Să dăm țării cât mai mulți unguri

Cine n-are unguri să își cumpere. Noi avem suficient de mulți, cât să le dăm tot ce le poftește inima. Mie îmi convin ungurii. Sunt iuți, se mișcă organizat, consumă puțin, au femei mișto, cu pretenții mai mici decât pițipoancele noastre, se îmbracă cu gust, mănâncă bine, miros frumos și se culcă odată cu găinile. Prima mea gagică a fost unguroaică. Bözsy o chema. Aveam 12 ani, ea 14. Bözsy e diminutivul lui Bety, care vine de la Erzsébet, adică Elisabeta. Ne giugiuleam în porumb, ne-am căsătorit în taină, ne-am petrecut prima noapte, pe la patru după-amiază, în cotețul porcului, ne-a prins mă-sa, i-a dat lui Bözsy omorul: făi, proasto, ăsta-i “bidos oláh” (stinky wallachian – n.r.). Io n-o să te dau după un “bidos oláh”, ai înțeles? Jap-jap, na-na, ioi-ioi. A fost prima lecție despre diferențe din viața mea. Am înțeles că ungurii au o problemă cu românii, pe care uită că o mai au, dacă le dai compensații. Am uitat cum se numește problema cu pricina, dar cred că începe cu “tri” și se termină cu “ah, non!”. M-am obișnuit cu faptul că ungurului trebuie să-i dai mereu, pentru a-i distrage atenția de la chestia aia care îl roade ca viermele. Ca maramureșan, mi se pare floare la ureche să le dai ungurilor Ardealul, dacă asta vor. De fapt, dacă i-ai chema la cancelarie și le-ai zice, na, băi, luați-vă Ardealul înapoi, și băgați-vi-l în tohăs, cred că s-ar speria așa de tare, că ar lua-o la sănătoasa și nu s-ar mai opri decât la Calais, pe țărmul Oceanului Atlantic.
Pe unguri trebuie să-i iei cu binișorul, dacă vrei să le dai Ardealul înapoi. Trebuie să-i inviți la o palincă, să-i iei pe departe, nu să intri direct în problemă, să îi tragi de limbă: nu vrei și tu, un post de subprefect, măi, Böndi Gyöngyike? Tu ai mai multă experiență, ai fost prefect de Maramureș, ce zici, te bagi? Uite, acum cu noul guvern, putem să discutăm despre ce posturi ați avut pe vremea “Parteneriatului pentru România”. Dar tu, Virág Árpád, n-ai vrea să redevii șef al Inspectoratului în Construcții Maramureș? Oferta trebuie diversificată asupra Covasnei, unde subprefectul Ervin György să fie avansat prefect; asupra Harghitei, unde subprefectul Ladany László Zsolt să primească cu negrăită bucurie, atât în limba maghiară, cât și în română, vestea că a fost numit prefect; asupra Sălajului, unde inspectorul guvernamental Végh Sándor să fie uns prefect; asupra Hunedoarei, unde subprefectul Dezsi Attila să primească însărcinarea de prefect; și, supriză de proporții, asupra Vasluiului, unde fostul deputat UDMR de Galați, în legislatura precedentă, Székely Levente, momentan directorul adjunct al Direcției sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor Galați, să capete mult-râvnita demnitate de prefect.
Urmează să fie distribuite 10 posturi de subprefecți UDMR, cât și o sumedenie de conduceri ale serviciilor deconcentrate în 15 județe, împreună cu PD-L.
Așa trebuie pusă problema, dacă vrei să le dai ungurilor ce le dorește sufletul. Negocierile între cine dă, adică PD-L și, cine primește, adică UDMR, au demarat în liniște, însă discuțiile se anunță de pe acum a fi aprinse, în sensul în care s-ar putea ca democrat-liberalii să le dea ungurilor mai mult decât pot ei duce. Media de conduceri ale deconcentratelor alocate UDMR, este de cam șase procente pe județ, însă Ludescher István, președintele UDMR Baia Mare, este primul care și-a luat inima în dinți și a cerut 9 la sută. E un pas uriaș pentru unguri, chiar dacă mic pentru ungurime. Oricum, pentru început, e bine. (Szóval, jó kezdet – n.r.). Ungurul trebuie învățat cum să-și recupereze Ardealul. Ungurul din Vaslui trebuie deprins să se uite cu jind la colegii lui din Ardeal, și adus acasă din surghiun, atunci când meritele sale de netăgăduit nu vor mai putea fi ascunse la nesfârșit sub preș. Ungurul nu trebuie speriat cu pomeni mari, că dacă se înspăimântă se apucă de băut și nu-l mai poți opri, după care izbucnește în plâns și iară nu-l mai poate opri nimeni. În fond, ce este Ardealul ăsta? (Tény, hogy Erdélyben? – n.r.) Nu e și el oare, tot un om? N-are și el o mamă? O mustață? Un tată? O nevoie? (Szükség van? – n.r.). O dorință de a bea o palincă, cu cine se simte el cel mai bine.

Uff !

Zilele acestea mi-a fost dat să aud până la saturaţie termenul „beizadea” atribuit copilului (lui) Prigoană. De fapt, beizadea înseamnă principe, adică fiul voievodului, al domnitorului, aşa că Honorius este beizadea în tot atâta măsură ca şi Prigoană voievod.

Cum-necum, beizadea sau absolvent, privatizat sau cocălar, dl. Prigoană jr. merge deocamdată acasă. În acest fel, eu şi un grup restrâns de metalişti ne bucurăm că după EBA la Parlamentul European şi Elena Udrea în Guvernul României scăpăm – cel puţin deocamdată – de spectrul lui Honorius-Deputat.

Zic „deocamdată” pentru că nu am nicio îndoială, la următoarele alegeri, dacă va fi cuminte şi va continua să ţină discursuri în Parlamentul unicameral din State, taică-so îi va cumpăra un colegiu care să-i vină bine, nu ca acesta care i-a fost cam mare şi i-a căzut peste ochi.

http://horatiubuzatu.wordpress.com

Franz Liszt are, Chopin n-are, George Sand e cîştigătoare. Pune, bă, mîna pe carte!

Îl mai ţineţi minte pe Maestrul Nicolae Ulieriu? Nu? Inculţilor. Este artistul care ne picta în cuvinte alese viaţa şi activitatea celebrului aristocrat von Giurtelec, între timp decăzut. Nici de ăsta nu vă aduceţi aminte? În fine. După o perioadă de latenţă în viaţa artistică şi culturală, cauzată de decăderea aristocratului sus-amintit, se pare că maestrul Ulieriu şi-a găsit un Mecena capabil să ofere resursele necesare pentru ca Maestrul să-şi poată desăvîrşi Lucrarea, întreruptă atît de brusc, acum mulţi ani. Cu un talent înnăscut în arte, erudit prin vocaţie, ajuns la maturitatea didactică, pedagogică şi enciclopedică, Ulieriu reuşeşte să îi impregneze protectorului său actual, Sergiu Băhăian, o bogată gamă de cunoştinţe colorate multidisciplinar în tonalitate şi fond, recunoscînd cu modestie la realitatea fm că i-a oferit gratuit servicii de consultanţă culturală. Eforturile lui Ulieriu au fost încununate de succes, lui Băhăian oferindu-i-se deja un post într-o prestigioasă instituţie academică în care va reuşi să aprofundeze, iată, înclinaţia către studiu, pasivă pînă de curînd.

Curca, parapsihologia și ghilotina

Mircea Geoană are o problemă. De fapt, are două probleme. Va trebui să predea cele două gestiuni, de președinte al Senatului și de lider al PSD și să lase cheile la rastel. Groapa și-a săpat-o singur. De fapt, primul metru și jumătate de groapă. Cealaltă jumătate i-a scobit-o Mihaeladragostea. Au avut amândoi un delir violet, pe care l-au descris la tv în direct și la o oră de maximă audiență. Ea a făcut-o cu lux de amănunte. A fost un bonus la redarea lui sau ceva în genul ăsta. Povestea ei, despre forța care a lăsat-o fără vlagă, i-a supt sângele din obraji și i-a înmuiat picioarele a fost un horror de zile mari. Stătea resemnată ca curca-n lemne și-și depăna amintirile ca de pe o altă planetă sau scoase parcă din hruba unei cotoroanțe licențiată în datul cu ghiocul, istorisea cu vocea perită și depăna, și tresărea și retrăia scena acea în care paranormalii i-au furat energia. Mi-am amintit instantaneu de Țugulea, eroul lui Petre Ispirescu, căruia i-a furat zmeoiaca vinele de la picioare și l-a lăsat lat în mijlocul uliței. |n copilărie, cel mai milă mi-a fost întotdeauna de Țugulea. Mi-l imaginam ca pe o mașinuță căreia îi scoți bateriile. M-am întrebat, auzind-o pe Mihaeladragosteamea: oare soții Geoană sunt o reîncarnare a lui Țugulea? Sub formă de roboțel, căruia i-au supt energia paranormalii? Dar nu despre România lui Geoană sau a lui Petre Ispirescu, halucinantă, ireală și parapsihologică vreau să fac vorbire, ci despre ce n-a suflat Mihaeladragosteamea, când a ieșit la vorbitor pe Antene.

Mihaeladragosteamea nu a încetat să se plângă de starea materială deplorabilă în care se află familia Geoană. De faptul că n-a posedat niciodată o locuință proprie, fără să aducă în discuție că soțul dumisale se comportă ca un nomenclaturist educat în valorile vechii școli comuniste, după convingerea că un demnitar este ales pe vecie. Că demnitarul se află în proprietatea eternă a statului. Că statul este obligat să îi poarte de grijă. Că una dintre cele mai importante obligații ale demnitarului față de stat, este să-și asume condiția de cadru de serviciu și să accepte cu o eroică resemnare, posibilitatea ca statul să-l rotească, exact ca pe-un vultur semeț pe deasupra palatelor puterii, dintr-o funcție într-alta și dintr-un serai într-altul. Că statul îl cuibărește pe demnitar în adăposturile sale ca niște utere-marsupii, destinate exclusiv feților lui cei descurcăreți și șmecheri. Că de pildă, pe Mircea Geoană statul îl culcă în paturile de puf ale nomenclaturii de 24 de ani. Că înainte ca Mihaeladragosteamea să ajungă purtătorul de cuvânt al proverbialei sărăcii a familiei Geoană, Mircea a apucat să se laude într-o emisiune la radio, cu condiția de cloșar (homeless – n.r.) de lux la stat, la care nu părea dispus să renunțe nici când va fi fost să ajungă președinte. Pentru alteța sa, funcția de președinte la care a aspirat cu atâta ardoare, ar fi trebuit să fie o rotire firească din cea de șef al Senatului.

Geoană și-a programat legăturile cu statul, exact ca o femelă de mamifer cu conștiință superioară și IQ-ul mare, care și-a planificat sarcina. A renunțat la statutul de membru al CSAT, declarând că va participa peste câteva luni la ședințele consiliului, dar într-o cu totul altă calitate, cea de președinte al statului. La un moment dat, când țara a încăput pe mâna liberalilor, forțat de împrejurări – a se citi strâns cu ușa –, Geoană era cât pe-aci să-și achiziționeze o locuință, mai ales că în declarația sa de avere, presa a descoperit o sumă de câteva sute de mii de dolari, ce păreau că zac acolo fără nicio utilitate precisă. Nu-i face nicio plăcere să-și aducă aminte de zilele acelea, pe care a apucat să le evoce totuși, vorbind cu silă despre creditul ipotecar și criza financiară, ca despre niște orori capitaliste. N-a mai fost nevoie să-și termine casa, căci statul-mamă l-a rotit la Senat, mutându-l într-o vilă pe măsura rangului. Din uterul imobiliar în care locuiește la stat, Geoană a promis să dea poporului, mii de locuințe.

Astăzi, portavocea sărăciei sale ilustre, Mihaeladragosteamea, aduce suferințele familiei Geoană în platoul Antenelor, le dă contur electoral (la PSD urmează alegeri sângeroase), storcând lacrimi de emoție în auditoriul mai slab de înger. Ca de obicei, adevărul este profan, nesimțit, fără cei șapte ani de acasă, stă răscrăcănat undeva la mijloc, nu ține cont de sclifoseli, nu se încurcă în amănunte și calcă peste cadavre: da, familia Geoană are probleme financiare insurmontabile. Da, familia Geoană s-a împrumutat nesăbuit, ca să-și asigurare succesul în alegeri, după adagiul: fii bancher generos cu mine, ca să fiu președinte mărinimos cu tine. Da, familia Geoană a primit purcoaie de bani de la grupurile de interese, în speranța că dacă va aburca în șaua demnității supreme, va distribui funcții și ranguri, direct proporțional cu unghiul de deschidere a pungii sponsorilor. Da, eșecul a adus după sine scadența, și creditorii îi împing acum pe Mircea și pe Mihaela Geoană la scenarii hollywoodiene, dintre cele mai stranii. Da, familia Geoană rescrie poveștile nemuritoare ale lui Petre Ispirescu. Da, deasupra grumajilor de curcă plouată ai lui Mircea Geoană spânzură sabia lui Damocles. Da, în penajul gâtului său zugrumat de spaimă s-a insinuat lama fierului ghilotinei Biroului Permanent Național al PSD. Și, în atari împrejurări, nu-i așa că o poveste nemuritoare, precum cea de la deal, cu agenți psihotronici și factori psi care i-au furat victoria lui Mircică, îți rupe sufletul și poate aduce în discuție iertarea datoriilor? Nu-i așa, că din milă creștinească, activul PSD sau, mai degrabă, aripioara care i-a mai rămas fidelă lui Mircică, puful penei din vârful aripioarei, i-ar mai îngădui să rămână măcar vicepreședinte al PSD? Cu condiția să i se ia președinția partidului? Ba, până și pe cea a Senatului?