Umbra

Stânga politică (de la Marx încoace, ba chiar de mai devreme: de la revoluția franceză încoace) are obsesia de a distruge trei lucruri: proprietatea, biserica și familia.

1. Proprietatea. În dorința ei de a obține “revoluția permanentă”, măcinată de visul puterii și ingineriei sociale, stânga mizează pe un lucru primar: învrăjbirea oamenilor. “Divide et impera” ar trebui scris în orice manual de filozofie politică al socialiștilor (fie că sunt fasciști, naziști, comuniști sau social-democrați). Prima dată au încercat să destructureze societatea / civilizația bazându-se pe un sentiment negativ des întâlnit: invidia. A atenta la proprietatea celui bogat și a beneficia de avuția lui e otrava pe care stânga a încercat s-o picure în urechile proletariatului. Numai că odată cu revoluția industrială și cu dezvoltarea capitalismului, muncitorii au început să acumuleze avere, au început să beneficieze de avantajele vieții moderne, nivelul lor de trai a crescut și s-au trezit propulsați în pătura de mijloc a societății. Și chiar dacă stânga se mai amăgește făcând agitație prin intermediul unor sindicate, “lupta de clasă” nu mai e deloc un ideal al proletariatului. Ba din contra, muncitorimea e formată din foarte mulți indivizi cu orientare conservatoare.

2. Biserica. Posibilitatea Bisericii de a aduna oamenii împreună, de a-i motiva, de a-i uni, de a le da speranță, e uluitoare. O să dau un singur exemplu: Biserica poloneză. În momentul în care Polonia a fost ștearsă de pe hartă și împărțită între Germania nazistă și URSS, singura structură care a ținut poporul polonez împreună, care a păstrat valorile spirituale și naționale vii în mintea oamenilor, care a insuflat speranța, care a fost focul viu al rezistenței (morale, spirituale sau armate) poloneze, a fost Biserica. Și la fel a fost și în comunism: asumarea credinței creștine fiind una dintre trăsăturile fundamentale a multora dintre cei care au pus bazele Solidarității poloneze. Mai are rost să amintesc și de papa Ioan Paul al II-lea? Nu întamplător gândirea totalitară și statele totalitare au vrut cu orice preț să distrugă Biserica. Idee aplicată de întreaga stângă (de la naziști până la comuniști) prin denigrare, dezinformare, preoți uciși, închiși sau torturați, oameni condamnați pentru devoțiunea lor religioasă, biserici demolate etc. Iar atacul furibund asupra Bisericii continuă și azi, condus de aceeași stângă, fie ea politică sau culturală.

3. Familia. Familia este ultimul refugiu al individului. Este structura care poate oferi suport instant și rezistență, chiar și în fața statului totalitar. Să ne aducem aminte de comunism și de faptul că familia era singurul loc în care te puteai simți liber, în care cel de lângă tine (părinte, bunic, frate, unchi, mătușă) îți era sprijin, uneori dovedind acest lucru chiar cu sacrificiul propriei sale vieți. Destructurarea familiei (îmi vin în minte, de exemplu, celebrele “repartiții” din vremea comunismului, când noii intrați în câmpul muncii erau trimiși să lucreze la sute de kilometri distanță de orașele de baștină) a fost și este marea obsesie a gândirii totalitare. Spargerea acestui nucleu atât de intim înseamnă a-l lăsa pe individ singur la cheremul unor uriașe mecanisme represive. O consecință a destructurării familiei e aceea ca statul ajunge foarte ușor la mintea copiilor. Lipsiți de control din partea părinților, ei pot fi îndoctrinați fără un prea mare efort. Nu spun că familia e perfectă. Sunt destule exemple de familii ratate. Dar cele mai multe (și într-un număr copleșitor) dintre familii sunt funcționale. Dacă n-ar fi fost așa, instituția asta ar fi dispărut demult, odată cu alte ratări ale omenirii. E pur și simplu evoluția: un construct atât de intim n-ar fi rezistat mii de ani dacă era disfuncțional.

Însă ceea ce văd astăzi e o bătaie de joc îngrozitoare la adresa familiei. Un dispreț venit din partea unor pigmei, o dorință tenace de a nu mai înțelege scopul acesteia, de a o bagateliza, de a o tăvăli prin noroi. De exemplu, dintre cei ce sunt împotriva referendumului, extrem de puțini aduc în discuție căsătoriile între homosexuali și eventualele argumente aferente. Majoritatea iau în derâdere familia. Internetul e plin de glume odioase ce o iau la țintă. Până și companiile intră în acest joc mizerabil. Coca Cola România fiind una dintre ele (dar nu mă miră, ăsta-i nivelul intelectual al așa-zișilor “creativi”). Ce caută o corporație în această luptă? Trebuie să ne raportăm la un suc carbogazos din perspectivă teologică, socială, spirituală, politică etc? Mă întreb cum se simt o parte din oamenii (creștini asumați) care lucrează acolo. Mărturisirea de credință poate deveni un motiv pentru care să fii dat afară de la un loc de muncă sau pentru care să nu mai poți fi angajat?
Bagatelizarea ideii de căsătorie (ca act ce duce la formarea unei familii) e în același ton. În momentul în care se vor căsători oameni cu câini, adulți cu copii, frați cu surori, bărbați cu bărbați, femei cu femei etc (pentru că, în logica lucrurilor, dacă dai drumul la o supapă, va trebui sa dai drumul la toate ca să nu „discriminezi”), de-abia atunci bătaia de joc și destructurarea vor fi depline. Ca să nu mai zic la ce dezechilibru pot ajunge copiii crescuți într-un asemenea mediu. Demența e infinită. Citeam undeva că cutare s-a căsătorit cu un pod. Fie că a făcut-o “serios” (pentru că e dezechilibrat mintal), fie că a făcut-o în glumă, bătaia de joc e aceeași. Pentru un creștin asumat e imposibilă acceptarea acestor lucruri. Mărturisirea de credință, mai ales în actualul context, mi se pare absolut necesară.

Donald Trump. Al doilea discurs la ONU – integral

Madam President, Mr. Secretary-General, world leaders, ambassadors, and distinguished delegates:

One year ago, I stood before you for the first time in this grand hall. I addressed the threats facing our world, and I presented a vision to achieve a brighter future for all of humanity.

Today, I stand before the United Nations General Assembly to share the extraordinary progress we’ve made.

In less than two years, my administration has accomplished more than almost any administration in the history of our country.

America’s — so true. (Laughter.) Didn’t expect that reaction, but that’s okay. (Laughter and applause.)

America’s economy is booming like never before. Since my election, we’ve added $10 trillion in wealth. The stock market is at an all-time high in history, and jobless claims are at a 50-year low. African American, Hispanic American, and Asian American unemployment have all achieved their lowest levels ever recorded. We’ve added more than 4 million new jobs, including half a million manufacturing jobs.

We have passed the biggest tax cuts and reforms in American history. We’ve started the construction of a major border wall, and we have greatly strengthened border security.

We have secured record funding for our military — $700 billion this year, and $716 billion next year. Our military will soon be more powerful than it has ever been before.

In other words, the United States is stronger, safer, and a richer country than it was when I assumed office less than two years ago.

We are standing up for America and for the American people. And we are also standing up for the world.

This is great news for our citizens and for peace-loving people everywhere. We believe that when nations respect the rights of their neighbours, and defend the interests of their people, they can better work together to secure the blessings of safety, prosperity, and peace.

Each of us here today is the emissary of a distinct culture, a rich history, and a people bound together by ties of memory, tradition, and the values that make our homelands like nowhere else on Earth.

That is why America will always choose independence and cooperation over global governance, control, and domination.

I honour the right of every nation in this room to pursue its own customs, beliefs, and traditions. The United States will not tell you how to live or work or worship.

We only ask that you honour our sovereignty in return.

From Warsaw to Brussels, to Tokyo to Singapore, it has been my highest honour to represent the United States abroad. I have forged close relationships and friendships and strong partnerships with the leaders of many nations in this room, and our approach has already yielded incredible change.

With support from many countries here today, we have engaged with North Korea to replace the spectre of conflict with a bold and new push for peace.

In June, I travelled to Singapore to meet face to face with North Korea’s leader, Chairman Kim Jong Un.

We had highly productive conversations and meetings, and we agreed that it was in both countries’ interest to pursue the denuclearization of the Korean Peninsula. Since that meeting, we have already seen a number of encouraging measures that few could have imagined only a short time ago.

The missiles and rockets are no longer flying in every direction. Nuclear testing has stopped. Some military facilities are already being dismantled. Our hostages have been released. And as promised, the remains of our fallen heroes are being returned home to lay at rest in American soil.

I would like to thank Chairman Kim for his courage and for the steps he has taken, though much work remains to be done. The sanctions will stay in place until denuclearization occurs.

I also want to thank the many member states who helped us reach this moment — a moment that is actually far greater than people would understand; far greater — but for also their support and the critical support that we will all need going forward.

A special thanks to President Moon of South Korea, Prime Minister Abe of Japan, and President Xi of China.

In the Middle East, our new approach is also yielding great strides and very historic change. Following my trip to Saudi Arabia last year, the Gulf countries opened a new centre to target terrorist financing. They are enforcing new sanctions, working with us to identify and track
terrorist networks, and taking more responsibility for fighting terrorism and extremism in their own region.

The UAE, Saudi Arabia, and Qatar have pledged billions of dollars to aid the people of Syria and Yemen. And they are pursuing multiple avenues to ending Yemen’s horrible, horrific civil war. Ultimately, it is up to the nations of the region to decide what kind of future they want for themselves and their children.

For that reason, the United States is working with the Gulf Cooperation Council, Jordan, and Egypt to establish a regional strategic alliance so that Middle Eastern nations can advance prosperity, stability, and security across their home region.

Thanks to the United States military and our partnership with many of your nations, I am pleased to report that the bloodthirsty killers known as ISIS have been driven out from the territory they once held in Iraq and Syria. We will continue to work with friends and allies to deny radical Islamic terrorists any funding, territory or support, or any means of infiltrating our borders.

The ongoing tragedy in Syria is heartbreaking. Our shared goals must be the de-escalation of military conflict, along with a political solution that honours the will of the Syrian people. In this vein, we urge the United Nations-led peace process be reinvigorated. But, rest assured, the United States will respond if chemical weapons are deployed by the Assad regime.

I commend the people of Jordan and other neighbouring countries for hosting refugees from this very brutal civil war.

As we see in Jordan, the most compassionate policy is to place refugees as close to their homes as possible to ease their eventual return to be part of the rebuilding process. This approach also stretches finite resources to help far more people, increasing the impact of every dollar spent. Every solution to the humanitarian crisis in Syria must also include a strategy to address the
brutal regime that has fuelled and financed it: the corrupt dictatorship in Iran.

Iran’s leaders sow chaos, death, and destruction. They do not respect their neighbours or borders, or the sovereign rights of nations. Instead, Iran’s leaders plunder the nation’s resources to enrich themselves and to spread mayhem across the Middle East and far beyond.

The Iranian people are rightly outraged that their leaders have embezzled billions of dollars fromIran’s treasury, seized valuable portions of the economy, and looted the people’s religious endowments, all to line their own pockets and send their proxies to wage war. Not good.

Iran’s neighbours have paid a heavy toll for the region’s [regime’s] agenda of aggression and expansion. That is why so many countries in the Middle East strongly supported my decision to withdraw the United States from the horrible 2015 Iran Nuclear Deal and re-impose nuclear
sanctions.

The Iran deal was a windfall for Iran’s leaders. In the years since the deal was reached, Iran’s military budget grew nearly 40 percent. The dictatorship used the funds to build nuclear-capablemissiles, increase internal repression, finance terrorism, and fund havoc and slaughter in Syriaand Yemen.

The United States has launched a campaign of economic pressure to deny the regime the funds it needs to advance its bloody agenda. Last month, we began re-imposing hard-hitting nuclear sanctions that had been lifted under the Iran deal. Additional sanctions will resume November 5Th and more will follow.
 And we’re working with countries that import Iranian crude oil to cut their purchases substantially.

We cannot allow the world’s leading sponsor of terrorism to possess the planet’s most dangerous weapons. We cannot allow a regime that chants “Death to America,” and that threatens Israel with annihilation, to possess the means to deliver a nuclear warhead to any city on Earth. Just can’t do it.

We ask all nations to isolate Iran’s regime as long as its aggression continues. And we ask all nations to support Iran’s people as they struggle to reclaim their religious and righteous destiny.

This year, we also took another significant step forward in the Middle East. In recognition of every sovereign state to determine its own capital, I moved the U.S. Embassy in Israel to Jerusalem.

The United States is committed to a future of peace and stability in the region, including peace between the Israelis and the Palestinians. That aim is advanced, not harmed, by acknowledging the obvious facts.

America’s policy of principled realism means we will not be held hostage to old dogmas, discredited ideologies, and so-called experts who have been proven wrong over the years, timeand time again. This is true not only in matters of peace, but in matters of prosperity.

We believe that trade must be fair and reciprocal. The United States will not be taken advantage of any longer.

For decades, the United States opened its economy — the largest, by far, on Earth — with few conditions. We allowed foreign goods from all over the world to flow freely across our borders.

Yet, other countries did not grant us fair and reciprocal access to their markets in return. Even worse, some countries abused their openness to dump their products, subsidize their goods, target our industries, and manipulate their currencies to gain unfair advantage over our country. As a result, our trade deficit ballooned to nearly $800 billion a year.

For this reason, we are systematically renegotiating broken and bad trade deals.

Last month, we announced a groundbreaking U.S.-Mexico trade agreement. And just yesterday, I stood with President Moon to announce the successful completion of the brand new U.S.-Korea trade deal. And this is just the beginning.

Many nations in this hall will agree that the world trading system is in dire need of change. For example, countries were admitted to the World Trade Organization that violate every single principle on which the organization is based. While the United States and many other nations
play by the rules, these countries use government-run industrial planning and state-owned enterprises to rig the system in their favour. They engage in relentless product dumping, forced technology transfer, and the theft of intellectual property.

The United States lost over 3 million manufacturing jobs, nearly a quarter of all steel jobs, and 60,000 factories after China joined the WTO. And we have racked up $13 trillion in trade deficits over the last two decades.

But those days are over. We will no longer tolerate such abuse. We will not allow our workers to be victimized, our companies to be cheated, and our wealth to be plundered and transferred.

America will never apologize for protecting its citizens.

The United States has just announced tariffs on another $200 billion in Chinese-made goods for a total, so far, of $250 billion. I have great respect and affection for my friend, President Xi, but I have made clear our trade imbalance is just not acceptable. China’s market distortions and the way they deal cannot be tolerated.

As my administration has demonstrated, America will always act in our national interest. I spoke before this body last year and warned that the UN Human Rights Council had become a grave embarrassment to this institution, shielding egregious human rights abusers while bashing America and its many friends.

Our Ambassador to the United Nations, Nikki Haley, laid out a clear agenda for reform, but despite reported and repeated warnings, no action at all was taken.

So the United States took the only responsible course: We withdrew from the Human Rights Council, and we will not return until real reform is enacted.

For similar reasons, the United States will provide no support in recognition to the International Criminal Court. As far as America is concerned, the ICC has no jurisdiction, no legitimacy, and no authority. The ICC claims near-universal jurisdiction over the citizens of every country, violating all principles of justice, fairness, and due process. We will never surrender America’s
sovereignty to an unelected, unaccountable, global bureaucracy.

America is governed by Americans. We reject the ideology of globalism, and we embrace the doctrine of patriotism.

Around the world, responsible nations must defend against threats to sovereignty not just from global governance, but also from other, new forms of coercion and domination.

In America, we believe strongly in energy security for ourselves and for our allies. We have become the largest energy producer anywhere on the face of the Earth.

The United States stands ready to export our abundant, affordable supply of oil, clean coal, and natural gas.

OPEC and OPEC nations, are, as usual, ripping off the rest of the world, and I don’t like it.

Nobody should like it. We defend many of these nations for nothing, and then they take advantage of us by giving us high oil prices. Not good.

We want them to stop raising prices, we want them to start lowering prices, and they must contribute substantially to military protection from now on. We are not going to put up with it — these horrible prices — much longer.

Reliance on a single foreign supplier can leave a nation vulnerable to extortion and intimidation. That is why we congratulate European states, such as Poland, for leading the construction of a Baltic pipeline so that nations are not dependent on Russia to meet their energy needs. Germany
will become totally dependent on Russian energy if it does not immediately change course.

Here in the Western Hemisphere, we are committed to maintaining our independence from the encroachment of expansionist foreign powers.

For similar reasons, the United States will provide no support in recognition to the International Criminal Court. As far as America is concerned, the ICC has no jurisdiction, no legitimacy, and no authority. The ICC claims near-universal jurisdiction over the citizens of every country, violating all principles of justice, fairness, and due process. We will never surrender America’s
sovereignty to an unelected, unaccountable, global bureaucracy.

America is governed by Americans. We reject the ideology of globalism, and we embrace the doctrine of patriotism.

Around the world, responsible nations must defend against threats to sovereignty not just from global governance, but also from other, new forms of coercion and domination.

In America, we believe strongly in energy security for ourselves and for our allies. We have become the largest energy producer anywhere on the face of the Earth.

The United States stands ready to export our abundant, affordable supply of oil, clean coal, and natural gas.

OPEC and OPEC nations, are, as usual, ripping off the rest of the world, and I don’t like it.

Nobody should like it. We defend many of these nations for nothing, and then they take advantage of us by giving us high oil prices. Not good.

We want them to stop raising prices, we want them to start lowering prices, and they must contribute substantially to military protection from now on. We are not going to put up with it — these horrible prices — much longer.

Reliance on a single foreign supplier can leave a nation vulnerable to extortion and intimidation. That is why we congratulate European states, such as Poland, for leading the construction of a Baltic pipeline so that nations are not dependent on Russia to meet their energy needs. Germany
will become totally dependent on Russian energy if it does not immediately change course.

Here in the Western Hemisphere, we are committed to maintaining our independence from theen croachment of expansionist foreign powers.

It has been the formal policy of our country since President Monroe that we reject the interference of foreign nations in this hemisphere and in our own affairs. The United States has recently strengthened our laws to better screen foreign investments in our country for national
security threats, and we welcome cooperation with countries in this region and around the world that wish to do the same. You need to do it for your own protection.

The United States is also working with partners in Latin America to confront threats to sovereignty from uncontrolled migration. Tolerance for human struggling and human smuggling and trafficking is not humane. It’s a horrible thing that’s going on, at levels that nobody has ever
seen before. It’s very, very cruel.

Illegal immigration funds criminal networks, ruthless gangs, and the flow of deadly drugs. Illegal immigration exploits vulnerable populations, hurts hardworking citizens, and has produced a vicious cycle of crime, violence, and poverty. Only by upholding national borders, destroying criminal gangs, can we break this cycle and establish a real foundation for prosperity.

We recognize the right of every nation in this room to set its own immigration policy in accordance with its national interests, just as we ask other countries to respect our own right to do the same — which we are doing. That is one reason the United States will not participate in
the new Global Compact on Migration. Migration should not be governed by an international body unaccountable to our own citizens.

Ultimately, the only long-term solution to the migration crisis is to help people build more hopeful futures in their home countries. Make their countries great again.

Currently, we are witnessing a human tragedy, as an example, in Venezuela. More than 2 million people have fled the anguish inflicted by the socialist Maduro regime and its Cuban sponsors. Not long ago, Venezuela was one of the richest countries on Earth. Today, socialism has bankrupted the oil-rich nation and driven its people into abject poverty

Virtually everywhere socialism or communism has been tried, it has produced suffering, corruption, and decay. Socialism’s thirst for power leads to expansion, incursion, and oppression.

All nations of the world should resist socialism and the misery that it brings to everyone.

In that spirit, we ask the nations gathered here to join us in calling for the restoration of democracy in Venezuela. Today, we are announcing additional sanctions against the repressive regime, targeting Maduro’s inner circle and close advisors.

We are grateful for all the work the United Nations does around the world to help people build better lives for themselves and their families.

The United States is the world’s largest giver in the world, by far, of foreign aid. But few give anything to us. That is why we are taking a hard look at U.S. foreign assistance. That will be headed up by Secretary of State Mike Pompeo. We will examine what is working, what is not
working, and whether the countries who receive our dollars and our protection also have our interests at heart.

Moving forward, we are only going to give foreign aid to those who respect us and, frankly, are our friends. And we expect other countries to pay their fair share for the cost of their defense.

The United States is committed to making the United Nations more effective and accountable. I have said many times that the United Nations has unlimited potential. As part of our reform effort, I have told our negotiators that the United States will not pay more than 25 percent of the
UN peacekeeping budget. This will encourage other countries to step up, get involved, and also share in this very large burden.

And we are working to shift more of our funding from assessed contributions to voluntary so that we can target American resources to the programs with the best record of support.

Only when each of us does our part and contributes our share can we realize the UN’s highest aspirations. We must pursue peace without fear, hope without despair, and security without apology.

Looking around this hall where so much history has transpired, we think of the many before us who have come here to address the challenges of their nations and of their times. And our thoughts turn to the same question that ran through all their speeches and resolutions, through every word and every hope. It is the question of what kind of world will we leave for our children and what kind of nations they will inherit.

The dreams that fill this hall today are as diverse as the people who have stood at this podium, and as varied as the countries represented right here in this body are. It really is something. Itreally is great, great history.

There is India, a free society over a billion people, successfully lifting countless millions out of poverty and into the middle class.

There is Saudi Arabia, where King Salman and the Crown Prince are pursuing bold new reforms. There is Israel, proudly celebrating its 70th anniversary as a thriving democracy in the Holy Land.

In Poland, a great people are standing up for their independence, their security, and their sovereignty.

Many countries are pursuing their own unique visions, building their own hopeful futures, and chasing their own wonderful dreams of destiny, of legacy, and of a home.

The whole world is richer, humanity is better, because of this beautiful constellation of nations, each very special, each very unique, and each shining brightly in its part of the world.

In each one, we see awesome promise of a people bound together by a shared past and working toward a common future.

As for Americans, we know what kind of future we want for ourselves. We know what kind of a nation America must always be.

In America, we believe in the majesty of freedom and the dignity of the individual. We believe in self-government and the rule of law. And we prize the culture that sustains our liberty -– a culture built on strong families, deep faith, and fierce independence. We celebrate our heroes, we treasure our traditions, and above all, we love our country.

Inside everyone in this great chamber today, and everyone listening all around the globe, there is the heart of a patriot that feels the same powerful love for your nation, the same intense loyalty to your homeland.

The passion that burns in the hearts of patriots and the souls of nations has inspired reform and revolution, sacrifice and selflessness, scientific breakthroughs, and magnificent works of art.

Our task is not to erase it, but to embrace it. To build with it. To draw on its ancient wisdom. And to find within it the will to make our nations greater, our regions safer, and the world better.

To unleash this incredible potential in our people, we must defend the foundations that make it all possible. Sovereign and independent nations are the only vehicle where freedom has ever survived, democracy has ever endured, or peace has ever prospered. And so we must protect our sovereignty and our cherished independence above all.

When we do, we will find new avenues for cooperation unfolding before us. We will find new passion for peacemaking rising within us. We will find new purpose, new resolve, and new spirit flourishing all around us, and making this a more beautiful world in which to live.

So together, let us choose a future of patriotism, prosperity, and pride. Let us choose peace and freedom over domination and defeat. And let us come here to this place to stand for our people and their nations, forever strong, forever sovereign, forever just, and forever thankful for the grace and the goodness and the glory of God.

Thank you. God bless you. And God bless the nations of the world.

Thank you very much. Thank you.

Donald Trump este primul președinte american, după Ronald Reagan, care acuză socialismul de sărăcie, de corupție și ne asigură că SUA stau mîndre și pentru noi, amărîții planetei, la nevoie. În buna tradiție conservatoare clasică, Donald Trump vorbește despre respectarea tradiției fiecărei țări, a fiecărui grup etnic. de asemenea, articulează clar că socialismul  a fost verificat cam peste tot și rezultatele sînt aceleași, luînd pîinea de la gura leftiștilor actuali, care ne spun că acesta nu a fost corect aplicat. De remarcat accentul pus pe tradiție, patriotism și pe apărarea granițelor.

În acest discurs, ca și în altele, președintele american dă de știre lumii că SUA vor ajuta orice țară care îi respectă suveranitatea. Respectînd SUA, nu putem avea decît beneficii. Alianța cu cea mai mare putere a globului, acum, nu ne poate aduce decît bunăstare, calm și prosperitate. Nu ni se cere decît să plătim pentru apărarea noastră, ceea ce este mai mult decît fair, și să respectăm SUA. Trebuie să căutăm pacea fără frică, speranța fără disperare și securitatea fără scuze.

Astfel, în Donald Trump, găsim sprijinul de care avem nevoie într-o Europă lăsată (sau dusă) în bătaia vînturilor de la răsărit și cu spectrul comunismului mai aproape ca oricînd.

 foto; BRYAN R. SMITH/AFP/Getty Images
 

 

-Retrogradă??? – Comunistule!!!

Se apropie data stabilită prin lege privind rederendumul pentru schimbarea în Constituție a cuvîntului”Soți” cu ”un bărbat și o femeie”, așa că s-au înmulțit jignirile și sudalmele la adresa noastră, a celor care vrem să votăm DA. Sîntem oameni care urîm, sîntem țărani proști, sîntem retrograzi, îi facem ( nu știu cum și nici nu ne explică) jocul lui Dragnea, sîntem, în cel mai fericit caz, oi. Și cîte și mai cîte.

Cum mîinile care scriu minunile astea aparțin unor corpuri care au, totuși, și cap, să le spunem de unde provin ideile astea luminate ale lor? Cine e tătucul și cine e mămuca ( sau mămucul, după preferință) căsătoriei homo și altor aberații de gen?

Ei bine, oricît de greu de crezut vi s-ar părea, neomarxismul și leninismul. Revoluția sexuală, din care face parte și căsătoria homosexuală, a început odată cu Revoluția bolșevică, cînd Lenin a scris, în decembrie 1917, ”Despre dispariția familiei”, urmat la scurtă vreme de pamfletul „Despre căsătoria civilă, copii şi înregistrarea căsătoriilor”.

Revoluția sexuală instaurată de bolșevici a fost prima impusă de către stat în mod oficial. Au fost distruse, în scurt timp, familia, sexualitatea și căsătoria. După doar cîțiva ani, dindu-și seama de declinul social asociat, bolșevicii au pus capăt revoluției lor sexuale.

Și pentru că acolo unde sînt ruși, trebuie căutat și neamțul, l-am găsit. În persoana lui Wilhelm Reich, cel care a scris, în anii 20, cartea ”Revoluția sexuală” și care a vizitat, fiind printre foarte puținii, Uniunea Sovietică pe vremea lui Stalin. Psihologul Reich explică, în cartea sa, multe din aspectele revoluției sexuale bolșevice. El își începe cartea deplîngînd faptul că Stalin a reincrimninat homosexulaitatea, în 1934, mulți oameni din armată, homosexuali majoritatea,  fiind astfel judecați și arestați,.

Dacă Revoluția bolșevică le-a adus tinerilor ”libertate sexuală”, pînă în 1932, această libertate a fost suprimată. Printr-o  rezolutie a Congresului Partidului Comunist din 1932, se cerea „desexualizarea” tineretului sovietic. Efecte: interzicerea avorturilor și reincriminarea homosexualității. Întoarcerea la Rusia țaristă, cînd homosexualitatea era pedepsită cu ani grei de temniță.

Bolșevicii au studiat mai întîîi homosexualitatea, i-au acordat, așadar, un caracter științific, nu imoral și nu în afara naturii, ”Marea Enciclopedie Sovietică” prezentînd  homosexualitatea ca un „act normal”, explicat din perspectiva lui Freud si a lui Hirschfeld.

Cu ce diferă foștii bolșevici de cei noi, europeni și americani? În timp ce primii și-au dat seama la timp de nocivitatea teoriilor lor, cei din urmă le reiau fără să înțeleagă cît rău pot cauza umanității.

Cînd mă luptam, anii trecuți, ca pe lîngă nazism, să fie condamnat și interzis și comunismul, nu mă refeream numai la milioanele de victime făcute de cel din urmă, ci și la ideile crețe promovate și reluate fără pic de discernămînt de așa zisele ”elite mondiale” actuale.

Dar cum lucrurile se petrec și rămîn cum au fost, nu cum vor unii să le sucească, pot așadar să spun liniștită cui mă acuză că aș fi retrogradă, pentru că votez DA la refendum, Comunistule sau Comunisto, fără să greșesc din punct de vedere ideologico-istoric. Homosexualitatea a fost legalizată prima dată de revoluția bolșevică din 1917, și reluată ulterior de mințile așa zis ”liberale” ale stîngii occidentale.

Desexualizarea tineretului sovietic a început în anii stalinismului și a însemnat, de la interzicea avortului, devenit practică contraceptivă, și pînă la criminalizarea homosexualității, și a însemnat realizarea faptului că ce propovăduia Revoluția bolșevică nu erau decît fantasme în mințile unora.

Pînă și sovieticii și-au dat seama, pe pielea lor, ce-i drept, de nocivitatea celor propovăduite. Iar revenirea la cele normale nu s-a făcut pentru om și în interesul lui, ci numai pentru forța sovietelor. Dar de dragul înlăturării a tot ce putea avea legătură cu regimul țarist, au făcut și acest experiment.

Astăzi, cînd prin progres nu se înțelege altceva decît prostiile care bîntuie prin capetele unora, tema este reluată în occident cu aceeași ardoare. Dar nimeni nu spune, uită să spună sau nu vrea să se știe de unde au plecat toate relele. De la Re445voluția bolșevică.

Ce ne determină să reluăm practici vechi de aproape un secol și dovedite falimentare chiar și pentru/de către bolșevici? Dorința de control a vieții oamenilor în cele mai mici amănunte și cele mai intime ipostaze. Aceasta este miza. Iată de ce, printre altele, comunismul ar trebui interzis la fel ca nazismul.

PS: Oricît nu mi-aș dori, știu că mai e mult de discutat pe acest subiect.

 

 

 

Încet, încet, ne facem bine

Cum eliminarea corupției este un deziderat imposibil de realizat, nimeni nereușind așa ceva pînă acum, propunem să diminuăm corupția, un scop mult mai realist.  Cum diminuăm coruția? Și prin acestă metodă.

Inițiativa palamentară a PMP, de a reduce numărul parlamentarilor la 300, așa cum au votat 7.765.573 de electori, la referendumul din 2009, a fost adoptată tacit de către Senat.

Așa cum spune Eugen Tomac, președintele partidului inițiator, PMP:

În plină campanie pentru un nou referendum, iată că este posibil să punem în aplicare rezultatul referendumului din 2009 privind reducerea numărului de parlmanentari la 300. Chiar dacă tacit, chiar dacă atât de târziu.

Actuala putere are acum ocazia de a demonstra că nu doar mimează preocuparea față de respectarea voinței poporului exprimată prin referendum, ci chiar o face. Corect ar fi ca săptămâna viitoare să avem pe ordinea de zi, în plenul Camerei Deputaților, această inițiativă legislativă pentru a da votul final pentru adoptarea acesteia. Abia atunci vor fi credibili în mesajele pe care le transmit zilele acestea referitoare la referendumul convocat pentru 6-7 octombrie.

Scrisoare deschisă

De la distanță, din Diaspora americană, mă adresez conducerii PMP și în special președintelui PMP, domnul Eugen Tomac cu un nou îndemn și susținerea noastră, a românilor din Diaspora, de a continua lupta cu sistemul cripto-comunist, eminamente corupt care macină România.

Românii americani văd cu claritate și luciditate situația grea în care se afla țara unde s-au născut și pe care o iubesc, o Românie care se află într-o criză profundă, din cauza unei clici corupte cocoțate la putere și care a parazitat lumea politică românească.

Multi au depus armele în fata colosului PSD sau mimează opoziția. Partidele asa-zis de opoziție se află de mult timp în remorca unor grupuri de interese din afara țării, străine de interesele naționale, sau, și mai grav, la comanda Rusiei.

Presa este aservită și nu mai prezintă niciun fel de încredere. Pentru principalele televiziuni, ziare, asa-zisele canale de informare a opiniei publice, românul este un obiect ușor manipulabil, un obiect de vânzare. Pentru rechinii din presă nu mai contează decât rating-ul și beneficiile obținute în schimbul influențării opiniei publice.

Cu această ocazie, îi solicit domnului Tomac să continue și să întețească curățirea PMP de elemente care nu numai că nu fac cinste formațiunii politice pe care o conduce, dar afectează în mod automat încrederea pe care o mare parte dintre noi am alocat-o acestui partid popular, și demobilizează luptătorii adevărați pentru dreptate, libertate și o Românie mai bună. Respectul pentru electorat este esențial la un partid politic modern!

Este momentul sa ne angajăm în luptă și sa distrugem fiara pesedistă. Cu Dumnezeu înainte!

Sorin Ionel Roiban
Florida, SUA
22 septembrie 2018

Cetățean model într-o dictatură digitală

Publicația australiană ABC News a publicat un reportaj inedit despre felul în care China se transformă într-o dictatură digitală. În urmă cu câteva decenii cele descrise de reporterii australieni erau ficțiuni distopice. Dar, în prezent, minunata lume nouă erupe dintre coperțile de roman și invadează realitatea.

Visul dintotdeauna al celor animați de viziuni grandioase în care Binele Public se revarsă implacabil asupra tuturor, ca soarele pe firmament, se sprijină pe omniprezența lui Big Brother și a privirii sale iscoditoare, care scanează tot și de care nimeni nu se poate feri. Tehnologiile digitale din prezent permit realizarea unui astfel de vis, iar China implementează acum totalitarismul digital.

La această construcție pune umărul și Occidentul. Mai întâi în plan tehnologic; de exemplu Google, care dezvoltă o versiune specială a motorului său de căutare, adaptată cerințelor partidului comunist chinez. Proiectul, numit Dragonfly, a fost demarat în primăvara anului trecut și are în vedere cenzurarea accesului la informațiile neagreate de partid și monitorizarea comportamentului digital al utilizatorilor. Se preconizează ca această variantă Google să fie unicul motor de căutare disponibil pentru chinezi.

În plan sentimental, intelectualitatea vestică are o afinitate veche pentru sistemul centralizat de control și comandă al Chinei. Mai recent, în 2010, laureatul Nobel Thomas Friedman declara frustrat:

Mi-am imaginat – nu mă înțelege greșit – ce-ar fi dacă am putea fi China pentru o zi? [Friedman este american] Doar pentru o zi. Vreau să spun că am putea în sfârșit să autorizăm soluțiile corecte… în toate domeniile, de la educație la mediu. Nu vreau să fim China pentru o secundă, vreau ca democrația mea să lucreze cu aceeași autoritate, concentrare și determinare.

Reason Magazine

Din 2010 și până în prezent cele trei trăsături invidiate de Friedman s-au înălțat pe noi culmi de autoritate, concentrare și determinare.

Niciun colț ferit

ABC News

Ceea ce poate părea o viziune distopică a viitorului se întâmplă deja în China. Și face sau deface vieți.

Partidul Comunist îl numește „credit social” și declară că va fi pe deplin operațional până în 2020.

În decurs de câțiva ani, după cum se afirmă într-un document oficial al partidului, acesta „va permite celor de încredere să hoinărească liber sub ceruri, în timp ce pentru cei discreditați va fi greu să facă un singur pas”.

Creditul social este ca o bilanț personal pentru fiecare din cei 1,4 miliarde de cetățeni ai Chinei. Într-un program pilot deja în vigoare fiecare cetățean a primit un punctaj, din maximum 800 de puncte posibile. În alte programe punctajul maxim este de 900.

Cei ca Dandan, cu „scor cetățenesc” ridicat, beneficiază de tratament VIP la hoteluri și aeroporturi, au acces la împrumuturi ieftine și la cele mai bune universități și locuri de muncă.

Cei aflați în coada clasamentului pot fi blocați din societate și li se interzice să călătorească, sau nu pot obține credit financiar și locuri de muncă la stat.

Sistemul va fi impus prin cele mai recente sisteme de supraveghere de înaltă tehnologie, pe măsură ce China se străduie să devină lider mondial în domeniul inteligenței artificiale.

Camerele de supraveghere video vor fi echipate cu tehnologii de recunoaștere facială, scanare corporală și urmărire a geo-locației, pentru a ține sub observație constantă pe fiecare cetățean. Aplicațiile smartphone vor fi, de asemenea, utilizate pentru colectarea datelor și monitorizarea comportamentului online, cu actualizări zilnice.

Apoi, date importante din surse tradiționale, cum ar fi dosarele guvernamentale, inclusiv evaluări educaționale și medicale, estimări privind siguranța statului și date din fișierul financiar personal vor fi luate în seamă la calcularea scorului individual.

Diverse sisteme pilot de credit social se află acum în diverse stadii de dezvoltare, în cel puțin o duzină de orașe din China. Mai multe companii colaborează cu statul pentru a naționaliza sistemul, pentru a coordona și configura tehnologia și a finaliza algoritmii care vor determina scorul național al cetățenilor.

Este probabil cel mai mare proiect de inginerie socială vreodată încercat, o modalitate de a controla și de a constrânge mai mult de un miliard de oameni.

Dacă va reuși, va fi prima dictatură digitală din lume.

Dandan nu are obiecții la perspectiva unei vieți sub rețeaua de supraveghere a statului. În vârstă de 36 de ani, ea recunoaște faptul că creditul social nu este un sistem perfect, dar consideră că este cel mai bun mod de a gestiona o țară complexă, cu cea mai mare populație din lume.

„Cred că oamenii din fiecare țară doresc o societate stabilă și sigură”, spune ea. „Dacă, după cum spune guvernul nostru, în fiecare colț al spațiului public vor fi instalate camere de supraveghere video, atunci mă voi simți în siguranță”.

De asemenea, este foarte probabil ca ea să beneficieze de pe urma sistemului.

Comporatmentul financiar al lui Dandan va fi o măsură importantă pentru stabilirea scorului ei național de credit social. În conformitate cu o schemă de creditare financiară existentă, numită Credit Sesame, Dandan are un scor foarte mare, de 770 puncte din 800 – ea se încadrează în categoria de cetățean chinez loial.

Datorită evaluării sale, Dandan este deja în măsură să beneficieze de multe din recompensele dezvoltării rapide a Chinei. O aplicație de pe telefonul ei oferă acces la privilegii speciale, cum ar fi închirierea unei mașini, a unei camere de hotel, sau a unei case fără plată în avans.

Creditul social va fi afectat și de alți factori, în afară de site-urile pe care cineva le vizitează pe internet, sau de cumpărăturile pe care le face. Scorul personal va fi și funcție de cine face parte din familia ta și cine îți sunt prieteni. Dacă cel mai bun prieten sau tatăl tău spune ceva negativ despre guvern, atunci vei pierde puncte. Cu cine ai întâlniri romantice și, în cele din urmă, cine va deveni partenerul tău pe viață va influența de asemenea scorul personal.

Dandan s-a căsătorit din dragoste, dar ea a ales soțul potrivit – Xiaojing Zhang are probabil un scor chiar mai mare decât ea. El este funcționar public în cadrul ministerului de justiție și un cadru loial al partidului.

„Avem nevoie de un sistem de credit social”, spune Xiaojing. „În națiunea chineză, sperăm să ne putem ajuta reciproc, să ne iubim unii pe alții și să îi ajutăm pe toți să devină prosperi. Așa cum a spus președintele Xi, vom fi bogați și democratici, cultivați, armonioși și frumoși. Aceasta este speranța lui Xi pentru viitorul țării. Este și speranța întregii națiuni chineze.”

China a fost mult timp un stat care și-a supravegheat cetățenii, astfel încât omul de rând este obișnuit ca guvernul să-și asume un rol decisiv în treburile private ale oamenilor. Pentru mulți din China viața privată nu are aceeași valoare ca în Occident.

Chinezii pun un preț mai mare pe binele comunitar față de drepturile individuale și de aceea mulți sunt de acord cu creditul social, dacă va duce la o societate mai sigură și mai stabilă. Însă majoritatea nu pare să înțeleagă ce control complet va aduce cu sine creditul social și nu a existat nicio dezbatere publică despre implementarea sistemului în China.

În privat au existat unele neliniști în clasele de mijloc educate despre scorul cetățeanului ca singur criteriu pentru evaluarea caracterului. Dar acest lucru nu va împiedica lansarea.

Partidul folosește sistemul pentru a recâștiga o parte din controlul pe care l-a pierdut după ce China s-a deschis către lume în anii 1980 și a intrat pe făgașul unei dezvoltari rapide. Este o modalitate de a reduce disidența la tăcere și de a impune dominația absolută a partidului.

Deja aproximativ 10 milioane de persoane au fost pedepsite în zonele în care se testează creditul social. Liu Hu este doar una dintre ele. Hu și-a pierdut creditul social atunci când a fost acuzat de un delict de opinie; acum este marginalizat în societate, din cauza scorului său scăzut.

În 2015, Hu a pierdut un caz de defăimare după ce a acuzat un funcționar de extorcare. El a fost obligat să își ceară scuze în mod public și să plătească o amendă, dar atunci când instanța l-a amendat suplimentar, a refuzat. Anul trecut, în vârstă de 43 de ani, el a fost trecut pe lista neagră ca fiind „necinstit”, în cadrul unei scheme pilot de credit social.

„Există o mulțime de oameni care sunt trecuți pe nedrept pe lista neagră, care nu pot ieși din sistem”, spune Hu.

I-au distrus cariera si l-au izolat, iar acum se teme de viitorul familiei sale. Sistemul de credit social i-a blocat opțiunile de călătorie și de aceea trăiește practic în arest la domiciliu, în Chongqing.

Într-un apartament de deasupra străzilor din orașul Chongqing, Hu încearcă să se folosească de o aplicație telefonică pentru a rezerva bilete de tren pentru o călătorie la Xi’an. Încercarea sa este respinsă. „Aplicația declară că nu poate să efectueze o rezervare și astfel accesul meu la calea ferată de mare viteză este restricționat din punct de vedere juridic”, explică el.

Conturile sociale ale lui Hu, unde a publicat o mare parte din jurnalismul său de investigație, au fost de asemenea închise. Hu susține că conturile lui Wechat și Weibo au avut combinat două milioane de aderenți în perioada de vârf, dar acum sunt cenzurate.

Hu crede că prezența sa pe lista neagră este motivată politic și a încercat să apeleze la autorități. Până acum a fost întâmpinat cu tăcere.

Hu vrea să avertizeze lumea despre coșmarul creditului social. Un astfel de demers i-ar putea expune pe prietenii și familia sa la represalii din partea statului, dar Hu crede că majoritatea chinezilor nu înțeleg încă ce va urma din partea statului totalitar digital.

„Puteți observa starea mentală a poporului chinez”, spune Hu. „Ochii lor sunt orbi și urechile lor sunt blocate. Ei știu puține despre lume și trăiesc într-o iluzie”.

Dandan vede cerul albastru din viitorul ei digital. Pentru ea, acesta e un alt stimulent pentru a fi optimistă cu privire la creditul social. Este o modalitate de a asigura un viitor fericit pentru Ruibao, fiul ei de doi ani.

Datorită scorurilor cetățenești înalte ale părinților, Ruibao va avea parte de cel mai bun început posibil în viață – de cea mai bună locuință, școală și asistență medicală. Îi vor fi acordate întreaga bunăvoință și protecție a partidului.

Atâta timp cât mama și tata își mențin un credit social ridicat.

În original: Leave no dark corner

Deplorabilul Vladimir Tismăneanu

Hillary Clinton, în septembrie 2016, despre milioane de americani care l-au susținut pe Donald Trump la alegerile prezidențiale din urmă cu doi ani:

Știți, ca să generalizez la limită, că jumătate din susținătorii lui Trump i-ați putea încadra în ceea ce eu numesc coșul cu deplorabili. Nu-i așa? [Rasete / aplauze]
Rasiști, sexiști, homofobi, xenofobi, islamofobi – alegeți dumneavoastră. Din păcate, există oameni de genul asta. Și el le-a dat proeminență.
 

Vladimir Tismăneanu, în urmă cu câteva zile, despre milioane de români care sunt de acord cu referendumul pentru clarificarea în constituție a noțiunii de familie:

Romania in itari, cu opinci si cu ochelari de cal: Anuntatul referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob,…

Publicată de Vladimir Tismaneanu pe Marţi, 11 Septembrie 2018

Același gen de limbaj arogant și disprețuitor, aceeași atitudine de vătaf ofensat care dă cu biciul retoric peste gloata de slugi impertinente.

Acest gen de personaj este opac la noțiunea de atitudine cuviincioasă față de semeni. Pe de altă parte, astfel de specimene nu contenesc să peroreze despre binele public și societatea civilă. Civilă, ca în civilitate, adică fel curtenitor de a vorbi sau respectare a bunei-cuviințe. Sfântă ipocrizie!

În latină ipocrizie are un nume sugestiv: pietas ficta. Pietate (sau moderație) fictivă. Această descriere li se potrivește ca o mănușă. Ei fac parte din și întrețin o ficțiune. Se agită ca niște păpuși pe scenă, într-un concurs de declamații sforăitoare, iar când spectatorii cască plictisiți – sau, impardonabil, se îndreaptă tiptil spre ieșire – ies din personaj și dau drumul la sudălmi. Cum de îndrăznește cineva să nu-i ia în serios, să nu dea din cap aprobator, să gândească altfel? Doar ei sunt casta învățaților și preoțimea adevărului; lor li se cuvine admirație și supunere din partea plebei nerafinate. Nu pleacă nimeni, la niciun referendum! The show must go on, tovarăși!

Altfel sunteți niște deplorabili! Deplorabili cu opinci și ochelari de cal, niște pășuniști în zdrențe!

Vreți să cunoașteți „virtutea” păpușilor care se dau în spectacol, la matineu și seara, sezon după sezon, în magnifice puneri în scenă ale binelui public și civismului?

E simplu: votați ce nu trebuie.

Iluzia post-religioasă

Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.

Mama cu tata, ei cu ei

Rămăsese că discutăm activarea art 7 împotriva Ungariei, dar a dat peste noi referendumul organizat de Coaliția pentru Familie, unde trebuie să hotărîm dacă mamă și tată, ori părinte 1 și părinte 2. Dar vestea cea mai rea tot v-o dau. Ce face UE acum și este de negîndit pentru noi, e nimic față de ce va urma: impunerea socialismului democratic, adică a comunismului botezat altfel, tuturor țărilor  membre. Va fi mai greu cu țările fost comuniste, se vede deja, dar va fi posibil! Deja Guy Verhofstadt se pare că este deranjat de posibilitatea veto-ului la votarea în consiliu, cînd Polonia a anunțat deja că se va opune. Deci, pînă la urmă, ce boi i se vor lua lui Orban de la bicicletă?

Numai că a venit peste noi puternic, cu forța destructibilă a comunismului, referendumul pentru definirea exactă în Constituție a soților. Respectiv ea și el. Referendum unde anunț încă de pe acum că voi vota ”Da”. și puțin îmi pasă de așa zise argumente, ca de exemplu prostia că dacă PSD organizează referendumul, acesta îi va și folosi PSD-ului, mai precis lui Dragnea.  O prostie mai mare ca asta rar se poate citi. Referendumul nu are nimic de a face cu un partid socialist, în afara faptului că acel partid îl organizează.  Nu este al lui Dragnea așa cum nu este al PSD, este al celor 3milioane de cetățeni români care sînt grupați în Coaliția „pentru familie. Și care au semnat, au strîns semnături și îl consideră important pentru ei și națiune.

Dar altceva nu aveam de făcut, decît referendumul ăsta?

Nu. Dacă 3 milioane de concetățeni s-au gîndit că e benefic pentru națiune să avem așa ceva scris clar în Constituție, e cazul să îi privim cu respectul și seriozitatea necesare, și să dăm curs consultării populare. Oamenii au urmat calea legală necesară în asemenea condiții, de ce n-am face-o?

Se cheltuiesc prea mulți bani pentru organizarea referendumului.

Fals. Democrația costă, în primul rînd, nu vine de la sine, fără să facem sau să dăm ceva. Apoi, și celelalte referendumuri costă la fel. Ce să facem acum, să alegem pe cel mai Făt Frumos sau să le avem pe toate, așa cum este legal? Aropos de legalitate, azi CCR a avizat referendumul, adică a stabilit că respectă toate prevederile legate de constituționalitatea demersului. Sigur, există lume căreia îi stă în gît orice leuț care nu se duce la vreun spital, ci la catedrală. Înseamnă asta că nu trebuie să mai avem catedrală? Nici pe departe! Catedrala este, probabil, din ce se vede pînă acum, singura care va sărbători așa cum se cuvine Unirea, fiind o datorie rămasă din acele vremuri poporului nostru.

Referendumul este pentru restrîngerea drepturilor unei categorii din populație.

Nu! Populația respectivă nu a avut niciodată drepturile pe care intenționează cu certitudine să le ceară astăzi sau mîine, așa că nu se restrînge nimic. Nu poți diminua ceea ce nu ai avut niciodată.

Apoi, căsătoria nu este nici pe departe un drept, este un contract în urma căruia rezultă o instituție. Opozabilă terților, dar instituție. Pentru ce alte drepturi ați mai semnat la primărie? Pentru nici unul, exact. Ei bine, pentru căsătorie se semnează. Este un contract încheiat între două părți și opozabil terților. Adică, va fi luat în considerare acolo unde este necesar( spital, bancă). 

Pînă la urmă, de ce facem asta acum? Pentru a mai pune un semn de siguranță în legislația românească că neo-marxismele căsătoria gay  și adopția de copii de către aceste cupluri nu vor trece așa ușor de legislativ așa cum ne temeam la apariția cazului Coman- Hamilton.

Ce vom face acum, votînd da, va fi să oferim o garanție copiilor noștri că vor avea în continuare o mamă și un tată. Nimic altceva în afară de asta nu intră în discuție, sînt doar fente menite să-i obosească pe unii. Referendumul se referă strict la cine se prezintă în fața ofițerului de stare civilă.

Și în timp ce scriam aceste rînduri, la București se desfășoară summitul Intermarium. Singura forță care s-ar putea opune proiectului de socialiasmizare a UE și ar da cale liberă unirii cu Rusia socialistă acesta  ar fi. Vedem cum joacă Iohannis.

 

 

Război

 
   
 
 
Tărăboiul acesta cu referendumul pentru o definire mai plină de acuratețe a termenului “soți” din constituție e doar vârful foarte foarte mic al icebergului și e doar una dintre temele de discuție. Este fix acel gen de temă în care foarte puțini pot fi neutri (chiar dacă unii susțin că tema e falsă și nu-i interesează). În general, cei care susținem modificarea constituției avem în comun poate nu toate, dar măcar câteva dintre următoarele atribute: eurosceptici, anti-imigrație musulmană, creștini declarați sau atei care apreciază creștinismul ca făuritor de civilizație occidentală, pro-Trump, pro-Brexit, pro-Israel, pro-USA. Credem în valorile clasice care au construit civilizația noastră. În plus, mulți dintre noi avem o mare simpatie pentru guvernul de dreapta din Polonia și, chiar dacă recunoaștem că Orban e un tip alunecos, il preferăm partidelor de stânga din Ungaria. Mulți suntem anti-ruși (deși tabăra cealaltă susține contrariul), dar ai surpriza să descoperi printre noi și cozi de topor putiniste. Cei din tabăra adversă sunt, în mare măsură, fix pe dos: anti-Trump, anti-Brexit, pro-Palestina (și, implicit, anti-Israel), pro-UE, pro-imigrație musulmană, anti-creștini (majoritatea), anti-Polonia și anti-Orban. Cred mai degrabă în prezent decât în “valorile clasice” ale civilizației. Unii dintre ei se declară anti-putiniști, dar de-abia de curând (până acum câțiva ani, tema le era străină și indiferentă). Dar găsești printre ei destui putiniști si idioți utili.

Astea nu sunt doar niște preferințe trecătoare. Convingerea mea este că aceste atitudini au resorturi ce țin de gânduri și idei legate de intimitatea ființei și care ne urmăresc o viață. Sunt moduri în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară, sunt idei care ne formează ca oameni. Aceste două tipuri de atitudine nu se văd doar în România, ci în toată lumea (mai ales in ultimii 10-15 ani), au ajuns față în față și acum se înjură și se luptă pentru că nu are cum să fie altfel. Poate că, într-adevar, nu e loc sub soare pentru amândouă. Să vă dau un singur exemplu: alegerile în urma cărora a ieșit Trump președinte în USA. Atâta revărsare de ură și prostie din tabăra adversă lui, nu cred că am mai văzut vreodată undeva. Adică sunt chestiuni ce țin deja de patologic, nu mai e doar o simplă antipatie bazată pe înclinarea spre un partid sau altul. Și nu doar în USA. A fi pro sau anti Trump e deja un statement pe care îl găsești la nivel global, din America până în Africa.
Practic, toată planeta e împărțită în două tabere care se regăsesc într-una sau alta din descrierile de mai sus. Taberele astea două sunt ireconciliabile tocmai pentru că temele aduse în discuție țin de intimitatea ființei și a gândirii fiecăruia. Nu sunt subiecte superficiale. Și clivajul dintre cele două grupuri se va mări și va dura, cred, un număr uriaș de ani. Dacă ar fi să dau un raspuns foarte sincer la treaba asta, aș spune: e război. “Noi” și “voi” suntem în război și, credeți-mă, nu-mi face placere s-o spun, dar e pe viață și pe moarte și ajunge până în punctul în care nu mai poți sta la masă cu “celălalt”. De exemplu, nu aș putea sta la masă cu Șerban Marinescu sau cu Vlad Alexandrescu (politicieni USR) pentru că pur și simplu îi consider reduși mintal (și probabil la fel m-ar considera și ei pe mine), exponenți ai unei gândiri perverse ideologic, periculoase și  de o calitate execrabilă. Spațiul dintre noi e uriaș și aproape ireconciliabil.

În urmă cu câțiva ani, atunci când a avut loc acea revoluție (“maidan”) din Ucraina, vorbeam cu un prieten și îl întrebam: “măi, dacă intră acum rușii peste noi, te-ai duce la război ca să-ți aperi țara?”. Mi-a raspuns că nu, pentru că el nu luptă pentru unul ca Ponta. I-am zis că nici mie nu-mi place Ponta, dar într-o asemenea situație nu mai e vorba de Ponta sau de ne-Ponta, ci de a-ți apăra țara, familia, prietenii, propria libertate (chestiuni care nu au legatură cu Ponta). Omul susținea în continuare că nu și-ar apăra țara atâta vreme cât la conducere se află o persoană (sau un grup) pe care o antipatizează. Și atunci mi-a picat fisa: “țară” a devenit sinonim cu “gașca mea” sau cu “cei ca mine” sau cu “bula mea”. Nu mai poți gândi în termeni generali. Totul se raportează la egoismul sinelui. Și dacă revenim la discuția de mai sus cu cele două mari grupuri, o să vă spun cu toată convingerea că “ceilalți” sunt egoiști și răi și proști. Așa cum și “ceilalți” ne fac pe “noi” retrograzi, deplorabili și cretini. De exemplu, una dintre acuzele care vin din tabăra “cealaltă” e stupefiantă: dacă ți se pare importantă ideea de familie, atunci ești putinist. Serios? Dar ăsta-i nivelul vostru. Ăsta-i gradul de imbecilizare la care v-ați coborât.

Cum am ajuns aici? Am o vagă idee. Și mă gândesc la ceea ce se cheamă “teoria critică” (promovată de “revoluționarii” din “școala de la Frankfurt”) bine înfiptă în lumea noastră de câteva zeci de ani încoace. Din punctul lor de vedere, tot ce ține de “societatea burgheză” trebuie supus criticii și schimbat radical. Din punctul meu de vedere, unele lucruri sunt tabu și nu trebuie schimbate (la fel ca acea grindă pe care dacă o tai, îți cade casa). Și acum teoria critică a ajuns într-un loc extraordinar de sensibil: inima Ființei. Unii sunt dispuși să întoarcă lumea pe dos, alții nu sunt dispuși și se apără cu orice au la îndemână. E război. Și nu știu când va mai putea fi vorba de reconciliere și “unitate”.