Desigur că presa print n-a „murit“, deși se zbate în ghearele Internetului victorios. Problema nu vizează schimbarea de suport, ci faptul că pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul. Gratuitatea a fost mereu ingredientul oricărui act de creație care, dacă vrea să fie serios, se ia în joacă. Trece dincolo de mizele utilitare, de empiric și de imediat, către măiestrie, cercetarea pură a misterului, lărgire a cîmpului cognitiv de dragul cunoașterii. Sau măcar divertisment, relaxare superioară, în orizontul vag al reveriei diurne și al melancoliei. Numai că tot gratuitatea înseamnă și opusul acestora: lipsa completă de valoare, irelevanța spre care tind cantitatea nemiluită și accesul neîngrădit. Firește că apreciem, la Londra (și exemplele sînt greu de înmulțit), accesul liber în anumite muzee: e o politică bună, deși mai putem discuta dacă e cea mai bună. Patrimoniul „clasic“ merită să fie oferit publicului larg ca gest de mărinimie a statului-mecena. Rămîne totuși cert faptul că tot ce „se dă“ fără simbolul unui preț devine (cel puțin psihologic) neinteresant.
Există, veți spune pe bună dreptate, multe publicații selecte (să amintesc The Spectator) care și livrează conținutul electronic pe bani. Nu mulți, dar cît să simtă și cititorul „diferența“: ai plătit, se cheamă că îți dorești cu adevărat intrarea în acel spațiu. La noi, unde plecăm de la premisa (probabil greșită) că „sărăcia“ (oricum relativă) reprezintă un fapt durabil, mai tot ce e online e „la liber“. Veți spune că fiecare autor e răsplătit prin like & share, a căror numărătoare îi satisface așteptările mai mult sau mai puțin narcisice. Numai că net-ul e policentric, orizontal și omogen. Pe platforma vreunui cotidian îl poți citi și pe Andrei Pleșu, și pe cutare veleitar obscur. Natural că faima, prestigiul și popularitatea au o preistorie fondatoare. Veleitarul obscur – mai ales dacă scrie prost, confuz și pe teme numai de el prizate – nu-l va eclipsa pe „clasicul în viață“. Dar îi va sta alături, într-o tristă devălmășie axiologică…
Dilema lui Cernîșevski („Ce-i de făcut?“) admite o soluție gordiană: ori ceri bani, ori lași lucrurile cum erau, alocînd din publicitate ceva royalties pentru semnăturile „grele“, aducătoare de cititori. E și ceva de „făcut“ în amonte, la școală, unde elevii mai buni, viitori studenți și consumatori de cultură (în cazul fericit că ajung să îngroașe „clasa de mijloc“), ar putea fi educați în axioma „prețuirii“ valorilor. Mulți termină școala cu ideea vagă că acestea cresc natural, precum fructele de pădure. O atare ingenuitate nu-i complet surprinzătoare într-o lume unde drepturile și egalitățile copleșesc responsabilitățile și ierarhiile. Poate că n-ar strica să afle că „producerea“ unui text consistent, pertinent și estetic reușit implică un lung parcurs în care „asceza“ și acumularea intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii, indiferent dacă „rezultatul“ îmbogățește știința, ficțiunea literară sau gîndirea filozofică.
Are și autorul ceva de făcut: să iasă spre public, prin marketingul ofensivei de șarm. Lansări de carte, conferințe, reuniuni informale, turnee, dar și comunicare vivace pe social media. Trecut-au vremurile de solitudine ivoriană, complet apus e luxul izolărilor orgolioase! La urma urmelor, mi se pare normal, nu în sensul reciclării mitului comunistoid al „documentării pe teren“, prin păstrarea „legăturii cu viața“, cît pentru că am intrat, cum s-a spus, în era necontenitei atenții parțiale. Nu mai există cititori care fac „concedii“ cu un singur autor, ci doar oameni care se concentrează scurt, pe teme caleidoscopice. Scriitorul (mereu convins că mai există „profesioniști“ ai acestei ipostaze tot mai democratice) a devenit companionul virtual de cinci-zece minute, între un cappuccino și sosirea trenului de metrou. Normal că Platon, Montesquieu sau Joyce nu se mai pot plînge de așa ceva, deși e preferabil să nu le punem întrebarea dacă sînt gata să ne aplaude progresele…
