PD-L are nevoie si de scop, nu numai de mijloace

PD-L, dacă vrea să fie un partid şi nu doar o maşinărie de stors şi centralizat voturi, are nevoie cît mai repede de o clarificare doctrinară. Are nevoie şi de un scop, nu numai de mijloace. Deocamdată nu e decît un mastodont logistic, lipsit de idei. Sau de idee. Structurile îl pot ajuta să reziste pe termen scurt, să guverneze un mandat sau două, dar nu mai mult. Nu mai sîntem în anii 90 sau în 2000-2004, cînd toate partidele trăiau din anticomunism şi antipesedism (cu excepţia PSD-ului, evident).

Alegerile prezidenţiale au arătat că, cel puţin în rîndul electoratului, lucrurile au început să se clarifice. Încet, încet, se naşte o stîngă modernă (reprezentată de Crin Antonescu şi PNL, iar marginal, ca notorietate, de Remus Cernea) care a reuşit deja să atragă o bună parte din yupişii urbani, o stîngă care vine cu toată simbolistica stîngii liberale şi ecologiste din vest şi care cred că este principalul motiv pentru care PNL nu va dispărea ca partid. Acum Antonescu e încă un Obama in vitro, care n-a ieşit din eprubetă,  însă în cinci ani, dacă renunţă la alianţa cu PSD şi se înţarcă de la sînul lui Patriciu, are toate şansele să devină liderul stîngii liberale, moderne, care să atragă din no man’s land şi ce a mai rămas de atras din „generaţia Tudor Chirilă”.

Şansele PSD-ului de a-i supravieţui lui Ion Iliescu sînt minime. PSD-ul este o umbră care trăieşte din amintirea puterii, un partid născut la putere şi din putere, dar care nu a mai avut puterea de peste cinci ani. Şi pînă în 2012 sînt şanse infime s-o recapete. Partidul-mafie, partidul-gaşcă, partidul-mazăre, partidul-vanghelion se fîsîie pe zi ce trece, nu mai are nimic de oferit, fiindcă singurele lucru pe care le putea oferi erau populismul economic şi pomenile aferente iar pentru asta e nevoie să aibă puterea. Speranţe, iluzii şi idei care să înfierbînte imaginaţia electoratului şi să-l mobilizeze poţi oferi şi din opoziţie (mai ales din opoziţie), dar pomeni asistaţilor şi „stimulente” clientelei nu poţi oferi decît de la putere. Iar PSD-ul, ca şi PD-L dealtfel, este incapabil să ofere speranţe, iluzii sau idei. Dacă PD-L va şti să joace atît cartea reformei statului cît şi cartea propriei reforme, PSD va dispărea ca partid major şi probabil legislatura 2012-2016 va fi ultima în care va mai conta ca forţă politică.

PD-L este în cea mai fastă perioadă a sa, care însă poate fi şi ultima suflare înaintea sfîrşitului. PD-L tinde să se transforme într-un nou PSD, tocmai acum, la spartul tîrgului, cînd nu mai rentează să fii PSD. Ca şi PSD în 2000-2004, PD-L se confundă cu structurile puterii şi, din punctul ăsta de vedere, euforia grupării Videanu-Blaga-Berceanu-Boc e de înţeles. Problema celor patru e incapacitatea de a gîndi pe termen lung, de a imagina. Sînt excelenţi administratori ai statului şi ai datului. Dă-le un ceva şi-l vor şterge de praf, îl vor lustrui, îl vor muta la adăpost, îi vor bate cîte un cui, pe ici, pe colo, îi vor ataşa balamale şi, în general, vor avea grijă de el. Dar nu-i pune să imagineze ceva şi să construiască de la zero. Boc e incapabil să formuleze fraze, darămite idei. Dacă această grupare va cîştiga războiul în PD-L (căci va fi un război, ba mai mult: e nevoie de un război), cele 15 milioane de voturi pe care le-a primit Băsescu în 2004, 2007 şi 2009 sînt complet irosite. E nevoie de oameni ca Valeriu Stoica, Cristian Preda, TRU, Sever Voinescu sau Funeriu. Poate nu în prim-plan, dar e nevoie ca aceşti oameni să aibă putere în partid, puterea de a lua şi a influenţa decizii. Puterea de a da un sens şi un scop acestui partid. Fără ei, PD-L este PSD, un uriaş cu picioare de lut, un monstru cu creier de veveriţă. Nu zic că structurile, disciplina şi forţa teritorială a unui partid nu sînt importante, dar fără sens şi scop sînt irelevante şi inutile.

Însă adevăratul război pentru reformarea partidelor îl va da guvernul. Reforma statului de care vorbesc Băsescu şi Boc este o reformă împotriva partidelor aşa cum arată ele acum, împotriva structurilor mafiei şi celor patru capete ale ei: PSD, PD-L, PNL, UDMR. Vom vedea cît de dispuşi vor politicienii români din guvern şi parlament să ducă un război împotriva lor înşile.

PS. Miza scandalului Boc- Preda/Voinescu nu e Honorius Prigoană. Eu chiar cred că merita candidatura. Aici Cristian Preda şi Sever Voinescu nu au dreptate. A muncit în partid, a muncit în campania electorală a lui Traian Băsescu, e tînăr, e coerent, vorbeşte mai bine şi mai legat decît 70% dintre parlamentari şi a ales un drum care-l onorează. Putea să stea să frece duda prin Bamboo cu Poponeţ şi Gina Pistol, că vorba aia, are toate datele necesare: Lamborghini şi tată cu bani. Însă a ales să fie ţinta miştourilor şi înjurăturilor presei şi adversarilor politici, să primească tot rahatul în plină figură, şi asta de la o vîrstă atît de fragedă. A ales să înveţe. Şi nu a primit niciun premiu, colegiul 1 este neeligibil pentru PD-L în condiţiile alianţei PSD-PNL. Doar dacă nu se întîmplă o minune. Candidatura într-un colegiu neeligibil cu greu se poate numi nepotism. Nu a primit nici o funcţie, ci doar şansa de a pierde nişte alegeri şi de a fi făcut cu ou şi cu oţet pe toate canalele. Depinde de el dacă va şti să înveţe din asta. Cît despre obsesia intelectualilor români pentru oameni şi nu pentru idei, altădată.

Midnight Killer la Ministerul de Finanţe

Andrei Gheorghe va fi angajat ca purtător de cuvînt la Ministerul de Finanţe. Contactat de ziariştii de la Gândul, acesta a declarat că va încerca să pună puţină ordine în comunicarea ministerului. După o scurtă deliberare în redacţia „Madame Blogary”, sîntem în măsură să cităm un fragment dintr-o viitoare declaraţie de presă a lui A.G. „Zi, bă, pulă! Nu, nu vaca cu pulover alb, labagiul ăla mucos din rîndul doi! De la ce radio eşti matale? Eşti de la Guerrilla pe pizda mă-tii! Liviu Mihaiu? Nu cunosc!”

“Deja-vu, all over again!”

Despre lupta pentru pace cu explozibil plastic

La mulţi ani! Aţi petrecut bine? În general da, deşi se putea şi mai bine? Cam multă plictiseală, tip anti-climax? Ei, ce să-i faci, e criză. Nu poţi să le ai pe toate. Iar plictiseala, în doze corespunzătoare, nu e neapărat un lucru rău. Aşa că am să vă spun un basm de început de an care, neîndoielnic, o să vă plictisească de-o să vă crape fălcile, căscînd.

Mult mai animată ar fi fost trecerea din 2009 în 2010 dacă un flăcău din Nigeria, ajuns bine-mersi la bordul unui avion de linie american, în loc să-şi dea foc la chiloţi, ar fi reuşit să se arunce în aer, înainte de aterizarea la Detroit. Avionul fiind plin cu sute de oameni, aceştia ar fi murit chiar de Crăciun.

Agasant. Vedetele de la ştiri ar fi trebuit să-şi anuleze vacanţele. În loc să fie pe plajă, sorbind din coctailuri, în timp ce colegii mai năpăstuiţi se screm să umple timpul de emisie cu inepţii despre petreceri în pieţe publice, obiceiuri populare, artificii, Luna Albastră şi horoscoape, Zeii Teleprompterului ar fi fost condamnaţi să rămînă acasă. Să comenteze Masacrul de Crăciun. Sobru, cu durere bine controlata în glas şi, mai ales, perfect echilibrat. Fără excese. Fără accente “incendiare”. Fără concluzii pripite. Ci cu Concluzia Corectă: a fost lucrarea unui dezaxat. Atît şi nimic mai mult.

În noiembrie, le-a ieşit perfect. Atunci, un american de origine palestiniană, ajuns maior în armata americană, licenţiat în biochimie şi medicină (cu specializarea psihiatrie), a măcelărit 13 oameni şi a băgat în spital alţi 30, executînd foc de voie cu mitraliera chiar în buricul mega-bazei militare de la Fort Hood, Texas. Concluzia Corectă: Lucrarea unui dezaxat. Atît şi nimic mai mult. N-a fost prea greu: 13 morţi. Mizilic. Lumea uită repede. Şi apoi, era vorba de militari, care riscă să moară oricum.

Ar fi fost mult, mult mai dificil dacă tînărul nigerian reuşea să detoneze explozibilul plastic ascuns în chiloţi, în jurul testiculelor. Trei sute şi ceva de morţi, civili, într-un avion aruncat în aer. Ba, încă, de Crăciun. Mult mai greu de ascuns sub preş, cu Concluzia Corectă. Dar, cum chilotii n-au detonat, totul e în ordine. Lucrarea unui dezaxat. Atît şi nimic mai mult.

Dintre perlele înţelepciunii populare, cele generate de sport ocupă un loc aparte. De pildă: “Dacă mingea intra în poartă, era gol”. Coca-Cozma Teoharie, nume altfel predestinat. Mingea neintrînd în poartă, la Detroit n-a fost gol. Programele televiziunilor n-au fost perturbate, paginile editoriale n-au fost date peste cap. De Crăciun şi Anul Nou, cadouri, şampanie, artificii şi plictseală.

În sportul american, Yogi Berra are un statut mitic. A fost unul din cei mai mari jucători de baseball din toate timpurile. Şi rămine un imens şi inconturnabil raisonneur. Gen: “Dacă nu ştii unde mergi, ajungi în altă parte”, “Taie pizza în patru, că nu pot să mănînc şaşe felii”, ”Celelalte echipe ne pot crea probleme dacă ne bat”, etc. Panseul cu care Yogi Berra a intrat definitiv în tezaurul colocvial american e, din păcate, intraductibil. Adică, poate fi tradus, dar e păcat, căci se alege praful. Trebuie savurat în original. Iată-l:

“This is like deja-vu, all over again”.

Cuvintele lui Yogi trebuie savurate, în mod repetat – dar, mai ales, înţelese.

Căci spun un adevăr fundamental, despre vremurile in care trăim. “Deja-vu, all over again”. Sînt vremurile Concluziilor Corecte. Corecte Politic, desigur. Repetate pînă la saturaţie. Pînă la epuizare. Pînă la reflex condiţionat. Reflexul de a nu mai pune întrebări ci de a accepta, fără discuţie, fără critică. Reflexul de-a ignora şi, dacă e cazul, de a strivi discuţia şi critica. Reflexul abandonului. Reflexul supunerii. Stînga.

Tînărul dezaxat din Nigeria şi maiorul american dezaxat de origine palestiniană mai aveau ceva în comun: religia. Normal, însă, nu asta i-a facut să sară de pe fix. O astfel de concluzie ar fi total Incorectă. În primul rînd, pentru că religia respectivă e denumita Religia Păcii. Cum nu se poate mai clar, nu? În al doilea rînd, pentru că multi-culturalismul ne învaţă că toate culturile, deci toate religiile, sînt egale ca importanţă şi ca valoare. Toate sînt bune. Mai puţin cultura occidentală şi religia creştină, care nu sînt bune, ci sînt de vină. Dar asta e altă discuţie.

Important e că toate religiile sînt la fel, adică bune (mai puţin aia care nu e) şi, prin urmare, Religia Păcii n-are nici o legătură cu faptul că indivizi taraţi îi denaturează mesajul şi se pun pe omorît, cu grade diferite de succes. Un fenomen denumit “radicalizare”. Altfel, de neînţeles. “Cum e posibil ca oameni tineri, inteligenţi, educaţi, occidentalizaţi, cu facultăţi făcute în Vest, mulţi născuţi acolo, din familii cu bani, să se radicalizeze?” Întrebarea apare obsedant, la fiecare nouă “radicalizare”.

Iar concluzia? Cea Corectă, normal: niste dezaxaţi. Atît şi nimic mai mult. În rest, e de neînţeles. Corect. Aşa e. Nu mai e nimic de spus, nimic de comentat. Gata! Punct. De aceea, fără nici o legătură cu cele de mai sus, dar fără absolut niciuna, iată şi basmul promis. Repet, fără nici un fel de legatură. Cu nimic.

Basm:

Cică undeva, pe o planetă îndepartată, ar exista o fascinantă religie. Ea ar avea următoarele trăsături:

Se declară tolerantă. Dar spune că e singura religie adevarată, iar toate celelalte n-au dreptul să existe.

Afirmă că e religia păcii. De 14 secole, e în război cu restul lumii. Pacea e posibilă într-o singură situaţie – cînd religia păcii va stăpîni întreaga planetă. Pînă atunci, lumea se împarte în două: tărîmul supunerii şi tărîmul războiului. Orice tratat de pace trebuie rupt în maximum zece ani.

Nu permite democraţia, căci oamenii n-au voie să-şi facă legi, ci trebuie să urmeze legea divină, după scripturi. Care sînt perfecte şi valabile pînă la sfîrşitul lumii.

Legea divină reglementează absolut toate aspectele vieţii, publice şi private. Căci viaţa e o parte a religiei, şi nu invers.

Liderii religioşi conduc simultan armata, guvernul şi justiţia. Liderul religios, la orice nivel, e simultan comandant militar, lider politic şi judecător.

În justiţie, mărturia unei femei valoarează cît jumătate din mărturia unui bărbat. Femeia e supusa bărbatului. Poligamia şi pedofilia sînt OK.

De altfel, religia se cheamă “supunere”. Practicanţii ei se numesc “supuşi”, nu credincioşi.

Religia nu poate fi părăsită. Apostazia se pedepseşte cu moartea. Nu poate fi criticată sau ironizată: se consideră blasfemie, care se pedepseşte cu moartea. Nu poate fi reformată sau modernizată. Fiind perfectă, n-are nevoie de reformă sau modernizare. Cine încearcă reforma sau modernizarea e acuzat de apostazie sau blasfemie, care se pedepsesc cu moartea.

Sfirşit

Vedeti, v-am spus: nici o legatura. Cu nimic. Aţi auzit la vreo televiziune, aţi citit prin vreun ziar, aţi văzut prin vreun film, serial sau telenovelă să existe aşa ceva aici, la noi, pe Terra? Măcar aşa, vag asemănător? Nu, bineînţeles că nu.

Deci, nu există. E doar un basm.

Sigur, dacă ar exista, s-ar explica nişte lucruri. Ar deveni perfect logice. Cum, însă, nu există, lucrurile rămîn inexplicabile. Dezaxati. Atît şi nimic mai mult. Apar aşa, de nicăieri. Nu pot fi descoperiţi. Nici cînd discută pe forumuri “radicale”, în văzul tuturor. Nici cînd scriu lucrări de diplomă “radicale”, aşa, ca orice militar. Nici cînd tatăl flăcăului din Nigeria anunţă ambasada americană că i s-a “radicalizat” fiul. Ce să facă subordonaţii lui Obama – să-i refuze băiatului viza de intrare în America, doar pentru atîta lucru? Ar fi fost persecuţie religioasă. Aşa că rămîneţi liniştiţi, la locurile dumneavoastră. Fără discuţie, fără critică. Pînă la următoarea explozie. Eventual atomică. Sînt şi dispozitive nucleare care încap într-o valiză, în cala unui avion comercial. Iar cînd se va întîmpla (problema e “cînd”, nu “dacă”) vom auzi, iar: “Cum a fost posibil? Băieţi tineri, inteligenţi, educaţi, occidentalizaţi”. Deja-vu, all over again. Şi cîte un basm, despre lucruri care nu exista.

Dar dacă există?

Principiile

  • Sîntem loiali ideilor, nu oamenilor. De aceea nu asteptăm recompense si nu ne fetișizăm liderii.
  • Credem în libertatea față de stat, dar nu în statul slab, victima cripto-gestionarilor.
  • Nu credem în mitul liberalilor de dreapta. Liberalii sînt stînga modernă.
  • Prețuim imaginația dar nu umorul ca scop în sine.
  • Credem într-o economie bazată pe creativitate şi plusvaloare, nu într-una bazată pe speculă.
  • Cantitatea nu produce decît semidocți și opiniomani. De aceea preferăm mai puțin și mai bun.

La mulți ani!

Ideologie și reflex pavlovian

Recompensă și dezamăgire

Campania din 2009, războiul mediatic violent și tranșeele în care am sărit pînă la urmă cu toții au făcut vizibilă o boală latentă gravă: reflexul recompensei.

De cîțiva ani de zile oamenii politici și liderii de opinie ne-au obișnuit cu anormalul: lipsa absolută de jenă în schimbarea taberelor. Între Adriana Săftoiu și Gigi Becali nu e nici o diferență, amîndoi servesc stăpînul care plătește mai bine. Sub pretextul libertății de alegere și al modernizării loialităților aparent feudale, toată lumea a început să laude dimineață, să scuipe la amiază și să proclame loialitate veșnică noaptea. Codrin Ștefănescu cu zîmbetul lui viclean și agresivitatea tîmpă dar voioasă a devenit un fel de arhetip al acestei stranii modernizări a sensului loialității. Într-un fel, majoritatea vocilor publice ne-au dat de înțeles în 2009 că asta e esența politicii, să poți scuipa fără vinovății inutile „modelul” tău de ieri. De la celebra broască rîioasă prin care Maniu a devenit un fel de strămoș al mizerii politice românești s-a trecut cu entuziasm la o mlaștină de rahat în care se bălăcește cu plăcere toată lumea, cu broaște cu tot. Acum nu mai e nici o chestie să le înghiți, trebuie să le lingi în grup. Chiar și Alina Mungiu, persoană inteligentă și dealtfel respectabilă, n-a ratat șansa. (Nu revin asupra subiectului în detaliu, am s-o fac, eventual, separat)

Frenezia schimbării taberelor  nu se limitează însă la lumea politică. Miza uriașă a alegerilor din decembrie precum și imposibilitatea de a anticipa cîștigătorul au făcut din fiecare bloger și postac, din fiecare redactor sau reporter de TV o armă. Încrîncenarea asta formidabilă a dat gustul puterii unor oameni nesemnificativi, retrași, echilibrați sau nepartizani. E greu să observi că victoria depinde enorm și de tine și să nu-ți percepi puterea înzecit. Asta a produs categoria „dezamăgiților”, pe care Mungiu o anticipa exhibiționist înainte de europene. Am văzut mulți oameni care pe parcursul campaniei sau la sfîrșitul ei au făcut piruete ideologice ilizibile. Dan Șelaru ne reamintește asta cu straniile lui șarje anti-Băsescu. Iar singura explicație e cea a unei teribile dezamăgiri. I-au dezamăgit cumva ideile lui Băsescu? Nicidecum, marinarul a fost periculos de consecvent. (periculos pentru sine)

Cauzele profunde

Vînătorii de recompense și recolta grasă de dezamăgiți care au virat cu discursul în direcția opusă sînt ambele doar simptome. A ne plînge de ele  e doar povestea drobului de sare expandată la scară națională. (Și o acțiune care poate servi cel mult lui Patriciu care are nesimțirea să facă, prin campania la Adevărul, din  ignorarea politicii o virtute.) Problema e alta: Departe de modernizare, trăim într-o cultură politică pre-feudală: În feudalism oamenii erau loiali seniorilor. Acum, la noi, loialitatea nu există nici măcar față de om ci doar față de recompensă. Distanța pînă la idei și credințe a ajuns de-a dreptul cosmică. În timp ce în lumea civilizată asistăm de aproape două secole la domnia loialității față de idei și principii, noi ne aruncăm voioși în politica Dark Ages: Sîntem loiali cui dă mai mult. Sau cui ne răsplătește mai bine.

Ideea de recompensă a infestat toată politica românească. Nu mai poți fi de partea cuiva cu consecvență și convingere fără să fii bănuit că ai primit ceva în schimb. Aproape nimeni nu mai laudă pe nimeni fără să aștepte să fie răsplătit. În fond, cazul Chireac-SRS e un semnal despre cît de profundă e infestarea în politica romănească: șantajul de presă e cunoscut și tolerat de toată lumea ca o metodă „acceptabilă”. De abia în 2009 s-a văzut cu precizie unde ne-a adus recompensa materială ca unică motivație de a face politică: România are o economie cu 3 piețe: Piața de capital, Bursa de Mărfuri și Parlamentul. Iar Presa e un fel de uriaș Trader care armonizează interesele. Politicul și Presa sînt doar Economie. Despre ce puteri în stat mai vorbim?

Reforma: să ne regăsim credința în idei

Nu sînt împotriva recompensei, nu sînt împotriva influențelor ori a grupurilor de interese. Cred însă că exclusivitatea acestui mod de a face politică e un exces care e, ca toate excesele, potențial fatal. Trebuie să ne regăsim urgent ideile în care credem și cărora să le fim loiali. Nu e idealism prin opoziție cu pragmatismul, așa cum s-ar putea grăbi unii să creadă. Trebuie să ne reamintim că majoritatea lucrurilor mari pe care oamenii le-au făcut de-a lungul timpului au fost motivate de idei, nu de bani. Banii au rolul lor vital însă rămîn mijloc și nu scop.

Reforma clasei politice trebuie așadar să treacă printr-o redefinire serioasă a ideilor în care cred partidele, a ideologiilor lor. Doar așa se poate produce decuplarea politicului de economic, singura acțiune pe termen lung care ne poate salva ca națiune. (pentru că nu miliardarii fac națiunile). Liderii trebuie să devină reprezentanți ai ideilor, nu nababi care împart funcții sau rente. De aceea loialitatea față de Băsescu, de exemplu, nu poate fi condiționată decît de aderența lui la ideile în care cred și eu. (Aparent paradoxal, e poate mai sănătos să privim așa: oamenii politici aderă la ideile noastre, nu invers) Îl pot părăsi pe Băsescu cînd el nu mai crede în aceleași idei ca și mine, nu atunci cînd am impresia că nu mi-a răsplătit cum se cuvine loialitatea. E același lucru și în critica lui Băsescu: e stupid să-l critic doar de dragul de a demonstra lumii că sînt independent.

Un astfel de primat al ideilor înseamnă și un teren fertil pentru altă necesitate vitală: disciplina de partid. Despre asta, ceva mai tîrziu.

UPDATE: Între timp, la sugestia lui Nemo, am descoperit articolul lui Cristian Preda despre modernizarea PDL. Clarificarea, ideologică pare a deveni o necesitate, tot mai multă lume își pune problema, mai mult sau mai puțin lămurit. Eboșa lui Cristian Preda e un excelent punct de plecare.

Traian, copilu’ minune

Da domnule președinte, manelele sînt muzică orientală prostită de dictatura telenovelei pe tărîmurile dobrogene. E o interesantă ironie că ați făcut observația asta muzicală tocmai pe OTV, în timp ce camerele fixau în prim plan niște păpuși de decor, întîmplător vii, cu sîni și zîmbete împăiate. Aș fi rîs copios, pînă la urmă e ca și cum Dinescu, invitat la Antene, ar constata perplex într-o discuție cu Firea că Voiculescu nu-l place pe Băsescu în timp ce pe fundal s-ar undui în costumație de stripteuză Cosmin Ștefănescu; au și truismele umorul lor irezistibil.

N-am rîs prea tare din cauză că un alt personaj v-a pus intervenția pe OTV într-un context nașparliu, dacă e să fiu consecvent în termeni cu aerul de degajare al personajului cu nume de falie temporală din Ghencea: Honorius Prigoană. Pot înțelege că munca de partid nu e poezie, nu cred însă că obligă cineva partidul să negocieze cu primitivi care la prima declarație de presă reușesc să facă din Boc un personaj mai antipatic decît Năstase. Despre asta, altă dată.

Astăzi doar despre jena teribilă de a vă vedea în postura de nouă Elodia. Nu știu ce vedeați pe monitoare, eu vedeam prim planuri cu țîțe și implanturi în felurite organe, cu DD jubilînd într-o familiaritate libidinoasă în timp ce în ochii mici și vicleni păreau a se învîrti cifrele de audimat ca la desene animate. În timpul ăsta Președintele spunea bancuri de deasupra unei burtiere în care era anunțat că s-a ținut de cuvînt și va înmîna marele premiu de 250.000 de euro.

Jena mea nu e o chestiune de gust, deși ar putea fi. Înțeleg că la TVR nu vreți iar despre Realitatea nici nu poate fi vorba. Înțeleg  că ați promis. (apropos, cine v-a obligat?). Înțeleg multe, nu însă și următoarele două lucruri:

1. Ați cîștigat prin mobilizarea unui electorat care se considera dezamăgit de dumneavoastră, aproape convins de insistența disperată a adversarilor de a vă zugrăvi ca un om cu educație mediocră și maniere brute. Vi se pare că apariția la OTV între rafturi de băuturi și pipițe cauciucate ar fi în măsură să le mulțumească? Credeți că dacă nu mai candidați vreodată chiar merita să le spuneți celor care v-au votat îndoiți că nu dați doi bani pe îndoiala lor?

2. Geoană a pierdut pentru că doi moguli lacomi n-au mai avut răbdare pentru a începe traficul de influență menit să facă din Geoană „omul” unuia dintre ei. În schimb am văzut la OTV un DD juisînd în timp ce arăta națiunii prin întrebări la limita impertinenței că face trafic de influență cu președintele ales de față. Și asta fără să cheltuie vreun ban, dimpotrivă. Nu vi se pare ironic că îl refuzați pe Sasu însă cel care reușește pînă la urmă să-și aroge o parte din meritul victoriei dumneavoastră e acest monument de deontologie și bun simț numit Dan Diaconescu?

Mulți speră într-o renaștere a dreptei care să vă aibă lider. Între Crăciun și Anul nou Prigoană ne-a demonstrat cît de greu va fi de reformat PDL-ul iar dumneavoastră ne-ați reamintit că speranța e pîinea nefericiților. Înapoi la țuică, vin și caltaboși! Ne revedem pe 4.

La mulți ani!