Catedrala Mântuirii Neamului trebuie receptată în două chei interpretative. Una, imanent istorică: la un veac de la formarea României Mari, dorul regelui Ferdinand, suspendat printre vremuri vrăjmașe, capătă corp. Catedrala Reîntregirii, unde suveranul Unirii depline s-a reîncoronat, se mută dinspre transilvana Alba Iulia în capitala țării, la București.

Elitele și poporul au visat o mare biserică, unde lauda lui Dumnezeu răsună și întru comemorarea eroilor noștri. Dorința aceasta s-a transmis de la o generație la alta, până când am primit, cu ajutorul lui Dumnezeu, răgazul și resursele concretizării sale.

Cealaltă cheie de lectură e una spirituală. Ea trimite gândul spre mai multe direcții impalpabile, dar esențiale. Mai întâi, spre arhetipul solomonic al Templului ierusalimitean: loc al slavei divine, al convergenței dintre cer și pământ, sediu al elecțiunii și capăt al Exodului recurent, la încheierea exilului babilonic, reprezentat, la noi, de dictatura comunistă. Știm prea bine că Hristos-Mesia rescrie Legământul divino-uman prin Trupul său eclezial, universal și sfințitor, adică în Biserica Sa, al cărei Cap este. Ne amintim totodată că acest trup mistic e policentric (de unde și principiul sinodal, constitutiv pentru Ortodoxie), cu urmarea că Sfânta Euharistie săvârșită într-un umil schit montan e la fel de real-prezentă și lucrătoare ca și aceea care va fi celebrată în Altarul catedralei majore, sfințită astăzi, 25 noiembrie 2018. Pricepem de asemenea, la fel de pertinent, că fiecare națiune e o parte a Bisericii sobornicești, într-o creștinătate pelerină spre veacul eshatologic. Așadar, nu trebuie să privim noua catedrală cu aroganță filetistă, ci într-un duh irenic, dedicat întregii crești­nătăți drept mărturisitoare.

În al doilea rând, iată că am izbutit să ducem la capăt un proiect monumental, dezlegându-ne de complexul Meșterului Manole (baladă populară a „începutului continuu”). Toate au sosit mai târziu în istoria noastră, captivă la răscrucea unor imperii nesătule. Și Renașterea, și procesul de construcție națională, și emanciparea suverană a statului independent modern. Vor fi fost vicisitudini obiective, va fi fost și nevrednicie, căci nu degeaba ne îndeamnă spre „deșteptare” cuvintele imnului național. Dacă lumea occidentală și-a învechit catedralele (sub o patină aproape muzeală), cea pe care o trimitem azi, ca pe o navă-amiral, pe marea tulburată a istoriei, transmite o nădejde proaspătă către toți cei cu care ne-am însoțit, pentru a ne apăra laolaltă civilizația și valorile de căpătâi. Ar fi fost păcat ca barceloneza Sagrada Familia să simbolizeze, prin mereu amânata ei finalizare, elanul frânt al filonului creștin, din care culturile continentului nostru n-au încetat să-și hrănească solidaritatea și libertatea creatoare. În inima singurei Biserici Ortodoxe de limbă romanică, noua catedrală va sublinia ecumenicitatea intensivă a unui Bizanț european.

De acord: în „buna” tradiție a „nihilismului valah” (deopotrivă deplâns și ilustrat de Cioran) nu puține coruri de cârcotași au contestat proiectul acum materializat prin râvna Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sus­ținută de jertfa clerului, donații generoase și priceperea meș­terilor, forfotind pe șantier. Minți subțiri s-au grăbit să fantasmeze asupra unor estetici alternative. Spirite fariseic locuite de „smerenie” minimalistă ne-au negat dreptul la măreția emblematică a edificiului: oameni care acuză Biserica de „înapoierile” noastre n-au văzut vreo contradicție în lupta cu o construcție menită să le infirme. Și, dacă e să fim până la capăt lucizi, se cuvine să recunoaștem, oricât de amar, că sărbătoarea Centenarului ne surprinde în plină discordie profană, departe de unitatea pe care o proclamăm, prea des, ca pe un dar subînțeles.

Chiar dacă Uniunea Europeană, din care facem parte liberi și cu folos, implică estomparea naționalismului (dar nu și a patriotismului responsabil), mă bucur că noua catedrală repune în centrul vieții spirituale, ca fapt public eminent, nevoia de a reafirma coeziunea românească. Nu se cuvine să ne complacem în triumfalism provincial și nici în demagogie infatuat-etnocentrică. Noi și copiii, urmați de nepoții noștri, avem încă un secol de construcție în față: un secol (și, cu voia Domnului, cât mai multe altele) în care clopotele acestei Biserici-Mamă vor răsuna în destule ceasuri de bucurie, așa cum vor ști, poate, să cernească solemn clipele de restriște. O națiune nu e un dat definitiv, ci un proces laborios, care atârnă simultan de Pronie și de opțiunile, pe cât posibil mai inteligente, ale membrilor săi. Pentru continuitatea noastră firească și mai bine întocmită, slavă întru Cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoie!