Articol preluat de pe libris.ro

Teodor Baconschi s-a născut în 1963, la București. Este scriitor și diplomat. Are studii teologice și un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995). A fost director al Editurii “Anastasia”, redactor-șef în TVR (emisiunea “Viața spirituală”), apoi, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta, Republica San Marino, Portugalia, Franța și Principatul de Monaco. În perioada 2009–2012 a fost ministru al afacerilor externe. Teodor Baconschi este un eseist strălucit cu o multitudine de studii, articole, eseuri și recenzii publicate în presa culturală românească, fiind și semnatarul a, nu mai puțin, de 15 cărți de filosofie și eseistică creștină. Domnul Baconschi, ca autor al lunii decembrie, a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, vă rog să îmi spuneți ce carte v-a marcat major, într-atât încât să fie cea care se evidențiază fără tăgadă, care este ca o piatră unghiulară a ceea ce sunteți azi ca intelectual și ca om?

TEODOR BACONSCHI: Cultura serioasă compune un panteon: e politeistă! Mi se pare greu, dacă nu imposibil, să fac o ierarhie strict piramidală a cărților care m-au marcat. Adică să vă spun: iată Cartea, așa cum Pilat din Pont spunea despre Mântuitorul Hristos: ecce homo! Însă tocmai spunându-vă asta mi-a venit în cap răspunsul cel mai onest: Biblia, care se tălmăcește prin ”cărțile”… Nu doar pentru că o socotesc (și eu) revelată, ci pentru că, după orice criteriu, e cea mai infuentă carte a umanității (ar fi complet fals să-i mărginim impactul la lumea civilizației euro-americane, de pildă). Northrop Frye o numea Marele Cod. Peste trei decenii de osteneli intelectuale m-au convins că, fără această cheie hermeneutică, rămânem orbi în templul culturii: e ca și cum te-ai plimba prin labirint lipsit de firul ariadnic.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași logică, care este personajul/eroul literar în care vă regăsiți cel mai mult, care, eventual , v-ar fi plăcut să fiți?

TEODOR BACONSCHI: Fiecare mare roman pe care l-am citit mi-a prilejuit un soi de identificare empatică (și, tocmai de aceea, serială, temporară) cu eroul său central. Cred că aceasta e funcția literaturii: zidește fantasme substitutive, oferă modele de experiență totală. Sigur, acum mă refer la marele roman filozofic în linia clasicilor ruși sau germani, la romanul-univers, de tipul lui Doktor Faustus. Am citit și destulă ficțiune postmodernă, ludică, satirică, abisal-autoironică, însă mi-e greu să mă lipesc metafizic de eroii lui Saul Bellow ori Philip Roth, ca să nu-l mai pomenim pe David Lodge. Iată că iarăși v-am dat un răspuns rabinic, în doi peri! Din caleidoscopul literar modern culegem fragmente: e o mare oglindă spartă. Personajul nostru tutelar are o morfologie arcimboldescă. O identificare puternică mi-a prilejuit ”maestrul” lui Bulgakov, cel care a scris, în opinia mea fatalmente subiectivă, cea mai bună parabolă românescă a veacului 20.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce titlu ar fi potrivit să poarte o carte despre dumneavoastră?

TEODOR BACONSCHI: Of, sunt copleșit de conștiința limitărilor mele, deci mi se pare jenant să-mi imaginez o carte despre mine. Și nu doar pentru că nu există, ci și pentru că mi-e greu să văd de ce ar exista. În ”cazul puțin probabil” că s-ar ivi așa ceva (vorbesc acum în limbajul stewardezelor) ar trebuie să se numească: Teodor Baconschi, diletantul aproape desăvârșit.  Un asemenea titlu ar surprinde laolaltă carențele mele obsedante și risipirea într-un universalism halucinatoriu, din prea mare drag de viață. Am fugit de specializări, după ce mi-am permis câteva: traseul acesta aparent coerent – de la teologie, prin antropologia culturală, spre geopolitică (și practica relațiilor internaționale) ascunde un subsol fragmentat, un ego centrifugal, o căutare intermintentă și tragic jubilatorie.

TEODOR BACONSCHI: Stătută? Nici vorbă! Românul e un țăran într-o mare goană (când creativă, când depresivă) către o urbanizare mereu amânată, mereu incompletă. Un conservator progresist. Un nostalgic plin de snobisme mimetice. Un expert al supraviețuirii în condiții fluide și un mare încăpățânat adaptativ. Psihologia noastră colectivă ilustrează o sumă de paradoxuri când remarcabile, când imposibil de analizat. În fond, ne agităm pentru a intra în istorie, după niște milenii de abstractă transhumanță anonimă. Ce poate fi mai contradictoriu decât un excepționalism mereu aliniat?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Nici la nivel european lucrurile nu par a fi chiar în regulă, așa că vă întreb: de unde această oboseală a Europei? Avem de a face, în adevăr, cu o altă perioadă decadentă? Suntem contemporanii unei schimbări de paradigmă? La ce ne putem aștepta?

TEODOR BACONSCHI: Sincer vorbind, civilizația europeană își așteaptă sfârșitul de la Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la ceruri și odată cu momentul întemeietor al Cincizecimii. Scrierile Noului Testament apar la câteva decenii de la aceste evenimente tocmai pentru că prima generație creștină se aștepta să apuce sfârșitul lumii. Există în ADN-ul nostru o tensiune eshatologică. Lumea trece, lumea cealaltă va conta cu adevărat. De aceea, nu e nevoie să ajungem la Spengler pentru a surprinde această manie a declinului. Suntem cea mai decadentă civilizație din istorie. Celelalte au funcționat circular, pe temeiul reproducerii unor arhetipuri. Numai creștinătatea, fertilizată de geniul filozofic grec și disciplinată prin dreptul roman, a făcut istorie, stricto sensu. Iată și motivul pentru care-l socotesc pe Nietzsche un gânditor în linia metafizică profundă a creștinismului. Algoritmul culturii europene e transformativ: o dialectică a transfigurării. Din păcate, în genealogia acestui elan au pătruns și alterările utopice ale modernității, cu marca lor totalitară: la un moment dat, după Revoluția franceză, am vrut să construim raiul pe pământ. Și atunci am eșuat cel mai patetic, provocând (prin cele două războaie mondiale) un soi de război civil cât o sinucidere colectivă. Veți găsi însă această schemă eshatologică în toate manifestările occidentale contemporane: revival-ul evanghelic american, de pildă, proclamă, pe linia unui Gioachino da Fiore, o eră a Duhului Sfânt. La fel s-a petrecut și în Rusia prerevoluționară, cu pleiada ei de filozofi profetici…

Laurențiu-Ciprian Tudor: În tot acest angrenaj identitar european religia joacă/ar trebui să joace un rol important, vă întreb: ne putem imagina o Europă fără creștinism (Jean Delumeau, de pildă, observa o mutare a creștinismului spre alte părți ale lumii)?

TEODOR BACONSCHI: Tocmai, că nu! Secularizarea e intrinsec creștină. Un creștinism care, în sfârșit, devine atât de consubstanțial imaginarului nostru metafizic încât își permite să se ignore. Se vorbește, ideologic, despre un post-creștinism (așa cum se pomenește tot mai mult un viitor post-adevăr, chiar post-uman), însă toate acestea sunt, la scara duratei lungi, metamorfozele aceleiași forma mentis evanghelice. De altfel, căutați să inventați o nouă religie! E o operațiune mai complicată decât pare, așa cum rezultă din eșecul tuturor religiilor politice ridicate explicit împotriva tradiției creștine. Suntem în intervalul dintre Geneză și Apocalipsă, între Alpha și Omega, nu-mi fac griji cu privire la vitalitatea revelației cristice, până la… sfârșitul timpurilor.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând la același Jean Delumeau, încă din 1978, acesta se întreba dacă va muri creștinismul…nu este o astfel de întrebare valabilă, mai ales azi, cu atât mai mult cu cât pe lângă islamizarea Europei avem de a face cu cele mai grave persecuții din istorie împotriva creștinilor (potrivit Fundaţiei catolice “Aid to the Church In Need” și basilica.ro)? De exemplu, conform  Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populația creștină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane, asta fără să luăm în considerare și alte puncte dureroase de pe harta lumii: China, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Sudan, India ș.a.m.d..

TEODOR BACONSCHI: Ei, aici mă atrageți pe orizontală, în spațiul sociologiei religiilor aplicată la dinamici geopolitice. Așa este, creștinismul e încă prima religie mondială (statistic), dar islamul cunoaște cea mai viguroasă expansiune misionară. Pe de altă parte, oferta tehnologică a islamului e nulă. Lumea s-a globalizat în tipare științifico-tehnice și politice occidentale. Mulți vorbesc despre China ca despre următorul hegemon mondial. Nu cred: transformarea spectaculoasă a Chinei e autolimitată din rațiuni politice, iar dacă acolo drepturile omului vor fi cu adevărat și sistematic implementate, vom asimila marea Chină în sfera semantică occidentală. Nimeni nu va putea avea proiecție globală pe un model antropologic străin sau ostil personalismului creștin, ca temelie a unei civilizații a libertății. Nu e aici occidentocentrism militant, ci luciditate bazată pe analiza marilor idei care modelează istoria lumii. Asta nu exclude posibile ciocniri huntingtoniene, vom vedea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum e posibil, pe un astfel de fond, Europa să fie preocupată să își dea jos crucile (de pe cutii de brânză, de pe cupole, monumente, materiale de promovare etc.)? Oare nu înțeleg apostolii secularizării și ai corectitudinii politice că defrișarea aceasta a făcut posibil, deja, începutul ocupării de către islam a acestui gol? Vom avea o Europă islamică sau o Europă fără religie? Ce se anunță din punctul dumneavoastră de vedere și ce e mai grav?

TEODOR BACONSCHI: Citeam zilele trecute un text latinesc din veacul XV, scris de un Georg Captivus, sebeșean căzut în robie turcească : a fost tradus în românește abia acum, la Humanitas. Și acela, după decenii de prizonierat (și chiar un episod de ”turcire”, urmat de o revenire zeloasă și penitentă la adevărata religie), se temea că Europa va fi înghițită de islam. N-a fost! S-a distrus singură, operând periculos cu o spiritualitate anti-clericală și anti-eclezială, transformată în infern neo-păgân. Ce vreau să spun cu asta? Că până să ne cucerescă alții, am apostaziat noi… Și totuși ne-am revenit, de pildă după 1945, când pacea europeană e reclădită pe valori creștin-democrate.  Teologic vorbind, creștinii sunt noul popor ales și iată că – deși sau tocmai pentru că au asimilat Vechiul Testament  în canonul biblic – acest popor rămâne îndărătnic, hrănindu-se mereu din marile sale căderi. Nu e Dumnezeu sadic: cerem noi lecția pedagogiei divine! Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, ușor idolatră.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind acasă, în România (unde propaganda LGBT este foarte vie și ironia la adresa “pupătorilor de moaște” de asemenea) și vă întreb (inspirându-ne după cea mai recentă carte a lui Adrian Papahagi): ce ar conține, în rezumat, după dumneavoastră un “manual de supraviețuire” al creștinului (eventual și intelectual) care vrea să rămână în cetate?

TEODOR BACONSCHI: Mi-a plăcut mult claritatea conceptuală și expozitivă a cărții lui Adrian Papahagi. Nu avem alte arme de supraviețuire decât virtuțile teologice: credința, nădejdea și iubirea. Dacă le cultivăm cu sinceritate, restul e ”treaba” Lui Dumnezeu. Hristos a spus că nici porțile iadului nu-I vor birui Biserica. De ce tocmai cei care-și mărturisesc crezul creștin să nu creadă în adevărul acestei profeții? Creștinul e de când Biserica un cetățean: îi dă Cezarului cele ce i se cuvin (ridicându-se numai împotriva tiraniei) și Lui Dumnezeu tot restul ființei sale pline de căutări și de bucurii simple. Nu-l deosebești pe stradă pe creștin de necreștin. Nici la Paris, nici la Kuala Lumpur sau în Buenos Aires. El este așadar locuitor al lumii, cu gândul la lumea ce va să vină. Un profet privat, o prezență discretă, tenace, luminoasă, răbdătoare și defectuos exemplară, așa cum îi stă bine chiar și unui sfânt.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum vedeți viitorul ortodoxiei (mai ales cea românească) și ce ar trebui să facă ea (ca biserică) ca să aibă unul?

TEODOR BACONSCHI: Noi suntem ortodocși (care suntem) și e bine așa. Dar Ortodoxia reprezintă 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. E prin urmare drept și lucid să privim destinul creștinismului la o scară supraconfesională. Să nu-L ispitim pe Dumnezeu, să nu ne umflăm în pene cu avantajul unei nașteri într-o geografie spirituală moștenită. Se cuvine să nu ne purtăm invidios și meschin, precum fiul cel mare din parabola Fiului Risipitor. E la mijloc o taină care transcende softurile noastre sociometrice. Avem în Ortodoxie o comoară pe care o respect infinit, tocmai pentru am apucat să-i cercetez ”cămările”. Să o punem în lucrare, aici și acum. Mi se pare că putem evita ispita de a ne substitui Lui Dumnezeu, căci asta facem când căutăm, anxioși, o soluție pentru ”supraviețuirea” creștinismului. Să-l îmbrăcăm în faptele noastre, să-i dedicăm studiile și înțelegerea noastră pe cât posibil sobră și profundă. Ajunge…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce tip de religiozitate (sau de exprimare religioasă, de mesaj religios) este, din punctul dumneavoastră de vedere, compatibil cu profilul ultimelor trei generații (X, Y și Z)?

TEODOR BACONSCHI: E o mare greșeală să demonizăm (fie și printr-un criticism paușal, exagerat) generațiile mai tinere. Pentru că în ele stă viitorul biologic și spiritual al trecutului pe care l-am prelungit în propriile noastre vieți. Aparenta îndepărtare a unor tineri de Biserică ține de secularizare superficială, de consumism, de falsa senzație de siguranță oferită de statul-providență (mai ales la noi!). Și de un anume teribilism rebel, pe care-l asumă fiecare nouă generație. Sigur că și stângismul acesta justițialist (care reciclează de obicei inconștient teme marxiste) are justificarea lui imediată, dar nu va dura în timp. La 20 de ani crezi într-o lume mai bună, la 50 de ani începi să-ți cauți mântuirea, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că ți-a mai dat răgazul unei metanoia. S-au petrecut procese psihologice similare și cu tinerii occidentali, din anii 50, 60 sau 70 și toate au fost compensate prin experiența vieții reale, prin acumularea unei minime înțelepciuni. Toți ne credem sortiți unei revoluții și devenim mai conservatori după ce vedem că ea nu produce nimic dincolo de un nou masacru al inocenților.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Și ultima întrebare: cum a modificat internetul, facebook-ul etc. felul în care ne raportăm la religie și la cultură?

TEODOR BACONSCHI: Personal, sunt încântat de noile tehnologii: depinde de noi dacă facem din ele sursa democratic-libertară a unei mai intense cunoașteri și comuniuni, sau instrumentarul unei alte forme de sclavie. Vă garantez că, odată transcris, și dialogul acesta al nostru va fi citit mai cu seamă prin redistribuiri pe Facebook! E o epocă formidabilă, să profităm de ea pentru a ne ventila ideile și a ne lărgi baza cognitivă. Niciodată n-a fost omul mai liber să evite propriile capcane și niciodată n-a fost mai aproape de ele…

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.