„Lăsat neînfruntat, Răul devine stăpân pe sufletele noastre”

(Titlul este o parafrază după discursul Papei Urban II la Conciliul de la Clermont, din 27 noiembrie 1095)

Am putea pune imaginea controversată pe care Cruciadele o au în cultura populară actuală și reticența de a discuta despre ele în afara unor nișe istorice precum numismatica sau studiul organizării politico-administrative a Regatului Ierusalimului – ce se bucură în prezent de foarte mult interes la Hebrew University of Jerusalem – pe seama unor scrupule ce țin de grija pentru sentimentele comunității musulmane din Occident sau relațiile interconfesionale dintre Creștinism și Islam la nivel global. Am putea, dacă vrem să credităm imaginea pe care istoriografia populară continuă să o prezinte despre Cruciade – deseori în termeni mult mai critici și acuzatori decât tratează alte episoade importante din istoria Europei – să vedem în restabilirea unei suveranități europene în Levant precursorul colonialismului european din epoca imperiilor maritime, de spectrul căruia, fie că ești la Londra sau la Roma, Europa intelectuală nu pare nici capabilă nici dornică să se elibereze.

Am putea în rândurile următoare să reiterăm criticile, să acceptăm ca atare hiperbolele în ceea ce privește amploarea distrugerilor cauzate de cruciați (deși nu le acceptăm în evaluarea altor episoade istorice) și să luăm și noi postura moralistului care e uimit și ofensat de întâmplările trecutului și mai ales de cele care au în centru cavalerii și baronii cruciați, pentru care Europa este condamnată etern să-și toarne cenușă în cap.

În rândurile următoare vă propun însă altceva: să urmărim foarte pe scurt realitatea istorică despre un aspect mai puțin discutat dar, cred eu, de mare interes în prezent, și anume consecințele pe care Cruciadele le-au avut asupra populației evreiești atât în Europa cât și în Țara Sfântă. Iar apoi vom discuta puțin și despre problema tipică pe care raportarea ideologizată la orice eveniment istoric ne-o ridică în virtutea legii consecințelor nedorite.

 

Despre evrei și Europa

Fără să fi avut direct de suferit din cauza cruciaților, se spune că încă de la proclamarea Primei Cruciade la sfârșitul lui noiembrie 1095 de către Papa Urban II la Clermont, comunitățile evreiești din teritoriile france au presimțit un dezastru iminent și au încercat să trimită avertismente către comunitățile de pe Valea Rinului și a Dunării despre pericolul adus de acești to’im (așa cum aveau să fie denumiți cruciații de către evreii europeni), deși în intenția Papalității și în jurămintele baronilor nu existau indicii că ar exista o animozitate specială la adresa evreilor.

Pe lângă baronii seculari și clericii care au condus avansul prin Europa al cruciaților, apelul Papalității a rezonat și prin păturile joase ale societății și, începând cu 1096, grupuri de țărani foarte greu de strunit și disciplinat, adunați de predicatori ad-hoc, pornesc la rândul lor în urma cavalerilor și soldaților. Unii dintre acești cruciați de ocazie se dedau la jafuri și siluiri chiar împotriva comunităților locale creștine întâlnite în cale.

Mulți însă își păstrează violența pentru a o asmuți, mânați de fervoare religioasă și instigări, împotriva „ucigașilor lui Hristos” și „dușmanilor aflați printre ei,” deseori ordinele Bisericii și autoritatea baronială fiind insuficiente pentru a salva comunitățile evreiești de furia gloatei. Astfel, din Germania, în Boemia și până la granița Ungariei sunt documentate numeroase jafuri, masacre și convertiri forțate, lăsând în urmă comunități distruse, nesiguranță și un număr estimat de aproximativ 5000 de evrei uciși.

Trebuie subliniat faptul că Biserica nu a girat atacurile asupra comunităților evreiești, ba din contră: atât ierarhia clericală cât și baronii seculari s-au opus activ implicării maselor itinerante în realitățile sociale și religioase ale comunităților locale întâlnite de-a lungul rutei terestre către Constantinopol, prima mare oprire în drumul către Levant. Problema principală a conducătorilor cruciați era însă imposibilitatea de a controla aceste mari mase de oameni de-a lungul periplului. Zvonuri ciudate și instigări la exterminarea evreilor se propagau liber în interiorul păturilor de jos și de-acolo radiau și către comunitățile creștine cu care armatele cruciate intrau în contact. Se zvonea că însuși Godefroy de Bouillon jurase că nu va lăsa suflet de evreu pe pământ pentru a-l răzbuna pe Hristos, zvon care devenise atât de credibil încât acesta a fost nevoit să nege de mai multe ori că și-ar fi luat acest angajament, inclusiv în fața împăratului Heinrich IV al Sfântului Imperiu.

Resentimente personale și situația materială de invidiat a comunităților evreiești de pe Valea Rinului au încurajat și ele aceste instigări și nu puține au fost situațiile unde, precum în cazul orașului Mainz, orășenii și țăranii din zonele limitrofe s-au alăturat pogroamelor inițiate de bandele de cruciați de ocazie, ucigând și jefuind evrei sau obligându-i să se convertească.

În ajunul celei de-a Doua Cruciade Biserica a fost mult mai pregătită ideologic pentru a preîntâmpina ura maselor. Pe lângă deja-obișnuitele amenințări cu excomunicarea, Bernard de Clairvaux a deschis și un front teologic creștin, opunându-se cu relativ succes propovăduitorilor urii și violențelor. Situația s-a repetat odată cu căderea Ierusalimului în 1187 și pornirea Cruciadei a Treia, când autoritățile ecleziastice și seculare, împreună cu Împăratul Barbarossa au impus un control mult mai pronunțat asupra populației, oferind în același timp cetățenilor evrei aflați în zone periculoase – precum Mainz, Speyer sau Worms – șansa să se adăpostească în castelele imperiale sau baroniale din zonă.

La aceste persecuții, distrugeri și crime, evreii au reacționat în general stoic, de cele mai multe ori preferând moartea, deseori prin sinucidere, în locul convertirii forțate. Revoltele și violențele au fost aspru condamnate de prelați însă generalizarea lor a împiedicat inițial punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de prevenție și pedepsire a criminalilor, mai ales la începutul Primei Cruciade, mulți criminali fiind imposibil de identificat și continuându-și mai departe drumul în urma armatelor baroniale. Frica indusă de răspândirea acestor violențe nu s-a rezumat la evrei, prelații care au condamnat violențele și au încercat să apere evreii au fost ei înșiși forțați să se retragă în zone fortificate iar baronii locali împreună cu autoritatea imperială au trebuit să impună pacea socială cu forța în urma trecerii armatelor cruciate. După Prima Cruciadă au urmat restaurări și repopulari ale comunităților distruse și, în ceea ce avea să devină o tradiție pentru următorul secol, autoritățile ecleziastice au acordat dispense evreilor care voiau să se dezică de convertirile forțate.

Ca urmare, în 1100 Valea Rinului avea din nou comunități evreiești stabile iar în 1103 acestea au intrat sub protecție imperială directă.

Fiecare început de cruciadă a avut și astfel de zvârcoliri, toate cu potențial criminal, fiecare obligând autoritățile să găsească modalități de a contracara exaltarea jafului și violenței. Desigur, protecția oferită de seniori și monarhi nu venea doar din pioșenia și bunele lor intenții ci servea și o necesitate practică: păstrarea păcii interne atât de necesară organizării de campanii militare și a veniturilor pe care comunitățile evreiești le generau pentru efortul expediționar sau dezvoltarea economică locală. Necesitatea păcii sociale și a guvernanței stabile stă la baza modului dur în care Richard I Plantagenet a înnăbușit revoltele anti-evreiești din Anglia, ce au avut loc la scurt timp după încoronarea sa, provocate de zvonuri potrivit cărora noul rege ar aproba – sau chiar ar fi ordonat – exterminarea evreilor. E posibil ca zvonurile să fi avut la bază animozitatea noului rege față de aceștia însă astfel de instigări apăreau regulat la moartea unui monarh sau a unui baron care își asumase protecția comunităților evreiești, atât în Anglia cât și în teritoriile baronilor franci. Pentru că violențele ce aminteau de epurările din ținutul Blois din 1171 riscau să se întețească și să se generalizeze și pentru că zvonurile grotești care circulau despre el riscau să-i afecteze planurile pentru campania din Țara Sfântă, Richard a ordonat prinderea și executarea tuturor celor care au ucis, jefuit sau distrus proprietăți evreiești, urmând și depășind exemplul împăratului Barbarossa care la rândul lui promisese în 1188 pedeapsa cu moartea pentru cei care pornesc revolte civile antisemite.

 

Despre evrei și statele cruciate

Odată ajunși în Țara Sfântă, cruciații au avut de înfruntat la asediul Ierusalimului apărarea Cartierului Evreiesc, prin care Godefroy însuși a trecut odată cu căderea zidurilor de apărare. Apoi a urmat măcelul care a rămas în infamie și a cărui descriere, în mare măsură rodul unei hiperbole, a întreținut imaginația și antipatia a generații întregi de autori, comentatori și chiar istorici. În ciuda poveștii demne de nenorocirile Vechiului Testament, cu străzile Ierusalimului unde „sângele era până la genunchi” – poveste care s-a rostogolit printre atâția autori dar care încet-încet începe să fie tratată și public cu scepticismul cu care tratăm de obicei afirmațiile spectaculoase în general – evreii, precum și musulmanii care trăiau în oraș nu au fost cu toții uciși.

Desigur, masacrul de la căderea Ierusalimului nu trebuie subestimat (de altfel este deplâns chiar de autori creștini ai epocii) și nici nu trebuie pierdut din vedere faptul că victimele au fost non-creștini, însă exagerarea caricaturală a dimensiunilor și efectelor acestuia nu servește vreunui demers al cunoașterii. În realitate, odată cu cedarea apărării, conform regulilor războiului cunoscute și acceptate ca atare atât de musulmani cât și de cruciați, populația orașului era în întregime la mila cuceritorului. În alte părți din nou-fondatul Regat al Ierusalimului și în statele cruciate vecine, comunitățile iudaice și-au continuat mai departe existența sub noua guvernare. Din documentele ce fac astăzi parte din colecția Cairo Geniza aflăm că în 1100 majoritatea evreilor din Ierusalim luați ostatici la căderea orașului fuseseră eliberați împreună cu manuscrisele și odoarele sinagogilor dezafectate după expulzarea comunității evreiești din oraș. Un alt grup de evrei din Ierusalim, împreună cu evrei din Ramla, îl regăsim după 1100 în Apulia lui Roger Borsa. De altfel, unul dintre rezultatele restabilirii unor legături politice și mai apoi economice între Europa și Levant a fost creșterea migrației iudaice înspre și dinspre Țara Sfântă. Cu această ocazie comunități iudaice europene care doreau să scape de persecuții, sau de perspectiva unor viitoare persecuții, aveau posibilitatea de a pleca spre Saint-Jean, Tyr sau Ierusalim (precum în cazul celor 300 de rabini din Anglia și teritoriile feudale france care au făcut aliyah împreună în 1211). Stabilirea unei guvernanțe europene și asigurarea rutelor maritime în estul Mediteranei au încurajat și călătorii evrei europeni ai secolelor 12-13, precum Beniamin de Tudela, să viziteze comunitățile iudaice bogate și destul de influente din Ashkelon, Caesarea, Nablus, Ramla sau Tiberias, a căror existență a continuat nestingherită de Prima Cruciadă sau de campaniile ulterioare.

Spre deosebire de Europa, în Țara Sfântă setea de sânge a gloatei n-a avut nici potența nici contextul pentru a se manifesta, rapida organizare feudală a teritoriului și autoritatea puternică a monarhului au blocat erupțiile de violență iar conflictele politice dintre baroni în interiorul noii elite latine nu s-au răsfrânt asupra comunităților evreiești. Mai mult decât atât, populația locală de orice religie a primit dreptul de a se refugia în castelele cruciate în perioadele de conflict, un lucru extrem de important într-un context în care conflictele dintre cruciați și musulmani erau mult mai violente și produceau efecte mult mai grave pentru comunitățile civile decât obișnuitele conflicte feudale dintre baronii din Europa.

 

Evrei despre cruciați

To’im – cu sensul de călăreț rătăcitor, individ pierdut – este apelativul pe care evreii europeni îl foloseau la adresa cruciaților, în mod ironic, pentru a contrasta și fonetic și semantic cuvântul peregrin cu care cruciații se identificau. Rătăcirea nu poate fi un pelerinaj, ea nu are un scop concret, ruina cruciatului în ochii evreului fiind incompatibilitatea totală între pretențiile și năzuințele acestor cavaleri și baroni și realitatea în care se află. În relatarea Mainz Anonymous, scrisă cândva după evenimentele tragice care au devastat comunitatea iudaică din Mainz în 1096, autorul evreu evită stereotipul persecutorului biblic „inventat” de Dumnezeu strict pentru a-și pedepsi Poporul Ales. Cruciații nu sunt doar niște călăi generici lipsiți de conștiință proprie și aspirații, niște mijloace prin care se manifestă pedeapsa lui Dumnezeu, precum fuseseră anticii dușmani ai neamului lui Israel, ci niște ființe aproape tragice în sine, incapabile să acționeze just pentru că și-au pierdut calea. Parafrazându-l pe Robert Chazan în God, Humanity, History: The Hebrew First Crusade Narratives: „Egiptenii, babilonienii și asirienii biblici erau niște asupritori vag definiți, care acționau din umbră ca agenți ai pedepsei divine; Faraon, Haman și perșii din poveștile profetului Daniel erau ființe umane ghidate de josnicie și vulgaritate; seleucizii și romanii antichității târzii erau niște conducători tiranici avizi de glorie și putere. Nicăieri în aceste reprezentări clasice ale dușmanilor lui Israel nu întâlnim însă un antagonist ghidat de credința – chiar rău înțeleasă și manifestată – într-un ideal mai presus de lumea fizică. […] Autorul evreu dorește să denigreze creștinismul referindu-se la obiectul adorației creștinului ca fiind „groapa blestemată a crucificatului” și la idealul cruciat ca manifestare a iadului pe pământ, însă spre deosebire de vechii dușmani, acest dușman creștin are idealuri și obiective proprii.”

Această perspectivă este puternic influențată de contactul direct atât cu baronii cât și cu sus-amintiții cruciați de ocazie și cu alegerea pe care aceștia din urmă au impus-o evreilor în pogromul din Mainz: convertirea sau moartea. Evreul medieval înțelege că prin convertire nu mai reprezintă un afront la adresa creștinului fanatic pentru că nu evreul în particular ci religia mozaică se face vinovată de deicid.

Din jaf mai înțelege însă ceva: faptul că în spatele idealurilor ce vin în general de la prelați și baroni, se află mulți alții care văd posibilitatea de a se căpătui și acționează în consecință, precum bandiții de drept comun.

Această combinație între pretențiile nobile și idealiste ale conducătorilor și instinctele primare și josnice ale celor care îi urmează îi sugerează anonimului din Mainz că atât idealul credinței cât și răul de care sunt capabili îi face pe cruciați un soi de „visători ai iadului.” Misiunea pe care și-o propun nu poate fi deci decât sortită eșecului, „pelerinajul” devenind doar o rătăcire fără noimă, deși puterea și largul sprijin popular de care se bucură par să-i sugereze că însuși Dumnezeul lui Israel le este mai degrabă favorabil lor decât propriului său Popor Ales. Apoi anonimul ne amintește imediat cum „și Senaherib mărșăluise la un moment dat plin de fală cu armata lui imensă, batalion după batalion, către Ierusalim.”

Unii cititori, printre care mă aflu și eu, ar vrea să vadă în aceste trimiteri biblice un apel la un fond cultural comun care leagă creștinismul de mozaism într-o perioadă care marchează deziluzii profunde în mentalul colectiv iudaic față de Europa, însă această speculație n-ar fi decât o mostră de wishful thinking a unui cititor modern.

 

Cruciați despre ignoranța și ipocrizia modernă

În primele paragrafe aminteam despre problemele care apar din raportarea actuală la Cruciade în cultura populară și lipsa de obiectivitate care se impune aproape din oficiu atunci când discuțiile alunecă în direcția acestui subiect. Perspectiva ideologizată asupra istoriei nu este nouă și nici specifică. În fond, deși este vorba despre evenimente petrecute cu multe sute de ani în urmă, multă lume consideră că efectele acestor episoade încă se fac simțite, mai ales într-o societate atât de polarizată și de tolerantă față de revizionism și revanșardism precum e cea actuală. Așa se explică faptul că, în numele menajării unor sensibilități, discuțiile se cer fie evitate complet fie conduse după o narativă care de cele mai multe ori trunchiază istoria și ne obligă să mințim, să omitem intenționat aspecte „controversate” și să operăm cu măsuri duble.

V-am scris despre persecuțiile și crimele la care populația evreiască a fost supusă din partea cruciaților pentru că este important ca aceste aspecte să fie cunoscute și puse în contextul lor atunci când ne gândim la Cruciade. Care este însă măsura reală a ceea ce au reprezentat aceste expediții: crimele, văzute deseori ca reprobabile chiar în epocă și condamnate, sau fondarea unor statalități europene în Levant după aproape 500 de ani de ocupație islamică?

V-am scris însă despre aceste persecuții și pentru a observa modul în care a reacționat la ele elita europeană a vremii. Pentru că mai degrabă decât furia gloatei, care e ubicuă și previzibilă indiferent de cultură sau epocă, reacțiile și instituțiile care s-au pus în mișcare pentru a placa revoltele antisemite sunt cele care stau și astăzi la baza protecției minorităților în societățile occidentale. Reacția lui Roger de Hoveden la crimele și violențele din Anglia lui 1189, de exemplu, pe care le punea pe seama superstiției rău-voitoare a populației majoritare, foarte ușor de manipulat prin zvonuri și instigări, e la fel de modernă precum reacția noastră la crimele și persecuțiile naziștilor instigate în paginile lui Der Stürmer. Dacă ura se transmite natural și este atât de ușor de adus la suprafață și de folosit ca factor catalizator al violenței populare, atunci civilizația europeană a găsit o modalitate de a transmite și antidotul: moralitatea individuală codificată în norme și legi bazate atât pe Decalog cât și pe tradiția greco-romană a dezbaterii în căutarea adevărului și în încercarea de a îmblânzi și civiliza ființa umană imperfectă.

Eludarea uneori intenționată, alteori din pură ignoranță și naivitate a contextului istoric și a realităților epocii, nu ne face nici mai toleranți nici mai inclusivi, ne văduvește însă de dreptul de a ne cunoaște istoria și de posibilitatea de a face pace cu trecutul. Iar aceste tare autoinduse pot oricând să se întoarcă împotriva noastră și a civilizației tolerante și pluraliste pe care ne-o dorim, instrumentalizate de interese totalitare. Astăzi aceste interese ne prezintă elita europeană medievală ca exponent al „colonialismului alb” și al „oprimării patriarhale,” asociind numele cavalerilor și evenimentele la care au luat parte doar urii și crimei, totul în numele unui ideal vag. Mâine aceleași figuri istorice pot fi glorificate de altă partidă ideologică tocmai pentru această asociere exclusivă, transformând aceiași cavaleri în simboluri venerabile ale „purității rasiale.” Ideologia nazistă ne oferă deja exemple de antecedente în acest sens.

Însă dincolo de aceste percepte practice și de riscurile la care ne expunem ca societăți civilizate atunci când preferăm mituri și narative facile în locul realității, un lucru la fel de important pentru civilizație în general și pentru spiritul a ceea ce suntem ca umanitate este adevărul pe care îl datorăm deopotrivă cruciaților cât și aliaților, adversarilor și victimelor acestora.

 

 

27-30 martie 2018. Marea Unire față cu uriașa nesimțire

E vineri și de marți începînd încerc să înțeleg. Cum poate președintele țării ăsteia, România, să fie atît de nesimțit?!? E vineri și încerc să pricep cum șeful statului român poate trata cu asemenea durere între fesieri o problemă care doare milioane de români, pe unii de zeci de ani nenorociți, în care am fost despărțiți de cizma bolșevică și cravașa, mă scuzați, nemțească.

Stai și te gîndești, cînd ”președintele meu”, al atîtor români, NU vine în parlamentul țării, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, că, Doamne ferește, o fi știind el ceva. Poate se opune UE și nu vrea să-i supere, dar UE NU are cum să spună ceva împotriva Reunirii, atîta vreme cît Germania Federală s-a unit cu Germania Democrată după căderea comunismului. Iar noi, acum, sîntem într-o situație identică. Deci, nu! Sau să se fi răzgîndit Mutti pe parcurs, ca nu cumva să-l supere pe Vova?

Și chiar dacă, să presupunem prin absurd, tu, președintele României, cu cine ții, cu ursul? Nu ai curajul să afirmi răspicat, prin prezență, adevărul istoric?

Statele Unite este imposibil să se opună, atîta vreme cît nimeni nu a atacat Rezoluția 148 a Senatului american prin care hotărăște că Guvernul SUA trebuie să susțină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citiți aici, este istorie. Și actul a devenit istoric, nu numai prin ceea ce prevede, ci și prin vechime, este de la începutul anilor 90.

Dar atunci nu s-a putut. Acum se poate.

Știu că există și la noi minți bolnave care spun că Moldova nu a fost niciodată a României, pînă în 1918. Nu, teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost furat provinciei Moldova istorică, în urma războiului turco-rus din 1812. Apoi, cînd s-a realizat Marea Unire in 1918, Moldova era întreagă. Sînt cărți de istorie pe care le poate consulta oricine.

Dar nu știam că este președintele lor și numai al lor.

La o zi după festivitatea din Parlament, Iohannis apare la volanul unei mașini, în vizită oficială la Salonul Internațional de Automobile București „SIAB 2018”. Proaspăt, zîmbitor, ca scos din cutie.

Deci nici bolnav nu a fost.

Întrebat la SIAB 2018 de ce a refuzat invitația la ședința solemnă a Parlamentului României, cu o zi înainte, a declarat într-un final: preferă acțiunea discursurilor bombastice și populist-electorale.

Nu mai spune! Ia uitați unde era omul de acțiune și noi nici nu bănuiam măcar.

S-a încercat o scuză lamentabilă și dat vina pe Dragnea și Tăriceanu, cum că nu ar fi fost invitat decît cu o oră înainte. Dacă ăsta este nivelul influencerilor de la noi, să nu facă legătura cu mesajul TRIMIS cu o seară înainte de Iohannis, așa și electoratul prost care se uită în gura lor. Tăriceanu și Dragnea au vini clare, dovedibile, bănuiesc, în justiție, au declarații controversate, fapte pe care le vedem zi de zi, nu mai este nevoie să le pui în cîrcă și ceva atît de ușor demontabil. De ce să-ți mai pui în cîrcă și o minciună în ceea ce-i privește, nu au destule nefăcute?!?

Poate nu i-a plăcut anturajul. Poate i s-a spus că-l strică, dacă mai are ce. Sau poate așa a înțeles el să se diferențieze de Băsescu, dacă fostul președinte vrea Unirea, el să șovăie.

Ce s-a mai petrecut zilele trecute îmi pare insignifiant față cu marea nesimțire a Marelui Absent.

Acum citesc protocolul declasificat SRI-DNA. Poate aflu și cum ne-am pricopsit cu ăsta.

PS: Se spune adesea, citește cu fiecare ocazie cu care nu convine ceva tineretului frumos și deștept, că nu sîntem educați. Așa că nu pot trece peste monumentul de ”educație” din fotografia de mai jos.

În Chișinău nu mai există nici o statuie, nici un bust al lui Stalin. Cel căruia i-a arătat degetul, în semn de mare bravură personală, Mălin Bot, fost jurnalist, actual agitator după cum se comportă, este Maxim Gorki.

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

 

 

24-26 martie 2018. Oamenii Unirii. Elena Alistar

Pe 27 martie, anul acesta, sărbătorim 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. A fost prima provincie românească care avea să întregească, împreună cu celelalte, patria mamă.

Au fost întrunite atunci condițiile pentru unire? Cine mai știe?! Dar mai contează?

Contează. Contează pentru cei care, sub un pretext sau altul, se opun unirii. Contează pentru cei care, din diferite motive, sînt sceptici privind unirea.

La sfîrșitul a patru ani crînceni, în care războiul sfîșiase Europa, și la începutul altora care aveau să sfîșie întreaga țesătură socială mondială, revoluția rusă, din cenușa vremurilor avea să răsară dorința de unire a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Au fost atunci oameni cu simțul istoriei și cu simțul datoriei față de țară și popor. Au fost atunci oameni care nu puteau fi opriți din misiunea ce și-o aleseseră singuri. Au fost atunci, din fericire, Oamenii Unirii.

Printre ei, Elena Alistar. Singura femeie deputat în Sfatul Țării.

Pedagog, medic, fruntaş al mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, Elena Alistar s-a născut în județul Ismail, comuna Babele, Bugeac, din sudul Basarabiei, în familia unui preot. Căsătorită tot cu un preot, Dumitru Alistar, întîlnit la Chișinău, pe vremea cînd urma Școala Eparhială, pleacă la Iași, după moartea subită a soțului, pentru a studia medicina.

La Iași, Elena Ariton avea să-l întîlnească pe Constantin Stere, care o încurajează să se implice în acțiuni civice. Elena descoperă, cu această ocazie, un interes crescut față de publicistică. Și scrie, pledînd în articolele sale pentru reîntregirea României cu Basarabia. Și este arestată, 45 de zile, pentru ”activitate naționalistă”. Și este mobilizată în armată. De unde revine, ca medic la Spitalul de Psihiatrie din Costiujeni.

Elena Ariton avea să se dedice mai apoi, plenar, activităților pe tărîm național. În iunie 1917, înfiinţează Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, care avea drept scop antrenarea femeilor în mișcarea unionistă. Este președinte al Partidului Poporului, înființat de Mareșalul Averescu, originar, ca și ea, din comuna Babele, Ismail, Bugeac. Iar la 21 noiembrie 1917, devine membru al Sfatului Ţării pe listele Blocului Moldovenesc, fiind singura femeie care ocupă o asemenea demnitate.

A scris sau a contribuit la apariția mai multor cărți: ”Mișcarea națională în Basarabia”, apărută la Chișinău, în 1930, ”Fizionomia socială și politică a Sfatului Țării” și ”Amintiri din 1917-1918”. A fost numită, la 1 Decembrie 1918, directoare a Școlii Eparhiale din Chișinău. A promovat, din această calitate, disciplina, cunoştinţele, activismul naţional, omenia și tradiţiile vestimentare ale românilor, ea însăși, din fotografiile rămase, putîndu-se observa că promova cu eleganță costumul tradițional românesc.

Va rămîne directoarea Școlii Eparhiale din Chișinău pînă la pensionare, în anul 1939. Poate și din acest motiv: într-un articol din Revista Basarabia, apărut în 1990, găsim mărturisirea surorilor Cleopatra și Ludmila Vnorovschi, absolvente ale Școlii Eparhiale conduse de Elena Ariton:

…O simţeam pe doamna Alistar în toate, nu numai la festivităţi, nu numai la lecţii, ci, după cum am mai spus, în fiecare moment al vieţii noastre la şcoală. Toate ni se explicau, ni se aduceau la cunoştinţa noastră chiar şi cele mai neînsemnate dispoziţii. De aceea nu erau niciodată zvonuri şi vorbe neîndreptăţite. Un caz. Trecuserăm printr-o iarnă foarte grea şi o primăvară friguroasă. Ne aflam prin post, dar nouă ni se dădea mâncare de frupt. Doamna directoare a intrat în sufragerie şi a spus să nu ni se dea mâncare de post, pentru că e prea frig şi, ca să nu slăbim prea tare, trebuie să primim mâncare cu caloriile necesare. De unde se vede că nu era o bigotă, ci întotdeauna raţională şi bună la inimă.
Bunătatea ei o vedeam concretă zi la zi. Ştiam, de asemenea, că doamna Elena Alistar a educat la ea acasă copii orfani, unii din ei înfiaţi.
Mai tîrziu am aflat că erau nişte fetiţe, care nu învăţau la noi la şcoală, fiind însă ajutate de domnia ei prin intermediul societăţii „Crucea Roşie”, a cărei preşedinte era.
După raptul istoric care avea să rupă din nou Basarabia de România, pactul Ribbentrop – Molotov, consfințit de criminalii secolului trecut, Hitler și Stalin, Elena Ariton se refugiază în România, la Iași. După o perioadă, este arestată de noua putere comunistă și apoi trimisă la Pucioasa. Moare în suferința produsă de evenimente, în 1955. Alături i se află numai trei oameni: cel de al doilea soț, preotul Balaur, sora ei și o prietenă. Un liceu și o stradă din Chișinău îi poartă aztăzi numele.
 
Români, dacă vă disprețuiți contemporanii, luați măcar aminte la vorbele înaintașilor:

În articolul ”Către moldovenii din Basarabia”,  publicat la 10 februarie 1918, Elena Ariton scria: 

„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare, pornită din adâncul inimii mele, ce bate în folosul neamului. Cu venirea Armatei Române aici, s-au creat pentru cei ce doresc a lucra în folosul neamului, împrejurări foarte priincioase. Până acum ne împiedicau mulţi, îndeosebi duşmanii neamului nostru, acum însă avem putinţa de a lucra făţiş, deschis şi prin urmare cât de mult. Să lucrăm deci, să ştiţi, că acum sunt şi mai multe de făcut decât înainte. Acum să ne unim toţi cei cu dragoste către neam, să lucrăm cât mai energic ca să putem da acum, având puterea în mâini, roade cât mai bogate şi mai frumoase. Să ne ferim însă, dragii mei, de greşeala de a judeca oamenii după culoarea lor politică şi de a-i urmări pe chestii personale. Acest păcat e mai greu decât chiar nepăsarea faţă de neam, pe care o au mulţi dintre noi”.

Sînt vorbele ei, nu ale mele, care, iată, ne fac cunoscut și un pattern comportamental mai vechi decît credeam. 🙂

Așadar: Deșteaptă-te, române!

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi!

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

20-23 martie 2018. Măscăricii planetari și rușii

Poliția franceză l-a reținut pe Sarkozy. Finanțare ilegală a campaniei electorale.
Iar ne-au luat-o francezii înainte. Al nostru nici n-a ajuns măcar în funcție.

Lui Sarkozy i-au dat drumul după 36 de ore. Prilej să constatăm că mai există corupție și în alte țări europene, în democrații consolidate? Că nu sîntem singura țară UE care nu și-a ”rezolvat corupția definitiv”? Ei aș! Numai noi, ori, în cel mai bun caz, numai la noi este o problemă atît de mare. Chit că habar nu avem cît de mare este a altora.

Bătălie planetară pentru titlul de ”Imbecilul total”. Concurenți: Trudeau al canadienilor și Juncker al europenilor.

”Canada INTERZICE cuvintele ”Mamă” și ”Tată”, ”Doamnă” și ”Domnule”. Canada, lumea liberă și dezvoltată, lumea la care visau românii înainte de revoluție și mai visează și astăzi, Canada, paradisul anticorupt, bănuiesc, ei bine, Canada împlinește liber și democratic visul comuniștilor, de a elimina infamele cuvinte ”doamnă” și ”domnule”, ba mai mult decît atît, ce nici nu au visat comuniștii de la noi, ăi mai răi, și ”mamă” și ”tată”.

Sigur, se știa că pentru a impune comunismul trebuie un regim aspru, restrictiv, dictatorial, nu unul democratic. Cum atunci să fie posibil așa ceva în Canada? Iaca este. Cînd o parte mare din electorat scapă boii din bătătură, îi găsește apoi în funcții înalte. Îi și se aranjează, cum ar veni.

Asta înseamnă ca o majoritate să fie tolerantă. Tolerant fiind, în noua accepțiune, înseamnă să cedezi în fața minorității. Dacă minoritatea mai este și agresivă, iar prostia majorității mare, lucrurile se rezolvă imediat. Adio mamă, adio tată, trăiască scump părinte, indiferent ce sex ar avea sau cum s-ar fi simțit de dimineață, la trezire: bărbat sau femeie.

Aici duce declinul moral și intelectual permanent al occidentului. Asta se impune să însemne a fi sensibil astăzi, să renunți de bună voie la tradiție, obiceiuri și, în ultimă instanță, la tine însuți.

Revenim acasă, pe continent, unde lucrurile stau la fel de prost. Stau Juncker.

Ce poți să mai zici în fața unei asemenea catastrofe morale și intelectuale?! Există diplomație europeană? Există școală pentru diplomația europeană a politrucilor ăstora?! Îi învață cineva ce și în ce conjuncturi să spună? Trebuia atîta căciulire în fața unui dictator care și-a eliminat la propriu contracadidații cu șanse, candidînd singur practic? Se putea măcar ca Iohannis, uite că am ajuns să-l dau exemplu pozitiv în comparație cu stupiditatea sau trădarea de la Bruxelles:

Pe această cale, țin să vă asigur că rămân încrezător cu privire la beneficiile dezvoltării relațiilor dintre statele noastre pe baze pragmatice și predictibile, prin dialog constructiv și în conformitate cu principiile și normele de drept internațional.” – stiripesurse.ro

Problema noastră este: acestor oameni de la Bruxelles le cerem ajutorul în lupta anticorupție? Ce putem aștepta de la ei, ce putem spera? Cît de loiali principiilor europene fondatoare sînt acești oameni care vorbesc despre parteneriat cu Rusia și cooperare pan-europeană? Cît de verticali și intransigenți ne așteptăm să fie?! Cît de corecți și cît de principiali sînt ei?!

Paul Dragoș Aligică, Facebook:

Ohh Padure Tanara, unde sunt disperatii de acum cateva luni ca Administratia Trump vinde Romania Rusiei si aia si ailalta?!

Unde va e vigilenta, indignarea, alerta, panica, semnalul de alarma, mema prompta si atitudinea ferma si principiala in apararea Romaniei, Europei, Civilizatiei Nord Atlantice si a Universului in general samd samd.?

Asta nu va ingrijoreaza? Asta cu Juncker si Putin. Asta – care vizeaza si vine direct de la varful varfului unui sistem politic in care aveti drept de vot nemijlocit si in care sunteti reprezentati in mod direct in structurile de decizie politica si constitutive, NU va trezeste nici cea mai mica reactie?!!!

Nu produce nici macar 5% din urletele, ruperile in figuri, ochii peste cap si isteriile cu care ne-ati sufocat, agresat si persecutat luni si luni de zile?

Scuzati-mi retorica excesiva dar cred ca totusi este justificata dat fiind patternul total neproductiv, neprofesional si ultimamente anti interes national cu care ati distrus si ultima bruma de credibilitate in comunitatea publicistica si a analistilor de limba romana, cocotandu-va pe valurile propagandei de la Centrala si identificandu-va cu ele pana la anularea oricarei urme de discernamant, respect de sine si demnitate profesionala.

E prea mult sa va cerem sa ne spuneti cum aveti de gand sa reactionati la asta de mai jos? (vezi mai sus, n.m, FN)

Dar să vedem ce declarații a făcut corecta și infailibila Germanie în context. În contextul, și mai precis, al încercării de ucidere a fostului agent rus Skripkal și a fiicei sale, în Marea Britanie, prin otrăvire cu Novichok, un agent neurotoxic de uz militar demonstrat a fi fabricat numai în Rusia.

Heiko Maas, Ministrul de Externe german:

„We assume that Russia will remain a difficult partner,” he said. „Russia is … needed when it comes to solving major international conflicts. That is why we want to stay in dialogue, but we expect constructive contributions from Russia”

He said Germany and other EU states would make clear they were „firmly on the side of Great Britain”.

He added that „dialogue” with Russia ought to continue, however.

Ei, vedeți ce înseamnă diplomația? Așa se face. Rusia este un partener, dar unul ”dificil”. Doar nu era să spună, Doamne ferește, criminal. Dar este necesar pentru rezolvarea conflictelor internaționale maajore? Sigur că este! Atunci cînd nu este chiar ea, Rusia, cauza lor. Sau chiar și atunci. Dar ce mai este un conflict internațional major astăzi, cînd am văzut cu toții cum NU s-a rezolvat problema anexării Crimeei?! Sau cum s-a rezolvat în favoarea rușilor.

Ce ne rămîne nouă, românilor, de făcut? In NATO we trust, in Intermarium we believe, so help us God. Atît.

A murit Andrei Gheorghe. Cunoscutul om de radio și televiziune avea 56 de ani și prea mulți dușmani, la ce s-a scris despre el. Unii au uitat că atunci cînd cineva moare, ce spun nu este despre ei, ci despre cel dispărut. Și că e inutil să mai reproșezi ceva mortului, vei rămîne tu în conștiința publică drept un nemernic care s-ar răfui și Dincolo.

Mi-l amintesc pe Gheorghe reacționînd exemplar, deși speriat, atunci cînd, la el în emisiune fiind invitat, Emil Boc a căzut de la înălțime. Îmi amintesc că, pentru mine, PRO FM era sinonim cu Andrei Gheorghe. Și îmi mai amintesc reacția excepțională avută la adresa lui Mândruță, după lamentarea aceea publică referitoare la iertarea pe care o cerea Lucian de la nevastă. Era nevoie de un bărbat să dea două palme unei cîrpe.

Am avut permanent impresia că ar duce lucrurile la extrem. Că-și testează limitele. Că e o inteligență ieșită din comun, captivă, de cele mai multe ori irosită în lumea asta, a noastră, de pe aici.

Ne-am intersectat o dată sau de două ori, m-a uimit politețea, buna cuviință cu care susținea opusul spuselor mele. Deși părea să știe că nu are dreptate, dădea de înțeles că ar prefera să cedez. Mă și găsise! 

Gheorghe a fost, după mine, motociclistul acela dur care ascunde cea mai frumoasă sensibilitate. Sensibilitatea omului inteligent.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Cred că a fost un om bun.

PS: Se pare că suferea de inimă, avusese și un infarct. Îmi imaginez că rîde copios cînd vede cum îl și găsiseră unii mort de supradoză!

Am spus destul. Și am adunat cele mai importante scrieri ale celui cu care mă bucur că am fost contemporană: Andrei Gheorghe.

”Sunt obosit. Am fost „generația de sacrificiu” si am crezut ca după un drum lung si greu o sa ajungem intr’o poiana cu soare si flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri si intr’o zi sătui de foame si mizerie ne’am revoltat, ne’am ucis conducătorii si am crezut ca după un alt drum lung si greu o sa ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e salcie, terenul mlăștinos si cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață in calești scumpe, copiii lor ni se urca in cap și dansează țonțoroiul iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frății fug scirbiti si’si caută fericirea in alte zări. Speranta a leșinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall iar eu imi număr firfireii și ma gândesc daca’mi ajung de o funie mai sănătoasă. In fata nu văd nimic decit bezna și întuneric, in jurul nostru doar mizerie și dezmăț și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscata si’n gura gust de cenușă. Va blestem conducători ai României si’n pușcărie dacă v’as bagă pe toți, cu nimenea nu as greși. Va blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, infumurarile și prostia voastră agresiva. Va blestem sa muriți stind la coada, sa trăiți din salariu și sa va petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuita, intr’un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți in sufragerie și cu părinții in întreținere pe veci. Sint obosit și drumul nu se mai zărește.”

“Un vînt de nebunie îmi șuieră prin cap. Oameni aparent normali decolează brusc și se transformă în nebuni cu spume la gură sau strigoi cu ochii sticlind a revelație divină. Un tânăr de 28 de ani își declară admirația pentru Adrian Nastase, moartea lui Iulian Vlad declanșează bocitoare care ne vorbesc de caracterul sau “solar”, un condamnat dă lecții la televizor ministrului justiției, educația este condusă de un domn cu educație precară, hoțul se stropșește la jurnalist întrebind despre proveniența banilor cu care acesta și-a făcut o casă, Palade bate oameni în live și lumea-l înțelege, popi cutremurați de dreapta credință împraștie blesteme și tot așa și tot așa. Surpriza-ți sare-n poala ca un iepure satanic, impostori cu acces la internet se declară ofuscați cînd sînt prinși cu rața-n gură, târfe povestesc despre monogamie, bețivii luptă împotriva alcoolismului și orbii ne predau arta fotografiei. Nu înțeleg. Postarea este declanșată de o îmbrinceală filologică avută cu domnul Eftimie de la Times New Roman care după ce a postat o nazdrăvanie (limba română s-ar exprima mai bine in grafia chirilică) și a fost corectat, insistă 2 zile în susținerea poziției. Păi poziția este de nesusținut și cel mai bun lucru este să spui, ok, am greșit. Nu și domnul Eftimie care insistă pe un drum sinucigaș cu seninătatea unui kamikaze. Cum poate un tînar să nege realitatea într-un asemenea hal? Inteligent, umorist, glumeț cu scoala terminată? Cum poate să se comporte ca un Vozganaian, un Sova sau un Capsali? Un tupeu olimpian e scuza? Sau adaptarea la piața și la viața, descoperirea ideii că dacă așa merge, păi așa faci și tu? O cangrenare a spațiului public în care învingătorii sînt obraznici, habarniști dar tari în clonț și mușcătura? O lume invadată de imbecili cu titluri, de miniștri semidocți, de primarițe iuți în verb, de ziaristi sordizi și de afaceriști etatisti? O lume nouă, bravă și minunată ne-am construit noi toți și alta nu mai e. Cui nu îi convine, e liber să plece, aici sîntem noi și al nostru e totul! Și știți ceva, ei au dreptate.”

”Sunt un sceptic, sunt aici de atâta amar de vreme, nu m-ai prins niciodată contrazicându-mă. Zic multe despre mine, dar niciodată altele. Sunt acelaşi. Nu suport proştii, reacţionez repede, mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru, să-mi dea înţelepciune. Ăsta sunt. Şi dacă îţi sunt prieten, nu sunt dur, arogant, din contră sunt calin şi pupăcios” – cancan.ro 

(Foto: parlonspolitique.net)

 

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

 

 

 
 
 

 

 

 

Atentate politice europene. 17-19 martie 2018

Intervenția mea săptămînală în cadrul emisiunii Ora diasporei. Puteți să mă ascultați, mai sus, ultimele 10 minute, ori să citiți textul, mai jos.

Împușcat în propriul apartament, alături de prietena sa, ambii de numai 27 de ani, jurnalistul slovac Jan Kuciak este pe cale să redeschidă în Europa vechea și, se pare, niciodată pe deplin vindecata rană a atentatelor politice.

Corupția ieșită la iveală din scrierile lui Kuciak, publicate post-mortem, corupție avînd legătură cu Mafia, cu organizația mafiotă ‘Ndragheta, ne fac să uităm, cel puțin pentru moment, pericolul terorist aflat la tot pasul, printre noi.

După demisia ministrului Culturii și a celui de Interne, demisia prim-ministrului Fico ar fi putut pune capăt, cel puțin pentru o vreme, crizei politice în care se afundă Slovacia.

Numai că izbucnirea manifestațiilor populare de revoltă, în toate orașele mari ale țării, fac puțin probabilă această soluție, acum. Se cer cu din ce în ce mai multă putere alegeri anticipate care, în speranța generală, ar curăța scena politică de actorii bănuiți a avea legături cu gruparea mafiotă presupusă executantă a dublului asasinat.

Alegerile anticipate, chiar și aducînd actuala opoziție creștin-democrată la putere, nu vor putea stăvili însă valul de corupție ce însoțește orice partid socialist, chiar și aflat în opoziție. Val de corupție ce poate fi distins în toate țările, din China și pînă în SUA, trecînd prin ”liberala”, cu ghilimelele de rigoare, Europa.

Pentru că liberalismul nu mai are astăzi aproape nimic din ce citim în cărțile de politologie. Liberalismul modern este socialism deghizat, pentru a fi mai frecventabil socio-politic și nimic mai mult. Și ca orice socialism, de la apariție și pînă astăzi, iată,  este însoțit de nelegiuiri și crimă, fundamentele pe care a fost creat. Nu poți aștepta de la un sistem politic altceva, oricîte îmbunătățiri ar suferi, decît întoarcerea, periodică și conjuncturală, la origini. A crede în transformări miraculoase este la fel de naiv cu a crede deplin și fără nici un semn de întrebare în teoria evoluționistă.

Întoarcerea către credință și competitivitate se dovedește a fi singurul pattern civilizațional. Întoarcerea la adevăr și la sacralitatea ființei omenești este singura cale de însănătoșire a unei civilizații ajunsă într-o stare de dezvoltare socio-economică atît de avansată încît crede că își permite să-și piardă nu numai mințile, dar și umanitatea. Și le pierde exact atunci cînd susține că le apreciază cel mai mult.

Dar nu numai cancelaria de la Bratislava este zguduită de o crimă, ci și cele ale Rusiei și Marii Britanii, de ceea ce am putea numi un nou caz Litvinenko. Alexander Litvinenko, fost agent FSB, cel care a numit Rusia Mafia state, în legătură cu moartea oligarhului rus Boris Berezovsky este, la rîndul lui, ucis la Londra, unde se refugiase împreună cu familia. Asta se întîmpla în 2006.

Ce s-a întîmplat acum? Un rus, fost agent dublu, arestat în Rusia și apoi, în 2010, eliberat în cadrul unui schimb de spioni cu occidentul, este otrăvit în mod misterios, scrie presa britanică, la Salibury, orașul în care se stabilise în Marea Britanie la sosirea în insulă.

Serghei Skripal, cel care spionase în favoarea Marii Britanii, și care fusese arestat în 2004, ulterior eliberat în 2010, ducea o viață retrasă pînă acum, cînd a fost găsit aproape inconștient alături de fiica sa de 33 de ani, venită din Rusia să-l viziteze, pe o bancă în mall. În ultimii doi ani, soția și fiul lui Skripal muriseră în condiții suspecte.

Cei doi, tată și fiică, sînt internați în stare de inconștiență, în timp ce doi ofițeri care investigau cazul la fața locului au ajuns și ei la spital, după ce au intrat în contact cu substanța pe atunci necunoscută, identificată ulterior de Scotland  Yard ca fiind un agent neurotoxic iritant, pentru uz militar, Novichok.

Ca și la Bratislava, tensiunea crește exponențial la Londra și Moscova. În timp ce Ministrul britanic de externe, Boris Johnson, declară:

Problema noastră este cu Kremlinul lui Vladimir Putin şi cu decizia sa. Noi considerăm că există o probabilitate covârşitoare să fi fost decizia sa de a direcţiona folosirea unui agent neurotoxic pe străzile din Regatul Unit, pe străzile din Europa, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial.

Kremlinul consideră șocante și de neiertat declarațiile Londrei, considerate un atac la adresa președintelui Putin, aflat cu cîteva zile înaintea unui nou scrutin electoral.

În contextul crizei, Marea Britanie expulzează 23 de diplomați ruși, care vor părăsi teritoriul britanic pe 20 martie, în timp ce Kremlinul continuă să nege în continuare orice amestec în problema respectivă.

Ce au în comun aceste crime și tentative de crimă, această corupție, aceste aceleași practici dintotdeauna ale părții întunecate a societății de pretutindeni? O lipsă cruntă de respect față de ființa umană, fie prieten, fie dușman. Și un potențial exploziv al desfășurării evenimentelor, cu consecințe greu, dacă nu cumva imposibil de anticipat.

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi.

(Photo: Michal Lukáč)

Religia anticorupției și prioritățile cu susul în jos. 13-16 martie 2018.

El, Lucian, zice așa:

Cumva obicei de-acum pe Freedom Alternative, o dată la câteva luni punem țara la cale cu Florina Neghină.
Am vorbit despre cenzura de pe Faceberg, istericalele dinăuntrul dar și din afara congresului PSD precum și despre stângăciile (la propriu și la figurat) ale PNL. Și-apoi vorbirăm despre Donald Trump și despre cum trebuiesc tratați comuniștii.

Conversația e complet nestructurată – ca orice discuție între prieteni.
Din păcate taman atunci se găsiră administratorii crâșmei să facă lucrări de extindere/renovare – astfel că porțiuni din a doua jumătate a conversației sunt presărate cu muzică de flex, ciocan clasic, ciocan rotopercutor și bormașină. Noroc că n-a intrat încă în vigoare legea anti-zgomot a USR-ului…

Eu am zis, printre altele, despre cenzura Facebook și vocația de delatori a raportorilor, legea linguriței căzute pe jos, adică legea zgomotului sau ce caută statul în casele noastre, congresul de logodnă PSD și căderea stîngii, cu oameni din ce în ce mai slabi și mai proști, incredibila încremenire a societății românești anticorupte în fața asasinatelor politice din Slovacia, consiliul PNL și frica de a nu-l susține PSD pe Iohannis pentru al doilea mandat, jocul la două capete al președintelui, cum va declara Coreea de Nord că a ras SUA de pe fața pămîntului, așa că nu mai are de ce să dezvolte arme nucleare, de ce să fii disident pe vremea lui Ceaușescu, ca să Slujești acum pe altcineva? Și statul minimal.

Următoarea înregistrare va avea loc în luna iulie, pînă atunci, vizionare plăcută. 🙂

 

Ziua femeii, o sărbătoare comunistă. 9-12 martie 2018

Au trecut și cei 40 de mucenici din  Sevastia, imediat după 8 martie, a trecut și ziua comemorării victimelor din închisorile comuniste, tot pe 9 martie, acum putem vorbi liniștiți despre ziua femeii și ce caută ea în calendar, la această dată, 8 martie.

V-ați întrebat vreodată de ce, după căderea comunismului în Europa de Est, această sărbătoare este menținută? Dacă da, v-ați gîndit probabil că este internațională, sărbătorită și în cele mai capitaliste state ale lumii, așa că nu comportă nimic disonant. Și totuși, cînd au fost de acord capitaliștii și comuniștii să sărbătorească împreună ceva?!?

Dintru început, fiind o sărbătoare comunistă, a statornicit o minciună. Și anume că greva din 1908, din New York, care se dorea celebrată, ar fi avut loc pe 8 martie, nu pe 28 februarie, cum se întîmplase. Un fals istoric. Sărbătoarea din 1909 are – cum altfel?! – un larg ecou internațional, așa încît doi ani mai tîrziu de la eveniment, ajunge la Internaționala Socialistă. Care statuează o zi a femeilor, fără să precizeze și data exactă a sărbătoririi.

În Europa este preluată de Austria, Germania, Danemarca și, surpriză, Elveția. Și sărbătorită pe 19 martie, Dumnezeu știe de ce.

Doi ani mai tîrziu, intră în scenă  Rusia. Unde femeile sărbătoresc ziua femeii pe 23 februarie, stil vechi. Ca să vedeți coincidență, asta înseamnă fix 8 martie pe stil nou.

În anul 1917, tot pe 8 martie, începe revolta de la Sankt Petersburg, care avea să fie precursoarea marii revoluții din octombrie. Mai precis, femeile de la uzina Putilov intră în grevă, cerînd ieșirea Rusiei dn primul război mondial, renunțarea la raționalizarea alimentelor și abolirea dinastiei țariste. Greva a fost reprimată, dar aceste proteste vor duce la revoluția din februarie din Rusia. Efectele grevei vor duce la înlăturarea țarului de la putere, și la puciul bolșevic din octombrie, cunoscut ca Marea Revoluție din Octombrie.

În memoria evenimentelor care au precedat-o, din 1921 devine sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică. O sărbătoare bolșevică, așadar.

Cum după cel de al doilea război mondial, puterea sovietelor s-a impus în toată Europa centrală și de Est, sărbătoarea a fost și ea adoptată în această largă zonă europeană.

Dar cum a ajuns să fie sărbătorită peste tot în ceea ce numim lume civilizată o sărbătoare reprezentativă exclusiv pentru bolșevici?

Prin ONU. ONU este organizația aceea moștenitoarea Ligii Națiunilor, la care, în 1960, Hrușciov bătuse cu bocancul în pupitru. La propriu, nu în sens figurat. ONU este organizația aceea cea mai sensibilă la mișcările stîngiste de la sfîrșitul anilor 60, din lumea civilizată, mișcări care aveau să aducă comunismul pe agenda nu numai a mișcărilor de stradă de pretutindeni, ci și pe aceea a unei organizații precum ONU.

ONU, așadar, adoptă o rezoluție a Adunării Generale prin care, începînd cu anul 1977, 8 martie este declarată ziua internațională a femeii, tot ONU încurajînd statele lumii să adopte sărbătoarea ca națională.

Așadar, tot mapamondul să sărbătorească revoluția bolșevică sovietică.

ONU, tot ONU, este cea care neagă SUA dreptul de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a statului Israel, și de a-și muta ambasada acolo. ONU este organizația care cooptează Arabia Saudită ca membru al Comisiei pentru drepturile femeii, pentru că se știe, statele arabe sînt raiul pe pămînt pentru femei. Rai, desigur, pentru că merg mai repede și mai fără vină la Domnul, din considerente ce nu țin, în nici un caz, de drepturi.

În țările est și central europene, după căderea regimurilor comuniste, se spune că a fost uitată semnificația inițială a zilei de 8 martie, rămînînd din ea numai aspectul comercial. Și socialism soft, zic eu.

Tot eu vă invit, aveți la dispoziție un an, să vă gîndiți pînă la următorul 8 martie, dacă mai sărbătorim sau nu acest succes, cu ghilimelele de rigoare, al ceea ce avea să devină cel mai brutal și mai criminal regim al tuturor timpurilor: comunismul.

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi.

PS: Am început colaborarea cu Ora diasporei, o emisiune radio din Canada, realizată de Adrian Ardelean și destinată românilor de pretutindeni. Săptămînal, voi avea o intervenție precum cea de mai sus. Ulterior difuzării emisiunii, vor apărea și aici, pe blog, atît înregistrarea audio, cît  și textul.

 

 

5-8 martie 2018. De la Praga la Chișinău.

Demonstrația de mai sus a avut loc la Praga. Zdenek Ondracek, un milițian pe stil vechi, care a reprimat demonstrații pașnice în epoca comunistă (cacofonie voluntară), este numit în funcția de șef al comisiei parlamentare de control al poliției. Lupul paznic la stînă.

„Nu regret că am lucrat pentru SNB (poliţia comunistă). Nu aş schimba nimic din viaţa mea profesională”, a afirmat înainte de vot Zdenek Ondracek, care în trecut a recunoscut că a lovit în 1989 cu un baston o tânără protestatară. „Noi am servit patria”

Și tocmai pentru că a servi patria comunistă înseamnă a pune tunuri cu apă, cîini și bastoane pe protestatarii care voiau libertate, trebuie să dispară acum din viața politică a Cehiei, nu numai din fruntea unei comisii.

Ca de obicei, peste tot în lume, numai conservatorii pun punctul pe i:

„Regimul comunist a fost criminal şi ilegitim. Tocmai acestui regim i-a servit Zdenek Ondracek”, a declarat, în cadrul unei dezbateri, deputata Miroslava Nemcova, membră a partidului de dreapta ODS.

La fel ca în Polonia, unde guvernul de dreapta dorește micșorarea pensiilor foștilor securiști:

‘La un sfert de secol de la sfârşitul regimului comunist în Polonia, funcţionarii care făceau parte din acest sistem criminal încă mai beneficiază de pensii mari, care adesea sunt mult mai consistente decât pensiile de la stat pe care le primesc persoanele care au suferit represiuni în acea perioadă.

Numai la noi Sistemul nu dispare, Sistemul se tranformă. Ceea ce se întîmplă zilele acestea în jutiție reprezintă marea cădere a unui sistem (da, tot sistem), represiv. Vorbele lui Daniel Horodniceanu, de ieri, confirmă:

Fiecare om, asa cum am spus, poate avea la un moment dat un dosar penal oriunde. Oricine in tara asta poate face un denunt impotriva oricui cu conditia ca, daca lucrurile nu sunt adevarate, sa poata sa raspunda pentru ceea ce a făcut.

Noi știam, din teorie, cel puțin, că numai cine a greșit poate avea dosar penal. Și că nu orice denunț se poate tranforma într-un dosar penal. Se pare că exact asta nu se întîmplă și asta ar trebui să preocupe cel mai mult populația cinstită a acestei țări, nu susținerea necondiționată a unei persoane care devine, pe zi ce trece și în condițiile disperării cu care unii se țin de ea, tot mai nesemnificativă.

Justiția cade atunci cînd nu mai face dreptate, ci cînd devine teritoriul de bătălie a două sau mai multe găști.

Să luăm aminte la aceste vorbe:

„La bilanţul Inspecţiei Judiciare de ieri am remarcat o concluzie, din păcate, destul de nefericită, aceeaşi ca şi anul precendent, tot la Inspecţia Judiciară, şi anume aceea că deşi numărul acţiunilor disciplinare a scăzut, a crescut numărul abaterilor săvârşite cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă. Comportamentul nostru este cel de natură a contribui la ridicarea încrederii în actul de justiţieCristina Tarcea, președinte ÎCCJ

Criza imunoglobulinei din România nu ne face să mergem la cauzele ei, apoi la îndreptare, ci la ”Dăncilă imunoglobină”, identică cu ”Voiculescu imunoglobină”.

Dar nimeni nu a mers la cauza acestei lipse, și aceea este lipsa capacității de procesare a plasmei (materia primă necesară imunoglobulinei și altor derivate sanguine) în România și, mult mai rău, la faptul că la noi plasma se aruncă. Nu există și nu a existat voința politică necesară construcției de fabrici de fracționare a plasmei, noi aruncăm, pentru că am și interzis exportul, dar ținem coada pe sus că medicamentele din afară sînt sccumpe, medicamente făcute de ei, din materiile lor prime. Problema plasmei românești este o uriașă nesimțire de care au dat și dau dovadă toate guvernele postdecembriste ale României, ajungîndu-se astăzi la activarea mecanismului de urgență, adică, pe românește, la cerșit imunoglobulină.

Firea a fost la Chișinău. ”Vin la dumneavoastră ca o soră” i-a spus primăriței interimare a orașului, îmbrăcată la fel, cu ie, bundiță și mărțișor, ca să nu existe confuzii de natură genetică.

Cum sper că nu vă așteptați ca PSD să nu profite, ca orice partid comunist, de o asemenea oportunitate politică, mai sper și ca această îndrăgosteală bruscă să nu demoralizeze electoratul favorabil Reunirii cu Republica Moldova. Pe moldoveni sigur nu-i afectează, ei știu mai bine decît noi ce vor. Și vor UNIREA.

Iar noi, altă dată, să avem înțelepciunea să punem presiune pe partidele politice, astfel încît să nu mai cîștige ei.

 

 

Fake news or not?

Pentru cei interesati, mai jos, in link, rezultatele unei investigatii jurnalistice privitoare la originea chestiei cu Fake News. Pentru ca meme si action itemi atat de puternici si formidabili, ca asta cu Fake News, care sa duca la cenzura, implicatii financiare si politice de asa magnitiudine, NU apar asa, din senin, ca Afrodite din spuma marii.

Cum este de asteptat, astfel de anchete si concluziile lor – in ciuda relevantei absolute pe care o au pentru modul in care percepem si intelegem ce se intampla in jur – NU vor fi niciodata difuzate pe canalele si platformele publicistice romanesti mainstream. Asadar e o datorie minima fata de cititorii nostri sa le aducem la cunostiinta ca exista si asa ceva:

In loc sa repeti „Fake News, Fake News!” ca un bagat in priza, sa inghiti nemestecat produsul, sa-l promovezi pe pilot automat, este posibil sa gandesti inainte, sa iti pui intrebari inteligent si iata, e posibil ca sa investighezi si sa dai de urma originii, contextului, naturii, functiei etc intregii povesti. Asa arata jurnalismul in slujba publicului si democratiei.

Iata deci ca sunt oameni care au aceste curiozitati. Spre deosbire de colegii mei de la plaformele cu care am lucrat in trecut in mass media de limba romana si care ar trebui sa stie mai bine. Si care continua si acum sa promoveze iresponsabil confuzie, propaganda si superficialitate iresponsabila cand e vorba de stiri si comentarii externe.

Bun: pe scurt, care e ideea in materialul de mai jos. Iat-o: Attkisson, care e specializata in studierea intereselor din spatele industriei mediatice spune ca „foarte putine teme cresc organic si spontan din mediul inconjurator”. Intotdeauna e folositor „sa urmezi calea banului”. „Si daca toata campania asta anti-fake news nu a fost decat efortul cuiva de a ne deruta de la a vedea sau crede anumite teme media sau website-uri, punandu-le eticheta de controversate si de fake news?”

Attkisson a inceput sa sape in directia asta si surpriza… A descoperit rapid ca ca… Google a fost unul dintre primii sustinatori financiari ai entitatilor care inca de la inceptul campaniei electorale din 2016 mestereau la crearea si punerea in circulatie a acestui nou instrument electoral-politic: Problema Fake news.

Si de aici lucrurile devin si mai interesante. Aici, relatarea.

1-4 martie 2018. Communism strikes back

Cînd aveam subiectele alese și aranjate pentru perioada menționată în titlu, cum mă pregăteam să scriu, zbang! Facebook mă invită să mă loghez, deși eram logată de cîteva ore bune. Asta, cum nu sînt la prima întîmplare, îmi spune pînă să văd afișul că m-a blocat din nou. Și de ce: cioară, a doua oară.

Mai mult decît atît, statusul este unul foarte vechi. Dacă 3-4 ani înseamnă foarte vechi în istoria Facebook. Nu mai știu exact care erau ”regulile comunității” atunci, dar sigur nu se bloca pe bandă rulantă, ca acum. Și cum de nu a deranjat pe nimeni atîta vreme, de ce acum?

Și în nici un caz pentru ce se blochează acum. Eu sînt a doua oară blocată pentru cuvîntul ”cioară”. În contextul folosit în ambele situații, cioară nu are absolut nici o conotație rasistă. Prima dată a fost ”cioara vopsită”, care conform dexonline.ro înseamnă a umbla cu hoții, deci dacă spuneam ”Dragnea umblă cu cioara vopsită” aș fi fost raportată și blocată?!? A doua oară, după cum se observă în captură, de asemenea, absolut nici o conotație rasistă. O cioară croncăne, deci în corul bisericii ar strica toată armonia, ar face gălăgie într-un spațiu sacru, ar fi nota discordantă a întregului ansamblu.

Și atunci de ce? Cum și cine a întocmit lista pentru limba română furnizată ulterior Facebook? Cineva-ul acela nu a scos din context sintagmele, cuvintele care nu au de-a face cu înțelesul propriu sau mai degrabă cu înțelesul lor modern? Este normal ca un spațiu pretins al decenței să conțină p*le, pi*de și căruțe de f*taiuri?

Evident că nu este normal. Dacă nu ai treabă cu jargonul, ori cu anumite cuvinte din jargon, dar ai treabă cu anumiți oameni, întîmplător sau nu de dreapta, lucrurile devin clare. La fel de clare cum au fost în toate societățile comuniste totalitare, în care oamenilor li s-a impus cum să vorbească.

Nu am să părăsesc platforma. Am să caut însă, în continuare, un avocat dispus măcar să încerce să mă ajute să îi dau în judecată aici, în România. Și nu am să o părăsesc pentru ca anumiți oameni să știe că nu pot fi descurajată atît de ușor. Pentru că rezistență trebuie să opunem. Pentru ca oamenii aceia mici și nemulțumiți de viața lor să afle într-o bună zi datorită cui au mai mîncat o bucată de pîine. Pentru că îmi place lupta și, mai ales, ador să cîștig. Iar disperarea care a pus stăpînire pe ei, recurgînd la asemenea metode comuniste, arată că sînt pe cale să piardă. Pentru că, în cele din urmă, sînt o nucă mult mai greu de spart decît cred ei. Care, ca să rămîn în topic, presupun că nici nu visează la inteligența ciorilor.

Pentru că știu că sînt de partea bună a lucrurilor și vreau să împărtășesc cu prietenii mei ce se întîmplă.

Pagina Blogary este asigurată. Și asta este tot ce mă interesează acum.

Ce mai pregătisem pentru azi:

Victor Ponta, surpriza Alianței Conservatorilor și Reformiștilor Europeni.

Nu, nu e o glumă proastă. Nu această captură. În rest, da, este o glumă mai mult decît proastă. În lipsa de idei și de coerență doctrinară, supuși presiunilor de tot felul, conservatorii europeni (apropo, cine știe exact cine sînt acești conservatori, în afara Poloniei?) nu mai știu ce fac. Mai mult, este ca și cînd nimeni nu ar fi auzit în Europa de plagiatul lui Ponta. Ceea ce constituia teama mea acum ceva vreme, se pare că e pe cale să se întîmple. Descoperirea plagiatelor, cu tot respectul acordat jurnaliștilor care s-au implicat, rămîne un exercițiu intelectual al nostru, pentru noi. Pe subiecții incriminați nu-i atinge. Cu atît mai puțin pe suporterii lor.

La Ambasada Slovaciei, acolo unde a depus flori și o lumînare Eugen Tomac, președinte executiv PMP, în memoria jurnalistului de 27 de ani și a prietenei lui, uciși cu sînge rece, nu s-a mai prezentat aproape nimeni. Spre seară, erau depuse cîteva buchețele de flori și cîteva lumînări. Ceea ce afirmă, din păcate, ceea ce știam: noi sîntem anticorupții Europei, să nu îndrăznească cineva să ne păteze cu o crimă sfîntul steag făcut din trupurile noastre.

Dar și cînd or să izbucnească scandalurile de corupție la vîrful UE să vedeți ce frumos va fi. Poate atunci veți înțelege ce s-a întîmplat de fapt în România.

Iohannis – mare președinte la UE e atît de străvezie că mi-ar fi jenă să o dau. Și face parte din precampania pentru prezidențiale.
Sigur, a fost altul la rînd, dar ei îl voiau, ați văzut ce șansă avem să votăm un asemenea președinte?

Să i-o spună lu’ mutu’!