7-12 noiembrie 2018

Ieri a fost Ziua Armistițiului, ziua în care armamentul a tăcut pe toate fronturile Primulul Război Mondial. Lideri din întreaga lume s-au adunat la Paris, pentru comemorarea milioanelor de victime ale acelei infernale confruntări. Nu ne vom bloca acum în culoarea bleu a paltonului doamnei Iohannis, în vădită discordanță cu negrul îmbrăcat de celelalte prime doamne, pentru că altele sînt problemele care ne preocupă. De exemplu, Președintele Macron. Care a declarat cu nonșalanță că naționalismul este trădare. Jucîndu-se cu concepte al căror înțeles pare că-i scapă, Macron ne anunță că valorile morale ale Franței ajută la lupta pentru viitor a țării sale. Pretinzînd că dorința de răzbunare și umilirea de după Primul Război Mondial au dus la naționalismul care a generat a doua mare conflagrație a secolului trecut, Macron rescrie practic cauzele care au stat la izbucnirea Marelui Război, într-o interpretare personală, lipsită de orice fundament.

Ezitînd în a se identifica ca globalist, Macron e de presupus că a vrut să dea o palmă invitatului său, Donald Trump care, de la tribuna ONU, a pus accentul, în ultima sa cuvîntare, exact pe naționalism.

Ieri a fost și ziua în care, după Cehia și Slovacia, la 28 septembrie, și Polonia și-a serbat Centenarul independenței. Polonia este o fostă țară socialistă care a înțeles ce înseamnă libertatea de a-ți alege singură soarta și, spre marea mea bucurie, chiar are un parcurs frumos. Numai în ultimii ani Polonia a refăcut transporturile feroviare ale țării și are în plan dezvoltarea infrastructurii feroviare în continuare. Și cu toate că polonezii au făcut tot ce le era posibil ca să împiedice pătrunderea extremei drepte din Rusia, la noi a apărut așa. La Digi, televiziunea de la care multă lume își ia știrile.

Foto: Alexandru Supeanu

Chiar, Deșteaptă-te române o mai fi voie să cîntăm, sau intră tot în categoria naționalisme de extremă dreaptă?

Tot ieri s-au împlinit și 23 de ani de cînd ne-a părăsit Corneliu Coposu. Și ne-a lăsat vorbele ”Negociem orice, dar nu negociem principii”. Nu este greu să ne imaginăm ce ar fi spus astăzi Corneliu Coposu, într-o lume care face din socialismul care l-a ținut prizonierul unei celule, timp de mai mult de 17 ani.

Ce ne spunea atunci, cînd era încă cu noi:

„Credinţa mea sinceră, pe care o am de când eram mic şi cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democraţia şi normalitatea în ţara românească se va face numai o dată cu restaurarea Monarhiei.”

„Românii nu ar trebui să aibă linişte până ce Basarabia nu se va întoarce la patria mamă.”

„Nu resemnații scriu istoria, ci cutezătorii ei. Prin aceștia, neamurile sunt veșnice.”

„În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viața mea. Dacă această idee va triumfa și dacă ea este îmbrățișată de prietenii mei și de opinia publică, apariția sau dispariția mea sunt secundare. Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariția mea nu mai e semnificativă.”

Atitudinea a supraviețuit, chiar dacă în puțini dintre noi. Dar aceștia nu ne vom lăsa pînă cînd nu vom reuși să determinăm o pate cît mai mare a electoratului românesc pe cine este corect și demn să voteze.

În privința regelui, acum îl avem pe Nicolae. Cu el poate sau nu poate fi restartată Casa Regală a României.

 

 

22-24 mai 2018. Testamentul seniorului

Consider o impietate să comentez acum pe marginea unui document istoric de o asemenea însemnătate. Remarc numai momentul apariției, cînd ne aflăm într-o situație mai grea decît cea din momentul în care a fost scris testamentul: între imperiul roșu de răsărit și imperiul roșu de apus, cu spectrul imperiului islamic peste tot. 

Sîntem prinși între imperii care luptă împotriva libetății, valoarea supremă în capitalism. Dacă ne vom mai ridica vreodată – și o vom face, ne vom ridica și pe acest document.

“În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să supraviețuiască dispariției lor. Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut. Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București. Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei pioase obligații. Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București. Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu, primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.

Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni. Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate(Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut. Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.Am încredere în viitorul României. Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice. Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.

Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:

Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc. Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.

Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea lui. Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini. Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care mi-a făcut infinite servicii. Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință. Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoștiință. Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr. Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le prevăd un viitor bun. Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri. Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.

Epilog

S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.

Câteva concluzii finale: cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 ( în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache, peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora. Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării. Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism. Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului (înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii( sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină (teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive. Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“ Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare! “). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte

Corneliu Coposu

Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994”

In contra politiei gandirii politic corecte

Cristian Câmpeanu, Facebook:

Desfid ONG-urile care au semnat apelul împotriva lui Marius Bostan să dea exemple de „discurs discriminatoriu, bazat pe ură” care să fie prezente în mod sistematic în articolele publicate de În linie dreaptă. Pentru că dacă nu o fac, atunci demersul lor este un act de poliție a gândirii și o vânătoare de vrăjitoare de esență totalitară.
Precizez că faptul că cineva de la Vox Publica sau Vasile Ernu califică ILD drept „extrema dreaptă” nu este nici pe departe suficient pentru linșajul ideologic al lui Marius Bostan.
Deocamdată atât Bostan, cât și ILD și-au asumat o identitate conservatoare, ceee ce ultima oară când am verificat nu era o crimă și nici nu descalifică moral. Dimpotrivă.
Mi se pare o ironie groasă că a ajuns moralmente dezirabil în România să publici un leninist revoluționar radical precum Slavoj Zizek și tot felul de băieți și fete entuziaști care vorbesc deschis despre o nouă revoluție proletară și instituirea „adevăratului, autenticului comunism”, orice va fi fiind acela, iar a fi conservator a devenit condamnabil. De când comunismul înnobilează moral și intelectual în România iar conservatorismul compromite? Când s-a petrecut această revoluție copernicană și n-am sesizat, într-o țară în care comunismul a făcut sute de mii de victime și unde dictatura a fost răsturnată printr-o revoltă sângeroasă?
ILD dreaptă si-a asumat o identitate ideologică de dreapta, capitalistă și creștină. După știința mea, ILD este mai aproape de conservatorismul anglo-saxon decât de mișcările conservatoare europene, cee ce în sine, ar trebui să fie un certificat de excelență democratică. Este chiat una din puținele platforme românești care își asumă un conservatorism de sorginte britanico-americană și de aceea este atât din virulentă, de exemplu, împotriva anti-semitismului, fie că el aparține unor extremiști recunoscuți precum Jobbik, fie „progresiștilor” care militează pentru distrugerea Israelului ca mijloc de a face dreptate palestinienilor.
Cred că Bostan nu are nici un motiv să fie stingherit sau rușinat de ILD. Dimpotrivă, trebuie să fie mândru. Rușine să le fie acestor polițiști ai gândirii de la ONG-urile semnatare, care s-au autoinstalat în poziția de inchizitori ai corectitudinii politice. România are nevoie de mai multă Libertate, nu de milițieni ideologici pe care nu-i recomandă nimic nici intelectual, nici moral pentru o astfel de poziție. Că încă n-a venit vremea, Slavă Domnului, să primim certificate de validare morală de la Ernu et Comp.
În final, proba e simplă: în mâinile cui credeți că ar fi mai sigure libertățile civile și democrația în România: în mâinile unui vechi țărănist care a crescut la umbra politică a lui Corneliu Coposu, cum este Bostan, sau în mâinile adversarilor săi ONG-iști?

(Foto: sodahead.com)

Chiliman: PNTcd trebuie sa mentina linia lui Coposu, adica Romania libera, capitalista, pro occidentala

Andei Chiliman:

Implicarea noastră (a IRL) și șansele de reușită depind de modul în care actualii țărăniști înțeleg să mențină linia Seniorului – România liberă, capitalistă, pro occidentală – ca și de modul în care înțeleg să deschidă partidul către nou și modern, și de modul în care mențin partidul la vârful politicii.

Autoizolarea partidului prin decizii politice negândite, perpetuarea conflictelor interne pe mize mici pot pune capăt acestui proiect și, mai grav, pot scoate definitiv partidul lui Corneliu Coposu din istorie.

Sursa: interviu EVZ

Apropo, ieri Andrei Bădin vorbea de o listă neagră a americanilor, pe care s-ar afla, alături de Hrebenciuc, Ghiță sau Voiculescu, și Pavelescu. Habar n-am dacă lista cu personajele e autentică sau nu, însă ieșirile dacopate, filoruse, protocroniste, împotriva alternativelor la gazul rusesc, sînt pe lista neagră a americanilor, împreună cu corupția și mogulatul.

Corneliu Coposu la 100 de ani

Corneliu Coposu ar fi împlinit azi o sută de ani. Dacă sula în coaste și-ar fi făcut efectul, astăzi România ar fi împlinit 24 de ani de democrație. Dacă Coposu s-ar fi lăsat de fumat, ar fi trăit mai mult și noi mai bine. Și nici nu mai avea nevoie de garsoni pe care să-i trimită după țigări și apoi la Cotroceni. Era mai bine pentru toată lumea și nu ne-am mai fi agățat astăzi cu disperare de tot felul de impostori.

Acum, în momentul ăsta, era bun să explice că patriotismul și antioccidentalismul sînt incompatibile, că iubirea de țară și pasiunea pentru Rusia se exclud reciproc, că patriotismul înseamnă în primul rînd libertate.