Vine toamna

O ştire de ieri zice că guvernul lu’ Boc ar vrea să pună pe liber jdemii de funcţionari publici. În breasla acestora, este mai rău decât în Rapsodia de toamnă a lui Topârceanu. Păpădiile de prin primăriile comunale şi-au pierdut puful, de parcă însuşi Blaga le aleargă cu ventilatorul. Ciulinii din marile primării sunt cuprinşi de panică: nu-şi mai găsesc locul şi se rostogolesc de la un serviciu la altul, doar-doar devin utili. La rândul lor, vrăbiile sar şi ele de prin şanţurile consiliilor judeţene, în timp ce coţofana fără ocupaţie lansează zvonuri, făcând senzaţie…
Lăsând gluma la o parte, măsura guvernanţilor va crea probleme pentru mai bine de o sută de mii inşi. Că le place sau nu, aceştia vor fi nevoiţi să renunţe la locurile de muncă, adăugându-se corpului şomerilor, şi aşa prea numeros pentru actualul buget al României.
Sigur, ca în orice acţiune, există o parte bună, în care cineva câştigă, şi o parte mai proastă, altcineva pierde.
Ce e bun? Păi e bun că guvernul lui Băsescu dă afară doar o sută de mii. Cei care rămân se pot considera fericiţi. Ei trebuie să ştie că, la câtă putere au, guvernanţii puteau să-i dea afară pe toţi şi să angajeze doar membri de la PD-L. Nu de alta, dar am auzit că acuma se stă la coadă la înscrieri în partidul ăla al lor, cam cum se stătea la coadă la televizorul Cromatic prin anii ’80: două-trei săptămâni şi oricum nu apuci dacă nu ai recomandare sau pile. Aşa că rezervă umană au din belşug, ba chiar este inflaţie.
Ce e rău? Rău e că ăia care pleacă, au dat şpăgi groase ca să-i bage înăuntru. Iar ăştia care şi-au cumpărat posturile, au plătit cât li s-a cerut, fără negociere. Mulţi dintre ei se simt nedreptăţiţi şi încearcă sentimentul cumpărătorului care a plătit cu bună credinţă pentru cizme de piele, dar când ajunge acasă şi desface pachetul găseşte înăuntru şlapi chinezeşti. Aşa că încep să vocifereze, deocamdată ei între ei, dar nu poţi să ştii ce va fi mâine.
Mda! Acum, eu stau şi-mi aduc aminte de cei care acum vreo lună erau la fel de fericiţi ca revoluţionarii de acum 20 de ani. Şi unii şi alţii, în decembrie 1989, ca şi în decembrie 2009, strigau extaziaţi: „Uraaa, am învins… vom avea tot ce ne dorim…
Ăia de acum 20 de ani, erau abulici: voiau libertate, cârnaţi la liber şi ulei fără coadă.
Cei de luna trecută, erau mai hotărâţi: voiau doar serviciu la stat.
Nici unii nici alţii nu visau măcar că unul, Boc, o să iasă de sub biroul lui preşedintelui pentru a deveni în mod repetat, ca la un viol colectiv, prim-ministrul României…
În ce mă priveşte îmi este clar: suntem departe de democraţie. Atât de departe încât nici măcar nu o mai vedem.

NOTA REDACTIEI: „Liberalul din șifonier” e liberalul cu care ne înșeală Madame. Adică locul unde invităm pe toți liberalii să critice, cu argumente, pe Băsescu, pe Boc sau PDL-ul. Chiar dacă noi credem că liberalii sînt noua stîngă, chiar dacă sîntem convinși că noii conservatori se pot naște doar în interiorul PDL, credem și că dialogul politic trebuie reinventat. Așadar ne dorim sincer critici dure și pertinente. Madame Blogary nu e tabăra de antrenament a talibanilor PDL.

Eminescu şi Realitatea s-au înţeles la ban

Platforma Voxpublica se îmbogăţeşte cu un nou autor: Mihai Eminescu. Această colaborare vine după ce Madame Blogary reuşise să îl coopteze pe Omar Khayyam, pentru care SOV ar fi plătit oricît, deşi Stanca nu s-a fi înţeles în vecii vecilor cu scouterul autorului. Am pornit de la o ştire, am ajuns la alta. Omar Khayyam a acceptat să scrie gratis pentru Madame Blogary, în ciuda opoziţiei lui Alexandru Hâncu. Dar îl înduplecăm noi cumva…

Un criminal

Un criminal, hai să zicem cel mai oribil criminal, ucigaş de copii, iese din închisoare după ce-şi ispăşeşte pedeapsa. Îşi reia viaţa. Într-o seară, trece printr-un gang întunecos unde vede un bărbat atacînd cu cuţitul o tînără. Are criminalul nostru dreptul moral să intervină? Să zică: „nu, nu e bine ce faci”? Şi dacă cel surprins ştie cine este omul nostru, şi ştie că este un criminal  odios? Nu-i poate replica: tu nu ai dreptul moral să-mi zici mie „nu”? „Cum mă poţi judeca tu pe mine, tu, ucigaşule de copii?” „Cum îmi poţi spune că nu e bine să ucid, cînd tu ai făcut-o, şi încă cum?” Aşa i-ar putea replica şi hoţul, şi mincinosul, şi prostul. „Ai tupeu să mă acuzi pe mine că fur, cînd tu, ştii bine, ai ucis?” Ce ar trebui să facă omul nostru ca să fie consecvent trecutului său? Să tacă? Să plece capul şi să zică: „Îmi pare rău că te-am deranjat, nu aveam dreptul s-o fac, continuă-ţi treaba liniştit şi termină ce ai început”? Dacă e să ne luăm după „teoria ipocriziei” (care o presupune pe cea a „păcătosului incorigibil”), atît de vehiculată în perioada post-decembristă, păcatul anulează orice îndreptare ulterioară a păcătosului şi îl condamnă la păcat perpetuu, în numele sincerităţii şi al consecvenţei. Sau la tăcere. Eşti criminal? Nu fă pe lupul moralist, taci şi comportă-te ca atare! Ţi-ai pierdut dreptul la judecată, dreptul la liberul arbitru. Nu ai dreptul să numeşti binele şi răul, cu alte cuvinte, nu ai dreptul să alegi între bine şi rău.

PS. Păcatul nu anulează competenţa, nici măcar pe cea morală (ba dimpotrivă, în anumite cazuri).

O scurtă istorie a partizanatului

In primul rand, tin sa mentionez ca acest  articol  nu are nici o legatura cu politica romaneasca. Articolul se ocupa de principii si evolutii istorice si nu reprezinta in nici un fel o experienta analitica ce subliniaza diferentele dintre social-democratia Vranceana de cea de Teleorman sau liberalismul de Bucuresti fata de liberalismul de Iasi. Nu este o analiza a diferentelor intre Crestinismul Democrat Liberal propagat de Frunzaverde fata de cel al domnului Blaga sau Cristian Preda. Nici nu voi explica diferenta intre mioriticul kantian Becali si mioriticul grahian (Gaius Gracchus – panem et circenses – paine si circ) Vanghelie. In sfarsit, nu voi analiza acuzele de bolshevism aduse lui Iliescu, cand el se considera de fapt doar un menshevik perestroikist. Nu voi incerca sa concluzionez daca Presedintele Basescu este sau nu un gaullist adevarat, binenteles, pe plan dambovitzean.  Ce voi face?

Voi incerca sa dau o scurta istorie a partizanatului de stanga fata de partizanatul de dreapta. Voi incerca sa definesc niste structurari posibile, niste ideologii initiale si metamorfozarea lor, si in sfarsit voi ajunge la concluzii (poate diferite) pe baza argumentelor prezentate.

1-1Partizanatul stanga-dreapta a fost conceput ideologic in tara ideilor, a dialogurilor si a teoriilor – cu sau fara sens – Franta. Contrar obiceiului marxist, adanc inradacinat pe melegurile noastre, stanga nu a fost creata nici de taranimea (85%) majoritara, si nici de proletariatul urban (7%) minoritar. Stanga a fost creata de burghezia franceza, care cu mic si mare, aproxima 8% din a treia stare (tiers Ètat). Pentru a concepe idei revolutionare trebuie sa ai in primul rand „burta plina”. Daca luam in considerare ca in secolul 18 veniturile burgheziei au crescut cu 440% fata de precedentul secol, e usor de inteles ca „grupurile de interese” nu sunt exact o inventie damboviteana a secolului 21. Ce vroiau acesti domni apartinand „caimacului” starii a treia? Pai, cel mai mult doreau sa devina starea a doua (deuxieme Ètat). Adevarata stanga revolutionara franceza (de pe atunci) era reprezentata de Montagnards, care bineinteles erau schismaticici, la fel ca reprezentantii partizanatului de stanga contemporan. Asadar, stanga istorica este compusa din Iacobini – Girondini = Iacobini Reformatori; Iacobinii Reformatori – Feuillants = Stanga clasica = Montagnards.

1-2Acum, de ce stanga si de ce Montagnards? Simplu, din clasica istorie a politicii, paradigma ei este mobila. Mai clar – scaunul de reprezentant al poporului. Deoarece aceasta mobila trebuie asezata intr-un sens atunci…cei asezati in stanga sunt partizanii stangii, daca ocupa si scaunele de sus atunci ei sunt si munteni – montagnards. Deoarece stanga a fost reprezentata intotdeauna de oameni „blajini, iubitori de pace si dialog”, ne permitem sa amintim conducerea clasica: Marat, Danton, David, si Robespierre. Ce oameni iubitori de umanitate, dar fara capete!

Conform acelorasi obiceiuri marxiste de pe meleagurile noastre, dreapta nu a fost ce ce ne-am obisnuit noi sa credem, adica marea nobilime, burghezie si clerul reactionar. Adevarul este ca dreapta a fost la fel de revolutionara ca si stanga. Principiile de egalitate, fraternitate si libertate erau comune. Partizanatul de dreapta a fost compus din niste oameni, care intelegeau altfel necesitatile statului si nu vedeau sensul decapitarii regelui; de fapt, acesti domni erau niste iacobini moderati, porecliti Feuillants (origine lat. Folia, franc. Feuille). Numele putin bizar vine de la sediul in care se intruneau, manastirea Feuillant-ilor (un ordin monahal catolic). Adevaratul nume al partizanatului de dreapta a fost Club des Feuillants sau Amis de la Constitution (prietenii constitutiei se traduce mai bine decat clubul rasfoitorilor). Dreapta a fost reprezentata de lideri mult mai moderati, Antoine Barnave si HonorÈ de Mirabeau, ramasi in istorie cu renumele de mari oratori si mai putin ca mari omoratori.

Dupa perioada napolioneana si congresul de la Viena (9/1814 – 6/1815), Franta trece in a doua perioada de restaurare dupa incoronarea lui Luis al-XVIII-lea Burbon. Perioada de restaurare produce o coagulare de doctrine si doua elemente distincte. Primul o radicalizare schismatica in dreapta si in stanga si o asezare in centru. Centrul-stangist devine „liberal” si centrul de dreapta, devine „conservator”. Franta si toata Europa imbraca o forma pluralista, cu radicalizarile mentionate mai sus. Partizanatul de extrema stanga devine socialist si partizanatul de dreapta se apropie de nationalism radical. Revolutia de la 1848, care de fapt ar fi trebuit sa fie considerata o revolutie liberala, se transforma intr-un lant de mini-revolutii nationale de toate felurile. Socialismul bazat in mare masura pe ideologia girondina din 1791, produce o miscare ideologica, care are deja o baza economico-sociala – Marxismul. Concomitent cu Marxismul, doctrina anarhista va lua amploare si va teroriza Europa aproape un secol.

(Prima postare din patru)

Bibliografie:

Becker Jacques J. & Candar G. Histoire des gauches en France La DÈcouverte, Paris, (2004)
Burke, Edmund Reflections on the Revolution in France [1790] Penguin Classics, (1986).
Pressman, Steven Fifty Major Economists. Routledge. (1999).

Domnule, Geoană, ajunge!

„Vom fi în favoarea amendamentelor care au bun simţ şi, dacă ar fi un pic mai multă deschidere şi, pînă la urmă, mai multa inteligenţă politică din partea guvernanţilor, ar înţelege că o parte din amendamentele noastre sînt şi în interesul lor, pentru că nu cred că este normal ca cineva să-şi dorească ca în Romania să înceapă un adevărat război civil, cu pensionarii în grevă, cu salariaţii bugetari în grevă, cu sectorul privat şi-aşa înnebunit de taxe şi de impozite.”

Pe-aia cu bunul simţ a luat-o. Pe-aia cu inteligenţa politică a luat-o. Pe-aia cu pensionarii în grevă luptînd în războiul civil a luat-o. Nici măcar pe-aia cu sectorul privat care a luat-o pe ulei nu mi-a lăsat-o nenorocitul dracului! Am încercat să găsesc o fisură oricît de mică, ceva, orice, să pot să fac o glumiţă pe seama lui. Nu, nu şi nu! Mi-a fost cu neputinţă, vă rog să mă credeţi. Io îmi storc creierii ore întregi să scot o glumă mai de Doamne-ajută, iar el le scoate pe bandă, aşa, că s-a nimerit să treacă doi ziarişti prin faţa lui! Vino, bă, şi scrie la Blogary în locul meu dacă te crezi deştept!

Later edit: Hmmm… văd că nu vă place… deci chiar că ar trebui să  scrie Geoană în locul meu…

Abocalypse Now! (I)

Se duse la fereastră şi dădu perdeaua la o parte. Trecu repede cu privirea peste grupul de bugetari morţi de foame de sub fereastra lui şi peste grupul de pensionari morţi de peste drum şi îşi concentră atenţia asupra unor civili suspecţi. De cînd Geoană pornise războiul civil, toţi civilii i se păreau suspecţi. „Sînt tot prim ministru. Shit!”

Trase perdeaua la loc şi se întoarse în pat. Era la bustul gol, nu avea pe el decît o pereche de ochelari şi o pereche de pantaloni de camuflaj, portocalii. O rază de soare care se strecurase printr-un colţ al ferestrei îi mîngîia părul de pe piept. Se ridică în capul oaselor, cu o privire surprinsă: nu avea păr pe piept. Mirat, se lăsă pe spate şi, cu gesturi leneşe, îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu nesaţ. După care îşi aminti că nu e fumător. Cu lacrimi în ochi, se întinse pînă la noptieră, luă poza lui Sever Voinescu şi stinse ţigara pe ea, făcîndu-i lui Sever o gaură în frunte. Un muscoi se aşezase pe buza sticlei de Fanta de portocale. „Derbedeul naibii”, gîndi cu voce tare şi goni muscoiul cu un gest scurt, după care adormi cu un gest la fel de scurt.

Deschise ochii. Afară era întuneric. Să fi tot dormit cîteva ore… Îşi simţea capul greu. Căutînd sticla de Fanta dădu cu privirea peste nişte hîrtii care zăceau vraişte în mijlocul patului. „Proiectul de buget…  Rebelii… Comuniştii… Viorică…Să-mi fac dragoste! (nota trad. adică „să-mi fut”) Stau aici blocat, în Camera asta nenorocită şi mă simt tot mai slab pe zi ce trece în timp ce „Viorică” (aşa erau numiţi codificat rebelii) e din ce în ce mai puternic, se întăreşte văzînd cu ochii, se strecoară prin hăţişurile junglei legislative şi ne pregăteşte ambuscade în comisii…” Se întristă. Se duse la oglindă, îşi umflă pieptul, se ridică pe vîrfuri şi se încruntă. Părea suficient de fioros. Se întoarse nostalgic în pat. Visa o misiune, ceva care să-l scoată din starea asta de letargie şi depresie. Mai trase o duşcă de Fanta şi adormi.

Se trezi în bătăi de uşă. Se dădu jos din pat cu greutate. Era dimineaţă deja. Deschise. În uşă stăteau doi pedelişti de rang inferior. Unul dintre ei avea o hîrtie în mînă.

– Dumneavoastră sînteţi Emil Boc?

– Da.

– Trebuie să mergeţi cu noi.

– Da’ ce-am făcut?

– Domnule?

– De ce sînt acuzat? „Ca un cîine…” gîndi.

– Nu sînteţi acuzat de nimic. Sînteţi aşteptat la Sediu, la „Marmoroş-Blaga & Prigoană’ son”. Şi n-o facem p-aia cu Kafka acum. Relaxaţi-vă.


(va urma)

Amintiri dintr-o nisa ecologica

Imaginați-vă că PNL este o insulă îndepărtată, un soi de Madagascar sau de Nouă  Guinee, pe care speciile se transformă treptat unele în altele, prin interacțiunea celor cinci factori enumerați de Darwin, resposabili de evoluția speciilor. O să ne aplecăm asupra ultimului dintre ei, a selecției naturale, care guvernează inclusiv  prefacerile succesive din sânul unui partid. Urmăriți-mă cu glonțul pe țeavă, s-ar putea să simțiți nevoia să trageți fără somație: Câmpeanu s-a transformat în Quintus, care a ajuns Stoica, care s-a metamorfozat în Stolojan, care a devenit Tăriceanu, care a ajuns Antonescu. PNL Quintus a zămislit trei mutanți: PNL-AT, PNL-CD și PNL-C. PNL-AT s-a modificat în PL ’93. PNL-CD s-a încrucișat cu PNL-C. Hibridul lor a fost clasificat drept PL. Nume de conjunctură, cât să-l corcești cu PAC + APR + UFD, pentru a te apropia, cât de cât, de ceea ce a fost cândva alura de organism preistoric a lui PNL Quintus. Creatura s-a numit PNL Stolojan, apoi PNL Tăriceanu, care la scurtă vreme s-a transformat prin sciziparitate în PNL Tăriceanu și PLD Stolojan. PNL a ajuns ceea ce se vede cu ochiul liber, PNL Antonescu.

PNL Antonescu nu este capătul lanțului. Este o za dintr-un lanț, pierdută pe fundul oceanului primordial și purtată de curenți într-o nișă ecologică, unde a rămas intactă. Peste capul lui Antonescu a plouat cu coacervate, în jurul lui au erupt vulcani, au bubuit asteroizi, s-au îndepărtat și apropiat plăci continentale, însă Antonescu a rămas ca acum un miliard de ani, un organism intact, rezistent la evoluție. Opoziția lui la evoluție este totală. Chestia asta sună a declarație de război, însă înverșunarea, convingerea, fanatismul cu care a fost pronunțată “vom face o opoziție totală”, în sensul în care Antonescu folosește pluralul majestății sale, ne determină să-i dăm dreptate.

Antonescu nu este bun sau rău. El există precum nautilul în Oceanul Indian sau limulul în cel Pacific, de sute de milioane de ani, ca și cum timpul ar fi stat pe loc. Antonescu nu revendică teritoriul altor specii. El vrea să fie lăsat în pace, în nișa lui ecologică, care miroase vârtos a formol. Aș îndrăzni să cred că un asemenea buzunar ecologic este primul borcan de preparate organice al lui Dumnezeu, una dintre primele amintiri ale Creatorului.

Împotriva teoriei nimicului

Discuțiile pe internet despre „Ce e Dreapta”  au aerul unui concurs televizat de cultură generală: Fiecare schimb de replici pare a fi acompaniat generos de muzică gravă, suspans, priviri înfrigurate, candidați emoționați, galerie isterică. Se spun banalități pe tonul pe care s-ar proclama descoperirea legăturii dintre gravitație și cuantică.”Dreapta înseamnă proprietate, moncher!”, răcnește înfierbîntat unul. „Habar n-ai de principiile dialogului!” fonfăie pretențios altul. Și tot așa. Poelmicile sar de la un subiect la altul precum o capră jucăușă în soarele primăverii și, curînd, puțini sînt cei care își mai amintesc de la ce a pornit discuția. Construim foarte elaborate teorii ale nimicului. Spun asta pentru că ele folosesc exact la nimic.

Poate că domnul Preda ar fi trebuit să facă un efort să ne lămurească înainte de reformă ce anume se înțelege prin „Dreapta”, este printre cei mai calificați să o facă. Cred însă că acum are alte priorități. Așadar am să vă propun eu o definiție pragmatică. Ce înseamnă de fapt dreapta? De ce  „Libertate și imaginație”, vorba lui Alexandru Hâncu?

Avertisment: Discuția se poate complica serios, vrem însă o abordare empirică, simplă, pe care o înțelege oricine fără să studieze cîțiva ani. Voi eluda subtilitățile și voi ignora nuanțele. Înainte de finețuri e bine să înțelegem sensurile principale, să fim de acord cu definiția termenilor. Rog căutătorii de noduri în papură să acționeze cu reținere, nu mă cred nici ideolog nici politolog.

Ce e o ideologie?

O ideologie nu e o teorie. E un ansamblu de valori si principii. Adică de lucruri pe care le prețuim și de reguli pe care le credem necesare pentru a proteja lucrurile pe care le prețuim. O ideologie nu e însă nici utopie. Adică nu se dezvoltă și trăiește exclusiv în ficțiune ci in viața reală a comunității. Are pretenția să ordoneze viața comunității. Cine ordonează viața comunității? Grupul sau persoana care deține puterea. Așadar o ideologie e în primul rînd un ansamblu de valori și principii pentru exercițiul puterii.

Ce e puterea?

În sensul ei cel mai comun, puterea înseamnă capacitatea de a impune altora decizii. Cel mai puternic hotărăște. Sensul politic e același cu mențiunea că aria de subiecte asupra cărora „puternicul” poate hotărî e bine definită și delimitată. (Iar într-o democrație felul în care se determină „cine e cel mai puternic” e votul.) Decizia e punctul de contact între putere și ideologie, pentru că fără ideologie decizia poate fi arbitrară sau discreționară. (aici ajunsese socialismul românesc la sfîrșitul anilor 80, cînd ideologia era un cuvînt gol). Atunci cînd ideologia însoțește exercițiul puterii, deciziile trebuie obligatoriu să respecte setul de valori și principii pe care ideologia în cauză le afirmă. (comunismul anilor 50, deși cu mult mai distrugător decît socialismul lui Ceaușescu, era determinat ideologic). Despre ce decizii vorbim însă? Care sînt deciziile care contează și care definesc esența puterii? Pentru că deși un om puternic poate impune „supușilor” să-și sufle nasul de 20 de ori pe zi, nu asta îl face puternic.

Putere și resurse

Puterea e definită de controlul resurselor, adică de capacitatea de a acumula și utiliza resurse. Resursele importante sînt cîteva: naturale, umane, financiare. Modernitatea a adus o nuanță importantă aici: Nu trebuie să fii proprietarul resurselor pentru a le acumula și a determina folosirea lor. Puterea politică nu presupune deținerea de resurse semnificative. (Dacă e necesar sau nu, bine sau rău să deții în proprietate resurse importante atunci cînd ești și puternic în stat, e alt subiect) . Cei care pretind că Patriciu e cel mai puternic trăiesc mai degrabă în feudalism. Oricum, de aici încolo vorbim doar de Capitalism.

Resursele sînt administrate de către putere în stat prin intermediul a doua instrumente principale:

1. Bugetul – e instrumentul de decizie pentru achiziția și folosirea resurselor financiare. (pentru simplificare includ sistemul de taxe și impozite în buget)

2. Politicile pe termen lung – sint instrumentul de decizie pentru creșterea și folosirea resurselor naturale si umane și sînt, în principal, legi

Ambele sînt validate de Parlament și de majoritatea parlamentară. (voi reveni asupra subiectului majorității, în simplificarea de mai sus se înțelege mult mai bine de ce lipsa unei polarizări politice clare e o adevărată calamitate pentru dezvoltarea României petermen mediu și lung)

Dacă punem lucrurile cap la cap  obținem aceasta definiție pragmatică a idelogiei:

O ideologie e un ansamblu  de valori și principii folosite de un grup politic în alcătuirea bugetului (strîngere și cheltuire) și a legilor care determină dezvoltarea și utilizarea resurselor umane și naturale ale țării. E drept, sună cam lemnos. Scopul meu nu era însă să sune bine. Scopul meu era de a ieși din logica „teoriilor nimicului”:

Despre ce trebuie discutat atunci cînd definim Dreapta:

Principiile și valorile care definesc Dreapta trebuie să poată da un răspuns la următoarele întrebări:

1. Cum se alcătuiește bugetul? (sistemul de taxare) – de unde luăm bani?

2. Care e politica  de „Producție”? – cum și unde se produce valoare adăugată: Industrie (în sens foarte larg, inclusiv IT), Agricultură

2. Care e politica și bugetul de „Resurse umane”? Cum ne creștem și ne motivăm oamenii – Învățămînt, Sănătate, Asistență socială

Pare un truism, nu? Păi dacă e așa, lămuriți-mă și pe mine cum e cu bugetul pe 2010…În același timp principiile și valorile dreptei trebuie să poată răspunde unor necesități „imateriale” pentru că o ideologie e mai mult decît un program politic. Problema noastră este că rămînem prea mult în „imaterial”

„Libertate și imaginație”

„Libertate și imaginație” nu e o declarație poetică. Sensul ei pragmatic e foarte important:

Libertate: Statul intervine cît mai puțin. Dar nu vorbesc de „liberalismul” lui Patriciu sau de „statul slab” al lui Vântu. Statul nu controlează și dirijează dar e ferm în impunerea respectării regulilor jocului. (Datoria recuperată de Rompetrol de la libieni în numele Statului nu e o chestiune de libertate). Politicile pentru „Resurse umane” merg în direcția diversificării oportunităților și nu a excesului de reglementare. Sistemul legislativ e  simplificat, statul e de-birocratizat. Cota unică e o bună definiție fiscală a libertății.

Imaginație: Bunăstarea e produsă de inovație și creativitate, nu de speculație. Speculația financiară e necesară și sănătoasă atunci cînd e o componentă a sistemului, nu sistemul însuși. (Ce s-a întîmplat în România ultimilor 20 de ani nu are legătură cu Warren Buffet sau cu Soros, oameni care și-au pus banii la lucru și pentru a finanța creativitatea și inovația. La noi a fost vorba de speculă cu banii și informațiile de stat. Prea multe din marile averi din România sînt construite doar pe speculă. Capitalism nu înseamnă averi uriașe, după cum nu înseamnă exclusiv proprietate. Un neo-conservator poate fi sărac. Aici e o confuzie majoră în discuțiile despre dreapta românească.) Politica de producție trebuie să sprijine inovația și creativitatea, informația de stat trebuie transparentizată pentru a descuraja clientela speculantă. Vrem un capitalism cu Toyota, Ariane, Apple, BMW, Sony, Microsoft, nu doar cu bănci care ne împrumută să cumpărăm plasme și fonduri de investiții în șmecherii. Vrem Steve Jobs, nu Patriciu! Pentru asta ne trebuie creativitate și inovație. Altfel spus, Imaginație.

O notă importantă, asupra căreia vreau să revin pe larg cu alt prilej: Dintr-un motiv misterios pentru mine, Artele, creația și creativitatea ne apar ca fiind fundamental de Stînga. Asta era poate valabil în capitalismul timpuriu și pe vremea conservatorilor. Cred că Dreapta românească, mai precis Neo-Conservatorii (care încă nu există), trebuie să recupereze urgent această importantă componentă a umanismului. Imaginația e motorul capitalismului, nu un vestigiu de „Stînga”. Înțepenirea în proiect nu poate fi principiul de lucru al Neo-Conservatorilor.

A pretinde că poți defini precis dreapta într-un articol e fără îndoială o absurditate. Intenția mea nu e de a da lecții sau de a fonda teorii. Pur și simplu simt nevoia să aducem discuția cu picioarele pe pămînt, să fixăm un punct de pornire clar în discuții. Aveți cuvîntul.

PS: preiau de la mece dintr-un comentariu un citat si un link. Preda defineste foarte bine problema si se repliaza din mers pe problema „oligarhiei”:

Cristian Preda: din interviul aparut azi în 22 : “O modernizare a PD-L presupune o dezbatere pe cel puţin trei teme esenţiale: relaţia cu societatea, structurarea organizaţională a partidului şi identitatea doctrinară. Un partid nu mai poate fi o oligarhie, în sensul în care acest termen a funcţionat de-a lungul secolelor, adică o mică grupare de oameni bogaţi care iau deciziile politice. Eu am vrut să trag acest semnal de alarmă că PD-L riscă să se ducă, la 20 de ani după căderea comunismului, spre această formulă. ”
restul, aici:
http://www.revista22.ro/articol-7423.html