Împotriva teoriei nimicului

Discuțiile pe internet despre „Ce e Dreapta”  au aerul unui concurs televizat de cultură generală: Fiecare schimb de replici pare a fi acompaniat generos de muzică gravă, suspans, priviri înfrigurate, candidați emoționați, galerie isterică. Se spun banalități pe tonul pe care s-ar proclama descoperirea legăturii dintre gravitație și cuantică.”Dreapta înseamnă proprietate, moncher!”, răcnește înfierbîntat unul. „Habar n-ai de principiile dialogului!” fonfăie pretențios altul. Și tot așa. Poelmicile sar de la un subiect la altul precum o capră jucăușă în soarele primăverii și, curînd, puțini sînt cei care își mai amintesc de la ce a pornit discuția. Construim foarte elaborate teorii ale nimicului. Spun asta pentru că ele folosesc exact la nimic.

Poate că domnul Preda ar fi trebuit să facă un efort să ne lămurească înainte de reformă ce anume se înțelege prin „Dreapta”, este printre cei mai calificați să o facă. Cred însă că acum are alte priorități. Așadar am să vă propun eu o definiție pragmatică. Ce înseamnă de fapt dreapta? De ce  „Libertate și imaginație”, vorba lui Alexandru Hâncu?

Avertisment: Discuția se poate complica serios, vrem însă o abordare empirică, simplă, pe care o înțelege oricine fără să studieze cîțiva ani. Voi eluda subtilitățile și voi ignora nuanțele. Înainte de finețuri e bine să înțelegem sensurile principale, să fim de acord cu definiția termenilor. Rog căutătorii de noduri în papură să acționeze cu reținere, nu mă cred nici ideolog nici politolog.

Ce e o ideologie?

O ideologie nu e o teorie. E un ansamblu de valori si principii. Adică de lucruri pe care le prețuim și de reguli pe care le credem necesare pentru a proteja lucrurile pe care le prețuim. O ideologie nu e însă nici utopie. Adică nu se dezvoltă și trăiește exclusiv în ficțiune ci in viața reală a comunității. Are pretenția să ordoneze viața comunității. Cine ordonează viața comunității? Grupul sau persoana care deține puterea. Așadar o ideologie e în primul rînd un ansamblu de valori și principii pentru exercițiul puterii.

Ce e puterea?

În sensul ei cel mai comun, puterea înseamnă capacitatea de a impune altora decizii. Cel mai puternic hotărăște. Sensul politic e același cu mențiunea că aria de subiecte asupra cărora „puternicul” poate hotărî e bine definită și delimitată. (Iar într-o democrație felul în care se determină „cine e cel mai puternic” e votul.) Decizia e punctul de contact între putere și ideologie, pentru că fără ideologie decizia poate fi arbitrară sau discreționară. (aici ajunsese socialismul românesc la sfîrșitul anilor 80, cînd ideologia era un cuvînt gol). Atunci cînd ideologia însoțește exercițiul puterii, deciziile trebuie obligatoriu să respecte setul de valori și principii pe care ideologia în cauză le afirmă. (comunismul anilor 50, deși cu mult mai distrugător decît socialismul lui Ceaușescu, era determinat ideologic). Despre ce decizii vorbim însă? Care sînt deciziile care contează și care definesc esența puterii? Pentru că deși un om puternic poate impune „supușilor” să-și sufle nasul de 20 de ori pe zi, nu asta îl face puternic.

Putere și resurse

Puterea e definită de controlul resurselor, adică de capacitatea de a acumula și utiliza resurse. Resursele importante sînt cîteva: naturale, umane, financiare. Modernitatea a adus o nuanță importantă aici: Nu trebuie să fii proprietarul resurselor pentru a le acumula și a determina folosirea lor. Puterea politică nu presupune deținerea de resurse semnificative. (Dacă e necesar sau nu, bine sau rău să deții în proprietate resurse importante atunci cînd ești și puternic în stat, e alt subiect) . Cei care pretind că Patriciu e cel mai puternic trăiesc mai degrabă în feudalism. Oricum, de aici încolo vorbim doar de Capitalism.

Resursele sînt administrate de către putere în stat prin intermediul a doua instrumente principale:

1. Bugetul – e instrumentul de decizie pentru achiziția și folosirea resurselor financiare. (pentru simplificare includ sistemul de taxe și impozite în buget)

2. Politicile pe termen lung – sint instrumentul de decizie pentru creșterea și folosirea resurselor naturale si umane și sînt, în principal, legi

Ambele sînt validate de Parlament și de majoritatea parlamentară. (voi reveni asupra subiectului majorității, în simplificarea de mai sus se înțelege mult mai bine de ce lipsa unei polarizări politice clare e o adevărată calamitate pentru dezvoltarea României petermen mediu și lung)

Dacă punem lucrurile cap la cap  obținem aceasta definiție pragmatică a idelogiei:

O ideologie e un ansamblu  de valori și principii folosite de un grup politic în alcătuirea bugetului (strîngere și cheltuire) și a legilor care determină dezvoltarea și utilizarea resurselor umane și naturale ale țării. E drept, sună cam lemnos. Scopul meu nu era însă să sune bine. Scopul meu era de a ieși din logica „teoriilor nimicului”:

Despre ce trebuie discutat atunci cînd definim Dreapta:

Principiile și valorile care definesc Dreapta trebuie să poată da un răspuns la următoarele întrebări:

1. Cum se alcătuiește bugetul? (sistemul de taxare) – de unde luăm bani?

2. Care e politica  de „Producție”? – cum și unde se produce valoare adăugată: Industrie (în sens foarte larg, inclusiv IT), Agricultură

2. Care e politica și bugetul de „Resurse umane”? Cum ne creștem și ne motivăm oamenii – Învățămînt, Sănătate, Asistență socială

Pare un truism, nu? Păi dacă e așa, lămuriți-mă și pe mine cum e cu bugetul pe 2010…În același timp principiile și valorile dreptei trebuie să poată răspunde unor necesități „imateriale” pentru că o ideologie e mai mult decît un program politic. Problema noastră este că rămînem prea mult în „imaterial”

„Libertate și imaginație”

„Libertate și imaginație” nu e o declarație poetică. Sensul ei pragmatic e foarte important:

Libertate: Statul intervine cît mai puțin. Dar nu vorbesc de „liberalismul” lui Patriciu sau de „statul slab” al lui Vântu. Statul nu controlează și dirijează dar e ferm în impunerea respectării regulilor jocului. (Datoria recuperată de Rompetrol de la libieni în numele Statului nu e o chestiune de libertate). Politicile pentru „Resurse umane” merg în direcția diversificării oportunităților și nu a excesului de reglementare. Sistemul legislativ e  simplificat, statul e de-birocratizat. Cota unică e o bună definiție fiscală a libertății.

Imaginație: Bunăstarea e produsă de inovație și creativitate, nu de speculație. Speculația financiară e necesară și sănătoasă atunci cînd e o componentă a sistemului, nu sistemul însuși. (Ce s-a întîmplat în România ultimilor 20 de ani nu are legătură cu Warren Buffet sau cu Soros, oameni care și-au pus banii la lucru și pentru a finanța creativitatea și inovația. La noi a fost vorba de speculă cu banii și informațiile de stat. Prea multe din marile averi din România sînt construite doar pe speculă. Capitalism nu înseamnă averi uriașe, după cum nu înseamnă exclusiv proprietate. Un neo-conservator poate fi sărac. Aici e o confuzie majoră în discuțiile despre dreapta românească.) Politica de producție trebuie să sprijine inovația și creativitatea, informația de stat trebuie transparentizată pentru a descuraja clientela speculantă. Vrem un capitalism cu Toyota, Ariane, Apple, BMW, Sony, Microsoft, nu doar cu bănci care ne împrumută să cumpărăm plasme și fonduri de investiții în șmecherii. Vrem Steve Jobs, nu Patriciu! Pentru asta ne trebuie creativitate și inovație. Altfel spus, Imaginație.

O notă importantă, asupra căreia vreau să revin pe larg cu alt prilej: Dintr-un motiv misterios pentru mine, Artele, creația și creativitatea ne apar ca fiind fundamental de Stînga. Asta era poate valabil în capitalismul timpuriu și pe vremea conservatorilor. Cred că Dreapta românească, mai precis Neo-Conservatorii (care încă nu există), trebuie să recupereze urgent această importantă componentă a umanismului. Imaginația e motorul capitalismului, nu un vestigiu de „Stînga”. Înțepenirea în proiect nu poate fi principiul de lucru al Neo-Conservatorilor.

A pretinde că poți defini precis dreapta într-un articol e fără îndoială o absurditate. Intenția mea nu e de a da lecții sau de a fonda teorii. Pur și simplu simt nevoia să aducem discuția cu picioarele pe pămînt, să fixăm un punct de pornire clar în discuții. Aveți cuvîntul.

PS: preiau de la mece dintr-un comentariu un citat si un link. Preda defineste foarte bine problema si se repliaza din mers pe problema „oligarhiei”:

Cristian Preda: din interviul aparut azi în 22 : “O modernizare a PD-L presupune o dezbatere pe cel puţin trei teme esenţiale: relaţia cu societatea, structurarea organizaţională a partidului şi identitatea doctrinară. Un partid nu mai poate fi o oligarhie, în sensul în care acest termen a funcţionat de-a lungul secolelor, adică o mică grupare de oameni bogaţi care iau deciziile politice. Eu am vrut să trag acest semnal de alarmă că PD-L riscă să se ducă, la 20 de ani după căderea comunismului, spre această formulă. ”
restul, aici:
http://www.revista22.ro/articol-7423.html

Flacăra roșie a incompetenței

Iată de ce e bine ca politicienii să scrie pe bloguri, domnule Oltean! Așa aflăm cum Hrebenciuc riscă să ne frigă pe noi cu flacăra roșie. Mai jos, un extras din ultima postare a lui Cristian Preda:

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona dă, aşa cum ştii, Parlamentelor naţionale o atribuţie foarte importantă.
Conform protocolului nr 1 asupra rolului Parlamentelor naţionale, e vorba despre o nouă relaţie care angajează aceste Parlamente, pe de o parte, respectiv Comisia, Consiliul, Parlamentul European, un grup de state-membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
Proiectele de acte legislative concepute de toate aceste instituţii sunt trimise – pe căi diferite, nu insist asupra tututor detaliilor! – Parlamentelor naţionale, care au la dispoziţie 8 (opt) săptămâni pentru a emite un aviz motivat referitor la conformitatea fiecărui act legislativ cu principiul de subsidiaritate.
Parlamentele pot să se opună legiferării într-un domeniu, asumând că domeniul respectiv le revine de drept. Exsită iun protocol special în acest sens, cel referitor la aplicarea principiilor de subsidiaritate şi de proporţionalitate.
Dacă trec însă cele 8 săptămâni şi nimeni nu a zis nimic, proiectul poate fi înscris pe ordinea de zi a Consiliului.
Parlamentele pot ignora actele trimise, dar nu pot cere să se revină asupra lor.
Asta e problema.
În lectura mea, nici Constituţia actuală, nici Regulamentele de organizare ale camerelor legislative nu oferă o pistă de amenajare clară a acestei relaţii.
Există riscul ca, din comoditate sau din ignoranţă, Parlamentul nostru să rateze această ocazie

[…]

Să lăsăm pe mâna dlui Hrebenciuc, preşedinte al comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului României, definirea unui mecanism instituţional?

Subiectul e arid însă important, ca mai toate chestiunile de procedură în relația cu instituțiile europene. Era nevoie de Preda să ne spună, Realitatea dă știri cu finanțiști care-și sfințesc laptopurile, cu Birchal care îl amenință pe Boc, Gândul ne vorbește despre cum l-au făcut Finanțele muci pe Gheorghe, și tot așa.

Devin aproape fascinat de blogul lui Cristian Preda și de tenacitatea cu care insistă să își informeze cititorii asupra subiectelor pe care le consideră importante. Merită urmărit și aplaudat. Dar de ce scrisoare deschisă către Voinescu?

Dictionarul personajelor inventate. Van den Budenmayer.

De pe: blog implicat

Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.

1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez  din secolul al XVIII – lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și  muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.

Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”

Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer… Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”… În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.

Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.

A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul…Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.

În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer… Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer… Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.

Arată aproximativ așa.

sursa imagine

aici e Zbiegniew Preisner cel real:

sursa imagine

Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală… E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate –  deci veșnic neîmplinită.

Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.

Van den Budenmayer este  nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției… La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto…

Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență… Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial…

Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău…

Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de  hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.

p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme…dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.

Share/Save

Prigoană Jr. neurochirurg!

În urma valurilor de comentarii nefavorabile primite la articolul Elogiu beizadelelor şi tupeului nesimţit, Honorius Prigoană, conştientizînd riscul la care este supusă ţara prin candidatura sa, a hotărît ca, în cazul în care va fi ales deputat, să facă un curs scurt de medicină, de trei ani, în specializarea neurochirurgie.  Hotărîrea lui Prigoană vine în contextul în care piaţa românească a lobotomiilor prezintă un potenţial de creştere foarte ridicat, iar Rosal Grup doreşte să fructifice oportunităţile pe care le oferă această nişă.

Notă autor: Criticile aduse acestui articol vor fi şterse!

Ce frumoase-s fetele

…Vorba  cântecului.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd o fată frumoasă, o ţin minte cu anii.

Criteriul de departajare e foarte clar: gradul de luminozitate emanată. Aşa se face că pe cea mai frumoasă fată am văzut-o într-un metrou care staţiona la Crângaşi. Îmbrăcată în maro, părul fin, uşor ondulat, părea făcută toată din particule luminoase, un nor întreg. Avea un surâs ştrengăresc, îi rămăsese în colţul gurii cine ştie de pe unde. Părea capabilă şi de multă compasiune, ca un înger fără aripi ce era.

Din punct de vedere al plasticii, îmi amintesc de altă zână, care dădea impresia că e, de fapt, o eroina pixelat-perfectă, scoasă dintr-un joc video. Ochi uşor alungiţi, foarte mari, ca de insectă, parcă erau compuşi, pomeţi proeminenţi, sculptaţi, buze cărnoase, făcute din carne de cireaşă. O explozie de cârlionţi roşcăţii-scortişoară aureola tot chipul. Bang, îşi rupeau trecătorii capetele, înjurându-şi spondiloza cervicală.

Acum, fizicul le ajută pe multe, dar o privire bovin-porcină sau o atitudine de superioritate încremenită le face câteodată mai reci decât o masă de aluminiu şi când te apropii la mai puţin juma de metru, parcă ai intra într-o cameră frigorifică. Un zâmbet cu ochii uşor încreţiţi pe la colţuri face mai mult decât un estetician bun.

Apropo de priviri hipnotice, există şi fete cu ochi de tigru: blonde natural, cu pupila indecisă între verde şi albastru, virând înspre galben iarna şi cu apele extrem de schimbătoare, în funcţie nu numai de sezon, ci şi de starea de spirit. Succes dresorului şi multă atenţie în ring, pentru cine are un asemenea exemplar în gestiune.

Hipnotice nu sunt doar privirile. Acele excrescenţe frontale, pe care e frumos să la numim sâni şi nu altfel, sunt o armă fatală. Aţi observat că există o legătura între forma acestora şi personalitatea posesoarei? Ei bine, au remarcat şi alţii treaba asta şi una-două ne-am pomenit cu o pseudo-ştiinţă, sternomanţia.

Oricum, e şi normal ca sânii obraznici să imprime această caracteristică şi stăpânei lor. Pentru că merită.

În aceeaşi ordine de idei, aveam o şefă care, la rândul ei, avea une fâcheuse tendance să stea mai tot timpul cu gura ţuguiată, en cul de poule, cum ar fi zice francezul, degrabă pogorâtoare de critici asupra diverselor acţiuni întreprinse în câmpul muncii. De către alţii, normal, că nu îşi ţuguia buzele doar pentru ea. Era blondă şi foarte chibzuită, se îmbrăca exclusiv din magazinul Obor, ceea ce avea ca rezultat o mascare aproapte totală a formelor cu care o înzestrase mama natură, cele mai ieftine ţoale din acest proto-mall fiind şi cele mai prost croite, fatalitate.

Aşa că, atunci când, într-o primăvară, a venit cu un pulover frumos curgător pe trup, probabil textilă primită cadou, a ieşit la suprafaţă un mare adevăr: avea nişte sâni de nota zece. Închipuiţi-vă ceva între o boabă de strugure şi o lacrimă, măriţi rezultatul uşor peste media unor piepţi obişnuiţi şi veţi obţine tabloul complet. Atunci am iertat-o pentru lectura asiduă din Paulo Coelho, vocea piţigăiată, de crecelle şi toate bătăile de cap  inutile. Pentru că unei fete cu sâni frumoşi i se iartă orice şi aşa şi trebuie.

Din cu totul alt registru, o apariţie feminin-masculină. La un examen, o femeie înaltă, în jur de cincizeci de ani, cu nişte pantaloni de stofă bleumarin, croiţi perfect. Distincţie de… lord englez? Mă retrag la casa scării să mă uit pe nişte foi, vine şi doamna-domn, îmi intinde mâna foarte bărbăteşte, ne prezentăm scurt. Scoate notebook-ul, schimbăm două-trei politeţuri şi apoi fiecare cu ale ei. Într-un spaţiu de doi pe doi, tăcem foarte firesc, de parcă ne cunoaştem de când lumea. Părea o muiere straşnică, cu care să mergi până la capătul lumii şi înapoi fără ezitare.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră să aveţi în dotare, iar dacă nu, să faceţi rost.

Opriţi reforma, vreau sa cobor!

De pe: Politeía

De doua sute de ani noi ne reformam si modernizam. Noi romanii am inceput sa ne reformam   si modernizam de la Voda Caradja, care in afara de ciuma ne-a si legiuit, si fica lui domniţa Ralu ne-a si invatat cultura.   Din nefericire, altii se modernizeaza fara declaratii si fara multe discutii, pur si simplu ei se adapteaza. Ei inteleg ca au nevoie de adaptarea societatii lor, timpurilor in care traiesc, cu greutatile si binefacerile contemporaneitatii lor. Si noi intelegem, declarativ. Toti merg inainte, unii mai repede, altii mai incet, noi declaram ca mergem inainte.  Am progresat atat de mult cu reformele noastre ca am ajuns pe ultimele locuri din Europa, noroc ca exista si Albania.

Decalajul dintre imperativ, declarativ si operativ, poate lua decenii in Romania. Cand ne miscam si facem ceva, vedem ca trebuie schimbat pentru ca fondul problemelor s-a schimbat. Traim prea incet pentru timpul nostru, gandim prea incet si facem, cand facem, de mantuiala.  Din cand in cand se trezeste un om de bine si zice si el cateva lucruri care au sens. Ce facem noi? Sau aruncam cu pietre pentru ca el ne arata adevaruri cunoscute care nu ne plac, sau il luam cu binisorul in soborul refractarilor pentru reeducare, si-l trimitem in strainataturi ca sa-i reformeze pe ei. Pe pasoptisti i-am trimis la Paris, astazi ii trimitem la Bruxelles. In nici un caz nu vom recunoaste ca noi ne dorim sa ramanem cum suntem, ca ne e bine, ne cunoastem asa de mult timp,  de decenii, daca nu de secole.

Daca tot am inceput cu domniţa Ralu, atunci, stiti voi oare care au fost primele piese de teatru care s-au jucat in Romania la teatrul domniţei, langa Cişmeaua Roşie? “Hoţii” de Schiller si “Faust” de Goethe, ironie? Nu, umor negru!

“Ei se bat in spade;spadele se frang;
Ei se iau in brate,se smucesc,se string
Cand tatarul scoate o secure mica
Si lovind pe Preda, pavaza ii strica
Dar el cu maciuca astfel il lovi,
Incit deodata cazu si muri

Ghiciti cine a scris asta si cand? Alta ironie? Nu, umor negru!

P.S. In acelasi sens dar altfel de la niku-elektricu’ cetire :)