Lagarele comuniste

Despre lagarele de munca naziste se vrea introducerea unei discipline scolare, povestea nazistilor criminali ni se baga pe gat de 70 de ani incoace. Nu cred ca exista copil mai mare de zece ani care sa nu tresara de indignare cand aude cuvantul holocaust. Daca vrei sa fii acceptat cat de cat in politica trebuie sa infierezi pe oricine care nu uraste nazismul, mort acum aproape un secol. In schimb sa ai simpatii comuniste, sa porti tricouri cu Che Guevara si sa relativizezi crimele si suferintele provocate de comunism e cool. Iata ce se petrece nu acum un secol, ci azi, sub ochii nostri. Daca macar o treime din cartile, articolele, reportajele sau filmele care se fac astazi despre ororile celui de-al doilea razboi mondial ar vorbi si despre aceste orori prezente poate ca presiunea opiniei publice ar grabi sfarsitul unor astfel de regimuri. Dar ele fiind comuniste, tacere…
EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA I)

Prima executie: Prima sa amintire este o executie. Mergea cu mama sa catre un camp de grau aflat langa raul Taedong, unde garzile adunasera mai multe mii de prizonieri. Agitat de multime, baiatul s-a tarat printre picioarele adultilor catre primul rand, unde a vazut garzile legand un om de un stalp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tanar pentru a intelege discursul rostit inaintea acelei executii. La numeroasele executii din anii urmatori, auzea gardianul care supraveghea spunand multimii cum ca prizonierului care urma sa moara i s-a oferit eliberarea in schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul sa blesteme statul care urma sa-i ia viata, gardienii ii indesasera pietre in gura si ii acoperisera capul cu o gluga.

La prima executie, Shin a privit trei gardieni tintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul pustilor lor l-a inspaimantat pe baiat care a cazut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca sa vada gardienii dezlegand corpul moale, plin de sange al prizonierului, infasurandu-l intr-o patura si urcandu-l intr-un carucior.

In Lagarul 14, o inchisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunarile a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu exceptia executiilor unde toata lumea trebuia sa asiste. Lagarul de munca folosea executiile publice – si teama pe care o genera – ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagar i-au fost profesori – si educatori. Ei ii erau mama si tata. Ei l-au invatat ca prizonierii care incalca regulile lagarului merita omorati. Pe un deal de langa scoala sa, a fost afisat un slogan: „Totul conform regulilor si regulamentelor.” Baiatul a memorat cele zece reguli ale lagarului, „Cele zece porunci” asa cum le-a numit mai tarziu, pe care le poate inca recita. Prima spunea: „Oricine este prins incercand sa evadeze va fi impuscat imediat.”

Dupa zece ani

La zece ani dupa acea prima executie, Shin s-a intors pe acelasi camp. Din nou, gardienii au adunat o multime mare de oameni. Din nou, un stalp de lemn a fost infipt in pamant. O spanzuratoare provizorie a fost de asemenea construita. Shin a sosit de aceasta data pe bancheta din spate a unei masini condusa de un gardian. Avea catuse la maini si era legat la ochi cu o carpa. Tatal sau, de asemenea incatusat si legat la ochi, sedea alaturi de el in masina. Fusesera eliberati dupa ce au stat opt luni intr-o inchisoare subterana din Lagarul 14. Ca o conditie a eliberarii, au semnat documente promitand sa nu discute niciodata despre ceea ce li s-a intamplat in subteran.

In inchisoarea lagarului, gardienii au incercat sa obtina prin tortura marturii din partea lui Shin si a tatalui sau. Voiau sa stie despre evadarea esuata a mamei si unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbracat, i-au legat carpe la incheieturile mainilor si la glezne si l-au agatat de un carlig din tavan. Apoi l-au atirnat peste foc. Shin a lesinat cand carnea sa a inceput sa arda. Dar nu a marturisit nimic. Nu avea ce sa marturiseasca. El nu conspirase cu mama si cu fratele ca sa evadeze. El credea ceea ce gardienii il invatasera inca de la nastere in lagar: ca nu va scapa niciodata si ca trebuie sa declare pe oricine care vorbeste despre evadare. Nici macar in visele sale Shin nu se gandea la evadare.

Gardienii l-au invatat ceea ce orice scolar nord coreean invata: ca americanii sunt niste ticalosi care planuiesc sa-i invadeze si sa le devasteze tara. Coreea de Sud este panarama sefului american. Coreea de Nord este o tara mareata ai carei conducatori curajosi si geniali starnesc invidia intregii lumi. Intr-adevar, Shin nu cunostea nimic despre existenta Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conationalii sai, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducator, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a vazut fotografii sau statui ale tatalui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducator care a fondat Coreea Nord si care ramane presedintele etern al tarii, in ciuda mortii sale din 1994.

Informator

Desi nu a fost destul de important pentru spalarea pe creier, Shin a fost invatat sa-si toarne familia si colegii de scoala. Primea mancare ca recompensa si se alatura gardienilor batandu-i pe copiii pe care-i trada. Colegii sai, la randul lor, radeau de el si il bateau. Cand gardianul i-a scos legatura de la ochi si a vazut multimea, stalpul de lemn si spanzuratoarea, Shin a crezut ca urmeaza sa fie el executat. Totusi, nu i se bagasera pietre in gura. Catusele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus in fata multimii. El si tatal sau urmau sa fie spectatori. Gardienii au tarat o femeie de varsta medie la spanzuratoare si au legat un tanar de stalpul de lemn. Acestia erau mama si fratele mai mare al lui Shin.

Un gardian a strans un lat in jurul gatului mamei sale. Aceasta a incercat sa-l priveasca pe Shin insa acesta a evitat privirea ei. Dupa ce aceasta a incetat sa se mai zbata agatata in franghie, fratele lui Shin a fost impuscat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era usurat ca nu era el cel omorat. Era manios ca mama si fratele sau planuisera sa evadeze. Si desi nu a spus-o nimanui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru executiile lor.

Dupa noua ani

Noua ani mai tarziu dupa executia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric si a fugit prin zapada. Era 2 ianuarie 2005. Inainte de acest moment, nimeni nascut intr-un lagar nord correan nu mai evadase. Si dupa cate se pare, Shin este singurul. Avea douazeci si trei de ani si nu cunostea pe nimeni in afara lagarului. Intr-o luna a ajuns in China. In doi ani, traia in Coreea de Sud. Patru ani mai tarziu, traia in California de Sud si era ambasador senior la organizsatia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului.

Numele sau acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat dupa ce a ajuns in Coreea de Sud, o incercare de a se reinventa ca om liber. Este aratos, cu ochi repezi si precauti. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze in lagar. Starea generala de sanatate este excelenta. Corpul sau, totusi, este o harta a greutatilor cresterii intr-un lagar de munca despre care guvernul nord coreean sustine ca nu exista.

Pipernicit de malnutritie, este scund si subtire – 168cm si aproximativ 55 kg. Mainile ii sunt garbovite de la munca din copilarie. Mijlocul si fundul ii sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiana are o cicatrice ca o strapungere de la carligul folosit sa-l tina deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la catusele cu care era agatat cu capul in jos la carcera. Degetul mijlociu de la mana dreapta este taiat pana la prima articulatie, pedeapsa primita de la un gardian pentru ca a scapat masina de cusut dintr-o fabrica de imbracaminte din lagar. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate si cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reusit sa-l tina in lagar.

Lagarul de concentrare

Shin este cam de aceeasi varsta cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea in urma mortii tatalui sau din 2011. Ca si contemporani, Shin si Kim Jong Eun intruchipeaza antipozii privilegiilor si ai privatiunii in Coreea de Nord, o societate fara clase in care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a nascut ca un sclav si a fost crescut in spatele unui gard electric de inalt voltaj. A fost invatat sa numere si sa citeasca intr-o scoala din lagar la un nivel elementar. Deoarece sangele sau era considerat contaminat de faptele criminale ale fratilor tatalui sau, traia in afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vietii lui planificata de catre stat era munca grea si o moarte timpurie provocata de infometarea cronica – totul fara o acuzatie sau un proces, totul in secret.

In povestirile despre supravietuirea in lagarele de concentrare, exista un arc narativ conventional. Fortele de securitate fura protagonistul de langa familia iubitoare si casa confortabila. Pentru a supravietui, acesta abandoneaza principiile morale, isi inhiba sentimentele fata de ceilalti si inceteaza sa mai fie o fiinta umana civilizata. In una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, „Noaptea”, scrisa de castigatorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul in varsta de treizeci de ani explica chinul cu viata normala pe care a avut-o inainte ca el si familia sa sa fie bagati in trenuri destinate lagarelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatal sau era proprietarul unui magazin si avea grija de un sat din Romania. Bunicul sau celebra intotdeauna sarbatorile evreiesti. Insa dupa ce intreaga sa familie a pierit in lagare, Wiesel a ramas „singur, ingrozitor de singur intr-o lume fara Dumnezeu, fara oameni. Fara dragoste sau mila. „

Relatii de familie

Povestea de supravietuire a lui Shin este diferita. Mama sa il batea si el o privea ca pe un concurent la mancare. Tatal sau, care avea permisiunea sa petreaca numai cinci nopti pe an cu mama sa, il ignora. Fratele ii era ca un strain. Copiii din lagar nu erau de incredere si il abuzau. Inainte sa invete orice, Shin a invatat sa supravietuiasca prin a-i turna pe toti.

Dragostea, mila, familia erau cuvinte fara inseamnatate. Dumnezeu nu disparuse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodata de El. In Lagarul 14 Shin nu stia ca exista literatura. El a vazut o singura carte in lagar, o gramatica Coreeana, in mainile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la sold si care a batut pe unul din colegii lui Shin pana la moarte cu un bat de indicat la tabla.

Spre deosebire de cei care au supravietuit unui lagar de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viata civilizata si fortat sa intre in iad. El s-a nascut si a crescut in iad. I-a acceptat valorile. Si l-a numit „acasa”. Lagarele de munca din Coreea de Nord exista de doua ori mai mult timp decat Gulagul sovietic si de douasprezece ori mai mult decat lagarele de concentrare naziste. Nu exista nicio discutie despre locatia acestora. Fotografii de inalta rezolutie din satelit, accesibile prin Google Earth oricarui om cu conexiune la internet, arata vaste structuri imprejmuite intinzandu-se prin muntii colturosi ai Coreei de Nord.

Guvernul Sud Coreean estimeaza ca exista un numar de o suta cinzeci si patru de mii de prizonieri in lagare, in timp ce Departamentul de Stat American si mai multe grupuri pentru drepturile omului estimeaza doua sute de mii.

Exista sase lagare, conform agentiei de spionaj sud coreeana si grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci si unul de mile in lungime si douazeci si cinci de mile in latime, o suprafata mai mare decat Los Angeles-ul. Garduri electrificate – punctate de turnuri de supraveghere si patrulate de oameni inarmati – inconjoara majoritatea lagarelor. Doua dintre acestea, numerele 15 si 18, au zone de reeducare unde cei mai norocosi intre detinuti primesc instructiuni corective din invataturile lui Kim Jong Il si Kim Il Sung. Daca prizonierii memoreaza destul din aceste invataturi si conving gardienii ca sunt loiali, pot fi eliberati, insa sunt supravegheati pentru tot restul vietii lor de catre serviciile de securitate.

Restul lagarelor sunt „districte de control complet” in care prizonierii, numiti „irecuperabili”, sunt munciti pana la moarte. Lagarul lui Shin, numarul 14, este un district de control complet. Prin reputatie, este cel mai dur din toate din cauza conditiilor dure de munca, a vigilentei paznicilor si a modului in care statul considera de neiertat crimele comise de detinuti, dintre care multi sunt oficiali indepartati impreuna cu familiile lor. Fondat in 1959 in centrul Coreei de Nord – Kaechon, in sudul provinciei Pyongan – lagarul 14 gazduieste un numar estimat de cinsprezece mii de detinuti. Avand treizeci de mile in lungime si cinsprezece mile in latime, are ferme, mine si fabrici imprastiate prin vaile muntoase abrupte.

Majoritatea nord coreenilor sunt trimisi in lagare fara niciun proces si majoritatea mor fara sa afle ce acuze li se aduc. Sunt luati de la casele lor, de obicei noaptea, de catre Bowibu, Agentia Nationala de Securitate. Vina prin asociere este legala in Coreea de Nord. Un delicvent este adesea intemnitat cu parintii si copiii sai. Kim Il Sung a stabilit legea in 1972: „Dusmanilor de clasa, oricare ar fi acestia, trebuie sa le fie distrusa semintia din societate pana la trei generatii.”

EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA II)

Nu cunostea dragostea: In anii petrecuti in lagar, Shin nu a auzit niciodata cuvantul „dragoste”, cu siguranta nici de la mama sa, o femeie pe care a continuat sa o dispretuiasca, chiar si moarta. A auzit despre conceptul de iertare, intr-o biserica sud coreeana. Insa l-a derutat. A cere iertare in Lagarul 14 insemna, a spus el, „sa te rogi sa nu fii pedepsit”.

Shin si mama lui au locuit in camerele cele mai bune ale Lagarului 14: in „satul model” langa o livada si peste drum de campul unde mai tarziu mama sa a fost spanzurata. Fiecare din cele patruzeci de case ale satului adapostea patru familii. Shin si mama sa aveau propria camera unde dormeau unul langa celalalt pe pardoseala de beton. Cele patru familii foloseau aceeasi bucatarie care avea un singur bec neizolat. Electricitate exista numai doua ore pe zi, de la ora patru la cinci dimineata si de la ora zece la unsprezece noaptea. Ferestrele erau facute din vinil gri, prea opace pentru a putea vedea afara. Camerele erau incalzite – in stil coreean – cu carbuni in bucatarie avand hornuri pe sub pardoseala din dormitoare. Lagarul avea propriile mine de carbuni asadar carbunii pentru incalzit erau disponibili.

Nu existau paturi, scaune sau mese. Nu exista apa curenta. Nici baie sau dus. Detinutii care voiau sa-si faca baie, uneori se furisau la rau, vara. Aproximativ treizeci de familii imparteau o fantana pentru apa de baut. De asemenea imparteau toaleta, care era impartita jumatate pentru barbati si jumatate pentru femei. Defecarea si urinatul in acel loc era obligatoriu, deoarece resturile umane erau folosite pe camp ca fertilizator.

Daca mama lui Shin reusea sa-si termine norma de lucru zilnica, putea sa aduca acasa mancare pentru seara respectiva si pentru a doua zi. La patru dimineata ea pregatea micul dejun si pranzul pentru ea si pentru fiul ei. Fiecare masa era la fel: terci de porumb, varza murata si supa de varza. Shin a mancat aceasta masa aproape in fiecare zi timp de douazeci si trei de ani, daca nu ii era interzis sa manance ca pedeapsa.

Cand era prea tanar pentru a merge la scoala, mama sa deseori il lasa singur in casa dimineata si se intorcea la pranz de la camp pentru masa. Shin era mereu flamand asa ca isi manca pranzul imediat ce mama lui pleca dimineata. La fel manca si pranzul ei. Cand aceasta se intorcea de la camp si nu gasea nimic de mancare, devenea furioasa si il batea cu sapa, cu lopata, cu orice gasea la indemana. Unele batai erau la fel de rele ca cele pe care Shin le primise mai tarziu de la gardieni.

Si totusi Shin continua sa ia mancarea mamei sale de oricate ori putea si oricat de mult putea. Nu i-a venit in minte ca daca ii manca pranzul, aceasta ramanea flamanda. Multi ani mai tarziu, dupa ce ea murise si el traia in Statele Unite, mi-a marturisit ca-si iubea mama. Dar asta era in retrospectiva. Asta s-a intamplat dupa ce el a invatat ca un copil civilizat ar trebui sa-si iubeasca mama. Cand era in lagar – depinzand de ea cu mancarea, furandu-i mancarea, suportandu-i bataile – o vedea ca pe un concurent la supravietuire.

Mama condamnatului

Numele ei era Jang Hye Gyung. Shin si-o aminteste scunda si usor grasuta cu brate puternice. Isi purta parul tuns scurt, ca toate femeile din lagar, si era obligata sa isi acopere capul cu o panza alba impaturita intr-un triunghi, legata in spatele gatului. Shin a descoprit data ei de nastere – 1 octombrie 1950 – intr-un document pe care l-a vazut in timpul interogatoriilor din inchisoarea subterana. Ea nu i-a vorbit niciodata despre trecutul ei, familia ei sau de ce a fost adusa in lagar, si nici el nu a intrebat. Existenta lui ca fiu al ei fusese aranjata de gardieni. Acestia o alesesera pe ea si pe barbatul ce avea sa ii devina tata ca premii unul pentru celalalt intr-o casatorie ca recompensa.

Barbatii celibatari si femeile celibatare dormeau in dormitoare impartite pe sex. Regula a opta a Lagarului 14, asa cum memorase Shin, spunea: „Actele sexuale savarsite fara aprobare prealabila se pedepsesc cu impuscarea imediata.” Regulile erau aceleasi si in alte lagare de munca nord coreene. Daca sexul neautorizat se finaliza cu o sarcina sau nastere, femeia si copilul erau de obicei ucisi. Femeia care facea sex cu gardieni incercand sa obtina mai multa hrana sau o munca mai usoara risca foarte mult. Daca ramanea gravida, disparea.

O casatorie ca recompensa era singura cale sigura fata de regula. Casatoria era fluturata in fata detinutilor ca bonusul ultim penru munca depusa si turnatorie. Barbatii deveneau eligibili la douazeci si cinci de ani, femeile la douazeci si trei. Gardenii anuntau casatorii de trei sau patru ori pe an, de obicei la date favorabile, cum era Anul Nou sau ziua de nastere a lui Kim Jong Il. Nici mireasa nici mirele nu puteau alege cu cine sa se casatoreasca. Daca un partener isi gasea perechea neacceptabil de batran/batrana, rau/rea, urat/urata, gardienii renuntau la casatorie. Daca renuntau, nici barbatul, nici femeia nu mai aveau dreptul sa se casatoreasca din nou.

Tatal lui Shin, Shin Gyung Sub, i-a spus lui Shin ca gardienii i-au dat-o pe Jang ca sotie ca plata pentru indemanarea lui de a manevra un strung metalic. Mama lui Shin nu i-a povestiti niciodata de ce a primit onoarea de a se casatori. Insa pentru ea, ca si pentru multe mirese din lagar, casatoria era un fel de promovare. Venea cu o munca un pic mai usoara si o casa mai buna – in satul model, unde exista o scoala si o clinica. La scurt timp dupa casatorie, a fost transferata acolo dintr-un dormitor pentru femei aglomerat. Jang de asemenea a primit o slujba ravnita intr-o ferma din apropiere, unde existau oportunitati de a fura porumb, orez si legume verzi.

Dupa casatorie, cuplului i s-a dat permisiunea de a dormi impreuna timp de cinci nopti consecutive. Din acel moment tatalui lui Shin, care in continuare dormea intr-un loc apropiat de munca, i s-a permis sa o viziteze pe Jang de cateva ori pe an. Legatura dintre cei doi a rodit doi fii. Cel mai mare, He Geun, s-a nascut in 1974. Shin s-a nascut opt ani mai tarziu.

Relatii de familie

Fratii abia se cunosteau. Cand Shin s-a nascut, fratele sau mai mare mergea la scoala timp de zece ore pe zi. Cand Shin avea patru ani, fratele sau s-a mutat din casa (la varsta obligatorie de doisprezece ani) intr-un dormitor comun. Cat despre tatal sau, Shin isi aminteste ca aparea uneori noaptea si pleca foarte devreme de dimineata. Ii dadea foarte putina atentie baietelului iar Shin a crescut indiferent la prezenta acestuia.

In anii care au urmat evadarii din lagar, Shin a aflat ca multi oameni asociaza caldura, siguranta, si afactiunea cu cuvintele „mama”, „tata” si „frate”. Insa acest lucru nu a fost la fel si pentru el. Gardienii l-au invatat pe el si pe ceilalti copii din lagar faptul ca erau prizonieri din cauza „pacatelor” parintilor lor. Copiilor li s-a spus ca desi ar trebui sa le fie intotdeauna rusine de originea lor de tradatori, se pot „curata” de mostenirea pacatoasa muncind mult, ascultand de gardieni si turnandu-si parintii. A zecea regula a Lagarului 14 spunea ca un prizonier trebuie sa considere pe fiecare gardian ca invatatorul lui. Acest lucru avea sens pentru Shin. Ca si copil si ca adolescent, parintii sai erau obositi, distanti si necomunicativi.

Shin era un copil slab, necurios si in cea mai mare parte fara prieteni avand ca unica baza de siguranta invataturile gardienilor despre salvarea prin turnare. Intelegerea lui despre bine si rau, totusi, era deseori murdarita de intalnirile la care a asistat dintre mama lui si gardieni. Cand avea zece ani, Shin a plecat de acasa intr-o seara si s-a dus sa o caute pe mama sa. II era foame si venise ceasul ca ea sa-i pregateasca cina. A mers pe un camp de orez din apropiere unde lucra mama sa si a intrebat o femeie daca o vazuse. „Face curat in camera bowijidowon-ului”, ii spuse femeia, referindu-se la biroul gardianului responsabil cu crescatoria de orez. Shin a mers la biroul acestuia si a gasit usa din fata incuiata. A tras cu ochiul printr-o fereastra din lateralul cladirii. Mama sa se afla in genunchi curatand podeaua. Cand Shin privea, bowijidowon-ul a aparut in cadru. S-a apropiat de mama sa din spate si a inceput s-o pipaie. Aceasta nu a opus rezistenta. Amandoi si-au scos hainele. Shin i-a privit cum faceau sex. N-a intrebat-o niciodata nimic despre ceea ce vazuse si niciodata nu i-a povestit tatalui sau.

Hrana: sobolani, serpi si broaste

In noptile de vara, Shin si alti baietei din sat se furisau in livada din nordul zonei locuintelor de beton unde traiau. Culegeau pere necoapte si castraveti si le mancau cat puteau de repede. Cand au fost prinsi, gardienii i-au batut cu bastoane si le-a interzis sa mai ia pranzul de la scoala mai multe zile.

Gardienilor totusi nu le pasa daca Shin si prietenii lui mancau sobolani, broaste, serpi si insecte. Acestea erau din abundenta in lagarul incapator, unde se foloseau putine pesticide, unde se foloseau de deseuri umane ca fertilizant si nu foloseau apa pentru a curata toaletele sau pentru a face baie. Mancand sobolani, nu numai ca isi umpleau stomacurile goale dar era esential pentru supravietuire. Carnea lor ajuta sa previna pelagra, o boala uneori fatala care bantuia prin lagar, in special iarna. Prizonierii cu pelagra, rezultatul lipsei de proteine si niacina (vit B12), sufereau de slabiciune, leziuni ale pielii, diaree si dementa. Era o cauza frecventa de moarte.

Prinderea si prajirea sobolanilor a devenit o pasiune pentru Shin. Ii prindea in casa, pe camp si la toaleta. Se intalnea seara cu prietenii la scoala primara unde exista un gratar cu carbuni, pentru a-i praji. Shin le dadea jos pielea, ii curata de intestine, sara ceea ce ramanea si mesteca restul – carnea, oasele si micile picioruse.

In padurile montane, unde grupuri de studenti erau deseori trimisi sa adune lemne, Shin manca struguri salbatici, agrise si zmeura coreeana pana se umfla. Iarna, primavara si vara devreme, nu prea se gasea de mancare. Foamea il facea pe el si pe prietenii sai sa incerce strategii pe care cei mai vechi in lagar considerau ca le-ar putea usura disconfortul unui stomac gol. Mancau fara apa, nu mancau supe, conform teoriei ca lichidele accelereaza digestia si grabeste chinurile foamei. De asemenea incercau sa se abtina de la defecatie, crezand ca acest lucru ii va face sa se simta plini si mai putin obsedati de mancare. O tehnica alternativa de lupta cu foamea era sa imite vacile, regurgitand o masa recenta si mancand-o din nou. Shin a incercat acest lucru de cateva ori, dar nu i-a ameliorat foamea.

Vara, cand copiii erau trimisi pe camp sa ajute la plantat si plivit, era sezonul de varf la sobolani si soareci de camp. Shin isi aminteste ca manca in fiecare zi. Momentele cele mai fericite din copilarie, cele mai implinite, erau cand avea burta plina. „Problema mancarii”, asa cum este deseori numita in Coreea de Nord, nu este restransa la lagarele de munca. A oprit din crestere corpurile a milioane de oameni din toata tara. Tinerii care au plecat din Coreea de Nord in ultimii zece ani sunt in medie cu cinci inci mai mici si cantaresc cu 11 kilograme mai putin decat cei care au crestut in Coreea de Sud.

Prizonierii isi cresteau propriul porumb si varza. Ca si sclavi, produceau fructe si legume cu costuri reduse, peste in pescarii si carne de porc, faceau uniforme, ciment, ceramica si sticlarie pentru economia in scadere din afara gardurilor. Shin si mama sa erau mizerabili si infometati in timpul foametei, dar nu mai mult decat erau obisnuiti sa fie. Baiatul a continuat sa faca ceea ce facea si inainte, vana sobolani, fura mancarea mamei si ca intotdeauna ii indura bataile.

20-23 aprilie 2018

I. Povesteam acum o săptămînă despre manifestările comemorative dedicate împlinirii a 200 de la nașterea lui Marx, în orașul lui natal, Trier. Din Germania. Știri proaspete ne arată că primarul localității, Wolfram Leibe, care a declarat:

“Este un simbol frumos și cu aceste semafoare Trier amintește că este locul nașterii filozofului”

a reușit, din prea multă admirație, să îl facă pe Marx exact ce a fost: un milițian. Un milițian care dirijează circulația. Mai precis, luminile semafoarelor din Trier, cu Marx roșu și Marx verde, cum puteți vedea în imaginea de mai sus, nu numai că onorează adevărata vocație a omagiatului, dar arată și evoluția marxismului. Roșu inițial, verde, cu o carte la subraț, mai acum, în zilele noastre.

Vă propun un exercițiu. Înlocuiți în fragmentul următor Marx cu Hitler. Se schimbă ceva? Exact. Să ne pregătim, așadar.

II. Ălora care au premiat-o pe Steer, săptămîna trecută, le doresc să fie tratați de ea, după rețetele ei, indiferent ce afecțiuni sau boli ar avea. De la o simplă durere de măsele și pînă la necesitatea extracției (inclusiv chirurgie buco-maxilo-facială) și de la dischinezie biliară pînă la ce e mai rău.

Poate termină dr@cului o dată cu ploconeala* și o trimit unde îi e locul, dacă e pe bune bolnavă. Ceea ce eu cred.

Cine e Steer să pui în pericol atîția oameni pentru incredibilele inepții pe care le spune și scrie?! Nevasta lui Moisescu. Așa, și, Moisescu cine mai e?!

Dacă nici Moisescu, nici cei care o promovează nu iau măsuri, își merită soarta. Nu și lumea disperată (poate nu știți ce înseamnă disperarea reală) care se uită în gura ei cînd debitează frumos și calm toate grozăviile pămîntului.

Da, eu sînt pentru responsabilitate individuală. Dar Steer, prin promovare, a ajuns o problemă socială pe care nu putem să ne prefacem că nu o vedem. Și nu e vorba numai despre vaccinuri, este vorba despre sfaturile pe care le dă referitor la cancer! Să ne imaginăm un om normal, cu discernămînt, care îl pierde din cauza unei tragedii. Și urmează cataplasmele cu mămăligă ale Oliviei, împreună cu busuioc mîngîiat de soare. Ei, unde ajungem?!

O confesiune. Am pierdut-o pe mama cînd aveam 14 ani, după o boală crîncenă descoperită cînd eu aveam 12. Nu am căutat să vindec cancerul, nu am căutat metode alternative, am fost sigură că medicina este cea care poate vindeca sau măcar prelungi cît de cît viața. Deși, cîțiva ani după moartea mamei, visam din cînd în cînd că mergem împreună acolo unde știam eu că va fi vindecată. Dar visam! Și mai tîrziu, am vrut să aflu semnificația psihologică a visului, nu am descoperit, fără nici o pregătire medicală, minuni de vindecare.

Așa cum oamenii nu sînt vinovați pentru că PSD modifică ce nu convine, ci nu au știut pe cine votează cînd le-au dat puterea, așa trebuie și educați acum că nu orice zboară se mănîncă. Există de mii de ani medicină, ajunsă acum la performanțe uimitoare. Aceea trebuie să vindece, nu descîntecele unei femei aparent normale, în realitate dusă.

*Nu v-am uitat, domnule Liiceanu, cînd a publicat Humanitas o carte a nebunei.

III. Dragnea și mutarea ambasadei României la Ierusalim a fost șocul, pentru unii, săptămînii trecute. Inclusiv pentru Iohannis. Prima țară din UE care ar face această mișcare, oricîte discuții ar genera aici, este un fapt, și este unul din cele mai bune în plan extern.

IV. Cîte porcării s-au încercat ca explicații privind bombardarea punctuală, în Siria, a facilităților militare privind armele chimice, de către SUA, UK și Franța, nu a găsit nimeni nici un cadavru și nici un rănit real, nephotoshopat. Mișcarea a fost de natură, probabil, să dea de înțeles guvernului sirian că linia roșie (trasată și lăsată așa de Obama) nu poate fi trecută fără consecințe imediate.

V. Cînd lumea zisă bună și de stînga era pe cale să urle că monstrul portocaliu de la Casa Albă aruncă pămîntul în aer, vine și ”bomba”: Kim Jong Un anunță că va renunța la orice capabilități nucleare și că în viitor nu vor mai fi făcute experimente de acest gen. Și asta numai după o întîlnire cu Mike Pompeo, noul Secretar de Stat american.

VI. Ducesa de Cambridge naște acum al treilea copil, în ziua în care, acum 454 de ani, se năștea Shakespeare. Frumos omagiu.

Susțineți Blogary cu o donație

Select Payment Method
Personal Info

Contul Asociației Blogary este:

RO55INGB0000999906034097

ING Bank

Sucursala Favorit

Cod fiscal: 29013920

Donation Total: €10.00

 

Religia anticorupției și prioritățile cu susul în jos. 13-16 martie 2018.

El, Lucian, zice așa:

Cumva obicei de-acum pe Freedom Alternative, o dată la câteva luni punem țara la cale cu Florina Neghină.
Am vorbit despre cenzura de pe Faceberg, istericalele dinăuntrul dar și din afara congresului PSD precum și despre stângăciile (la propriu și la figurat) ale PNL. Și-apoi vorbirăm despre Donald Trump și despre cum trebuiesc tratați comuniștii.

Conversația e complet nestructurată – ca orice discuție între prieteni.
Din păcate taman atunci se găsiră administratorii crâșmei să facă lucrări de extindere/renovare – astfel că porțiuni din a doua jumătate a conversației sunt presărate cu muzică de flex, ciocan clasic, ciocan rotopercutor și bormașină. Noroc că n-a intrat încă în vigoare legea anti-zgomot a USR-ului…

Eu am zis, printre altele, despre cenzura Facebook și vocația de delatori a raportorilor, legea linguriței căzute pe jos, adică legea zgomotului sau ce caută statul în casele noastre, congresul de logodnă PSD și căderea stîngii, cu oameni din ce în ce mai slabi și mai proști, incredibila încremenire a societății românești anticorupte în fața asasinatelor politice din Slovacia, consiliul PNL și frica de a nu-l susține PSD pe Iohannis pentru al doilea mandat, jocul la două capete al președintelui, cum va declara Coreea de Nord că a ras SUA de pe fața pămîntului, așa că nu mai are de ce să dezvolte arme nucleare, de ce să fii disident pe vremea lui Ceaușescu, ca să Slujești acum pe altcineva? Și statul minimal.

Următoarea înregistrare va avea loc în luna iulie, pînă atunci, vizionare plăcută. 🙂

 

Trump la ONU. Întoarcerea la adevăr.

Societatea americană are capacitatea unică, de rezistență și de revenire la cele firești, conservatoare, mai puternică decît orice națiune de pe pămînt.

Discursul lui Trump de la ONU, primul lui discurs la ONU, de ieri, este o bijuterie politică.

Din păcate, mai mult pentru noi, est-europenii care valorizăm corect puterea vorbelor, cei care am trecut prin coșmarul socialist al deceniului trecut. O sală plină, la New York, nu a fost capabilă decît de cîteva aplauze răzlețe după fantasticul moment în care Donald Trump spune clar, răspicat și concis că socialismul nu are o problemă de aplicare, a fost aplicat cu conștiinciozitate peste tot în lume, ci o problemă în el însuși. Este răul însuși și, ca atare trebuie luptat împotriva lui, trebuie distrus.

Trump, în fața Marii Adunări a Organițației Națiunilor Unite, a trecut, într-o oră, prin toată istoria lumii și, implicit, a Organizației, de la formare și pînă astăzi, identificînd clar binele și răul. A vorbit despre principiile fondatoare, planul Marshall de refacere europeană după Cel de Al Doilea Război Mondial, cursa înarmărilor răului, binele de care nu știm să profităm astăzi.

Discursul lui Trump are, ca structură, definirea clară a binelui și răului, separarea binelui de rău. Și din acest motiv, cel care l-a rostit va fi și mai urît în lume,  în lumea așa zis nouă, a relativismului moral-politic. A vorbit despre responsabilitatea cu care au fost învestiți conducătorii tuturor țărilor prezente, aceea de a face bine pentru cei care i-au ales, în primul rînd. Alegerea răului nu poate veni decît cu consecințe dezastruoase. A vorbit despre posibilitatea distrugerii Coreei de Nord, DACĂ rocket boy-ul de la Phenian continuă să amenințe lumea. Un ”dacă” uitat de toată lumea progresistă, aflată în pragul colapsului emoțional de dragul copiilor nord-coreeni, ignorîndu-i total pe cei de alături, și complet nereactivă la posibiliatea propriei dispariții. A vorbit despre Iran și a vorbit despre socialism, despre toate relele cu care cochetează nepermis liberalismul de astăzi, ajuns o umbră irecognoscibilă a ceea ce s-a chemat și a reprezentat odată liberalism.

Trump,  în fața Marii Adunări a ONU, a schițat acțiunile SUA pentru mandatul cu care populația americană l-a învestit. SUA vor fi iarăși ce-au fost și fericiți vor fi cei ce-i vor fi alături.

Mai jos aveți textul integral al speech-ului, în care mi-am permis să evidențiez momentele mai deosebite. Și mai jos, înregistrarea audio-video. Bucurați-vă de ele, aveți de ce. Așa cum spunea Benjamin Netanyahu, un asemenea discurs, de un asemenea curaj, nu a mai fost rostit de 30 de ani. Sîntem martorii istoriei vii, și de noi depinde cum va rămîne ea, peste veacuri, în anale. Avem cel puțin responsabilitatea redării exacte a celor ce se întîmplă, dacă acțiunea conformă nu intră în sfera noastră de interes sau preocupare.

Și încă ceva, extrem de important. Trump a vorbit cu cuvinte și frazare simple, pe înțelesul tuturor. Știu, pentru o anumită parte a socicetății românești, a fi nepatapievician (deși și domnul Patapievici vorbește așa, de la om la om) și neliicean și nepleșoian este o greșeală fundamentală, un păcat de neiertat, o dovadă a primitivismului, etichetă lipită de mult președintelui Trump, pe frunte. Pentru mine este o bucurie imensă. Pentru că asta înseamnă politica responsabilă la cel mai înalt nivel.

 

”Mr. Secretary General, Mr. President, world leaders, and distinguished delegates: Welcome to New York. It is a profound honor to stand here in my home city, as a representative of the American people, to address the people of the world.

Fortunately, the United States has done very well since Election Day last November 8th. The stock market is at an all-time high – a record. Unemployment is at its lowest level in 16 years, and because of our regulatory and other reforms, we have more people working in the United States today than ever before. Companies are moving back, creating job growth the likes of which our country has not seen in a very long time. And it has just been announced that we will be spending almost $700 billion on our military and defense.

Our military will soon be the strongest it has ever been. For more than 70 years, in times of war and peace, the leaders of nations, movements, and religions have stood before this assembly. Like them, I intend to address some of the very serious threats before us today but also the enormous potential waiting to be unleashed.

We live in a time of extraordinary opportunity. Breakthroughs in science, technology, and medicine are curing illnesses and solving problems that prior generations thought impossible to solve.

But each day also brings news of growing dangers that threaten everything we cherish and value. Terrorists and extremists have gathered strength and spread to every region of the planet. Rogue regimes represented in this body not only support terrorists but threaten other nations and their own people with the most destructive weapons known to humanity.

Authority and authoritarian powers seek to collapse the values, the systems, and alliances that prevented conflict and tilted the world toward freedom since World War II

To put it simply, we meet at a time of both of immense promise and great peril. It is entirely up to us whether we lift the world to new heights, or let it fall into a valley of disrepair.

We have it in our power, should we so choose, to lift millions from poverty, to help our citizens realize their dreams, and to ensure that new generations of children are raised free from violence, hatred, and fear.

This institution was founded in the aftermath of two world wars to help shape this better future. It was based on the vision that diverse nations could cooperate to protect their sovereignty, preserve their security, and promote their prosperity.

It was in the same period, exactly 70 years ago, that the United States developed the Marshall Plan to help restore Europe. Those three beautiful pillars – they’re pillars of peace, sovereignty, security, and prosperity.

The Marshall Plan was built on the noble idea that the whole world is safer when nations are strong, independent, and free. As President Truman said in his message to Congress at that time, “Our support of European recovery is in full accord with our support of the United Nations. The success of the United Nations depends upon the independent strength of its members.”

To overcome the perils of the present and to achieve the promise of the future, we must begin with the wisdom of the past. Our success depends on a coalition of strong and independent nations that embrace their sovereignty to promote security, prosperity, and peace for themselves and for the world.

We do not expect diverse countries to share the same cultures, traditions, or even systems of government. But we do expect all nations to uphold these two core sovereign duties: to respect the interests of their own people and the rights of every other sovereign nation. This is the beautiful vision of this institution, and this is foundation for cooperation and success.

Strong, sovereign nations let diverse countries with different values, different cultures, and different dreams not just coexist, but work side by side on the basis of mutual respect.

Strong, sovereign nations let their people take ownership of the future and control their own destiny. And strong, sovereign nations allow individuals to flourish in the fullness of the life intended by God.

In America, we do not seek to impose our way of life on anyone, but rather to let it shine as an example for everyone to watch. This week gives our country a special reason to take pride in that example. We are celebrating the 230th anniversary of our beloved Constitution – the oldest constitution still in use in the world today.

This timeless document has been the foundation of peace, prosperity, and freedom for the Americans and for countless millions around the globe whose own countries have found inspiration in its respect for human nature, human dignity, and the rule of law.

The greatest in the United States Constitution is its first three beautiful words. They are: “We the people.”

Generations of Americans have sacrificed to maintain the promise of those words, the promise of our country, and of our great history. In America, the people govern, the people rule, and the people are sovereign. I was elected not to take power, but to give power to the American people, where it belongs.

In foreign affairs, we are renewing this founding principle of sovereignty. Our government’s first duty is to its people, to our citizens – to serve their needs, to ensure their safety, to preserve their rights, and to defend their values.

As President of the United States, I will always put America first, just like you, as the leaders of your countries will always, and should always, put your countries first. (Applause.)

All responsible leaders have an obligation to serve their own citizens, and the nation-state remains the best vehicle for elevating the human condition.

But making a better life for our people also requires us to work together in close harmony and unity to create a more safe and peaceful future for all people.

The United States will forever be a great friend to the world, and especially to its allies. But we can no longer be taken advantage of, or enter into a one-sided deal where the United States gets nothing in return. As long as I hold this office, I will defend America’s interests above all else.

But in fulfilling our obligations to our own nations, we also realize that it’s in everyone’s interest to seek a future where all nations can be sovereign, prosperous, and secure.

America does more than speak for the values expressed in the United Nations Charter. Our citizens have paid the ultimate price to defend our freedom and the freedom of many nations represented in this great hall. America’s devotion is measured on the battlefields where our young men and women have fought and sacrificed alongside of our allies, from the beaches of Europe to the deserts of the Middle East to the jungles of Asia.

It is an eternal credit to the American character that even after we and our allies emerged victorious from the bloodiest war in history, we did not seek territorial expansion, or attempt to oppose and impose our way of life on others. Instead, we helped build institutions such as this one to defend the sovereignty, security, and prosperity for all.

For the diverse nations of the world, this is our hope. We want harmony and friendship, not conflict and strife. We are guided by outcomes, not ideology. We have a policy of principled realism, rooted in shared goals, interests, and values.

That realism forces us to confront a question facing every leader and nation in this room. It is a question we cannot escape or avoid. We will slide down the path of complacency, numb to the challenges, threats, and even wars that we face. Or do we have enough strength and pride to confront those dangers today, so that our citizens can enjoy peace and prosperity tomorrow?

If we desire to lift up our citizens, if we aspire to the approval of history, then we must fulfill our sovereign duties to the people we faithfully represent. We must protect our nations, their interests, and their futures. We must reject threats to sovereignty, from the Ukraine to the South China Sea. We must uphold respect for law, respect for borders, and respect for culture, and the peaceful engagement these allow. And just as the founders of this body intended, we must work together and confront together those who threaten us with chaos, turmoil, and terror.

The scourge of our planet today is a small group of rogue regimes that violate every principle on which the United Nations is based. They respect neither their own citizens nor the sovereign rights of their countries.

If the righteous many do not confront the wicked few, then evil will triumph. When decent people and nations become bystanders to history, the forces of destruction only gather power and strength.

No one has shown more contempt for other nations and for the wellbeing of their own people than the depraved regime in North Korea. It is responsible for the starvation deaths of millions of North Koreans, and for the imprisonment, torture, killing, and oppression of countless more.

We were all witness to the regime’s deadly abuse when an innocent American college student, Otto Warmbier, was returned to America only to die a few days later. We saw it in the assassination of the dictator’s brother using banned nerve agents in an international airport. We know it kidnapped a sweet 13-year-old Japanese girl from a beach in her own country to enslave her as a language tutor for North Korea’s spies.

If this is not twisted enough, now North Korea’s reckless pursuit of nuclear weapons and ballistic missiles threatens the entire world with unthinkable loss of human life.

It is an outrage that some nations would not only trade with such a regime, but would arm, supply, and financially support a country that imperils the world with nuclear conflict. No nation on earth has an interest in seeing this band of criminals arm itself with nuclear weapons and missiles.

The United States has great strength and patience, but if it is forced to defend itself or its allies, we will have no choice but to totally destroy North Korea. Rocket Man is on a suicide mission for himself and for his regime. The United States is ready, willing and able, but hopefully this will not be necessary. That’s what the United Nations is all about; that’s what the United Nations is for. Let’s see how they do.

It is time for North Korea to realize that the denuclearization is its only acceptable future. The United Nations Security Council recently held two unanimous 15-0 votes adopting hard-hitting resolutions against North Korea, and I want to thank China and Russia for joining the vote to impose sanctions, along with all of the other members of the Security Council. Thank you to all involved.

But we must do much more. It is time for all nations to work together to isolate the Kim regime until it ceases its hostile behavior.

We face this decision not only in North Korea. It is far past time for the nations of the world to confront another reckless regime – one that speaks openly of mass murder, vowing death to America, destruction to Israel, and ruin for many leaders and nations in this room.

The Iranian government masks a corrupt dictatorship behind the false guise of a democracy. It has turned a wealthy country with a rich history and culture into an economically depleted rogue state whose chief exports are violence, bloodshed, and chaos. The longest-suffering victims of Iran’s leaders are, in fact, its own people.

Rather than use its resources to improve Iranian lives, its oil profits go to fund Hezbollah and other terrorists that kill innocent Muslims and attack their peaceful Arab and Israeli neighbors. This wealth, which rightly belongs to Iran’s people, also goes to shore up Bashar al-Assad’s dictatorship, fuel Yemen’s civil war, and undermine peace throughout the entire Middle East.

We cannot let a murderous regime continue these destabilizing activities while building dangerous missiles, and we cannot abide by an agreement if it provides cover for the eventual construction of a nuclear program. (Applause.) The Iran Deal was one of the worst and most one-sided transactions the United States has ever entered into. Frankly, that deal is an embarrassment to the United States, and I don’t think you’ve heard the last of it – believe me.

It is time for the entire world to join us in demanding that Iran’s government end its pursuit of death and destruction. It is time for the regime to free all Americans and citizens of other nations that they have unjustly detained. And above all, Iran’s government must stop supporting terrorists, begin serving its own people, and respect the sovereign rights of its neighbors.

The entire world understands that the good people of Iran want change, and, other than the vast military power of the United States, that Iran’s people are what their leaders fear the most. This is what causes the regime to restrict Internet access, tear down satellite dishes, shoot unarmed student protestors, and imprison political reformers.

Oppressive regimes cannot endure forever, and the day will come when the Iranian people will face a choice. Will they continue down the path of poverty, bloodshed, and terror? Or will the Iranian people return to the nation’s proud roots as a center of civilization, culture, and wealth where their people can be happy and prosperous once again?

The Iranian regime’s support for terror is in stark contrast to the recent commitments of many of its neighbors to fight terrorism and halt its financing.

In Saudi Arabia early last year, I was greatly honored to address the leaders of more than 50 Arab and Muslim nations. We agreed that all responsible nations must work together to confront terrorists and the Islamist extremism that inspires them.

We will stop radical Islamic terrorism because we cannot allow it to tear up our nation, and indeed to tear up the entire world.

We must deny the terrorists safe haven, transit, funding, and any form of support for their vile and sinister ideology. We must drive them out of our nations. It is time to expose and hold responsible those countries who support and finance terror groups like al Qaeda, Hezbollah, the Taliban and others that slaughter innocent people.

The United States and our allies are working together throughout the Middle East to crush the loser terrorists and stop the reemergence of safe havens they use to launch attacks on all of our people.

Last month, I announced a new strategy for victory in the fight against this evil in Afghanistan. From now on, our security interests will dictate the length and scope of military operations, not arbitrary benchmarks and timetables set up by politicians.

I have also totally changed the rules of engagement in our fight against the Taliban and other terrorist groups. In Syria and Iraq, we have made big gains toward lasting defeat of ISIS. In fact, our country has achieved more against ISIS in the last eight months than it has in many, many years combined.

We seek the de-escalation of the Syrian conflict, and a political solution that honors the will of the Syrian people. The actions of the criminal regime of Bashar al-Assad, including the use of chemical weapons against his own citizens – even innocent children – shock the conscience of every decent person. No society can be safe if banned chemical weapons are allowed to spread. That is why the United States carried out a missile strike on the airbase that launched the attack.

We appreciate the efforts of United Nations agencies that are providing vital humanitarian assistance in areas liberated from ISIS, and we especially thank Jordan, Turkey and Lebanon for their role in hosting refugees from the Syrian conflict.

The United States is a compassionate nation and has spent billions and billions of dollars in helping to support this effort. We seek an approach to refugee resettlement that is designed to help these horribly treated people, and which enables their eventual return to their home countries, to be part of the rebuilding process.

For the cost of resettling one refugee in the United States, we can assist more than 10 in their home region. Out of the goodness of our hearts, we offer financial assistance to hosting countries in the region, and we support recent agreements of the G20 nations that will seek to host refugees as close to their home countries as possible. This is the safe, responsible, and humanitarian approach.

For decades, the United States has dealt with migration challenges here in the Western Hemisphere. We have learned that, over the long term, uncontrolled migration is deeply unfair to both the sending and the receiving countries.

For the sending countries, it reduces domestic pressure to pursue needed political and economic reform, and drains them of the human capital necessary to motivate and implement those reforms.

For the receiving countries, the substantial costs of uncontrolled migration are borne overwhelmingly by low-income citizens whose concerns are often ignored by both media and government.

I want to salute the work of the United Nations in seeking to address the problems that cause people to flee from their homes. The United Nations and African Union led peacekeeping missions to have invaluable contributions in stabilizing conflicts in Africa. The United States continues to lead the world in humanitarian assistance, including famine prevention and relief in South Sudan, Somalia, and northern Nigeria and Yemen.

We have invested in better health and opportunity all over the world through programs like PEPFAR, which funds AIDS relief; the President’s Malaria Initiative; the Global Health Security Agenda; the Global Fund to End Modern Slavery; and the Women Entrepreneurs Finance Initiative, part of our commitment to empowering women all across the globe.

We also thank – (applause) – we also thank the Secretary General for recognizing that the United Nations must reform if it is to be an effective partner in confronting threats to sovereignty, security, and prosperity. Too often the focus of this organization has not been on results, but on bureaucracy and process.

In some cases, states that seek to subvert this institution’s noble aims have hijacked the very systems that are supposed to advance them. For example, it is a massive source of embarrassment to the United Nations that some governments with egregious human rights records sit on the U.N. Human Rights Council.

The United States is one out of 193 countries in the United Nations, and yet we pay 22 percent of the entire budget and more. In fact, we pay far more than anybody realizes. The United States bears an unfair cost burden, but, to be fair, if it could actually accomplish all of its stated goals, especially the goal of peace, this investment would easily be well worth it.

Major portions of the world are in conflict and some, in fact, are going to hell. But the powerful people in this room, under the guidance and auspices of the United Nations, can solve many of these vicious and complex problems.

The American people hope that one day soon the United Nations can be a much more accountable and effective advocate for human dignity and freedom around the world. In the meantime, we believe that no nation should have to bear a disproportionate share of the burden, militarily or financially. Nations of the world must take a greater role in promoting secure and prosperous societies in their own regions.

That is why in the Western Hemisphere, the United States has stood against the corrupt and destabilizing regime in Cuba and embraced the enduring dream of the Cuban people to live in freedom. My administration recently announced that we will not lift sanctions on the Cuban government until it makes fundamental reforms.

We have also imposed tough, calibrated sanctions on the socialist Maduro regime in Venezuela, which has brought a once thriving nation to the brink of total collapse.

The socialist dictatorship of Nicolas Maduro has inflicted terrible pain and suffering on the good people of that country. This corrupt regime destroyed a prosperous nation by imposing a failed ideology that has produced poverty and misery everywhere it has been tried. To make matters worse, Maduro has defied his own people, stealing power from their elected representatives to preserve his disastrous rule.

The Venezuelan people are starving and their country is collapsing. Their democratic institutions are being destroyed. This situation is completely unacceptable and we cannot stand by and watch.

As a responsible neighbor and friend, we and all others have a goal. That goal is to help them regain their freedom, recover their country, and restore their democracy. I would like to thank leaders in this room for condemning the regime and providing vital support to the Venezuelan people.

The United States has taken important steps to hold the regime accountable. We are prepared to take further action if the government of Venezuela persists on its path to impose authoritarian rule on the Venezuelan people.

We are fortunate to have incredibly strong and healthy trade relationships with many of the Latin American countries gathered here today. Our economic bond forms a critical foundation for advancing peace and prosperity for all of our people and all of our neighbors.

I ask every country represented here today to be prepared to do more to address this very real crisis. We call for the full restoration of democracy and political freedoms in Venezuela. (Applause.)

The problem in Venezuela is not that socialism has been poorly implemented, but that socialism has been faithfully implemented. (Applause.) From the Soviet Union to Cuba to Venezuela, wherever true socialism or communism has been adopted, it has delivered anguish and devastation and failure. Those who preach the tenets of these discredited ideologies only contribute to the continued suffering of the people who live under these cruel systems.

America stands with every person living under a brutal regime. Our respect for sovereignty is also a call for action. All people deserve a government that cares for their safety, their interests, and their wellbeing, including their prosperity.

In America, we seek stronger ties of business and trade with all nations of good will, but this trade must be fair and it must be reciprocal.

For too long, the American people were told that mammoth multinational trade deals, unaccountable international tribunals, and powerful global bureaucracies were the best way to promote their success. But as those promises flowed, millions of jobs vanished and thousands of factories disappeared. Others gamed the system and broke the rules. And our great middle class, once the bedrock of American prosperity, was forgotten and left behind, but they are forgotten no more and they will never be forgotten again.

While America will pursue cooperation and commerce with other nations, we are renewing our commitment to the first duty of every government: the duty of our citizens. This bond is the source of America’s strength and that of every responsible nation represented here today.

If this organization is to have any hope of successfully confronting the challenges before us, it will depend, as President Truman said some 70 years ago, on the „independent strength of its members.” If we are to embrace the opportunities of the future and overcome the present dangers together, there can be no substitute for strong, sovereign, and independent nations – nations that are rooted in their histories and invested in their destinies; nations that seek allies to befriend, not enemies to conquer; and most important of all, nations that are home to patriots, to men and women who are willing to sacrifice for their countries, their fellow citizens, and for all that is best in the human spirit.

In remembering the great victory that led to this body’s founding, we must never forget that those heroes who fought against evil also fought for the nations that they loved.

Patriotism led the Poles to die to save Poland, the French to fight for a free France, and the Brits to stand strong for Britain.

Today, if we do not invest ourselves, our hearts, and our minds in our nations, if we will not build strong families, safe communities, and healthy societies for ourselves, no one can do it for us.

We cannot wait for someone else, for faraway countries or far-off bureaucrats – we can’t do it. We must solve our problems, to build our prosperity, to secure our futures, or we will be vulnerable to decay, domination, and defeat.

The true question for the United Nations today, for people all over the world who hope for better lives for themselves and their children, is a basic one: Are we still patriots? Do we love our nations enough to protect their sovereignty and to take ownership of their futures? Do we revere them enough to defend their interests, preserve their cultures, and ensure a peaceful world for their citizens?

One of the greatest American patriots, John Adams, wrote that the American Revolution was „effected before the war commenced. The Revolution was in the minds and hearts of the people.”

That was the moment when America awoke, when we looked around and understood that we were a nation. We realized who we were, what we valued, and what we would give our lives to defend. From its very first moments, the American story is the story of what is possible when people take ownership of their future.

The United States of America has been among the greatest forces for good in the history of the world, and the greatest defenders of sovereignty, security, and prosperity for all.

Now we are calling for a great reawakening of nations, for the revival of their spirits, their pride, their people, and their patriotism.

History is asking us whether we are up to the task. Our answer will be a renewal of will, a rediscovery of resolve, and a rebirth of devotion. We need to defeat the enemies of humanity and unlock the potential of life itself.

Our hope is a word and world of proud, independent nations that embrace their duties, seek friendship, respect others, and make common cause in the greatest shared interest of all: a future of dignity and peace for the people of this wonderful Earth.

This is the true vision of the United Nations, the ancient wish of every people, and the deepest yearning that lives inside every sacred soul.

So let this be our mission, and let this be our message to the world: We will fight together, sacrifice together, and stand together for peace, for freedom, for justice, for family, for humanity, and for the almighty God who made us all.

Thank you. God bless you. God bless the nations of the world. And God bless the United States of America. Thank you very much.”

 

(Text: politico.com)

Reactii

1) Ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, se trezește sîmbătă vorbind. Și vorbește cum nu ar trebui pentru nimic în lume să vorbească un diplomat, ba mai mult decît atît, arată că la lecția de istoria Europei a cam tras chiulul.

Ce zice? Zice așa: ”Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul R. Moldova.” – trm.md

Moldova nu este România, deci. Am anexat-o în 1918, înseamnă. Am cucerit-o, am luat cu forța ce nu era al nostru sau cum?!

Reacții: la Chișinău și București, iau atitudinea absolut necesară și potrivită Mihai Ghimpu (PL), Traian Băsescu – care califică declarația drept un afront grosolan la adresa istoriei naționale Ion Sturza, Viorel Cibotari (PLDM). Mai mult decît atît, ”Secretarul general adjunct al NATO, Alexander Vershbow, a declarat, luni, întrebat despre afirmatiile ambasadorului SUA la Chisinau, James Pettit, potrivit cărora Republica Moldova trebuie să rămâna un stat independent, că România și Moldova au legături istorice de multă vreme și fiecare trebuie să fie factor determinant al propriului său destin. – Hotnews.ro

Cine a fost de acord cu declarațiile lui Pettit? Prorușii din Republica Moldova. QED.

Președintele României a tăcut. Și tace. Deși au trecut trei zile, în trei zile și Iisus a înviat. Probabil urmărește cu mare atenție și îngrijorare situația. Aflăm peste doi ani la ce concluzie a ajuns, la aniversarea centenarului Unirii. Dacă va mai fi cazul.

2) Erdogan interzice toate piesele străine în teatrele de stat. Deocamdată. Probabil Shakespeare o fi fost părtaș la lovitura de stat.

Reacții: nimic. Nimeni. Statul islamist se reface sub ochii noștri, dar cine are curaj să spună ceva?!

3) La Kiev, Alexander Shchetinin, un jurnalist rus critic la adresa regimului Putin este găsit mort, cu o rană la cap. De ziua lui, cu pistolul alături. Și-o fi făcut bilanțul vieții și i-o fi dat negativ. La fel ca toți dinaintea lui care au fost sinuciși.

Reacții: tot negative. Adică zero. Nada. Imperiul Putinist Rus se consolidează sub ochii noștri, dar cine are curaj să spună ceva?!

4) În Coreea de Nord, doi oficiali sînt executați pentru nesupunere față de liderul partidului, țării, planetei, galaxiei și universului. În univers sînt și trimiși, cu un tun antiaerian.

Reacții: aici cine ce să mai zică?!

james pettit

(Foto: canal2.md)

Not to war, to pieces!

Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)

„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.

În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.

Suprize anunţate

Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!

În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.

Golf şi şeptic

După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.

Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”

Coreea de Nord

Dacă Kim Freză de Hipster al III lea vrea doar să-și consolideze poziția la conducerea țării, atunci e foarte posibil să nu meargă mai departe cu amenințările. Dacă e mai mult și regimul stă să facă implozie și nu poate fi salvat decît printr-un război (războiul sau revoluția perpetuă, salvarea oricărui regim totalitar) atunci Statele Unite, Coreea de Sud și Japonia sînt puse într-o situație grea spre imposibilă.

Armata nord coreeană e cea mai mare din lume, cu un personal de 9.5 milioane.  Indiferent cît de nemîncați sînt combatanții și cît de proaste sînt dotările, o posibilă invazie a Coreei de Nord ar însemna pierderi imense pentru americani și sud-coreeni. Americanii nu au suportat pierderile din războiul din Vietnam, adică 58 000 de morți în 9 ani și au suportat cu greu pierderile din Irak și Afghanistan, cîteva mii. E greu de crezut că politicienii, militarii și publicul american sînt dispuși să suporte pierderi de sute de mii de vieți omenești. Să nu uităm că Vietcongul nu are armată regulată, era format din partizani, țărani, adolescenți, agitatori politici care foloseau cele mai rudimentare arme. Prima armă a unui începător era făcută în casă, artizanal și nu putea trage mai mult de cîteva gloanțe. Dar era suficient. După prima luptă, dacă supraviețuia, răcanul putea obține o armă de la inamici (militari sau polițiști sud-vietnamezi), nici aia foarte sofisticată. E foarte greu să lupți împotriva a 9.5 milioane de fanatici care nu dau doi bani pe viață, îndoctrinați pînă la îndobitocire, pe terenul lor. Ar preusupune un război de ani de zile, cu sute de mii de pierderi umane.

Dacă nord coreenii au și arme nucleare tactice (armele tactice sînt folosite pe cîmpul de luptă, împotriva soldaților iar armele strategice sînt folosite împotriva țintelor strategice ale inamicului, aglomerări urbane, industriale, comunicații, infrastructură) pierderile americane și sud coreene pto fi imense. Nord coreenii își permit să piardă oameni, oricum la ei indivizii nu valorează nimic.

Un eventual atac nuclear al Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud (rămîne de văzut dacă propagandă e capabilă să susțină un asemenea atac împotriva fraților de la sud) sau Japoniei sau o invazie terestră a Coreei de Sud aruncă Statele Unite, Coreea de Sud și aliații într-o situație aproape imposibilă în care răspunsul nuclear pare singura reacție validă. După primul atac nuclear al nord coreenilor ce faci? Începi negocierile de pace? Arunci sute de mii de soldați în luptă împotriva unui puteri militare nucleare susținută de o armată de peste 9 milioane de oameni și un popor fanatizat? Așa cum s-a văzut în Vietnam și în toate războaiele ultimilor 50 de ani, forța aeriană, de care americanii sînt foarte mîndri, nu poate cîștiga un război fără un atac terestru. Aviația doar poate susține forțele terestre și poate ataca infrastructura, industria și comunicațiile dar nu poate aduce pierderi majore armatei inamice. Posibilele atacuri aeriene vor avea efecte minime.

Tot ce pot face occidentalii e să spere că regimul se va prăbuși și să-l ajute, poate cu sprijinul chinezilor, să se prăbușească. Pe de altă parte n-ar fi exclus ca China și Rusia să nu se abțină și să susțină, pe șest, Coreea de Nord. Fiindcă e greu de crezut că Rusia și China vor fi de acord cu o Coree unită, aflată sub influență americană (Coreea de Nord are graniță cu China. Coreea Mare ar putea deveni unul dintre cei mai puternici aliați americani în zonă și, mult mai important, un cap de pod terestru pentru armata americană în condițiile unei invazii a Chinei. Chiar dacă americanilor nu le va da niciodată prin cap să invadeze China, chinezii nu vor să riște. Iar tamponul nord-coreean e perfect pentru ei. Geostrategic vorbind rușilor și chinezilor le convine existența Coreei de Nord gardian agresiv și imprevizibil în relația cu americanii și japonezii.

Un război terestru inter-coreean cu sprijin economic, tehnologic, strategic și aerian american sună bine. Dar așa a sunat și în Vietnam. Sud coreenii se pot bate la sol în timp ce americanii pot elimina pe cale chirurgicală capabilitățile nucleare nord coreene. Dacă acest lucru este posibil. Însă e greu de crezut că loviturile aeriene, oricît de chirurgicale ar fi ele, vor reuși să demoralizeze nord coreenii și să-i paralizeze economic și comunicațional. Nu au reușit germanii în Regatul Unit, nu au reușit americanii în Vietnam. Nici disponibilitatea sud coreenilor pentru război e mult mai scăzută decît a nord coreenilor. Sud coreenii au de pierdut în cazul unui război, ceea ce nu se poate spune despre nord coreeni, pentru care diferența dintre viață și moarte este minimală. Sud coreenii au o viață de trăit, cariere, proprietăți, familii, relații sociale, nord coreenii nu au nimic care să le aparțină, așa că pot înlocui tot golul de zi cu zi cu transa fanatică și acțiunea războinică. E preferabil să mori eroic și patriotic în luptă decît să te stingi de foame sau executat de regim după o viață la limita neantului (chiar dacă n-ar exista viața de după moarte și tot ar fi mai pasionantă decît viața în lagărul nord coreean).

Dincolo de miștourile la adresa lui Kim al III lea și a armatei lui, războiul din Coreea e o misiune aproape imposibilă. Nord coreenii nu-s irakieni sau afghani. Pentru cine nu mai ține minte, în Vietnam americanii au luptat împotriva Vietcong-ului, grupare de guerrillă sud-vietnameză, și mai rar împotriva armatei regulate nord vietnameze (deși au bombardat regulat Vietnamul de Nord și căile de comunicații). Întîlnirile dintre armata americană și cea nord vietnameză nu au fost foarte dese și s-au lăsat cu pierderi importante de partea americanilor (mult mai mici decît de partea nord vietnamezilor, însă la publicul american paharul se umple repede, de fapt nici nu e pahar, e degetar, iar la comuniști nu se umple niciodată – și dacă rămîn doar doi, unul suportă fără probleme moartea celuilalt). Deși Ofensiva Tet a fost un dezastru militar pentru nord vietnamezi (Vietcongul a fost distrus iar armata nord vietnameză bătută măr cu pierderi mari) s-a transformat într-o victorie politică. Imaginile ofensivei (atacul asupra ambasadei americane din Saigon), amploarea luptelor, în condițiile în care politicienii și militarii americani tot anunțau că au terminat inamicul a făcut Statele Unite să clacheze psihologic, la nivelul publicului, presei, liderilor politici și militari.

În țările civilizate, libere, în democrații, acolo unde sînt alegeri libere și se fac sondaje despre orice din 2 în 2 zile, iar oamenii vor să trăiască liniștiți să-și vadă de familii, cariere, afaceri, proprietăți, viață în general, războiul e o chestiune extrem de delicată și complicată.

Pierderi americane:

Războiul civil: 625 000 morți, 646 000 răniți.

Primul război mondial: 116 000 morți, 320 000 răniți

Al doilea război mondial: 400 000 morți, 1 000 000 răniți

Războiul din Coreea: 36 000 morți, 129 000 răniți

Războiul din Vietnam: 58 000 morți, 211 000 răniți.

Războaiele din Irak și Afghanistan: 6500 morți, 48 000 răniți.

PS: Pentru ca loviturile chirurgicale sa aiba succes trebuie sa existe informatii detaliate asupra tintelor. In lipsa spionajului cu oameni in teren singurele informatii vin de la defectori si de la sateliti si sint foarte limitate. Spionaj in teren nu prea se poate face fara sa ai oameni de afaceri acolo, firme, relatii culturale, agentii de turism, turisti, relatii de zi cu zi, sociale, sexuale, de toate naturile. Nu ai acoperiri pentru spioni. Ce faci? Ii trimiti in padurile Coreei si ii deghizezi in ursi care vorbesc engleza de Dakota de Nord sau Colorado? Coreea de Nord e complet izolata. E foarte greu sa ai informatii detaliate si in tinp real despre amplasamente si dispozitive de aparare, moralul populatiei, relatiile de la inalt nivel etc. Informatiile de pe sateliti nu-ti spun nimic despre toate astea.

Constitutia lui Iliescu, judetele lui Ceausescu, sistemul electoral al lui Hrebenciuc si statul social al lui Dej

Aceştia sînt cei patru inamici ai noştri, cei patru ticăloşi cu care trebuie să ne batem:

  1. Constituţia lui Iliescu, amendată de Năstase şi binecuvîntată de Securitate şi Mafie;
  2. Organizarea administrativă a lui Ceauşescu, făcută special pentru a face dictatura cît mai uşoară, pentru dictator, evident;
  3. Sistemul electoral gîndit şi negociat de Hrebenciuc, Bogdan Olteanu şi Cristian Pîrvulescu, uninominal în formă, proporţional în conţinut, una dintre cele mai mari minciuni post-decembriste;
  4. Statul social adus cu tancurile sovietice şi cizelat de mafia post-decembristă, sub atenta îndrumare şi oblăduire a lui Iliescu.

Orice mişcare sau partid de dreapta trebuie să înţeleagă că nu mai vrem să trăim după regulile date de Iliescu, Ceauşescu, Hrebenciuc şi Dej, că nu mai vrem să fim conţinutul care umple formele desenate de cei patru, că nu mai vrem să trăim în hotarele trasate de ei. Rolul PDL, al unei drepte unite, era de a lupta împotriva acestor patru inamici. Din păcate, PDL n-ar cam vrea şi, mai ales, nu prea poate.

Orice partid sau mişcare de dreapta care vrea să fie cu adevărat puternică şi relevantă şi nu doar o frecţie de gen URR, un partiduleţ-balama de folosinţă electorală pentru 2012 sau un amestec de Martorii lui Iehova on acid şi Oriflame în uniformă trebuie să vină cu un proiect de Constituţie, un proiect de organizare administrativă, un proiect de sistem electoral şi un proiect de stat minimal. După ce are proiectele pe masă, atunci poate strînge şi cele 25 000 de semnături. Eu ştiu, poate dă şi Noua Şcoală de Gîndire a Dreptei un ajutor, între două pişcoturi şi o măslină (pe care Lăzăroiu le-a ratat, ceea ce mă bucură – însă sper să nu rateze şi lupta cu cei patru inamici, nu de altceva dar lui i-a ieşit porumbelul cu Albă ca Zăpada, aşa că are o datorie neplătită).

UPDATE (iniţial era un comentariu-răspuns care i se adresa lui @nemo):

Blogary va face ce poate şi cît îşi permite uman, financiar şi logistic pe reforma electorală, pe arhivarea populiştilor şi pe partea publicistică. Poate va face chiar mai mult, însă n-are rost să ne facem iluzii şi să ne întindem mai mult de cît ne permite deocamdată plapuma.

Noua Republică trezeşte lumea, canalizează energii şi entuziasme, are un frontman de primă mînă (Mihail Neamţu) şi cîţiva lideri cu experienţă, inspiraţie şi inteligenţă (Cătălin Lazurcă, Dacian Ţolea, Cosmin Aldea). Deşi nu le-ar strica un pic de umor, măsură şi simţ al ridicolului. Şi poate că ar trebui să treacă de la lozincăreală şi de la ritualurile de tip Amway şi “MISA pe dietă” la următorul nivel şi să bage şi ceva conţinut printre saluturile tîmpite de gen “mişcarea prinde rădăcini”, şepcuţe şi logo-uri de reciclat pungi. Am zis că aşa e la început, că poate-s eu prea critic şi flegmatic, că nu înţeleg veselia şi entuziasmul însă văd că NR rămîne la stadiul de bairam cu şepcuţe şi cîntecele gospel şi chiar nu mă mai pot abţine. Stilistica asta de pastor american (vorba lui Zubeldian) aspirant la manifestările de stadion din Phenian e şi motivul pentru care Blogary s-a ţinut departe de Noua Republică.

Mai rămîne partea cu taxele şi fiscalitatea, terenul celor de la ARSIT, care ar trebui să se apuce de dat capete în gură.

Şi mai rămîne ca Sebastian Lăzăroiu, Ionuţ Popescu, Ioan Stanomir, Traian Ungureanu, Monica Macovei şi alţii de aceeaşi teapă să treacă de la bătutul mingii de perete şi dormitul pe cuie la jocuri de echipă ceva mai eficiente şi spectaculoase. Fiindcă e o naivitate să crezi că se poate face ceva serios doar pe cîteva bloguri care întîmplător îşi împart cam aceeaşi cititori, în mare parte pedelişti dezamăgiţi.

Am vrut să-i întreb azi pe cei trei lideri PDL de la prezidiu, Baconschi, Macovei şi Voinescu, ce rol vor avea Oltean şi Frunzăverde în tîmpenia aia iluzorie de care tot vorbesc pedeliştii, marea Mişcare Populară, şi al cărui brand îl va ceda Băsescu cînd o ajunge Frunzăverde solistul Operei din Viena. Dar m-a apucat sila şi mila şi am renunţat.

Arpopo de PDL, foarte bună remarca lui Sever Voinescu: USL e la stînga extremă iar PDL e puţin la dreapta USL-ului.