Enough is enough

Producătorul glorificat de maculatură pe bani publici, Mircea Cărtărescu, a scris un text despre „fascismul” din Brazilia – cu aprecierile tipice de NPC la care te aștepți de la un stângist care, fără bani publici, n-ar publica nici 10 rânduri, darămite peste 10 cărți.

În propria secțiune de comentarii este luat viguros la perpulis de propriii prieteni. Cel mai bun este unul care zice:

„Începe să apună curcubeul, oengiștii își caută meserie, feminizdele nu-și mai lasă mustățile să crească… Sumbru viitor ne paște, într-adevăr.”

Dar, dacă stai și te gândești, are dreptate.

Victoria lui Bolsonaro n-ar deranja mai pe nimeni într-o lume „normală”. Condițiile economice din Brazilia impuneau un președinte național-capitalist. Căci asta este Jair Bolsonaro – național capitalist cu ceva accente creștine dar care știe și memes și pentru care, din convingere, conservatori și libertarieni de rând care citeau și ascultau cu nesaț Olavo de Carvlaho de 10-12 ani s-au oferit voluntari în campania lui – toți având un singur scop: SĂ ÎNVINGEM STÂNGA! Măcar o dată! Hai că se poate!

Și s-a putut!

Brazilienii care au participat în campanie îmi spun că-s perfect conștienți că mai e mult până departe. Vor petrece 2-3 zile cum numai brazilienii știu să o facă, dar dup-aia înapoi pe metereze. Stânga e un balaur înfipt foarte bine în Brazilia și… așa cum zic eu despre America, așa zic și ei despre Brazilia: Refacerea Măreției Braziliei este un proces.

Pas cu pas.

Însă Bolsonaro deja vine după ce extremismul Stângii a tot primit lovitură după lovitură aproape peste tot. Doar în Olanda și Germania a rămas constant (cu mențiunea că și în Germania SPD pierde votanți către Verzi, văzuți de votanții stângiști locali ca fiind mai puțin establishmentarians – săracii de ei!). Chiar dacă nu au pierdut (încă) puterea peste tot, extremiștii stângii au pierdut teren masiv în Suedia, Italia, Franța, Ucraina, Finlanda, Marea Britanie și multe alte locuri.

Hai că mai puteau ei ignora un Viktor Orbán. Chiar și guvernarea Prawo i Sprawiedliwość din Polonia se putea ignora. La urma urmei Orbán nu e la putere din 2016. Iar PiS a mai fost la putere și în 2005 și nu a fost o tragedie europeană – deși agenda partidului era aceeași.

Dar acum e altfel. Acum nu mai e o lume „normală” după standardul nebunilor. Acum e lumea în care demența progresistă este văzută din start ca demență și, spre eterna lor nesimțire, votanții au și tupeul s-o exprime cu glas tare, spre deosebire de anii trecuți.

Față de 2005, astăzi conservatorii sunt mai dispuși să lase dracului politețurile deoparte, înțelegând (în sfârșit! Credeam că nu mai vine perioada asta!) – că aici nu ne batem cu oameni raționali care se întâmplă să greșească. Ci ne batem cu oameni literalmente rău intenționați care doresc să ne distrugă familiile, tradițiile, țările, economiile și stilul de viață.

Ne batem cu oameni care ne împing să ne cumpărăm VPN ca să putem posta o memă sau să râdem fără filtru stângist la o glumă bună. În curând ne va trebui licență de la UE ca să putem să memăm. Un concept memă în sine. Poate și de-aia Stânga nu poate mema, căci Stânga este ea însăși o memă. Însă o memă foarte dank pe spinarea noastră a tuturor.

Și să ne înțelegem, dușmanul nostru e același peste tot. Și în Brazilia doreau comuniștii să cenzureze internetul. De altfel au și primit ajutor din partea leftiștilor din America, foarte dornici să „prevină un nou Trump”. Facebook a șters paginile conservatorilor cu sutele, a naibii coincidență, exact înainte de alegeri. Aceiași oameni supărați de presupusa și niciodată-dovedita „interferență rusească în favoarea lui Trump” nu sunt deloc supărați de evidenta și clar-dovedita interferență a Stângii americane în favoarea comuniștilor brazilieni.

În acest context, Bolsonaro vine ca o confirmare că mesajul onest și da, pe alocuri brutal, căci trebuie – rezonează cu suficienți oameni din aproape orice țară.

Sigur, nu cu majorități covârșitoare de fiecare dată. Dar în mod cert procentaje non-nule.

Până acum 7-8 ani se presupunea în „lumea bună” că noi literalmente nu existăm. De-acolo și istericalele leftiste. Literalmente nu le vine să creadă nu doar că existăm, dar că existăm cu sutele de milioane (probabil chiar mai mult) la nivel global și, iată, și în Brazilia cu zecile de milioane. Suficiente zeci de milioane cât să decidem președinția în favoarea unui om care, la fel ca zeci de milioane de brazilieni, s-a săturat.

ENOUGH IS ENOUGH!

Și, pas cu pas, mai urmează.

Au vrut internaționalism? Ei uite că-l și primesc. Dar nu cum vroiau ei. Ghinion, ca să păstrez linia unui clasic în viață.

În aceste momente se solidifică o mișcare suficient de conservatoare (chiar dacă nu integral pe gustul meu) transnațională. Și leftiștii știu asta. De-aia sunt speriați.

Pentru că așa au putut ei obține control aproape total al narativei. Așa au reușit să sune și Digi24, și France24, și BBC, și CNN, și The New York Times, și Record TV (în Brazilia) – TOATE să sune EXACT la felSarcina în fața noastră e să dezmembrăm, pas cu pas, această rețea și să o construim pe a noastră.

Prin revoluție au ajuns acești bolșevici rebotezați în „progresiști” să conducă narativa și cultura. Prin contrarevoluție culturală de Dreapta va fi încheiată dominația lor.

Jair Bolsonaro nu este un om perfect. La fel cum nici Andzrej Duda sau Morawiecki nu sunt. Nici Trump nu e perfect. Nici Alice Wiedel nu e perfectă. De Viktor Orbán nici nu mai zic căci pe economie e cel puțin praf.

Dar nu există oameni perfecți. Mergem la război cu ce se poate și cu ce avem – nu cu ce visăm să avem.

Pas cu pas spre o lume normală!

When you hit rock bottom, there is no way to go but up!

Mondialul lor si Mondialul nostru

Filmul bate fotbalul

Spania dezintegrată de Olanda. Italia dînd încă o aspră lecţie de viaţă Angliei. Uruguayul făcut arşice de Costa Rica. Brazilia şi Croaţia cu “arbitrajul respectiv”. Cupa Lumii, abia începută, nu duce deloc lipsă de mari spectacole. Acelea, definitorii. Care te marchează. Entuziasmante sau deprimante. Înălţătoare sau revoltătoare. Nectar sau venin. Fiecare are lista lui. La Mondialul 2014, spectacolul definitoriu a venit, pentru mine, chiar în prima noapte, după meciul de deschidere. Da, după. Am stat, la început uluit, apoi fascinat, cucerit şi, în cele din urmă, cu ochii umeziţi, pînă spre trei noaptea, la un documentar. Realizat de Ionel Stoica. Indiferent ce se va întîmpla în luna aceasta, indiferent cine va pierde şi cine va cîştiga, filmul acela va fi, pentru mine, Mondialul 2014. Culmea, e despre o echipă de-acum exact douăzeci de ani. De fapt, despre destinul nostru, de români.

Sînt un mare pasionat de documentare. Le am strînse pe casete video, pe DVD-uri, le strîng în continuare în formate digitale, cu sutele de gigabiţi. E o treabă, şi cu documentarele. Nu se fac singure, şi nu oricine ştie să le facă. Am unele pe care le revăd, periodic. Britanice, americane şi franţuzeşti, germane, braziliene, scandinave, chestii. Despre istorie, politică, presă, medicină, arhitectură, muzică, războaie, industria filmului, teatru, automobile, vapoare, avioane, televiziune, exploararea spaţiului, cîte şi mai cîte. Plus documentare despre fotbal. Le revăd pentru că trec de ecran şi mă înhaţă, ducîndu-mă, de fiecare dată, în lumea lor, cu adevăruri şi cu emoţii numai ale lor. Aşa sînt documentarele bune. Documentarul lui Ionel Stoica este impecabil. Povestea României la Mondialul din 1994. Visul american. Cînd lumea a fost a noastră. Apoi n-a mai fost. Nimic. L-aş revedea şi l-aş tot revedea. Pentru ce spune şi pentru cum spune.

Recunosc, nu mă aşteptăm. La TVR? Da, iată, este posibil. Sigur, la unu noaptea, în reluare, după ce prima dată îl băgaseră dimineaţa, pe la zece. De ce? N-au înţeles ce marfă aveau? Trebuia ascuns, ca să nu fie văzut? Cînd merita, cu prisosinţă, un loc în primetime. Sau, poate, nu. La ce bun să ne amintim? Meciurile acelea, din nopţile acelea. Fericirea fără margini, mândria şi speranţele de necuprins, cu mulţimi imense în stradă. Iar cei tineri, de ce să afle cum a fost? Cum de a fost posibil? Graţie cui? Cine erau ei? Ei, care ne-a făcut să visam, cu ochii deschişi, că vom lua Mondialul? Că vom fi şi noi, românii, cei mai buni din lume? În primul sport al lumii?

Germania de Vest a ieşit prima oară campioană mondială în 1954, la Berna, în Elveţia, învingînd Ungaria lui Puşkaş, enormă favorită. Şoc tectonic. Germania, paria lumii după război, nu însemna mare lucru în fotbal. Poate părea ridicol, dar acea victorie a schimbat istoria. Vest-germanii şi-au poreclit ţara “Republica de la Berna”. Exemplul fotbalului le-a dăruit încrederea care a generat “miracolul economic”, continuat pînă azi. Dar ce înţeleg nemţii din fotbal şi din viaţă, este? Nu vom fi vreodată Germania. Totuşi, nu pot să uit. În vara lui ‘94, la BBC, colegii ziarişti englezi deschiseseră o lista de pariuri cu România în finală. Acela a fost impactul. Aceea era imaginea României în Anglia. Cînd a ratat Belo ultimul penalti cu Suedia, am vrut să arunc televizorul pe geam. M-a oprit soţia. Nu eram furios pe ai noştri. Pur şi simplu, ştiam că s-a dus o şansă unică. Nu pentru fotbal. Pentru România.

Peste douăzeci de ani, dintr-un documentar, am aflat că Răducioiu a ştiut, cu inima grea, acelaşi lucru. De atunci. Făcuse rost, din nimic, de golul egalării şi de golul victoriei cu Suedia. Aşa cum fac marii fotbalişti cînd echipa lor, cu alţi mari fotbalişti, e la ananghie. Apoi a fost golul lui Andersson. N-avea cum, dar a fost. Şi gata. Au lipsit cinci minute. Mi-au dat lacrimile urmărind finalul fimului. Messi, Neymar, Pirlo? Minunaţi. Dar nu sînt ai noştri. Înainte de mizeria, de incompetenţa şi de ticăloşia de azi, am avut o şansă. În America, ai noştri, cei de atunci, au fost România cea bună. Şi frumoasă. Filmul, asta arată. Cu vorbele lor, cu emoţiile lor, cu rîsete şi lacrimi. Ei, şi? Cu ce folos? În 1950, un puşti dintr-o familie amărîta şi-a văzut tatăl plîngînd fiindcă Brazilia pierduse, pe teren propriu, Mondialul. A jurat să cîştige, pentru el, Cupa Lumii. Prima din istoria Braziliei. S-a ţinut de cuvînt. I se spune Pelé. Dacă s-ar găsi, aş cumpăra un braţ de DVD-uri cu documentarul lui Ionel Stoica şi le-aş împărţi. Nu de alta, dar poate că un puşti de pe la noi, văzînd ochii umeziţi ai tatălui său, după ce-au privit amîndoi filmul, va jura să cîştige Cupa Lumii cu naţionala României. Şi se va ţine de cuvînt.

Brazilia si Germania

La campionatele mondiale la care s-au întîlnit Argentina cu Belgia și Germania cu Franța, adică în 1982 și 1986, Germania a ajuns în finală și a pierdut. Anul ăsta e foarte probabil să avem în sferturi Germania-Franța și Argentina-Belgia.

Apropo de Germania. Între 1966 și 1990, Germania a lipsit din finală doar în 1970 și 1978. A fost prezentă în toate finalele din Europa (1974, 1982, 1990). A avut trei finale consecutive, în 1982, 1986 și 1990. După al doilea război mondial, Germania a fost prezentă în cinci din opt finale pe teritoriu european (Elveția 1954 – cu Ungaria, Germania 1974 – cu Olanda, Spania 1982 – cu Italia, Italia 1990 – cu Argentina). A lipsit în Suedia 1958 (Brazilia – Suedia), în Franța 1998 (Franța – Brazilia) și în Germania 2006 (Italia – Franța). În finalele din Europa în care nu au jucat nemții, a jucat ori Franța, ori Brazilia, ori ambele.

Toate mondialele de pe teritoriu american au fost cîștigate de sud americani. 1930 – Uruguay (în Uruguay), 1950 – Uruguay (în Brazilia), 1962 – Brazilia (în Chile), 1970 – Brazilia (în Mexic), 1978 – Argentina (în Argentina), 1986 – Argentina (în Mexic), 1994 – Brazilia (în Statele Unite).

Singura națională care a cîștigat în deplasare în duelul Europa – America a fost Brazilia în 1958, în Suedia (cu Pele, Garincha, Didi).

Pe teren neutru e scor egal. Brazilia a cîștigat în Japonia/Coreea iar Spania a cîștigat în Africa de Sud.

Dacă se păstrează tradiția, campioana mondială de anul ăsta va fi sud americană.

O victorie a Argentinei sau Uruguay-ului pe teritoriu brazilian va fi considerată o tragedie națională, politică și economică. Dacă sînt scoși, brazilienii ori fac revoluție, fură cupa și împușcă oficialii și celelalte echipe pe stadion, ca chinezii și Vadim, ori fac tot posibilul să cîștige olandezii, germanii sau francezii.

Cred că pe lista marcatorilor Braziliei vom găsi și arbitri, și gherile marxiste, și pe Blatter (nume predestinat, adică un blat la comparativ – bine că nu-l cheamă Blattest). Cred că organizatorii vor face tot posibilul să scoată Argentina înainte de finală, cel mai probabil în semifinala cu Olanda, cînd autocarul Argentinei va fi arestat pentru viteză excesivă într-un blocaj din trafic. După două ore, jucătorii vor fi eliberați, mai puțin Messi care va fi reținut pînă după meci pentru niște verificări în pașaport și la apa de la genunchi. Olanda bate cu un gol al lui Van Persie marcat în minutul 97, în fața unei Argentine cu 3 eliminați și un băgat în spital. Arbitrul va fi britanic din Falkland supervizat de un brazilian. Chiar în timpul fluierului final, la 1-0 pentru Olanda, opt olandezi vor primi simultan galbene și roșii și vor fi suspendați pentru finala cu Brazilia. Finala se va juca între Brazilia și o selecționată a jurnaliștilor sportivi malaezieni și va fi comentată pentru întreaga planetă de comentatori TVR, ca să stingă lumea televizoarele din minutul 4 și să nu vază cele șase goluri din penalty și ofsaid. Olanda nu va ajunge la meci. Va primi o broșură cu greșeli de tipar exact pe rîndul cu data, locul și ora meciului și se va prezenta a doua zi la granița cu Columbia, în timpul unui schimb de droguri și dolari. Vor fi arestată întreaga delegație și trimisă în Olanda, împreună cu cartelul de la Medellin. În Olanda toată lumea va fi eliberată iar columbienii vor deveni un fel de mega image al Olandei sau pakistanezi ai Londrei.