Întâlnire cu Băsescu: Presa rusă a fost sublimă lipsind aproape cu desăvârșire

Zeci de perechi de căști, necesare traducerii sincron pentru jurnaliștii de limbă rusă adunați la conferința organizată de grupul „Rezonanță socială” cu fostul președinte român Traian Băsescu – aceasta a fost o primă și abruptă observație a felului în care s-a desfășurat evenimentul de ieri. Ciudat, mi-am zis, pentru niște apărători vigilenți ai statalității moldovenești, te-ai fi așteptat să cunoască limba de stat.

Al doilea lucru peste care nu s-a putut trece cu vederea a fost contingentul jurnaliștilor  prezenți. Dincolo de câteva nume relativ cunoscute ca Artur Efremov, președintele clubului „Rezonanță socială”, gazda conferinței, Boris Șapovalov, analistul politic de serviciu al lui Igor Dodon, istoricul Ruslan Șevcenko, până la iluștrii anonimi de pe la Comrat, marea ne-a fost stupoarea să constatăm în sală absența principalilor și a celor mai activi lătrători anti-români din presa de limbă rusă de la Chișinău.

Să zicem că de alibi se poate folosi tovarășa Elena Pahomova, care l-a însoțit în vizita în Crimeea pe președintele guberniei. Ce au pățit  „talk-show-istele” în voga, Fiodorova de la NTV, Belicenkova – AccentTV (ambele din ograda lui Dodon) sau Levcenco -TVC 21? Ele tot dezbat la TV-uri debarcarea marinarului Băsescu pe malul Bâcului, dar curaj să-l întrebe direct, față în față, nema?

Dar cum de au ratat ocazia de a-l lua la rost și a-l trimite pe Băsescu „pisti Prut” jurnaliștii „marilor” publicații de limbă rusă – de la „Komsomolskaia Pravda”, „Argumenti i Fakti” pînă la „Moldavskie Vedomosti” – sau panglicari de mare rafinament în ale analizei politice, de la Novosadiuk (guru la „Sputnik”), Dumitru Ciubașenco, până la Valera Ostalep, Tcaci, Vardanean sau Bogdan Țîrdea? Unde a fost șeful reprezentanței „Itar-TASS” la Chișinău, Valerii Demidețki, să-l muștruluiască pe Băsescu pentru punerea în pericol – prin unire, of course – a finului echilibru geopolitic regional, întreținut cu atâta grijă de Putin în Donbass și Crimeea?  Șleahta analiștilor din „Izborski” club – deja au intrat în hibernare?

În lipsa curajului unei confruntări frontale, sus-numiții și-au dat întâlnire la emisiunile de seară și pe rețelele de socializare pentru a comenta de pe margine meciul: Țîrdea s-a dedat unor paralele arbitrare între Transnistria și ținuturile secuiești, Ostalep a ironizat din brusturii emisiunii „Megafon” de la NTV al lui Iurie Roșca, lui Petkov nu i-a fost clar dacă Moldova se unește cu România ori invers, iar restul au luat apă-n gură.

Din două, una: neglijarea întâlnirii lui Traian Băsescu cu presa rusă de către șefii marilor redacții și a principalilor purtători de cuvânt ai intereselor rusești la Chișinău fie că le trădează neputința, precaritatea argumentelor, fie, pur și simplu, incapacitatea de a trata profesionist o mare dezbatere și perspectivă națională cum este cea propusă de fostul președinte român – unirea.

Până la urmă, prezența lor nici nu a fost necesară: în fond, urmărindu-le prestațiile, știm că argumentele „greilor” nu diferă prea mult de cele ale jurnaliștilor rusofoni prezenți. Întâlnirea în sine, deși utilă, nu a demascat decât o adâncă criză de idei de partea cealaltă: de la obrăznicii flagrante gen: „Cedați-ne Moldova românească și pe urmă ne mai gândim dacă ne unim sau nu”, enunțate prin cel puțin o jumătate din întrebările adresate lui Traian Băsescu – via sofisme neputincioase de tipul „dacă în România cineva ar milita pentru separatism sau desființarea statului, ce-ați face?” – până la acuzațiii și isterii legate de „interzicerea de asociații ale moldovenilor în România”. A fost suficientă o oră și jumătate pentru a realiza cât de superficial și ridicol sună argumentele părții adverse. Clișee, fobii, ironii ieftine în locul unei abordări raționale și politeți de carton în locul unei adevărate „discuții la cuțit”.

Tonul iscoditor și pretențios nu a devoalat decât slăbiciunea în fața unei realități iminente: modelele lor politice, sociale, economice, morale cedează pe măsură ce nu aduc soluții și perspectiva unei vieți mai bune în Moldova. Neglijarea aparentă nu a trădat decât nervozitate. Efremov și-a încheiat rolul de gazdă cu o grosolănie: „Domnule președinte, Bismark a spus că românii nu sunt un popor, ci o meserie”. Posibil. Dar nu prima din lume: pe aceea o practică goarnele rusești în R. Moldova.

 

Articol apărut inițial pe deschide.md. De unde am luat și poza.

15-16 octombrie 2017

Alegeri în Austria

Partidul Popular a cîștigat alegerile în Austria, iar Sebastian Kurz va fi, cel mai probabil, cel mai tînăr premier din lume, la 31 de ani.
Este, în primul rînd, un vot puternic antimigrație necontrolată, cu promisiunea făcută de partid că se va împiedica o nouă criză a migranților, precum cea anterioară, de anii trecuți. Discurs a fost preluat de la Partidul Libertății (numit și radical, și extrema dreaptă), care conducea pînă acum puțin timp în urmă în sondaje și este un model de adecvare a elitelor politice la necesitățile și spaimele populației. Cînd valul acesta de îngrijorări este preluat de către partidele mainstream, Austria este dovada cea mai bună că se poate cîștiga. Cînd realitățile populației sînt ascunse sub preș sau se încearcă, și mai rău, transformarea lor în ceva ce nu vor fi vreodată, abia atunci alegerile pot fi cîștigate de extremiști, singurii care vorbesc deschis, pe față, de relele care amenință societatea. Deci, se poate, curaj!

Scandalul Weinstein. Out of Oscar

Care zguduie America, al celebrului producător hollywood-ian și sponsor al Partidului Democrat, Harvey Wenstein, scoate la lumină, să recunoaștem, atît victime reale, cît și unele închipuite. Dar nu asta e important acum. Ci că ne gîndim cum ar fi fost filmul X cu o altă actriță, și dacă nu cumva cea distribuită a cedat individului. Ne mai putem gîndi la o întreagă serie de premii Oscar, posibil mutilate în acest fel, influențate sigur. Nu prin votul individului, ci prin neincluderea în distribuție a cuiva care nu a cedat.

Și-n toată nebunia legată – a cîta oară?! – de persoane foarte suspuse, apropiate democraților, apare și Hillary. Nu e ciudat că femeia asta, care stă măritată cu un sexual predator de o viață, încearcă să arunce cu noroi tot în Trump, despre care nu există nici un indiciu clar și fără dubii că ar fi fost așa ceva vreodată?
Cîtă ipocrizie poate să zacă în oamenii ăștia?! Nu-și dau seama nici măcar atunci cînd pierd că au făcut-o pe mîna lor?!

Atentat în Somalia. Unul care trebuie să ne doară

Unul din cele mai sîngeroase atentate care au zguduit lumea s-a petrecut la Mogadishu, capitala Somaliei. Două mașini capcană au fost detonate, în urma lor și din dărîmăturile clădirilor făcute praf fiind scoase 300 de victime și peste 300 de răniți.

Nu am văzut nicăieri ”Je suis Somalia” sau ”Je suis Mogadishu”, abia la cîțiva oameni, pe Facebook, era postată informația. Atîta vreme cît nu ne vor durea, cît vom rămîne insensibili la aceste atentate, în țări africane  îndepărtate, nu vom putea pricepe cum funcționează acest islam, această mașinărie infernală de ucis, nici acolo și nici aici. Pentru că ce au adus ei în Europa nu este altceva decît acest ritual inuman al morții degeaba, al morții violente, fără nici un avantaj măcar, pentru ei. Acești criminali trebuie stîrpiți oriunde s-ar afla, numai așa putem să facem diferența dintre răi și buni. Pînă atunci, toți ilegalii care au pășit deja aici poartă asupra lor suspiciunea posibilității comiterii de atentate. Penntru că asta este moștenirea ce-o aduc cu ei: moarte și distrugeri.

Malta: O bloggeriță care acuzase guvernul de corupție a fost asasinată

Băsescu despre unguri

 

Trebuie să ne organizăm

În ce ne privește, avem acest spațiu la dispoziție, și nu e puțin deloc. Avem unde ne retrage.

 

(Foto: Time Magazine)

13-14 octombrie 2017

Veste proastă

Nu vom avea Intermarium, cel puțin curînd. Klaus Iohannis:

Această apropiere de Grupul de la Vișegrad este o constantă a politicii externe românești și România tot încearcă să se apropie de mulți ani. Însă în ultima vreme, în ultimii ani, Grupul de la Vișegrad are unele opinii care sunt foarte diferite de ale noastre și în acest moment, după părerea mea, o apropiere între România și Grupul de la Vișegrad nu este realistă”, a spus Klaus Iohannis.

Ca să nu vorbim de faptul că în interiorul Grupului Vișegrad există, practic, două tabere care au din ce mai multe divergențe în ce privește viitorul Uniunii Europene, mersul lucrurilor în Uniunea Europeană, în general” – digi24

Nu că ar fi singurul.

Ne-am lămurit și cu premierul, între Grupul de la Vișegrad și greii Europei, Germania și Franța, Tudose alege Serbia, Bulgaria și Grecia.

Ce viziune au oamenii ăștia despre România, despre continent? Ce strategie? Vor să fim duși de mînă, de către cineva, ca pînă acum, sau vor să fim în poziția de a decide lîngă cine continuăm un drum pe care singuri, ori în alianță cu alții, trecuți prin aceleași suferințe, am hotărît să-l urmăm?

Și dacă există divergențe, nu putem oare, dacă am dori, să încercăm să le atenuăm? Dacă am dori! Să fim acolo, parte în discuții, implicați, să ne zbatem pentru ce știm că este bine pentru noi. Dar cum să dorească așa ceva niște politicieni prăpădiți, infatuați degeaba și degeaba, în general, ca ai noștri?!

Pe președinte aproape îl înțeleg, ajută la punerea României pe harta mondială a lumii. Prin golf. Dar ceilalți? Care ceilalți?

Veste și mai proastă

În timp ce partidul de guvernare, în nici un an de la ultimele alegeri, și-a trîntit un guvern și a provocat trei crize majore, nemaipunînd la socoteală tot ce a făcut de aproape 28 de ani, de cînd a luat puterea și nu a mai lăsat-o, mai joacă singur încă o dată în filmul ”Politică pentru tine”, din partea opoziției nu s-a auzit nici un sunet. Nici măcar un mieunat, un ciripit, ceva care să indice un semn de viață, cît de slab.

Și atunci te întrebi: e o tactică de a lăsa PSD fără posibilitatea să se victimizeze (a cîta oară?!?), ori e prostie, lene, bătaie de joc?

Dacă luăm în considerație așezarea clasică a PSD pe hartă, miniștrii au dorit să demisioneze, nu partidul, care nu a vrut să-i lase, succesele fabuloase ale guvernului, rezultatele incontestabile bla bla bla, tot tacîmul de vise frumoase cu care încearcă partidul să iasă basma curată din mocirla pe care a creat-o, am putea spune că prima variantă.

Și dacă e o tactică, la fauna care populează partidele românești, ar trebui să fie intelligence-ul românesc. Care, iată, trece iar de partea poporului, în lupta cu incapabilii de la guvern. A cîta oară?!

Este util sau nu acest narativ al serviciilor bune, care intervin salvator de cîte este cazul? Este real sau nu?

Dacă ne uităm la numărul serviciilor secrete pe care le avem, marele nostru noroc e că pînă acum nu s-au călcat în picioare, nu au dat semnale disjuncte, nu s-au certat pe tigăi în magazine și nu s-au încăierat la beție. Ce fac concret oamenii ăștia, în afară de a lua lefuri uriașe?

Sigur, nu vom afla niciodată. Și poate că e mai bine așa. Dar în același timp se desfășoară un întreg narativ al serviiciilor care fac și desfac politica românească, narativ care nu ar trebui să ne lase indiferenți.

Pentru că cine sînt acești oameni? Putem conta pe buna lor credință permanent? Pot să intervină de cîte ori cred ei că ar fi cazul, mai bine zis de cîte ori nu convine cineva cuiva? Cine i-a ales și cine i-a învestit să facă asta? Dacă ajută atît de mult poliitica dîmbovițeană, cît mai e politică și cît serviicii? Mai sîntem o republică? Mai avem un sistem democratic, din moment ce indiferent ce votăm, la un moment dat intervin ”băieții” și atenuează situația?

Și dacă se supără și nu ne mai vor binele, ce facem? Cum pot fi pedepsiți? În fața cui dau socoteală? Cine le controlează afacerile? Dar le controlează cineva? Cîți au doctorate luate serios, pe muncă intelectuală?

Întrebările pot continua, oricum nimeni nu ne va răspunde. Dar oamenii politici, ei ce spun despre asta? Le place să se expună public în alegeri, în parlament, în ministere, ca mai apoi să regleze ”băieții” ce e de reglat?

Cum putem avea control asupra incontrolabilului?

Nu putem. Tot ce putem face este să le micșorăm schema (să cerem, să solicităm asta) și să creștem și să promovăm oameni politici competenți, cinstiți și dedicați. Dacă România este o țară cu asemenea oameni, nu ar trebui să fie prea greu să-i găsim. Mitul serviciilor care fac și desfac politică trebuie să dispară și ca mit. Conducerea României fără consimțămîntul populației, acordat prin vot, nu ne duce decît la crearea unui stat polițienesc de care fugim de la revoluție încoace.

 

11-12 octombrie 2017

Guvern

Dacă Tudose rămîne în funcție, înseamnă că are mai multe grade ca Grindeanu. Și nu în pahar.

Și va rămîne. Cu remanierile de care vorbea făcute, cu figura de bunic ocupat cu susținerea scaunului la birtul comunal, cu un vocabular pe măsură, Tudose va rămîne premier.

Și un sondaj publicat astăzi îl plasează mult mai bine decît pe Dragnea, a cărui stea începe să apună înainte de a străluci.

Nicușor Dan. În căutarea partidului pierdut

Nicușor Dan ar dori să facă un partid care să aibă laolaltă și progresiști, și conservatori. Pauză. Știm, a mai făcut USR și tocmai din cauză că erau așa amestecați nu mai este el șeful partidului. Dar omul e perseverent, dacă a făcut o prostie reușită, de ce nu i-ar reuși și-a doua?

Deocamdată însă, să vedem cine îi va urma la șefia firmei de resurse umane despre care am tot vorbit. ”Bătălia pentru șefia USR. Pe cine sprijină Nicușor Dan”. Deși el însuși pare a avea nevoie de sprijin, ceva lecturi din clasicii politologiei nu i-ar strica deloc, USR nu aplică deloc rău tactica ”cum o fi, dar să se vorbească despre noi”, cineva tot se va mai prinde în horă.

Vă mai apucaţi de o nouă construcţie politică?

– O să aveţi răspunsul în perioada următoare.

– Aţi stat pe gânduri, ceea ce mă face să cred că aveţi un plan.

– În orice caz, eu doresc să rămân în politică. Am credinţa că trebuie să reapară o forţă politică care să se adreseze şi progresiştilor şi conservatorilor şi, dacă această forţă politică e sănătoasă, voi fi în ea.

– Deci nu o să o creaţi dumneavoastră? Atunci cine să o facă, dacă nu o faceţi dumneavoastră, aşa cum v-o doriţi?

– Un partid politic trebuie să răspund unei necesităţi. Ea există în momentul de faţă. Şi trebuie să atragă un număr suficient de mare de oameni care să poată să răspundă acestei necesităţi şi să aibă posibilitatea să intre în Parlament, să treacă pragul electoral. Dacă această masă de oameni o să existe, o să aflaţi.

Catalonia. Cu teroriștii nu se discută

Este extraordinar premierul Rajoy, al Spaniei, în ce privește independența regiunii catalane. L-a redus, prin fermitate, pe premierul Puigdemont, al Cataloniei, la o păpușă caraghioasă care nu mai știe pe unde să scoată cămașa. Cu teroriștii nu se negociază.

Opoziția unită. O dorință

Florin Cîtu, senator liberal, pe Facebook:

A venit timpul lucrurilor bine facute!

Am asistat si eu, impreuna cu voi toti, la dezbaterile din ultimele zile. Am fost si eu, la fel ca voi, oripilat de atitudinea PSD-istilor fata de nominalizarile la Curtea de Conturi. Am si participat la show-ul de doi bani numit “audierea conducerii CC”. Toate aceste experiente ma fac pe mine, Florin Cîţu, sa declar raspicat si sa va promit ca a doua zi dupa ce se schimba majoritatea parlamentara una dintre primele masuri pe care le vom face este redam celor mai importante institutii din Romania rolul pentru care au fost infiintate.

Astfel, este imperios necesar ca imediat dupa ce se schimba majoritatea parlamentara sa facem reorganizarea din temelii a urmatoarelor institutii care s-au inscris oficial in PSD:

– Curtea de Conturi
– CNP
– INS
– CNA
– ASF
– BNR
– ANAF
– si nu in ultimul rand Consiliul Concurentei

Eu vreau ca Romania sa fie guvernata onest si transparent pentru romani. Acest lucru nu se va putea face fara aceasta masura de reorganizare.

Si am mai inteles un lucru in aceste zile. Este momentul ca toata opozitia sa vorbeasca aceeasi limba. Cu Liviu Dragnea si PSD nu ne putem lupta cu jumatati de masura.

A venit momentul ca toti romanii de buna credinta sa participe la oprirea distrugerii Romaniei.

Eu va promit ca voi lupta pentru asta si cred ca se poate.

#curajhaicasepoate

Firea privatizează primăria

Nouă ne rămîne să privatizăm restul.

9-10 octombrie 2017

In NATO we trust

Ieri a avut loc la București Adunarea parlamentară a NATO, în prezența secretarului general al alianței, Jens Stoltenberg. Care a spus, printre altele:

Întărim flancul estic.

Sîntem aici, sîntem puternici, sîntem uniți.

Care pe care. Război în PSD

Este, de fapt, cine pe cine? Cine pleacă, cine rămîne? Într-un interviu lacrimogen la A3, aseară, Mihai Tudose, autorul unei cărți prefațate de Coldea și Maior, ne-a anunțat că s-a rupt lanțul de iubire dintre el și Dragnea. Mai precis, Tudose vrea să remanieze 5 miniștri cu probleme din guvernul ce-i poartă numele. Dacă Dragnea nu va fi de acord, Tudose își va da demisia.

Guvernul Tudose nu a rezistat fără probleme decît puțin peste trei luni. A doua cădere a unui guvern PSD, produsă tot de către PSD, ar da semnalul ori că fără Dragnea premier, nimic nu este posibil, ori că partidul este în imposibilitatea de a cădea de acord asupra problemelor importante.

Vrea sau nu Dragnea să arate că fără el la cîrma guvernului nimic nu este posibil? Sau vrea să scape de oamenii serviciilor? Este PSD un partid care nu este în stare să furnizeze o garnitură guvernamentală stabilă? 

Și atunci cum se va ieși din acest impas? Va accepta Dragnea remanierea favoriților din guvern, va accepta chiar și un alt prim-ministru? Posibil, atîta vreme cît i se garantează că nu va avea probleme cu justiția. Este singurul lucru pe care îl dorește Dragnea. Îi poate garanta cineva așa ceva? Nu, teoretic.

Președintele nu dorește, ca de obicei, să se amestece în treburile partidului. Pe de altă parte, dorește însă ”guvernul lui”. Așa că:

Nu se va mai risca, PSD fiind o coaliție de bisericuțe acum, o moțiune de cenzură. Cei propuși spre remaniere vor fi remaniați. Tudose nu va fi demis, posibil își va da demisia, va urma un guvern cu un premier agreat de Iohannis. Cîțiva miniștri așa zis tehnocrați vor forma un guvern, cu miniștri PSD, astfel încît să putem împăca și varza pesedistă, și capra prezidențială.

Și va fi liniște și pace, și vom trăi, de bine, de rău, pînă la adînci bătrînețe.

De menționat că premierul Tudose s-a întîlnit ieri cu o echipă Repatriot, și a fost încîntat de activitatea acesteia.

Domnișoara Tunegaru față cu ”Baltagul”

După domnișoara Tunegaru, cred că numai Camil Petrescu ar fi bun de studiat. Toți eroii principali ai cărților lui se sinucid, mai puțin Gheorghidiu, din ”Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”:
Le iubesc și se omoară, le iubesc și se omoară, iaca așa, numai băieți sensibili.

(Foto: evz.ro)

7-8 octombrie 2017

Raportul Inspecției Judiciare, un copil?

Și-a făcut public raportul întocmit în urma controlului efectuat la DNA. Și vai, ce minune, toate sînt ca de poveste. Cum raportul integral nu e de găsit nicăieri, ne mulțumim, pentru imparțialitate, cu ce au publicat și unii, și alții.

Unii:

„În ceea ce privește comunicarea cu procurorul-șef direcție, Laura Codruța Kovesi, care nu a fost analizată prin prisma atribuțiilor în cadrul echipei de control, ci doar prin prisma constatărilor directe ale echipei de inspectori, s-a constatat o comunicare defectuoasă a acesteia, comunicare caracterizată prin tendința de a-și menține propria părere și a se impune în adoptarea deciziilor, precum și prin aceea că se caută explicații exterioare persoanei sale, în cazul în care nu obține rezultatele urmărite. În acest mod se evită recunoașterea propriei responsabilități în situații de eșec și se reduc șansele conducătorului de a-și forma o imagine realistă despre evenimente și de a identifica măsurile de corecție reclamate de situațiile anterioare”, se arată în document. – antena3.ro

Alții, pe toți pereții anticorupților de Facebook:

“Calitatea actului de condudere adoptat de procurorul sef directie Laura Codruta Kovesi a determinat imaginea conducatorului in interiorul parchetului, dar si in afara acestuia, promovand un management impartial, bazat pe principii sanatoase si pe valori.

Procurorul sef directie Laura Codruta Kovesi a construit, astfel, sentimentul de credibilitate si de respect al legii, dand, in final, Directiei Nationale Anticoruptie prestigiu si putere. In raport de cele prezentate, apreciem ca procurorul sef directie Laura Codruta Kovesi poseda calitatile necesare pentru exercitarea in continuare a functiei de conducere.” – Ionel Stoica, jurnalist imparțial

Ce mai rămîne de făcut? Doar nu ce voia și-o blondă de cam aceeași vîrstă, ar fi culmea.

Legea antilegionară pentru tîmpiți

Acum doi ani, mă certam crunt (și nu numai eu) cu oameni pe care îi consideram destupați cel puțin la cap, pe legea antilegionară, 217/2015. Și mă certam nu pentru că nu aș fi fost de acord cu ea, ci pentru că este incompletă fără o lege simultană anticomunistă.

Ce anticipam încă de atunci, s-a întîmplat. Era inevitabil. Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății în guvernul Cioloș, a scris pe pagina sa de Facebook cîteva amintiri din liceu, cu lecturi din Țuțea. Și imediat s-au abătut asupra bietului om canaliile marxiste corect politice, deși Țuțea nu a omorît pe nimeni, ba a mai făcut și 13 ani de pușcărie cruntă, sub comuniști, și deși acum nu mai tîrziu de o săptămînă era elogiat, amintit duios și lins bine la televiziuni un criminal al fostei Securități ca Iulian Vlad.

Asta se întîmplă cînd dai lege numai împotriva unui rău al omenirii, ori numai al nostru. Și spun asta nu pentru că ar fi fost numai răul nostru, dar la noi a avut o particularitate. Sînt considerați sfinți ai închisorilor cei care au suferit incredibil, pentru mintea umană de acum, în perioada comunistă. Cu ăștia ce facem, brusc îi declarăm la fel de răi ca și pe ceilalți? Sau, în ”spiritul dreptății”, îi scoatem de pe unde i-a mai plasat istoria postdecembristă, de pe socluri de statui și din mințile oamenilor?

Pentru că dacă tot ce ai de făcut ca să te asiguri că nu vei avea probleme cu legea antilegionară este să nu spui nimic din ceea ce crezi despre oamenii care au contat atunci, este o înfiorătoare reducere a dreptului la exprimare la cîteva cuvinte goale.

Aristides de Sousa Mendes: diplomatul insubordonat care a ales conștiința

„Sunt mai dispus să stau cu Dumnezeu împotriva omului, decât cu omul împotriva lui Dumnezeu”. – Aristides de Sousa Mendes

Pe 11 noiembrie, 1939, dictatorul portughez Salazar a lansat Circulara 14, care interzicea diplomaților săi din Europa să ofere vize de tranzit pentru anumite categorii de oameni, precum: evrei, persoane fără stat și persoane care nu se pot întoarce în siguranță în țările lor de origine. În mai 1940, a mers un pas mai departe, amendând că nicio viză nu va fi acordată până ce nu va fi autorizată direct de la Lisabona. În iunie, același ani, consulul portughez la Bordeaux – Aristides de Sousa Mendes – înmâna până la 30.000 de vize refugiaților, dintre care aproximativ 10.000 evrei. A făcut-o în orașul consulatului său, apoi a făcut-o și din Bayonne și pe străzile Hendaye, în apropierea graniței cu Spania, deschizând astfel o rută de refugiere care avea să rămână activă de-a lungului întregului război.

Aristides de Sousa Mendes s-a născut pe 9 iulie, 1885, în satul Cabanos de Viriato, din provincia nordică Beira Alta, Portugalia, fiul lui Jose de Sousa Mendes – judecător – și Maria Angelina de Abranches. Aristides a primit o educație – alături de fratele său geamăn, Cesar – cu puternice valori familiale tradiționale și un catolicism profund. Cu tată judecător, au deprins respect pentru lege și au absolvit Dreptul la Universitatea Coimbra, în 1907. De acolo, ambii au optat pentru corpurile diplomatice, cu sarcini care i-au plimbat în diferite colțuri ale globului.

Aristides s-a însurat în 1910 cu Angelina, femeia care a fost alături de el și i-a împărtășit povara în cele mai dificile și cruciale momente. Au avut împreună 14 copii. În 1929, după detașări mai mult sau mai puțin plăcute în diferite părți ale globului, a fost promovat consul general și asignat în orașul belgian Antwerp. În 1934, încă în Antwerp, familia avea să se confrunte cu prima ei tragedie: moartea celui de-al doilea copil, Manuel, chiar la cina de celebrare a absolvirii acestuia. Aristides a cerut un transfer din Antwerp după asta. În 1938, scria la Lisabona cerând o detașare în Orientul Îndepărtat, dar a fost numit consul general la Bordeaux. Cele două apeluri ale lui Aristides nu au avut niciun efect. În același an, familia avea să se mute în orașul francez, unde a avut loc o ușoară acomodare. Clădirea oferea ample spații de locuit, iar copiilor le-a fost ușor să găsească școli noi și bune.

Apoi a început războiul. Prima reacție a lui Aristides a fost să-și ia copiii și să-i ducă acasă, în Portugalia, unde i-a lăsat în grija rudelor și servitorilor. Au mai rămas la Bordeaux, cu el, Angelina și cei doi fii adulți – Pedro Nuno și Jose. În primele zile după Circulara 14, Aristides a fost mustrat pentru prima sa greșeală: oferise viză unui refugiat vienez, profesorul Arnold Wizrntzer. Justificarea lui Sousa Mendes în fața superiorilor a fost:

„M-a informat că, dacă nu va părăsi Franța chiar în acea zi, va fi dus într-o tabără de concentrare, lăsându-și soția și copilul de izbeliște. Am considerat că e o faptă de o umanitate elementară să previn un asemena punct extrem”.

A fost doar prima dintr-o serie. Până în aprilie, 1940, a încâlcat deja regulile de destule ori cât să-și câștige o mustrare oficială. Garda de frontieră, braț al PVDE – poliția politică portugheză – își ținea ochii pe acțiunile lui. În luna mai, refugiați de toate felurile au ocupat consulatul din Bordeaux. Ofițeri de armată din Austria, Polonia și Cehoslovacia; anti-naziști francezi și belgieni; intelectuali, ziariști și scriitori anti-naziști; artiști; preoți și călugărițe – toți încercând să evadeze din mâinile criminale ale naziștilor. Încă prudent pe atunci, Sousa Mendes trimitea sute de telegrame la Lisabona, asistat de fiul său de 20 de ani, Pedro Nuno. Fiecare telegramă reprezenta o cerere individuală de viză, conform Circularei 14 amendată. Dar de la Lisabona nu venea nimic înapoi. Între timp, Aristides și Angelina își deschiseseră casa pentru refugiați, atât de mulți câți încăpeau. Angelina se ocupa de ei.

Tăcerea de la Lisabona continua. S-a îndreptat apoi către superiorii săi, de la care a fost retrimis la directivele deja în vigoare – și anume că numai Lisabona poate aproba vize. Nimic din asta nu ajuta. Nepotul lui Aristides – fiul fratelui său – Cesar Mendes Jr. părăsise Parisul, unde își urma studiile, și era refugiat și el în Bordeaux. Scria:

„Toate camerele din clărirea consulatului erau pline de oameni. Dormeau pe scaune, pe podea, pe covor. Până și birourile consulului erau pline cu zeci de refugiați care erau extenuați, morți de oboseală, fiindcă așteptaseră zile și nopți pe străzi, pe scări și, într-un final, în birouri”.

În acea vreme – 14, 15, 16 iunie –  Aristides cădea bolnav la pat pentru câteva zile, perioadă în care Angelina a devenit punct de sprijin. Unul dintre fii, Sebastian, a povestit mai târziu despre o noapte pe care cei doi soți și-au petrecut-o în continuă rugăciune. După aceste 3 zile, Sousa Mendes știa exact ce are de făcut. Din 17 iunie, devenise un mod eliberat de orice constrângeri de serviciu și singurul lucru care îl mai interesa era să salveze cât mai mulți oameni cu putință.

Pașapoartele erau adunate grămadă. O persoană le ștampila, cealaltă scria, iar Aristides își punea semnătura pe ele. Ca să scutească timp, ajunsese să-și scurteze semnătura. Rabinul Kruger – un refugiat și el, care era alături de soție și cei 5 copii, devenit între timp prieten al consulului – cei doi fii ai lui Aristides și alți câțiva refugiați ajutau cu linia de așteptare. Pentru toți cei – și erau mulți – care nu aveau niciun fel de document, s-au acordat vize cu ștampile pe simple bucăți de hârtie.

Zilele următoare, veștile referitoare la probabila predare a Franței în fața inamicului german au adus noi valuri de refugiați la ușile consulatului. Pe 18 iunie, 19 pașapoarte au ajuns în fața lui Aristides; acestea aparțineau familie imperiale austriece. Numele lui Otto von Habsburg se afla în capul listei negre a lui Hitler. Emisarului i s-a spus să se întoarcă după vize mai târziu în seara aceea. Nu avea să pună urgențele familiei imperiale austriece deasupra oamenilor care așteptau deja la coadă. După 10 seara, contele s-a întors și a ridicat vizele pentru Arhiduce și întreaga familie. Apoi, Arhiducele Otto a venit el însuși la consulat și a obținut o mare cantitate de vize ștampilate pe bucăți de hârtie pentru refugiați austrieci aflați în ascunzători. Otto von Habsburg și familia sa aveau să ajungă în Portugalia pe 20 iunie, de unde au plecat în Statele Unite.

Miile de vize emise de Sousa Mendes erau onorate la Irulan, granița spaniolă. Ștampila consulară le transforma în niște cereri oficiale, ca de la o țară la alta, în urma Pactului Iberic din 1939. Când trenurile pline cu refugiați au început să sosească la granița portughezo-spaniolă de la Vilar Formoso, PVDE a turbat; însă nu avea ce să facă decât să lase refugiații să intre. Un întreg mecanism era pus în mișcare, odată ce refugiaților le era oferit pasaj prin Spania.

„A fost într-adevăr obiectivul meu să salvez toate acele persoane, al căror chin era dincolo de ce poate fi descris. Imperativele conștiinței mele… nu au încetat niciodată să mă ghideze în îndeplinirea datoriilor mele, cu perfectă cunoaștere a propriilor responsabilități”.

Pe 19 iunie, Bordeaux a început să fie bombardat. Mulțimile de refugiați au fugit la Bayonne și Hendaye, în apropierea graniței cu Spania. Aristides și-a lăsat familia în Bordeaux și a urmat refugiații. La Bayonne, a găsit consulatul portughez împresurat de 5000 de persoane, cu alte 20.000 aflate în stradă. Până la acel punct, directivele Circularei 14 erau respectate la literă acolo. Statutul de consul-general îi dădea lui Sousa Mendes jurisdicție peste consulatul din Bayonne. Și noul lui ordin era: vize pentru toată lumea. În următoarele 48 de ore, mii de persoane și-au auzit numele strigat și le-au fost înmânate vizele salvatoare de vieți. Subordonatul său de la Bayonne, consulul Machado, a trimis o telegramă la Lisabona în care a raportat încălcarea regulilor. Pe lângă asta, i-a telefonat și ambasadorului Pereira din Madrid. Două mesaje au fost trimis apoi de la Lisabona – una la Bordeaux, cealaltă la Bayonne – care-i ordonau lui Sousa Mendes să se oprească.

Consulul nu apucase să citească niciuna dintre ele; pe 22 iunie, Aristides plecase deja la Hendaye, unde înmâna bucăți de hârtie cu mesaje variate scrise pe ele și parafa consulatului, cât să le dea dreptul oamenilor să intre în Spania. Nu a mai durat mult până porțile Spaniei de la Irun aveau să fie închise, iar Aristides a vorbit mai târziu despre oameni care s-a sinucis de disperare în fața sa. Rabinul Kruger scria mai târziu cum, în timp ce așteptau la porțile Irunului, au apărut dispute între gărzile spaniole și refugiați. Porțile rămâneau închise, iar Sousa Mendes s-a dus înăuntru să medieze situația. Fără nicio autoritate, s-a întors în două ore și a deschis el însuși poarta. Cu ocazia asta, încă un grup apuca să mai intre în Spania, cu direcția unui tren spre Portugalia.

Pe 23 iunie, ambasadorul Pereira a ajuns la Irun. Ce a văzut l-a șocat:

„Am dat de consulul Aristides Mendes și i-am cerut să-mi explice un așa comportament extraordinar… Din ce am auzit, și din înfățișarea sa extrem de neîngrijită, impresia pe care mi-a dat-o a fost cea a a unui om tulburat, nu în toate mințile… Comportamentul domnului Aristides Mendes sugerează un asemenea deranjament mintal că, informând pe loc autoritățile spaniole de decizia mea de a declara nule vizele acordate de consulul din Bordeaux celor care erau încă în Franța, nu am avut nicio reținere în a spune că sunt sigur că acel consul nu era în toate capacitățile mintale”.

Aristides nu a mai deschis poarta la Irun pentru a doua oară, dar a setat un precedent. Pe timpul războiului, mulți persecutați ai Europei au trecut prin Spania și Portugalia spre libertate. Cât despre cei aflați încă în Franța cărora vizele le-au fost nulificate, soarta lor este necunoscută. Rapoartele din presă ale vremii vorbesc despre 10.000 de refugiați care nu mai pot intra în Spania fiindcă autoritățile nu le mai recunosc vizele.

Întors la Bordeaux pe 25 iunie, a găsit telegrama de la Salazar de pe 24 care spunea că a fost eliberat din poziție și în care i se ordona să părăsească Franța. Aristides nu s-a grăbit; oprit să mai ofere vize, și conștient că mii de refugiați încă sunt prinși în oraș, a început să le ofere pașapoarte portugheze, pentru a preveni deportarea lor în taberele de concentrare. Noua sa acțiune a fost rapid descoperită și anulată de Lisabona, iar ordinul să părăsească a fost reînnoit.

Salazar culegea laurii acțiunilor lui Mendes. Zeci de mii de refugiați umpleau orașele și oferea gratitudine regimului care le-a oferit salvarea. Revista „Life” titra, în numărul de pe 29 iulie, 1940, că Salazar este „cel mai mare portughez de la Henric Navigatorul încoace”. A numit un consiliu disciplinar care, după ce s-a prefăcut că studiază niște hârtii, a stabilit că Sousa Mendes este un caz de „incapacitate profesională”, demn de disprețuit și bun de ocolit. Cazul a fost închis, clasificat și încuiat. Mendes a încercat tot restul zilelor să primească o audiență la Salazar, dar totul a fost în zadar. Fratele său, Cesar, a fost suspendat din postul său pentru 5 ani când a încercat să-i ofere o mână de ajutor. Incapabil să se întoarcă la muncă sau să iasă la pensie, Aristides și familia sa au fost condamnați la foamete. Educația celor mici a trebuit întreruptă, iar cei mari nu-și puteau găsi de muncă. Ocazional, era chemat la câte un presupus interviu cu Salazar; după ce era pus să aștepte toată ziua în anticameră, era trimis acasă; foștii colegi îl ignorau; era urmărit îndeaproape de PVDE și interogat frecvent; copiii săi mai mari aveau dosare active.

În 1945, a suferit un atac cerebral care l-a lăsat parțial paralizat. Angelina a suferit la rândul ei o hemoragie cerebrală în 1948, care s-a dovedit fatală după o perioadă de inconștiență de 6 luni. La 6 ani distanță, pe 3 aprilie, 1954, Aristides de Sousa Mendes avea să moară în Spitalul Franciscan din Lisabona. Nepoata sa, Madalena, a stat lângă el până în ultima clipă.

A fost numit Drept între Națiuni în 1966.

„Nu puteam să acționez altfel, drept consecință accept cu dragoste tot ce s-a abătut asupra mea”.

DNA vs ”baba”

Am să contrazic părerea aproape unanimă (în presă și pe rețelele sociale) că ”baba” împreună cu tot alaiul ei sînt vinovați de cele întîmplate la DNA Ploiești zilele trecute.

Așadar, bunica Anei Maria Pătru, cercetată penal de DNA, este chemată, la cei 90 de ani ai săi, în calitate de martor. Chemată, deci nu exista posibilitatea deplasării procurorilor. Sau nu au avut timp (varianta acuzaților) să facă demersurile pentru a fi audiată acasă.

Problema, pentru mine, este că un om de această vîrstă, oriunde ar fi audiat, tot va trece peste o traumă, mai mare sau mai mică, funcție de nivelul fiecăruia de rezistență psihică la asemenea factori de stres.

Faptele sînt cele descrise în presă. Intervine o televiziune, care face din necaz un caz, ca de obicei, și amplifică scandalul pînă la insuportabil. De cealată parte, a celor incoruptibili, părerile sînt la fel de tranșante:

 

Bun, deci acestea au fost taberele, cu susținătorii lor, mai vehemenți sau nu. Fiecare îl considera pe celălalt, a cărui opinie era diferită, ori ca intransigent ca în anii 50 ai secolului trecut (cazul meu), ori că ține cu ”penalii”. Cale de nuanțe nu s-a mai găsit.

Să se facă justiție! Se striga din toate gurile cu pretenții. Și s-a făcut, pînă la urmă, justiție? Nu. Pentru că de bine ce au făcut tot hălimaiul bine știut deja, la final, la DNA, bătrîna s-a prevalat de dreptul la tăcere.

Așadar, cu ce s-a ales fiecare din părți? Familia Anei Maria Pătru, cu scandalul mediatic din care oricine care nu cunoaște (sau chiar care cunoaște) cazul poate să înțeleagă cît de nemernici sînt procurorii DNA, cum chinuie ei bătrîni de aproape 100 de ani. Cu vîlva care poate aduce, în cazul unei condamnări, măcar simpatia publică. Deloc de neglijat, de altfel, pentru cei care se întreabă cum ajunge PSD să crească în sondaje, pe măsură ce se dovedește mai corupt și mai catastrofal în ale guvernării.

Cu ce s-au ales procurorii DNA? Cu nimic, cu absolut nimic. Și atunci, de ce să mai faci un asemenea tărăboi cînd șansele să nu te alegi cu ceva sînt maxime? De ce să te expui așa mediatic cînd legal, ”babei” nu ai ce îi face și nu este nici o perioadă fastă pentru instituție? Putea fi evitat scandalul? Părerea mea, om fără studii juridice, este că da. Că acolo nu lucrează niște mașinării care execută ceea ce au fost programate, ci niște oameni care mai și gîndesc. De ce să lași o impresie falsă, a unor neoameni care torturează bătrîni și copii, a unei structuri totalitare, care aduce aminte de vremurile cele mai negre din istoria românească, anii 50?

Nu pot răspunde eu la această întrebare. Dacă legea prevede în mod expres chiar și prevalarea bătrînei de dreptul la tăcere, atunci lucrurile au fost aranjate atît de prost, încît a cîștigat celălalt. Dacă legea nu prevede așa ceva, cum poți să nu te gîndești tu, procuror, că poți declanșa un asemenea scandal, cu toate consecințele care pot decurge din asta? De ce să faci așa ceva, cui folosește?

În ambele situații, poziția DNA îmi pare mult deficitară, incapabilă să gestioneze o situație simplă și ca atare, cu tendințe auto-distructive. DNA nu are dușmani mai mari decît ea însăși, în cazul acesta și, din nefericire, nu numai în acesta. În oricare situație, DNA a gestionat prost o situație. Și de aici, adevăr și fabulație se pot amesteca într-un conținut toxic pentru DNA. Pînă la atacurile PSD împotriva justiției, să luăm aminte:

”Orice împărație dezbinată împotriva ei însăși este pustiită; și orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei insăși nu poate dăinui.” Matei 12:25

5-6 octombrie 2017

Firea la circ

Prezența dumneavoastră aici, doamnă primar general, ne dovedește o dată-n plus că circul românesc nu are numai un trecut și un prezent, ci și un foarte frumos viitor. – Bogdan Stanoevici, actor, directorul Circului de Stat

Premiul Nobel pentru literatură – Haruki Murakami

Așa se traduce Mircea… Ba nu, mai bine zice Ionuț Popescu:

USR, aceeași mizerie?

Spuneam acum ceva vreme că useriștii nu au avut timp și condiții să arate ce pot. Altfel, sînt, ca partid, aceeași Marie cu altă pălărie.

Ieri au avut condiții.

Iar astăzi, pentru că s-a aflat, probabil, au blocat-o pe Ana Maria, pe Facebook, 24 de ore.

 

A post shared by anamariaitoafă (@anamariaitoafa) on

Oul și boul

Sabotați statul! Creșteți găini pe balcoane! Varujan Vosganian, parlamentar ALDE:

Fiecare ou mâncat de la găina din curte văduvește bugetul de cincizeci de bani ! 🙂

Ce poate omul obișnuit să înțeleagă cînd citește așa ceva? Ce poate face în afară de a-i mai înjura o dată și încă o dată pe guvernanți?

Și atunci, de ce fac asta? Nu știu care este reacția populară în fața unei asemenea caraghioșenii? Nu  știu că nimeni nu poate lua în serios așa ceva? Atunci de ce să se facă de rîs?

Pentru că nu le pasă. Nu le pasă pînă la a ajunge să scrie așa ceva. Nu le pasă de mult, de cînd un parlamentar PSD amenința premierul de atunci al României, Mihai Răzvan Ungureanu, că-și poate pierde viața, dacă trece prin Vaslui. Nu le pasă pînă la a aduce clanuri interlope la ÎCCJ, cînd se putea solicita ajutorul Poliției în cazul în care era agresată o persoană, nu le pasă de absolut nimic.

Și de ce le-ar păsa? Avem o forță politică care să-i concureze în mod real? Avem un suport, un partid pe care să putem conta?

Nu avem, în momentul acesta, pe nimeni. Pe nimeni de forța și anvergura necesare să răstoarne PSD. Nu avem nici măcar o coaliție de partide, nici măcar nu se întrevede posibilă una. Fiecare organizație politică românească luptă pentru sine și nimic mai mult. Odată văzuți aleși, uită pe cei care i-au votat cu viteza  luminii. Fiecare organizație politică românească este, cu una sau cel mult două excepții, o firmă de resurse umane, care plasează niște oameni în posturi extrem de bine plătite. Extrem de puțini oameni și nimeni, aș zice, ca partid, nu-și propune să facă ceva cu adevărat pentru noi.

Ei sînt încrengături de interese, dar noi?

Dar noi, noi, în afară de bancuri despre ei mai știm să facem ceva? Astăzi se vor umple rețelele sociale de bancuri cu Vosganian și ouăle. Așa, și pe urmă? Pe urmă nimic, așteptăm următoarea situație în care să facem haz de ei sau în care să ne rățoim mai mult sau mai puțin isteric.

Noi sau ei, votanții lui Vosganian, știu ce spune și ce scrie alesul lor? Le place, sînt de acord? Înțeleg ce spune, au de gînd să facă ce spune parlamentarul?

Adevărul e că nu vom ști niciodată. Pentru că punțile de comunicare stînga-dreapta par atît de prăbușite, încît nici măcar nu mai știm cînd le-am rupt.

Este sau nu necesară comunicarea, cînd avem în față viitorul nostru? Este sau nu necesară comunicarea acum, cînd toți sîntem oripilați de dimensiunea coruției din România și, poate mai mult, de nesimțirea groasă a celor care ne conduc? Este necesară comunicarea măcar pentru a nu mai trimite astfel de exemplare în Parlament?

Pînă cînd vom putea funcționa ca o națiune normală, cel puțin, NU votați PSD și ALDE. Vi se apleacă.