Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.

Anca Cernea, despre România și Polonia

În ultimii ani, lideri intelectuali ai dreptei poloneze, ca Bronisław Wildstein, Przemysław Żurawski vel Grajewski, Zdisław Krasnodębski, Andrzej Nowak, au scris/au conferențiat/și-au exprimat un interes deosebit pentru strângerea alianței dintre Polonia și România, țara noastră fiind cea mai mare din zonă după Polonia și cel mai stabil (să sperăm să rămână) aliat al SUA din regiune, membru NATO, cu o atitudine tradițională de opoziție față de imperialismul rusesc. Rămâne de văzut cu cine din România vor putea să stea de vorbă. Traian Băsescu a fost invitat la congresul Polska Wielki Projekt, organizat recent de un mare think-tank al conservatorilor polonezi, iar discursul lui a fost primit cu un entuziasm cu totul deosebit.

Istoria familiei ei, Anca Cernea a povestit-o la Sinodul de la Vatican pentru Familie din anul 2015, a cărui eroină a devenit. Discursul ei, tradus în multe limbi, a fost citat și prezentat în mass media din lumea întreagă, desigur, numai în cele creștine și conservatoare, întrucât era foarte incorect politic. Dar din acest motiv, spre surprinderea ei, Cernea a devenit un fel de celebritate catolică. Cu modestia ei caracteristică, dar și cu ironie, ea spune că nu înțelege acest zgomot, că ea doar a amintit adevăruri care se învață la primul nivel de catehism. A spus că pricina răului din lume nu este încălzirea globală, nici inegalitățile sociale, pricina răului este păcatul omului.

Nu întâmplător, în mesajul ei, Cernea s-a referit la istoria părinților ei. O frumoasă poveste de credință, care s-a încheiat cu un happy-end, aparent imposibil. Pentru eroii ei și familia lor, a fost pur și simplu harul lui Dumnezeu. Acest elogiu adus credinței, pe deasupra răsplătite de Dumnezeu, e un fel de palmă la adresa gusturilor contemporane.
După 17 ani de așteptare, părinții Ancăi Cernea s-au cununat și li s-au născut două fete, cea mai mare este laureata noastră. Iar tatăl ei, care nu mai trăiește, după cei 17 ani de închisoare, s-a întors acasă psihic neschimbat, așa cum spune nu numai familia, ci și toți cei care-și amintesc de el. Cei apropiați sunt convinși că această minune a fost obținută prin rugăciunile logodnicei lui, care îl aștepta. – „Anca Cernea – Este în interesul României să urmeze exemplul Poloniei și să consolideze alianța cu aceasta”.

 

Scriu acest articol ca să aveți ce citi până când va fi gata Youtube-ul pe care îl realizez astăzi cu Lucian Vâlsan și până când repar tastatura.

Să vă găsesc sănătoși și bine.

Foto: SOLIDARITY.GOV.PL

Simptomul Donald Trump

Președintele Donald Trump nu a fost bine digerat în presa românească: era ales de aproape un an și rarele noastre publicații interesate de subiecte internaționale continuau să-l numească „omul de afaceri“…

Cum s-ar explica această „nepotrivire de caracter“? Pe de o parte, prin inerția relațiilor dintre București și Washington pe baza rutinei din anii dublei admnistrații Obama-Clinton. Pe de altă parte, prin dificultatea obiectivă de a-l situa pe noul POTUS: un outsider politic din casta plutocrației americane, populist și imprevizibil, fluctuant și umoral, atipic în modul său de operare și iconoclast în raport cu orice tabu moștenit. Nu e plăcut să devii profet mincinos, sau să pari un diletant cu diagnostice infirmate, atunci când „clientul“ e cineva atât de neobișnuit! 

Există și o altă sursă de perplexitate: ca și presa occidentală mainstream, care e predominant liberală (în sensul american al termenului), media din România s-a formatat, mimetic, pe un model ideologic progresist (așadar urban-cosmopolit, politic corect, multiculturalist și fidel miturilor tehnocratic-elitiste). Victoria dlui. Trump – după depășirea a 16 contracandidați în cursa primarelor republicane – a provocat o veritabilă isterie negaționistă în centralele stângii mediatice euro-americane.
Nicio informație nu a fost suficient de negativă, așa cum niciun scenariu nu s-a dovedit suficient de fantezist dacă ele puteau servi „cauza“ demonizării acestui „elefant“ pătruns pe neașteptate în magazinul cu porțelanuri al establishment-ului leftist. Presa occidentală nu pare nici azi acomodată cu noul locatar al Casei Albe, căruia îi urează, superstițios, ba o suspendare, ba ceva și mai necreștinesc de atât… 

Avem însă obligația de a înțelege că dl. Trump a câștigat pentru că există deja premizele unei revoluții conservatoare globale. Ea are un orizont colectiv de așteptare – căruia președintele Trump îi dă, în maniera sa destul de discontinuă, o agendă tot mai clară: frica de imigrație necontrolată (capabilă să schimbe chimia socioculturală a Occientului-așa-cum-îl-știm), un apetit protecționist (menit să corecteze excesele turboliberalismului globalist), o revendicare a sacralității de substanță biblică (foarte importantă mai ales în SUA mediilor evanghelice renăscute), precum și dorința obscură pentru o nouă ordine mondială care să disloce stereotipurile de „bloc“, specifice războiului rece, privilegiind un pragmatism bilateral cu geometrie variabilă.
Nu știu dacă mandatul Donald Trump va pune în operă această cascadă de mutații dorite secret și de mulți intelectuali captivi în bula liberalismului fără frontiere. Nu știu nici dacă proiectul revoluției conservatoare globale nu va degenera într-un populism de dreaptă radicalizată, demagogic și ușor (dar periculos) iresponsabil. Important este, pentru moment, efectul dezvrăjirii și ieșirea din clișeele strategice osificate. 

Disputele SUA-UE sunt trecătoare: mi se pare clar că dl Trump le pune în scenă doar pentru a-și spori marja de negociere în toate dosarele care pot ajuta relansarea Americii ca hegemon al lumii libere și sediu al unui imperiu democratic „neproclamat“. Nu cred că SUA se poate complace într-un izolaționism strict. Și nici că unitatea operativă a NATO va fi subminată de „capriciile“ aparent arbitrare ale acestui lider adulat și detestat cu egală intensitate electoral-mediatică. 

Odată cuplată cu forța obiectivă a țării sale, ambiția narcisică a dlui. Trump funcționează ca un motor geopolitic redutabil: domnia sa vrea să livreze, să marcheze puncte, să lase o urmă istorică și, mai ales, să câștige un nou mandat… Dacă europenii (inclusiv britanicii post-Brexit) nu se vor adapta la ritmul impus de Washington, ei nu vor distruge UE și NATO, însă vor crește culoarul unor înțelegeri globale în care tot ce contează e antanta (oricât de discretă) dintre Washington și Beijing. 

Prin urmare, ne-ar trebui, și la București, mai mult realism gata să disloce legănarea într-un wishful thinking nostalgico-obamist. Însăși reuniunea recentă Trump-Kim Jong Un din Singapore ne arată că, dincolo de fentele și eschivele aparente (în fața cărora prea multe minți rigide înlemnesc de indignare), secolul 21 își precizează cu adevărat fizionomia, mai curând diferită de scenariile noastre prăfuite. 

Donald Trump nu este un „accident“, ci un „simptom“ epocal, așa că avem interesul strategic de a citi corect semnele timpului, pentru a nu ne agrava suplimentar statutul periferic.  

Teodor Baconschi este fost ministru de Externe al României. Articolul de mai sus a apărut inițial pe Newsweek Romania.

Dragos Paul Aligica: Cum trebuie sa reactionam la ce face Regimul PSD-ALDE-Dragnea-Tariceanu.

Exista ceva numit Nesupunere Civila si acesta este conceptul ce se aplica in acest moment reactiei publice la situatia de exceptie creata de Puterea actuala de la Bucuresti. Ceea ce se intampla in strazi este cu totul justificabil si exista o traditie profunda in cultura politica democratic liberala si in teoria politica ce explica, legitimeaza si potenteaza tipul de reactie publica din Romania de la aceasta ora.

Actuala Putere actioneaza mult in afara oricarui mandat validat electoral democratic. Mai mult, nu doar se situeaza in afara mandatului electoral dar a modificat de facto –prin decizii nemandatate electoral, operand sistematic intr-o mainera care a erodat si sfidat limitele ordinii constitutionale– structura, forma si functia sistemului politic romanesc.

Stim asta cu totii. O stiu si apologetii lor. O stiu si ei. Lipsa de onestitate intelectuala si morala a celor care de luni de zile fac fie pe aparatorii statului de drept, pe luptatorii cu securistii sau pe neutrii si echidistantii este strigatoare la cer. Iar consecintele imediate ale starii exceptionale de facto create in Romania de actiunile lor pe cele trei paliere de mai sus sunt evidente.

Responsabilitatea apartine in totalitate acestei puteri, a celor din structurile de stat si administrative care au facilitat si executat aceste operatii si celor care au justificat si legitimat in viata publica evolutiile la care suntem acum martori.

Faptul ca o parte a societatii romane reactioneaza prin acte de Nesupunere Civila este justificat, legitim si necesar. De la Nesupunere Civila la acte politice care cer rasturnarea unui regim sau a unei puteri este un singur pas. Dar momentan lucrurile sunt in stadiul de acte de Nesupunere Civila si e bine sa notam asta.

Nu de alta dar deja vedem sicofantii si aplogetii Regimului PSD-ALDE-Dragnea-Tariceanu strigand “Lovitura de stat”. Nu. Aia e exact ce se va intampla daca oamenii nu reactioneaza -momentan prin acte de Nesupunere Civila- la exact ce face Regimul PSD-ALDE-Dragnea-Tariceanu.

Dragos Paul Aligica

Mărturii încrucișate. Faptul creștin în era smartphone

http://www.lumeacredintei.com/stiri-generale-evenimente/38999/, unde sper să întîlnesc cît mai mulți dintre voi, cititori Blogary. Cărora mă străduiesc, împreună cu domnul Baconschi, să vă oferim un  interviu, cît mai curînd posibil.

Ce mă determină pe mine să doresc cartea înainte de a fi citit un cuvînt măcar? Cîteva cuvinte: faptul creștin și era smartphone. Atît de necunoscute, pătrunse însă de mister! atît de pline de conținut, aș spune încă de pe acum.

Cel puțin asta este pentru mine promisiunea. Cum și cît va fi ea îndeplinită, cu siguranță, vreți, nu vreți, veți afla.

 

 

 

11 – 13 iunie 2018. Firea Kim Jong

Pe Arena Națională au fost huiduieli. Sănătoase, din inimă. Cum a plecat primărița de pe stadion, lumea a aclamat-o pe Simona Halep. Huiduielile NU au fost la adresa Simonei, ar fi fost halucinant chiar și pentru poporul ăsta care votează PSD majoritar, au fost pentru Firea.

Nu e greu de înțeles realitatea. Ea se află sub ochii noștri, avidă să fie descoperită, mai nou. Mai greu de înțeles sînt, se pare, mașinațiunile tîmpite și stîngace ale, evident, stîngii, care manipulează la greu, în continuare, dreapta. Și bunul simț.

Ca atare, NU mai răspîndiți minciuna aceea ordinară (apărută, ca să vedeți minune a tehnologiei ajunsă la sate, pe internet și atît), cum că lumea ar fi huiduit-o pe Simona Halep, lăsați proștii să se bată între ei, oricum Ponta e disperat și la fel de toxic, după cum se vede, să nu aveți nici un dubiu.

Pentru cine nu s-a prins, se bat Firea și Ponta pînă la ultimul dreptaci.

Pe stadion a fost așa:

E clar, da? Pînă pleacă Firea de pe stadion, lumea huiduie. Pe ea, pe Firea. Și huiduie pentru că asta se face pe stadioane, se huiduie. Dacă nici pe stadion, atunci unde?!?

După ce pleacă, nu înainte de a spune o tîmpenie, ”bine ai venit în țara noastră”, wtf??? – lumea o aclamă pe Simona. Nu e și țara Simonei Halep, ce rost avea ”țara noastră”? Ori e numai a lor, a pesediștilor, care au bunăvoința să o întîmpine pe campioană cu cheia orașului? Întrebată, va spune probabil că s-a fîstîcit din cauza, evident, huiduielilor.

Ahtiată după imagine, ocupație aproape exclusivă de cînd este în funcție, primărița pierde masiv la exact capitolul pentru care se afla acolo: imagine. Ce urmează spune clar că nu e bună de președinte. Dezactivarea și reactivarea contului de Facebook înseamnă că e emoțional instabilă, iar asta nu e o compatibilitate cu funcția visată.

Punct. Ce face mai departe Ponta e și inutil, și prostește. Adică degeaba.

În acest timp, în alt colț de lume se întîmplă evenimente istorice. Președintele american Donald Trump se întîlnește, pentru prima dată în istorie, cu președintele Coreei de Nord. Un alt ahtiat după imagine, ca orice socialist, Kim Jong Un este atît de fericit că este băgat în seamă încît promite tot ce i se solicită. Și dacă i se cere denuclearizarea completă a Peninsulei Coreene, el spune da. Rămîne de văzut cum și mai ales dacă se va ține de cuvînt, acum altceva contează. Abordarea unuia din cei mai mari dușmani ai SUA de către președintele american. Ceea ce nimeni dintre socialiști nu ar fi crezut posibil, iată, s-a întîmplat.  O flexibilitate a abordării americane e posibil să ducă la pacea lumii, la fel cum țicneala leaderului coreean poate duce la război.

Acum, cel puțin, nu mai depinde de americani. Ei au făcut tot ce era omenește posibil ca ce e mai rău să nu se întîmple. Dedicat prosperității, Trump i-a oferit o mînă de sprijin lui Kim pentru ca lumea pe care o conduce să fie altfel. Va fi sau nu, rămîne de văzut.

Astăzi se împlinesc 28 de ani de la debutul celei mai atroce mineriade din istoria postdecembristă a României. S-a întîmplat pe timp de pace și pe timp de contestare puternică a noilor autorități de la București. Atunci au capturat statul român și continuă și astăzi să-l stăpînească. Dar norocul nostru că ne revoltăm exact împotriva celor care au reușit, cu greu și pentru scurt timp, să ne scoată din această captivitate, măcar pentru o vreme.

Că sîntem în continuare la fel de ”inteligenți” nu mai există dubii. Dar măcar să nu uităm acele momente, puțini cîți om mai fi.

Lucian Pintilie, producătorul filmului de mai jos, a murit acum o lună. Nimeni din Ministerul Culturii nu i-a aprins o lumînare și nu i-a adus o floare. Sînt tot ei, aceiași, peste timp. Alte figuri, același aluat toxic. După 28 de ani, nimeni nu este pedepsit pentru crima împotriva unui popor care voia să trăiască demn și cinstit, fără comuniști.

 

PS: Postarea scrisă de Firea după momentul huiduielilor. :
”Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, spune o vorba veche din popor! In mai putin de 24 de ore, Primaria Capitalei a organizat un eveniment de tinuta, pe Arena Nationala, in cadrul caruia marea noastra campioana Simona Halep sa poata prezenta fanilor trofeul. A fost o mobilizare uriasa! S-a lucrat frenetic minut de minut. De dimineata, insa, aparatul sorosist de propaganda, prin organele sale tributare de presa, a demarat actiunea : compromiterea evenimentului. Cu tot felul de stiri false si comentarii rautacioase. Nu a contat ca umbresc momentul unic pentru Simona Halep. Nu a contat ca, seara, martori au fost si copii, la un festival al urii si dezbinarii. Cand am declarat-o Cetatean de onoare al Municipiului Bucuresti, multi au strambat din nas. Si au comentat negativ. Acum, daca nu o primeam asa cum merita, ar fi spus ca sunt aroganta si ca nu imi fac datoria de primar general. In toate capitalele civilizate ale lumii, marii campioni sunt intampinati cu entuziasm de cetateni si sunt recompensati prin intermediul autoritatilor de la acel moment : ministru, primar, presedinte de federatie etc. Nu exista o alta cale civilizata prin care sa ne aratam respectul fata de valorile noastre. Repet, daca nu organizam nimic si nu ofeream Cheia Orasului intr-un cadru festiv, aveam sa fiu certata ca sunt nepasatoare. Daca mi-am facut datoria de roman si primar, nici asa nu a fost bine… pentru unii. Echipe de cetateni cu venin au venit bine organizate, plasate strategic printre oameni decenti, care au venit la un eveniment memorabil pentru Simona Halep. De dragul ei si din respect pentru performanta sa uriasa, puteau lasa o jumatate de ora ura la poarta Arenei Nationale. Acolo este despre sport, respect, valori, performanta. Nu despre cati bani primim de la ONG-uri dubioase, pentru a transforma Bucurestiul intr-un oras sub asediu. Slava Domnului ca cei mai multi sunt oameni civilizati, democrati, cu respectul fiecaruia de a avea dreptul sa nu fie de acord cu celalalt. In rest, si maine este o zi! Si maine e o zi de munca! Si maine ne vom bucura ca apare soarele, ca suntem sanatosi, ca putem avea credinta si ca putem ierta. Ai castigat, continua! Ai pierdut, continua!”

6 – 10 iunie 2018. O piață de sticle goale. Sîntem obligați să cîștigăm

Acestea au fost reperele mele în perioada menționată.  Pentru că dacă mă uit la scena politică locală, e dezastru.

Dezastru nu numai produs de stînga la putere, cu toate belelele, ca să mă exprim elegant, pe care le aduce, dar și cu o dreaptă atît de confuză și de speriată încît știi precis că asta nu poate fi dreapta.

Dreapta înseamnă în primul rînd cap și, mai ales, cum să nu-ți pierzi capul în situații grele. Pe cînd așa numită dreaptă la noi reacționează exclusiv emotiv, umoral și funcție de ce frustrări are fiecare.

Avem nevoie de dreapta ca de aer în România, și asta o scriu acum, sîmbătă, după mitingul PSD. Un miting jalnic, cu un Dragnea fără pic de carismă și fără voce. Dragnea este cel mult un organizator bun, mai departe, orice pas înseamnă depășirea limitei de competență. Nu știu pe ce iau banii consultanții israelieni, dar dacă nu ai stofa, nu poți face costumul.

Mitingul PSD a fost cel care a captat atenția tuturor, așa că cel al persoanelor LGBT und so weiter a trecut aproape neobservat. Deși se făcuseră ceva mișcări ajutătoare înainte, în cauza Coman-Hamilton, în care am constatat  o ”frumoasă” manipulare executată de către presa centrală.

Ca să fie clar:

NU! Nu se pune problema legalizării căsătoriilor homosexuale în România, asta e scris în decizia curții clar.

”Although the Member States have the freedom whether or not to authorise marriage between persons of the same sex, they may not obstruct the freedom of residence of an EU citizen by refusing to grant his same-sex spouse, a national of a country that is not an EU Member State, a derived right of residence in their territory.”

Atîta vreme cît dreptul la rezidență nu este egal cu dreptul la căsătorie, se vorbește mult, prost și degeaba.

Iar asta se întîmplă în timp ce fiul unui soldat american care a contribuit la eliberarea lagărului nazist de la Buchenwald a cîștigat procesul la Curtea Supremă a SUA, unde se ajunsese ca urmare a refuzului de a face un tort pentru un cuplu gay.

Este o mare victorie a respectării libertății religioase, care spune că nu te poate obliga nimeni să faci ceva contra credinței tale. Este restatuarea unui principiu pe care au fost fondate SUA, libertatea religioasă.

Revenind la mitingul PSD, pentru că este singurul care contează,  a adunat o masă de oameni (~ 130.000, care au umplut piața ochi, demontînd minciunile mitingurilor #rezist, vedeți foto) apatici, obosiți și dărîmați de căldură. Pe scenă, lideri la fel. Fără carismă, discurs, vlagă. O adunătură care încerca să spună ceva, nici ei nu știu bine ce. Mitingul de aseară a fost expresia guvernărilor PSD: am luat puterea, dar nu știm ce să facem cu ea, sîntem mulți, dar sîntem proști.

Mitingul a luat sfîrșit în timpul discursului lui Dragnea, ceea ce mă conduce la concluzia că și dacă ar fi fost condamnat cu o zi înainte, lucrurile nu s-ar fi schimbat, mai precis puțin contează cine conduce PSD pentru ei și ai lor, oamenii rămîn captivii unui sistem de guvernanță învechit, desuet și caraghios. Ei încă se războiesc cu Băsescu, și asta nu numai pentru că nu au cine în persoana noului președinte, ci pentru că au rămas cantonați într-o vreme în care simțeau că au dușman, că au un oponent puternic.

Ceea ce va trebui să găsim de acum înainte. Sorin Roiban, membru PMP și președinte Romanian GOP a scris aseară: 

”Ceea ce vedeți acum în stradă este o altă manifestație #rezist. De data asta, a socialiștilor.

Lipsa unei drepte autentice in România este mai mult decât evidentă!”

PS: Ceea ce îmi este imposibil să înțeleg este de ce s-a dus Inițiativa România (eu pe Polițeanu l-am văzut în poze) să facă curățenie după plecarea manifestanților. Era, într-adevăr, un munte de gunoaie, un covor de sticle goale și hîrtii, pancarte, dar cum conștientizează lumea că am ajuns atît de jos, curățînd după ei sau lăsînd gunoiul să se descompună lent? O încercare mai neizbutită de a se face încă o dată remarcați nu cred că am văzut. Nu vom cîștiga niciodată făcînd curățenie după ei și glume proaste pe internet.

 

 

Roșu pe alb: Puterea manifestă sau manifestație pentru putere

Așteptam RATB-ul în stație, iar în cele 10 minute cât am stat acolo am numărat 8 autocare pline cu oameni cu direcția Piața Victoriei. Pe treptele gurii de la metroul Victoriei erau în fața mea numai tricouri albe care dădeau să iasă în mulțime. De afară se auzea o muzică îngânată pe care nu am reușit să o deslușesc în cele 30 de minute cât am stat printre oameni; nici nu m-a interesat prea tare. Se auzea de la scena amplasată spre centru.

 

Cu extrem de rare excepții, manifestanții s-au supus codului vestimentar impus de organizatorii pesediști. O mare de tricouri albe, în care făceau discrepanță cele câteva tricouri roșii și, pe alocuri, negre. Erau multe drapeluri fluturate, laolaltă cu pancarte profesioniste – niciuna dintre pancartele văzute nu erau create de manifestanți, ci se vedea de la o poștă că fuseseră înmânate de organizatori. Semne cu „Statul paralel” sau capul lui Iohannis pus pe un trup gras, la care se alătura textul: „Țara mutului bine făcut!” Plus multe altele, printre care și placarde cu județele de proveniență ale grupurilor respective, scrise pe un fond roșu.

Suma mâinilor nu a fost mai mare decât cea a dinților, cum merge gluma. Ceea ce refuză mulți să priceapă este că PSD are votanți din absolut toate sectoarele de vârstă; ca atare, și în Piața Victoriei am întâlnit oameni de toate vârstele. Tineri de 20 de ani, precum și bătrâni de 60. Femei, precum și bărbați.

Nu mi s-au părut niște oameni care nu-și doreau să fie acolo. Se vedea pe ei că sunt oameni simpli, probabil mulți fiind la prima vizită în București, iar ei păreau dornici să profite. Râdeau cu poftă, discutau zgomotos, mai spărgeau nelipsitele semințe (asta am văzut la cei foarte tineri). Pe mimica și în limbajul trupului multora dintre ei, însă, se remarca o doză de inadecvare, de inconfortabilitate, de căutare a unei mai bune poziții în care să stea, un mod mai limpede de a merge. Într-adevăr, mulți dintre ei se simțeau pierduți și nesiguri.

Am petrecut în jur de 30 de minute, însă suficient cât să iau pulsul mitingului și al oamenilor ce-l compuneau. Îndreptându-mă spre metrou, văd o mică contramanifestație de circa 100 de oameni, bine izolată de jandarmerie. Strigau „jos hoții!” când treceam eu pe acolo. Era în jur de ora 7. Am observat o pancartă în mâna uneia dintre manifestante, pe care scria: „Decât să trăiești după legea hoților, mai bine mori după legea ta!” Am luat o poză – de la o mică distanță, fiindcă jandarmul m-a atenționat să nu mă apropii de gard – și m-am îndreptat spre metrou. Lângă, un manifestant PSD care-i privea îi spunea unui altuia: „Dar n-au cum să intre aicea, nu?” Probabil acea sută de contramanifestanți ar fi reprezentat un pericol fizic pentru cele câteva zeci de mii de manifestanți pro-guvern.

Am plecat de acasă curios, iar cele 8 autocare numărate în stație au fost ca un duș rece. Citisem despre zecile de autocare plecate numai din Brașov, precum și din alte județe, însă ăla a fost primul meu contact franc cu ce înseamnă toată operațiunea asta a PSD-ului. Am plecat din Piață îngândurat, supărat, chiar nervos. O demonstrație de forță a partidului la guvernare ce părea să se transforme în succes. Nu-mi mai rămânea la ora aceea decât să sper că va începe să plouă.

Fiindcă Binele cere sacrificii

Gândiți-vă cât de greu a fost pentru un soldat american debarcat de Europa în D-Day să înțeleagă exact ce face el aici. Sigur că la nivel rațional știa, i s-a și explicat ani la rând cum Germania trebuie oprită, că distrugerea Germaniei era necesară pentru eliminarea Axei Răului.

Însă pentru americanul de rând, Japonia părea principalul inamic, iar imaginea unei Germanii care domina și făcea măcel peste ocean era prea îndepărtată. În fond, Japonia a atacat Pearl Harbor, nu Germania.

Una dintre cele mai impresionante scene din Band of Brothers se întâmplă undeva prin episodul 4 sau 5, în care un soldat îi vorbește altuia care era copleșit de frică: „știi care e problema ta? Ai impresia că poți să scapi viu din chestia asta. Și asta te ține înapoi.” Cam asta era starea de spirit printre mulți soldați.

Episodul 9 din serie se numește „Why we fight”. Axându-se mai mult pe partea morală și motivațională a poveștii, este probabil cel mai bun și revelator episod dintre toate.

Avem parte de un întreg build-up, scene cu discuții în care soldații, sătui deja de un război care nu era al lor și pe care nu-l înțelegeau, își puneau sub diferite forme aceeași întrebare: „noi ce căutăm aici?”

E o scena în care unul dintre ei citește într-un ziar un articol ce se dorea motivator, în care se explicau cum „naziștii sunt răi”. Replica altuia a fost: „no shit! The nazis are evil?” Ca o continuare la acea scenă, vedem un camion cu prizonieri germani trecând pe lângă ei în sens opus, la care unul dintre soldați urlă: „fritzi nenorociți, din cauza voastră suntem aici!”

Era un complet de confuzie și nihilism în ceea ce privește scopul misiunii lor în Europa de Vest, departe de familiile lor, de soții, de iubite și de părinți.

Până când compania face descoperirea. Era un lagăr de concentrare în care se mai aflau câteva sute de prizonieri, toți evrei polonezi. Era lăsat în paragină, gărzile naziste fugiseră de frica trupelor americane, iar prizonierii fuseseră lăsați să moară de foame și de sete. Erau femei, bărbați și copii, toți piele și os, cu coastele ce le ieșeau prin piele și ochii ce le ieșeau din cap. Abia dacă aveau putere să vorbească.

Vorbind cu ei, soldații aflau că nu fuseseră închiși pentru vreo crimă anume. Dar exista ceva ce-i lega, pe care l-au descoperit curând: toți erau evrei. Muzicieni, profesori, doctori. Oameni nevinovați, cu singurul păcat fiind acela de a fi evrei.

Soldații nu aveau cuvinte. Aceiași oameni care se întrebau ce caută ei acolo nu cu mult timp în urmă, aceiași oameni care încercau să găsească un scop în toată mizeria aia, înțelegeau de ce sunt acolo, de ce au luptat și de ce mulți dintre camarazii lor au pierit în gloanțe. Fiindcă Binele cere sacrificii.