Deschideti bisericile. ACUM!

Covid 19 este o amenințare serioasă la adresa sănătății noastre, a tuturor. Dar asta nu înseamnă să tolerăm măsurile uneori arbitrare și excesive ale guvernului. 

Putem merge la supermarket, acolo unde ne întîlnim cu zeci, dacă nu sute de persoane. Asta este permis. Dar nu putem, în continuare, să mergem la biserică, acolo unde distanțarea socială este respectată. De ce? Ce lege, ce articol de lege ne îngrădește dreptul la hrană spirituală? 

Deschideți bisericile. ACUM!!

Bisericile nu sînt cluburi, și activitatea desfășurată în interiorul lor nu este una recreativă. Bisericile sînt parte importantă a culturii noastre și ne susțin ca indivizi și ca nație. 

Prin Constituție, avem dreptul la hrană, fără ca aceasta să fie împărțită în hrană fizică și spirituală. Și atunci, dacă ne permit să ne facem aprovizionarea, asigurîndu-ne hrana, de ce nu ne permit să accesăm și hrana spirituală??

Repet: care este justificarea legală a guvernului privind această încă restricție? Covid 19, știu. Cîte drepturi vom mai accepta să ne fie luate, pentru a doborî acest inamic nevăzut? 

A venit momentul să spunem guvernului: 

Deschideți bisericile. Acum!!

Speriații #stațiacasă nu au de ce să se teamă. Nu îi va lua nimeni din case să-i ducă, împotriva voinței lor, la biserică. 

Biserica este pentru noi, credincioșii. Și este, repet, hrana sufletului nostru. 

Cum își pot permite niște guvernanți efemeri să ne lase fără această hrană? 

Biserica este o farmacie duhovnicească, unde fiecare găsește leac pentru sine împotriva săgetărilor păcătoase. – a spus Sîntul Ioan Gură de Aur. 

Iar Sfîntul Iustin Popovici a spus: 

Prin firea sa Dumnezeiesc-omenească, Biserica este, fără îndoială, un oeganism fără asemănare în lumea pămîntească. În această fire a ei este și sfințenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeiesc-omenesc  al sfințirii oamenilor, și al sfințirii prin oameni, a celorlalte zidiri. 

Deschideți farmaciile inimii. Deschideți bisericile. Acum!

Dacă preoții care s-au împărtășit și au slujit (fără mască) alături de ÎPF Pimen, nu s-au îmbolnăvit, ce îi mai oprește să ne lase în biserici, cu toate măsurile de precauție luate? 

Deschideți bisericile! ACUM!!

 

 

 

Ce urmează?

Un subiect inevitabil: România de după referendumul „pentru familie“. În ultimii ani, două mișcări de protest punctual s-au dezvoltat exponențial. Prima, Pungești/Roșia Montana, din care au apărut #rezist și USR. A doua, Barnenevet-Bodnariu, din care s-au desprins CpF și, probabil, un nou partid conservator. În primul caz, o categorie s-a activat ecologist: mai bine puritatea virginală a naturii decît prosperitatea poluantă a gazelor de șișt și a exploatărilor aurifere cu cianuri. În cel secund, o altă categorie (de evanghelici români, inspirați de confrații americani) s-a mobilizat împotriva atotputerniciei serviciilor sociale norvegiene, care pot separa copiii de familia lor, dacă familia pare nițeluș cam „habotnică“. În fond, avangarda naturistă s-a cuplat cu ariergarda legii naturale, care fondează familia heterosexuală, procreativă și atașată predaniei creștine. Două forme de refuz al industrialismului modern și etatismului care organizează de sus în jos „cultura diversității“. Fac aceste analogii pentru că nu cred în falia progresiști – conservatori, deși ambele tendințe participă la războiul cultural din SUA, produc efecte politice și călătoresc global prin social media. Cred că frica de viitor definește omnilateral societatea românească. Ea e alimentată de sentimentul fragilității statale, accentuat (și exprimat) prin neîncrederea dintre noi și a tuturor față de instituțiile publice. Nu sîntem atît de evoluați pe cît cred „progresiștii“ și nici atît de înapoiați pe cît sînt acuzați „conservatorii“. Impresia larg răspîndită că orice e posibil, pentru că nici legea, nici cutumele nu reglementează eficient armonia comunitară minimă, ne face temători față de remarcabilul nostru potențial deviant.

În preajma următorului ciclu electoral (care include toate tipurile de alegeri), scena pare împărțită între paleo-stînga de extracție comunistă și neo-marxismul reformist, căci dreapta, după costisitorul experiment al USL, nu și-a mai găsit identitatea, pierzîndu-și simultan liderii „istorici“, direcția doctrinară și forța de convingere. Tocmai din aceste motive s-a mutat totul în neașteptatul registru al raportului dintre stat și Biserică. Nemaiavînd încredere în partide, tema biseculară a instalării în modernitate a fost transferată în dezbaterea despre autonomia individuală și raportarea la tradiție, în sens larg. Din punctul meu de vedere, acutizarea dihotomiei tradiționalism/anticlericalism e doar metamorfoza perversă a unei crize democratice.

Cînd vine vorba despre stat, e clar că avem nevoie ca el să fie repopulat cu figuri competente, chemate să stopeze clientelismul partinic și avalanșa impostorilor: iată o sarcină pe care toate partidele oneste (adică responsabile) ar trebui să o asume, dacă vor să recîștige teren electoral. În ce privește BOR, și ea are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității: dezvoltare prin cunoaștere, echitate socială, bioetică, renunțarea la formalism și antioccidentalism, denunțarea materialismului arghirofil și o strategie de ajustare a școlilor teologice la nevoile reale ale fiecărei eparhii. Ambele operațiuni de corecție și regăsire a normalității se vor dovedi dificile: să sperăm că nu imposibile.

Oricum, BOR are sarcina cea mai complexă. Comuniunea panortodoxă a fost sabotată la recentul Sinod din Creta și, recent, prin criza dintre Moscova și Patriarhia Ecumenică, via Ucraina. Biserica s-a dotat cu trust de presă și a pătruns pe Internet, dar forța ei de comunicare socială e mult mai mică decît cea a taberei anticlericale, la care participă, în stilul unei Reforme factuale, cripto-protestante, și o parte din laicatul urban, educat. Sînt convins că strîngerea relațiilor cu alte culte creștine (în România, restul UE și SUA) îi poate furniza asistență prețioasă în următorii ani. A sosit ceasul multor decizii clare, care – după cum se vede – au fost prea multă vreme amînate. 

Umbra

Stânga politică (de la Marx încoace, ba chiar de mai devreme: de la revoluția franceză încoace) are obsesia de a distruge trei lucruri: proprietatea, biserica și familia.

1. Proprietatea. În dorința ei de a obține “revoluția permanentă”, măcinată de visul puterii și ingineriei sociale, stânga mizează pe un lucru primar: învrăjbirea oamenilor. “Divide et impera” ar trebui scris în orice manual de filozofie politică al socialiștilor (fie că sunt fasciști, naziști, comuniști sau social-democrați). Prima dată au încercat să destructureze societatea / civilizația bazându-se pe un sentiment negativ des întâlnit: invidia. A atenta la proprietatea celui bogat și a beneficia de avuția lui e otrava pe care stânga a încercat s-o picure în urechile proletariatului. Numai că odată cu revoluția industrială și cu dezvoltarea capitalismului, muncitorii au început să acumuleze avere, au început să beneficieze de avantajele vieții moderne, nivelul lor de trai a crescut și s-au trezit propulsați în pătura de mijloc a societății. Și chiar dacă stânga se mai amăgește făcând agitație prin intermediul unor sindicate, “lupta de clasă” nu mai e deloc un ideal al proletariatului. Ba din contra, muncitorimea e formată din foarte mulți indivizi cu orientare conservatoare.

2. Biserica. Posibilitatea Bisericii de a aduna oamenii împreună, de a-i motiva, de a-i uni, de a le da speranță, e uluitoare. O să dau un singur exemplu: Biserica poloneză. În momentul în care Polonia a fost ștearsă de pe hartă și împărțită între Germania nazistă și URSS, singura structură care a ținut poporul polonez împreună, care a păstrat valorile spirituale și naționale vii în mintea oamenilor, care a insuflat speranța, care a fost focul viu al rezistenței (morale, spirituale sau armate) poloneze, a fost Biserica. Și la fel a fost și în comunism: asumarea credinței creștine fiind una dintre trăsăturile fundamentale a multora dintre cei care au pus bazele Solidarității poloneze. Mai are rost să amintesc și de papa Ioan Paul al II-lea? Nu întamplător gândirea totalitară și statele totalitare au vrut cu orice preț să distrugă Biserica. Idee aplicată de întreaga stângă (de la naziști până la comuniști) prin denigrare, dezinformare, preoți uciși, închiși sau torturați, oameni condamnați pentru devoțiunea lor religioasă, biserici demolate etc. Iar atacul furibund asupra Bisericii continuă și azi, condus de aceeași stângă, fie ea politică sau culturală.

3. Familia. Familia este ultimul refugiu al individului. Este structura care poate oferi suport instant și rezistență, chiar și în fața statului totalitar. Să ne aducem aminte de comunism și de faptul că familia era singurul loc în care te puteai simți liber, în care cel de lângă tine (părinte, bunic, frate, unchi, mătușă) îți era sprijin, uneori dovedind acest lucru chiar cu sacrificiul propriei sale vieți. Destructurarea familiei (îmi vin în minte, de exemplu, celebrele “repartiții” din vremea comunismului, când noii intrați în câmpul muncii erau trimiși să lucreze la sute de kilometri distanță de orașele de baștină) a fost și este marea obsesie a gândirii totalitare. Spargerea acestui nucleu atât de intim înseamnă a-l lăsa pe individ singur la cheremul unor uriașe mecanisme represive. O consecință a destructurării familiei e aceea ca statul ajunge foarte ușor la mintea copiilor. Lipsiți de control din partea părinților, ei pot fi îndoctrinați fără un prea mare efort. Nu spun că familia e perfectă. Sunt destule exemple de familii ratate. Dar cele mai multe (și într-un număr copleșitor) dintre familii sunt funcționale. Dacă n-ar fi fost așa, instituția asta ar fi dispărut demult, odată cu alte ratări ale omenirii. E pur și simplu evoluția: un construct atât de intim n-ar fi rezistat mii de ani dacă era disfuncțional.

Însă ceea ce văd astăzi e o bătaie de joc îngrozitoare la adresa familiei. Un dispreț venit din partea unor pigmei, o dorință tenace de a nu mai înțelege scopul acesteia, de a o bagateliza, de a o tăvăli prin noroi. De exemplu, dintre cei ce sunt împotriva referendumului, extrem de puțini aduc în discuție căsătoriile între homosexuali și eventualele argumente aferente. Majoritatea iau în derâdere familia. Internetul e plin de glume odioase ce o iau la țintă. Până și companiile intră în acest joc mizerabil. Coca Cola România fiind una dintre ele (dar nu mă miră, ăsta-i nivelul intelectual al așa-zișilor “creativi”). Ce caută o corporație în această luptă? Trebuie să ne raportăm la un suc carbogazos din perspectivă teologică, socială, spirituală, politică etc? Mă întreb cum se simt o parte din oamenii (creștini asumați) care lucrează acolo. Mărturisirea de credință poate deveni un motiv pentru care să fii dat afară de la un loc de muncă sau pentru care să nu mai poți fi angajat?
Bagatelizarea ideii de căsătorie (ca act ce duce la formarea unei familii) e în același ton. În momentul în care se vor căsători oameni cu câini, adulți cu copii, frați cu surori, bărbați cu bărbați, femei cu femei etc (pentru că, în logica lucrurilor, dacă dai drumul la o supapă, va trebui sa dai drumul la toate ca să nu „discriminezi”), de-abia atunci bătaia de joc și destructurarea vor fi depline. Ca să nu mai zic la ce dezechilibru pot ajunge copiii crescuți într-un asemenea mediu. Demența e infinită. Citeam undeva că cutare s-a căsătorit cu un pod. Fie că a făcut-o “serios” (pentru că e dezechilibrat mintal), fie că a făcut-o în glumă, bătaia de joc e aceeași. Pentru un creștin asumat e imposibilă acceptarea acestor lucruri. Mărturisirea de credință, mai ales în actualul context, mi se pare absolut necesară.