și ce poate fi mai bun pentru PSD decît imaginea asociată casei regale?!

Așa zisa casă regală este imaginea chipurile regală a PSD. Aceleași certuri, aceleași scandaluri, bani și femei. Numai că femeile nu mai sînt tinerele speranțe care se învîrteau pe lîngă Dragnea, ci vechile și credincioasele femei din urma lui Mihai, ”moștenitoarele” lui. Care caută același lucru, bani și un rost în viață.

Cum vă puteți explica altfel scrisoarea halucinantă a Elenei, mama principelui Nicolae, în care femeia pare că e pe de lături mult cu drumul?! Ce a făcut copilul ei ca să poată scrie așa ceva?! A vrut să-și vadă bunicul înainte de moartea acestuia. Nenorocire! A întinat nobilele idealuri ale casei așa zis regale, în care se știe că nu pătrund decît ființe alese. Alese de Secu.

 

 

 

Raoul Wallenberg: epitaful unui erou suedez

În 1935, Raoul Wallenberg se afla la Haifa, acum Israel, lucrând la o bancă. Acolo a întâlnit pentru prima oară refugiați evrei din Germania lui Hitler, iar ceea ce a auzit de la ei atunci l-a afectat profund. În 1944, era delegat ca diplomat suedez la Budapesta, unde împreună cu rețeaua sa a reușit să salveze de la moarte peste 100.000 de evrei.

S-a născut pe 4 august, 1912, la 3 luni după moartea tatălui său. Mama sa, Maj Wising Wallenberg, s-a recăsătorit cu Fredrik von Dardel în 1918, când Raoul avea 6 ani. De educația sa a avut grijă bunicul acestuia, Gustav Wallenberg; venind dintr-o familie cu lungă tradiție de bancheri, diplomați și politicieni, bunicul său dorea ca Raoul să devină diplomat. Asta a venit în conflict cu dorințele lui nepotului său, care era mai interesat de arhitectură și comerț decât de a duce mai departe numele familiei.

În 1931, a călătorit în SUA pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, pe care a absolvit-o cu onoruri în 3 ani și jumătate; își petrecea timpul liber studiind, iar din corespondența cu bunicul său aflăm că „atunci când mă uit în urmă la ultimul an de studii, cred că am avut parte de un timp minunat”.

S-a întors în Suedia în 1935, înarmat cu diploma de arhitect, dar avea să găsească o piață foarte mică pentru aptitudinile sale. După un scurt sejur aranjat de bunicul său la o firmă de materiale de construcții din Cape Town, Africa de Sud, Wallenberg a ajuns să lucreze pentru o bancă din Haifa. În 1936, se întorcea în Suedia, unde l-a cunoscut pe Koloman Lauer, un evreu ungur, directorul unei firme suedeze specializate în mâncăruri și delicatese. Wallenberg a devenit partenerul de afaceri perfect al lui Lauer, datorită cunoștințelor perfecte de limbi străine – inclusiv germană – dar, mai ales, a faptului că nu era decât evreu îndepărtat, spre deosebire de Lauer. Cu ocazia asta, Wallenberg a călătorit în Franța sub ocupație germană și în Germania, unde a simțit rostul birocrației naziste.

Evreii din Ungaria

La acea vreme, Ungaria era încă un loc relativ sigur pentru evrei. Alăturată Germaniei în războiul împotriva URSS-ului, în 1941, după înfrângerea de la Stalingrad, Ungaria a început să caute o cale de ieșire încheind o pace separată cu Aliații, în 1943. Un Hitler furibund a cerut de la Miklós Horthy să își respecte angajamentele luate față de Germania; când Horthy a refuzat, Germania și-a împins armata în Ungaria în martie 1944. În Ungaria trăiau atunci în jur de 700.000 de evrei, iar la scurt timp după, deportările au început. Până în vara lui 1944, 400.000 de evrei unguri au fost deportați la Auschwitz-Birkenau, iar alte sute de mii își așteptau soarta în ghetourile din Budapesta.

În același timp, delegația diplomată suedeză din Budapesta a reușit să-i convingă pe germani ca purtătorii de documente de protecție să fie tratați ca cetățeni suedezi și să nu fie nevoiți să poarte banderola cu Steaua lui David. Primul diplomat suedez care a oferit astfel de documentele de protecție a fost Per Anger. În scurt timp, delegația suedeză ajunsese să ofere în jur de 700 de documente; raportat la numărul total de evrei, asta însemna doar o picătură în ocean. La începutul lui 1944, urmând rapoartelor clare referitoare la tratamentul genocidar față de evreii din Europa, Statele Unite înființează Comisia pentru Refugiați de Război. Reprezentanții comisiei din Suedia l-au ales – după luptele de convingere duse de Koloman Lauer – pe Raoul Wallenberg ca persoana potrivită să conducă acțiunea din Budapesta.

Înainte de a pleca în Ungaria, Wallenberg a anunțat departementul de externe suedez că nu are de gând să se încurce în mizilicuri de protocol diplomatic, și nici să se scufunde în hârțogăraie birocratice; a cerut autorizație să se asocieze cu cine dorește și când dorește, fără a fi nevoit să contacteze ambasadorul pentru permisiune. A mai cerut și dreptul de a trimite curierii diplomatici dincolo de canalele uzuale. Cererile erau atât de neobișnuite, că au ajuns până la primul ministru Per Albin Hansson, care a discutat apoi cu regele – Gustav al V-lea – înainte ca acestea să fie aprobate.

Wallenberg la Budapesta

Pe 9 iulie, când Wallenberg a ajuns la Budapesta, mai erau rămași în Ungaria în jur de 230.000 de evrei. În aceeași lună, Eichmann punea la punct un plan de exterminare a întregii populații evreiești din Budapesta într-o singură zi; într-un raport trimis la Berlin, acesta scria că „detaliile tehnice vor dura câteva zile”.

Regele suedez trimite o scrisoare către Horthy prin care face un apel ca toate deportările să fie suspendate. Horthy îi răspunde regelui că va face „tot ce-i stă în putință ca valorile esențiale ale umanității și justiției să fie respectate”. La scurt timp după, deportările naziste din Ungaria au fost anulate, cu un tren încărcat cu 1600 de evrei fiind oprit la graniță și trimis înapoi la Budapesta. Explicația pentru asta ar fi că Heinrich Himmler căuta la acea vreme să negocieze o pace separată cu Aliații; Eichmann era deocamdată nevoit să aștepte.

Până ca Wallenberg să fi ajuns la Budapesta și să devină capul departamentul responsabil pentru ajutorarea evreilor, șeful Crucii Roșii din Ungaria, Valdemar Langlet, ajuta delegația suedeză prin închirierea de clădiri pe care puneau semne precum „Biblioteca Suedeză” sau „Institutul Suedez pentru Cercetare”. Clădirile erau apoi folosite pentru ascunderea evreilor.

Wallenberg va ajunge curând să-i șocheze pe colegii săi prin metodele neconvenționale de operare; însă aceste metode dădeau rezultate. Prima misiune a lui Wallenberg a fost să conceapă documentele protectoare pentru ajutorarea evreilor; Wallenberg a exploatat la maximum o slăbiciune pe care a observat-o atât la autoritățile germane, cât și la cele ungurești: simbolurile țipătoare le furau ochii. Așa că a colorat documentele în galben și albastru, cu blazonul celor Trei Coroane Suedeze în mijloc și toate semnăturile și ștampilele dimprejur. Documentele nu aveau, desigur, nicio valoare legală reală. A plecat de la o limită de maximum 1500 de documente; a reușit o rapidă negociere pentru încă 1000, iar apoi pentru 4500. Wallenberg coordona o echipă de câteva sute de oameni – toți evrei – și datorită muncii lor erau scutiți de la a purta banderola galbenă.

În august, Horthy îl dă jos din funcție pe primul ministru pro-german Döme Sztójay și îl pune în locul său pe Generalul Lakatos; ca urmare a acestei schimbări, situația pentru evrei s-a îmbunătățit considerabil. La acest punct – în așteptarea trupelor sovietice care să preia controlul Ungariei în locul naziștilor – Wallenberg era pregătit pentru desființarea departamentului său și întoarcerea în Suedia.

Pe 15 octombrie, Horthy ținea un discurs la radio în care își declara dorința de a face pace cu sovieticii; în mijlocul emisiei, însă, trupele germane au preluat comanda. Horthy a fost înlăturat de la putere, iar în locul său a venit Ferenc Szálasi, liderul partidului național-socialist ungar, Partidul Crucii Săgetate, temut pentru atitudinea față de evrei. Ca urmare, Eichmann se întoarce în Ungaria, unde primește mână liberă să-și ducă la capăt planul de exterminare.

Wallenberg a rămas pe poziții. A început să pună pe picioare „case suedeze” în zona Pesta a capitalei, unde evreii se puteau refugia. Cu un drapel suedez fluturând în fața fiecărei case, Wallenberg putea declara casele teritoriu suedez. Populația caselor a ajuns rapid la 15.000 de evrei. Exemplul său a fost preluat și de alte delegații ale unor țări neutre, prin Carl Lutz al Elveției – care a oferit protecție elvețiană la aproximativ 50.000 de evrei – sau Giorgio Perlasca, italianul care s-a dat drept diplomat spaniol pentru a putea acorda documente evreilor și a înființa case de protecție.

Wallenberg a început să acorde o formă simplificată a documentelor – o pagină copiată care conținea doar semnătura sa. Când noul partid de la conducere a eliminat validitatea documentelor de protecție, Wallenberg s-a împrietenit cu Baroneasa „Liesel” Kemény, soția ministrului de externe; cu ajutorul său, documentele au fost din nou făcute valide.

În același timp, Eichmann dăduse startul „marșurilor morții”. Pe 20 noiembrie, 1944, primul marș pentru evrei era ordonat din Budapesta până la granița cu Austria – 200 de kilometri de marșat în niște condiții oribile. Wallenberg era tot timpul cu ei, gata să înmâneze documente de protecție, mâncare și medicamente. A apelat la amenințări și mită până a reușit să-i elibereze pe cei care aveau documente suedeze. Când transporturile se făceau cu trenul, Wallenberg se cățăra pe vagoane, stătea pe șine în fața trenurilor, fugea pe lângă tren și îndesa grămezi de documente de protecție pentru prizonieri. Au fost momente când soldații naziști, atât de impresionați de curajul lui Wallenberg, ratau în mod deliberat ținta, când li se ordona să deschidă focul asupra sa. Putea coborî din tren nevătămat, cerând pe un ton imperativ ca toți prizonierii cu documente suedeze să fie eliberați odată cu el.

Wallenberg a găsit un aliat puternic în Pal Szalay, un ofițer în forțele de poliție ale Crucii Săgetate și membru al partidului. Wallenberg aflase că, în a doua săptămână a lui ianuarie 1945, Eichmann plănuiește un masacru în cel mai mare ghetou din Budapesta, iar singurul care îl poate opri este Generalul August Schmidthuber, comandantul suprem al trupelor germane din Ungaria. Szalay s-a dus la Schmidthuber cu o notă de la Wallenberg în care acesta explica cum se va ocupa personal ca Generalul să fie judecat ca un criminal de război și spânzurat dacă o să-i dea înainte cu ordinul lui Eichmann. Masacrul a fost oprit în ultima clipă.

Venirea sovieticilor

Armata Roșie a pătruns în Budapesta la două zile după asta. Au găsit 120.000 de evrei în viață datorită acțiunilor lui Wallenberg și a celor inspirați de el. Wallenberg a explicat într-o  rusă perfectă unui sergent rus cine este și a cerut permisiunea să viziteze comandamentul sovietic din Debrecen. Pe 17 ianuarie, plecând din capitală însoțit de o escortă sovietică, Wallenberg s-a oprit la „casele suedeze” să își iau rămas-bun de la prieteni. Unui coleg i-a spus că nu e sigur dacă este oaspetele rușilor sau prizonierul lor, dar spera să se întoarcă în 8 zile. Nu s-a mai întors.

Pe 8 martie, 1945, radioul ungar controlat de sovietici anunța că Wallenberg a fost ucis în drum spre Debrecen, cel mai probabil de niște naziști unguri sau agenți Gestapo. Asta a creat o anumită pasivitate din parte oficialilor suedezi în a investiga ce s-a întâmplat cu el. Mama lui Raoul a luat legătura cu ambasadorul sovietic din Stockholm, Alexandra Kollontai, care i-a spus că fiul său este sănătos în Rusia. Ambasadorul i-a mai spus soției ministrului de externe suedez că ar fi indicat să nu agite lucrurile.

Există mărturii care spun că Wallenberg a fost arestat și trimis la Moscova, alături de șoferul său, Vilmos Langfelder, și încarcerat la Lubianka. În 1956, primul ministru suedez călătorea la Moscova, unde Nikita Hrușciov, Nikolai Bulganin și Viaceslav Molotov i-au promis că vor redeschide o anchetă pentru a afla ce s-a întâmplat. În februarie, anul următor, rușii au anunțat că în urma investigațiilor au găsit un document care ar face referire la Wallenberg. În document stătea scris că „prizonierul Wallenberg, cunoscut ție, a decedat azi noapte în celula sa”. Documentul era datat 17 iulie, 1947; era semnat de Smoltov, șeful infirmeriei Lubiankăi, și transmis lui Viktor Abakumov, ministrul securității de stat al URSS. O altă investigație, din 1991, concludea că Wallenberg a murit executat ca prizonier în Lubianka, în 1947, posibil otrăvit cu C-2, pe atunci testată în laboratoarele sovietice. În 2000, Alexander Yakovlev anunța că Wallenberg a fost executat prin împușcare în 1947; informația îi parvenise dintr-o conversație privată cu un fost șef KGB.

În anii 80, Wallenberg este numit cetățean de onoare al Statelor Unite, Canadei și Israelului. În 2016, guvernul suedez l-a declarat decedat, la 71 de ani după ce a fost văzut ultima oară.

Rețeta ratării

Vedem din partea Stângii o ură profundă față de tot ce înseamnă succes, tot ce înseamnă valoare. Când îți construiești întreaga filosofie de viață pe ideea că cel ce are a furat de la celălalt, l-a oprimat pe celălalt și, în orice caz, ar trebui obligat să predea celuilalt parte din ce are doar fiindcă are, automat îți estompezi orice creștere de care ai putea beneficia dacă pur și simplu te-ai ocupa de propria dezvoltare mai mult decât decât cum s-a dezvoltat cel ce are.

E motivul pentru care Stânga urăște civilizația occidentală sau, când maschează această ură, e pentru a-i atribui valori total străine celor care o caracterizează. Același principiu de a atribui succesul Occidentului jafului și crimei, atribuit la nivel individual și indivizilor de succes care, chipurile, sunt așa fiindcă au profitat de ceilalți. Același principiu care-i face pe stângiști ca, atunci când se uită la Orientul Mijlociu, în loc să vadă în Israel un far al prosperității, democrației și libertății, preferă să atribuie succesul său furtului și exploatării arabilor palestienieni.

Stânga nu e numai o ideologie a plângerii de milă, a pizmei și a urii, ci e o ideologie a stagnării și, inevitabil, a regresului, din orice punct de vedere, economic și moral.