Père Marie-Benoît: părintele evreilor

„Noi, în calitate de creștini, pretindem că suntem copiii spirituali ai lui Avraam. Ăsta ar trebui să fie un motiv suficient pentru a exclude orice fel de anti-semitism, anti-semitismul fiind o ideologie la care noi, creștinii, nu putem lua în niciun caz parte și împărtăși.” – Père Marie-Benoît

Părintele Marie-Benoît – Pierre Péteul – s-a născut în vestul Franței, la Bourg d’Iré, în 1895. A servit ca brancardier în Primul Război Mondial, rănit în Bătălia de la Verdun, fiind decorat cu Croix de Guerre. După război, și-a dat doctoratul în teologie la Roma, devenind o autoritate recunoscută în iudaism. Mai târziu, a intrat în Ordinul Fraților Capucini. A trăit o viață simplă la mânăstirea capucină de la Roma, dar în 1940, cu războiul izbucnit, s-a întors în patria natală, la mânăstirea capucină de la Marseille, când devenise clar pentru el că Italia va declara război Franței.

Nu a durat mult după instaurarea Regimului de la Vichy ca anti-semitismul nazist să ajungă practică deschisă în Franța, iar Benoît și-a luat angajamentul că va face tot ce îi va sta în putere să îi ajute pe cei în nevoie. Folosindu-se de contactele sale cu alte persoane dornice să ajute – preoți sau oameni de rând – a început să furișeze evrei în Spania și Elveția, prin sudul Franței, încă neocupată de germani. A făcut asta falsificând sute de certificare de botez, pașapoarte și alte documente la presa de tipar din beciul mânăstirii sale, care apoi erau distribuite evreilor.

În noiembrie 1942, când granița de sud a Franței a fost închisă de Germania și aliații săi, erau aproximativ 30.000 de evrei care trăiau în sudul Franței. Benoit a călătorit atunci la Nice, unde s-a întâlnit cu Generalul Guido Lospinoso, comisarul italian al afacerilor evreiești. Dorința lui era să-l convingă pe comisar să nu-i predea pe evreii din zona italiană germanilor; italianul s-a lăsat înduplecat. Tot la Nice, Benoît s-a întâlnit cu bancherul italian evreu Angelo Donati, care a venit cu un plan de a transporta 30.000 de evrei din Franța în Africa de Nord, prin Italia și apoi cu barca pe Mediterană.

Cu ruta Spania-Elveția blocată, Benoît trebuia să se reorienteze. În 1943, a fost aranjată o întâlnire între Benoît și Papa Pius al XII-lea – a cărui cooperare era necesară pentru aplicarea planului lui Donati. La auzul veștii că Regimul Vichy îi persecută pe evreii din Franța, Pius ar fi replicat, surprins, „cine s-ar fi așteptat la vreodată la asta de la nobila Franța?” Întâlnirea s-a încheiat cu promisiunea că Pius va face tot posibilul să ajute cu planul, care nu a mai ajuns să fie pus în aplicare. În septembrie 1943, Italia semna armistițiul cu Aliații, și nordul Italiei, împreună cu zona italiană din Franța, au fost ocupate de germani.

Asta nu l-a făcut pe Benoît să renunțe la misiunea sa. Înapoi în Franța, cu autoritate de la guvernul spaniol să decidă care evrei din Franța sunt de origine spaniolă, a reușit să trimită în Spania în jur de 2600 de evrei; nu se știe câți dintre ei aveau, într-adevăr, sânge spaniol. Mutat la Roma, a fost ales în comisia DESALEM-ului (Delegazione Assistenza Emigranti Ebrei) – cea mai mare organizație evreiască de binefacere din Italia. Când președintele său evreu – Settimio Sorani – a fost arestat de germani, Benoît a fost ales în locul său și, în noua calitate, a contactat ambasadele elvețiene, române, spaniole și ungare de la Roma, de la care a obținut mii documente de protecție, precum și documente false care permiteau libera circulație în capitala Italiei a mii de evrei. A reușit, de asemenea, să obțină de la poliția italiană cartele de raționalizare – asigurându-i că sunt pentru non-evrei – care, bineînțeles, ajungeau la evreii Romei. Întâlnirile DELASEM se țineau la mânăstirea capucină de la Roma, care primea razii periodice, iar Benoît a scăpat ca prin urechile acului în câteva ocazii. Odată cu arestul, torturarea și execuția de către Gestapo a majorității conducerii DELASEM, Benoît a fost nevoit să se ascundă permanent.

Numărul de evrei salvați de preot ajunge la 4000. Din mărturiile pe care le avem de la oamenii salvați de el, ni se spune că Benoît nu a avut niciodată vreuo tentativă de convertire a evreilor. O supraviețuitoare ne povestește cum Părintele i-a spus „fii o evreică bună”; un alt cuplu ne spune cum Benoît i-a sfătuit „sunteți evrei și trebuie să rămâneți evrei”.

În iunie 1944, la eliberarea Romei, comunitatea evreiască – condusă de rabinul Israel Zoller – a ținut o ceremonie oficială la sinagogă, în cinstea Părintelui Benoît. În 1966, a fost recunoscut de Yad Vashem ca Drept Între Națiuni. A murit în 1990.

Benoît a spus despre copacul plantat în onoarea sa la Ierusalim că „acest copac nu mă reprezintă numai pe mine, îi reprezintă și pe evreii curajoși alături de care am luptat și fără de care nu aș fi făcut mare lucru”.

Giorgio Perlasca: italian devenit consul spaniol salvator de evrei unguri

„La început, nu știam ce să fac, dar apoi am început să mă simt ca peștele în apă. Am continuat să dau documente de protecție și am avut grijă de evreii din «casele de siguranță» care arborau steagul spaniol. Așa cum spune proverbul, oportunitatea creează hoțul.” – Giorgio Perlasca

Giorgio Perlasca s-a născut în 1910 în Como și a crescut în Maserà, provincia Padua. Susținător timpuriu al fascismului, a luptat în al doilea război Italiano-Etiopian și, de asemenea, în Războiul Civil din Spania. Ca răsplată pentru contribuția sa la războiul din Spania, a primit din partea lui Franco trecere liberă la toate ambasadele spaniole. Divorțul său de ideologia fascistă s-a produs în 1938, odată cu poziția din ce în ce mai prietenoasă a lui Mussolini față de regimul lui Hitler și de Germania și cu adoptarea de către Mussolini a Legilor Rasiale Italiene. Mai târziu în viață, Perlasca avea să spună: „Nu am fost nici fascist, nici anti-fascist, dar am fost anti-nazist.”

În faza inițială a războiului, făcea rost de provizii pentru armata italiană care lupta în Balcani. Mai târziu, a fost numit oficial delegat al guvernului italian, i s-a acordat statut de diplomat și a fost trimis în Europa de Est cu misiunea de a cumpăra carne pentru italienii care luptau pe frontul din Rusia. În 1943, regimul lui Mussolini a căzut și Perlasca, încă în Ungaria, a fost reținut și ținut într-un castel alături de alți diplomați. Folosindu-se de un document medical, a obținut permisiunea de a călători în interiorul Ungariei. A ajuns la Angel Sanz-Briz, șeful corpului diplomatic spaniol la Budapesta, și a făcut rost de o slujbă.

La acea vreme, Sanz-Briz, alături de alți membri ai comunității diplomatice, ofereau documente de protecție pentru evreii din Budapesta și inființaseră „case de siguranță”, ferind evreii de deportare și miliția Crucii Săgetate. Casele au fost puse în grija lui Perlasca. Eichmann, arhitectul Holocaustului, lucra la un plan de eliminare a sutelor de mii de evrei rămași pe teritoriul Ungariei în minimum de timp și efort; mai erau de pus la punct doar detaliile tehnice.

Sanz-Briz a părăsit Ungaria în noiembrie, lăsându-i un bilet lui Perlasca prin care îl anunța că poate obține o viză pentru Elveția de la ambasada spaniolă de la Viena. Perlasca a decis să rămână. Neavând o notă oficială care-l punea în fruntea corpului diplomatic spaniol de la Budapesta – într-adevăr, nefiind nici măcar spaniol – Perlasca a preluat frâiele operațiunii. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și schimbe numele din „Giorgio” în „Jorge”. S-a dus la Ministerul de Externe Ungar, unde a reușit să-i convingă pe oficiali că a fost numit prim-consul. După aceea, a continuat să ofere documente de protecție evreilor, și a ajutat la hrănirea, îngrijirea medicală și adăpostirea a peste 5200 de evrei. Mulți dintre ei au fost adăpostiți chiar în apartamentele consulatului.

O bine stabilită rețea de informare reușea să-l prevină pe noul consul spaniol de eventualele razii naziste. Din noiembrie 1944, până în ianuarie 1945, Perlasca a lucrat îndeaproape cu suedezul Raoul Wallenberg, Friedrich Born, de la Crucea Roșie Internațională, și Angelo Rotta, de la Vatican.

La spre sfârșitul lui 1944, sub auspiciile bombardamentelor sovietice, Ministerul de Interne Ungar a decis ca toți evreii din apartamentele consulare ale diferitelor țări care îi adăposteau vor trebui ridicați și transferați în Ghetou. Perlasca a fost îngrozit când a văzut cum apartamentele portugheze erau golite de rezidenții lor evrei. În vizită la Ministerul de Interne, a implorat ca planul să fie oprit, dar argumentele religioase și umanitare s-au dovedit în van. Perlasca a schimbat pe loc tactica; a amenințat oficialii unguri că dacă apartamentele spaniole vor fi date peste cap și golite de evreii protejați, el personal va avea grijă ca toți ungurii din Spania să fie încarcerați și desproprietăriți. A adăugat, pentru siguranță, că guvernele Braziliei și Uruguayului vor fi nevoite să facă la fel. Planul a fost abandonat.

Într-o zi de decembrie, 1944, Perlasca a salvat doi gemeni, băiat și fată, dintr-un tren ce ducea într-o tabără de concentrare. Un locotenent-colonel nazist l-a întâmpinat cu pistolul îndreptat spre el, ordonându-i să lase copiii. Perlasca s-a ținut tare și a reușit să-l convingă pe ofițerul nazist că acei copii trebuie să vină cu el. Germanul s-a lăsat convins, nu fără să amenințe cu repercusiuni. Ofițerul în cauză era, cum avea să afle peste ani Giorgio Perlasca, Adolf Eichmann.

Când sovieticii au intrat în Budapesta, în ianuarie 1945, l-au forțat pe Perlasca să lucreze că măturător pentru câteva săptămâni, până când a reușit să fugă la Istanbul, și înapoi în Italia. După câteva încercări de a povesti despre acțiunile sale, lovite de suspiciune, Perlasca a încetat să mai vorbească despre cum a devenit prim-consul spaniol în Budapesta. „Soția mea nu a spus pe față că nu mă crede, dar eram sigur că nu era convinsă”, spunea, după ani, Perlasca.

La o reuniune de familie din Berlin a unor evrei unguri, din 1986, unul dintre ei a spus: „Vi-l amintiți pe consulul acela spaniol?” Printr-o notă pusă în ziarul evreiesc din Budapesta, alte mărturii au început să curgă, laolaltă cu onorurile.

„În această zi, dorim să exprimăm afecțiunea și gratitudinea celor câteva mii de evrei care au supraviețuit datorită protecției ce ne-a fost oferită. Nu sunt destule cuvinte să lauzi bunătatea cu care ne-ai hrănit și cu care te-ai îngrijit de bătrânii și bolnavii noștri. Ne-ai încurajat când eram aproape de disperare, și numele tău nu va niciodată ocolit în rugăciunile noastre. Fie ca Cel de Sus să-ți ofere răsplata cuvenită.” – Dr. Hugo Hukesz, 5 aprilie, 1945

Raoul Wallenberg: epitaful unui erou suedez

În 1935, Raoul Wallenberg se afla la Haifa, acum Israel, lucrând la o bancă. Acolo a întâlnit pentru prima oară refugiați evrei din Germania lui Hitler, iar ceea ce a auzit de la ei atunci l-a afectat profund. În 1944, era delegat ca diplomat suedez la Budapesta, unde împreună cu rețeaua sa a reușit să salveze de la moarte peste 100.000 de evrei.

S-a născut pe 4 august, 1912, la 3 luni după moartea tatălui său. Mama sa, Maj Wising Wallenberg, s-a recăsătorit cu Fredrik von Dardel în 1918, când Raoul avea 6 ani. De educația sa a avut grijă bunicul acestuia, Gustav Wallenberg; venind dintr-o familie cu lungă tradiție de bancheri, diplomați și politicieni, bunicul său dorea ca Raoul să devină diplomat. Asta a venit în conflict cu dorințele lui nepotului său, care era mai interesat de arhitectură și comerț decât de a duce mai departe numele familiei.

În 1931, a călătorit în SUA pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, pe care a absolvit-o cu onoruri în 3 ani și jumătate; își petrecea timpul liber studiind, iar din corespondența cu bunicul său aflăm că „atunci când mă uit în urmă la ultimul an de studii, cred că am avut parte de un timp minunat”.

S-a întors în Suedia în 1935, înarmat cu diploma de arhitect, dar avea să găsească o piață foarte mică pentru aptitudinile sale. După un scurt sejur aranjat de bunicul său la o firmă de materiale de construcții din Cape Town, Africa de Sud, Wallenberg a ajuns să lucreze pentru o bancă din Haifa. În 1936, se întorcea în Suedia, unde l-a cunoscut pe Koloman Lauer, un evreu ungur, directorul unei firme suedeze specializate în mâncăruri și delicatese. Wallenberg a devenit partenerul de afaceri perfect al lui Lauer, datorită cunoștințelor perfecte de limbi străine – inclusiv germană – dar, mai ales, a faptului că nu era decât evreu îndepărtat, spre deosebire de Lauer. Cu ocazia asta, Wallenberg a călătorit în Franța sub ocupație germană și în Germania, unde a simțit rostul birocrației naziste.

Evreii din Ungaria

La acea vreme, Ungaria era încă un loc relativ sigur pentru evrei. Alăturată Germaniei în războiul împotriva URSS-ului, în 1941, după înfrângerea de la Stalingrad, Ungaria a început să caute o cale de ieșire încheind o pace separată cu Aliații, în 1943. Un Hitler furibund a cerut de la Miklós Horthy să își respecte angajamentele luate față de Germania; când Horthy a refuzat, Germania și-a împins armata în Ungaria în martie 1944. În Ungaria trăiau atunci în jur de 700.000 de evrei, iar la scurt timp după, deportările au început. Până în vara lui 1944, 400.000 de evrei unguri au fost deportați la Auschwitz-Birkenau, iar alte sute de mii își așteptau soarta în ghetourile din Budapesta.

În același timp, delegația diplomată suedeză din Budapesta a reușit să-i convingă pe germani ca purtătorii de documente de protecție să fie tratați ca cetățeni suedezi și să nu fie nevoiți să poarte banderola cu Steaua lui David. Primul diplomat suedez care a oferit astfel de documentele de protecție a fost Per Anger. În scurt timp, delegația suedeză ajunsese să ofere în jur de 700 de documente; raportat la numărul total de evrei, asta însemna doar o picătură în ocean. La începutul lui 1944, urmând rapoartelor clare referitoare la tratamentul genocidar față de evreii din Europa, Statele Unite înființează Comisia pentru Refugiați de Război. Reprezentanții comisiei din Suedia l-au ales – după luptele de convingere duse de Koloman Lauer – pe Raoul Wallenberg ca persoana potrivită să conducă acțiunea din Budapesta.

Înainte de a pleca în Ungaria, Wallenberg a anunțat departementul de externe suedez că nu are de gând să se încurce în mizilicuri de protocol diplomatic, și nici să se scufunde în hârțogăraie birocratice; a cerut autorizație să se asocieze cu cine dorește și când dorește, fără a fi nevoit să contacteze ambasadorul pentru permisiune. A mai cerut și dreptul de a trimite curierii diplomatici dincolo de canalele uzuale. Cererile erau atât de neobișnuite, că au ajuns până la primul ministru Per Albin Hansson, care a discutat apoi cu regele – Gustav al V-lea – înainte ca acestea să fie aprobate.

Wallenberg la Budapesta

Pe 9 iulie, când Wallenberg a ajuns la Budapesta, mai erau rămași în Ungaria în jur de 230.000 de evrei. În aceeași lună, Eichmann punea la punct un plan de exterminare a întregii populații evreiești din Budapesta într-o singură zi; într-un raport trimis la Berlin, acesta scria că „detaliile tehnice vor dura câteva zile”.

Regele suedez trimite o scrisoare către Horthy prin care face un apel ca toate deportările să fie suspendate. Horthy îi răspunde regelui că va face „tot ce-i stă în putință ca valorile esențiale ale umanității și justiției să fie respectate”. La scurt timp după, deportările naziste din Ungaria au fost anulate, cu un tren încărcat cu 1600 de evrei fiind oprit la graniță și trimis înapoi la Budapesta. Explicația pentru asta ar fi că Heinrich Himmler căuta la acea vreme să negocieze o pace separată cu Aliații; Eichmann era deocamdată nevoit să aștepte.

Până ca Wallenberg să fi ajuns la Budapesta și să devină capul departamentul responsabil pentru ajutorarea evreilor, șeful Crucii Roșii din Ungaria, Valdemar Langlet, ajuta delegația suedeză prin închirierea de clădiri pe care puneau semne precum „Biblioteca Suedeză” sau „Institutul Suedez pentru Cercetare”. Clădirile erau apoi folosite pentru ascunderea evreilor.

Wallenberg va ajunge curând să-i șocheze pe colegii săi prin metodele neconvenționale de operare; însă aceste metode dădeau rezultate. Prima misiune a lui Wallenberg a fost să conceapă documentele protectoare pentru ajutorarea evreilor; Wallenberg a exploatat la maximum o slăbiciune pe care a observat-o atât la autoritățile germane, cât și la cele ungurești: simbolurile țipătoare le furau ochii. Așa că a colorat documentele în galben și albastru, cu blazonul celor Trei Coroane Suedeze în mijloc și toate semnăturile și ștampilele dimprejur. Documentele nu aveau, desigur, nicio valoare legală reală. A plecat de la o limită de maximum 1500 de documente; a reușit o rapidă negociere pentru încă 1000, iar apoi pentru 4500. Wallenberg coordona o echipă de câteva sute de oameni – toți evrei – și datorită muncii lor erau scutiți de la a purta banderola galbenă.

În august, Horthy îl dă jos din funcție pe primul ministru pro-german Döme Sztójay și îl pune în locul său pe Generalul Lakatos; ca urmare a acestei schimbări, situația pentru evrei s-a îmbunătățit considerabil. La acest punct – în așteptarea trupelor sovietice care să preia controlul Ungariei în locul naziștilor – Wallenberg era pregătit pentru desființarea departamentului său și întoarcerea în Suedia.

Pe 15 octombrie, Horthy ținea un discurs la radio în care își declara dorința de a face pace cu sovieticii; în mijlocul emisiei, însă, trupele germane au preluat comanda. Horthy a fost înlăturat de la putere, iar în locul său a venit Ferenc Szálasi, liderul partidului național-socialist ungar, Partidul Crucii Săgetate, temut pentru atitudinea față de evrei. Ca urmare, Eichmann se întoarce în Ungaria, unde primește mână liberă să-și ducă la capăt planul de exterminare.

Wallenberg a rămas pe poziții. A început să pună pe picioare „case suedeze” în zona Pesta a capitalei, unde evreii se puteau refugia. Cu un drapel suedez fluturând în fața fiecărei case, Wallenberg putea declara casele teritoriu suedez. Populația caselor a ajuns rapid la 15.000 de evrei. Exemplul său a fost preluat și de alte delegații ale unor țări neutre, prin Carl Lutz al Elveției – care a oferit protecție elvețiană la aproximativ 50.000 de evrei – sau Giorgio Perlasca, italianul care s-a dat drept diplomat spaniol pentru a putea acorda documente evreilor și a înființa case de protecție.

Wallenberg a început să acorde o formă simplificată a documentelor – o pagină copiată care conținea doar semnătura sa. Când noul partid de la conducere a eliminat validitatea documentelor de protecție, Wallenberg s-a împrietenit cu Baroneasa „Liesel” Kemény, soția ministrului de externe; cu ajutorul său, documentele au fost din nou făcute valide.

În același timp, Eichmann dăduse startul „marșurilor morții”. Pe 20 noiembrie, 1944, primul marș pentru evrei era ordonat din Budapesta până la granița cu Austria – 200 de kilometri de marșat în niște condiții oribile. Wallenberg era tot timpul cu ei, gata să înmâneze documente de protecție, mâncare și medicamente. A apelat la amenințări și mită până a reușit să-i elibereze pe cei care aveau documente suedeze. Când transporturile se făceau cu trenul, Wallenberg se cățăra pe vagoane, stătea pe șine în fața trenurilor, fugea pe lângă tren și îndesa grămezi de documente de protecție pentru prizonieri. Au fost momente când soldații naziști, atât de impresionați de curajul lui Wallenberg, ratau în mod deliberat ținta, când li se ordona să deschidă focul asupra sa. Putea coborî din tren nevătămat, cerând pe un ton imperativ ca toți prizonierii cu documente suedeze să fie eliberați odată cu el.

Wallenberg a găsit un aliat puternic în Pal Szalay, un ofițer în forțele de poliție ale Crucii Săgetate și membru al partidului. Wallenberg aflase că, în a doua săptămână a lui ianuarie 1945, Eichmann plănuiește un masacru în cel mai mare ghetou din Budapesta, iar singurul care îl poate opri este Generalul August Schmidthuber, comandantul suprem al trupelor germane din Ungaria. Szalay s-a dus la Schmidthuber cu o notă de la Wallenberg în care acesta explica cum se va ocupa personal ca Generalul să fie judecat ca un criminal de război și spânzurat dacă o să-i dea înainte cu ordinul lui Eichmann. Masacrul a fost oprit în ultima clipă.

Venirea sovieticilor

Armata Roșie a pătruns în Budapesta la două zile după asta. Au găsit 120.000 de evrei în viață datorită acțiunilor lui Wallenberg și a celor inspirați de el. Wallenberg a explicat într-o rusă perfectă unui sergent rus cine este și a cerut permisiunea să viziteze comandamentul sovietic din Debrecen. Pe 17 ianuarie, plecând din capitală însoțit de o escortă sovietică, Wallenberg s-a oprit la „casele suedeze” să își iau rămas-bun de la prieteni. Unui coleg i-a spus că nu e sigur dacă este oaspetele rușilor sau prizonierul lor, dar spera să se întoarcă în 8 zile. Nu s-a mai întors.

Pe 8 martie, 1945, radioul ungar controlat de sovietici anunța că Wallenberg a fost ucis în drum spre Debrecen, cel mai probabil de niște naziști unguri sau agenți Gestapo. Asta a creat o anumită pasivitate din parte oficialilor suedezi în a investiga ce s-a întâmplat cu el. Mama lui Raoul a luat legătura cu ambasadorul sovietic din Stockholm, Alexandra Kollontai, care i-a spus că fiul său este sănătos în Rusia. Ambasadorul i-a mai spus soției ministrului de externe suedez că ar fi indicat să nu agite lucrurile.

Există mărturii care spun că Wallenberg a fost arestat și trimis la Moscova, alături de șoferul său, Vilmos Langfelder, și încarcerat la Lubianka. În 1956, primul ministru suedez călătorea la Moscova, unde Nikita Hrușciov, Nikolai Bulganin și Viaceslav Molotov i-au promis că vor redeschide o anchetă pentru a afla ce s-a întâmplat. În februarie, anul următor, rușii au anunțat că în urma investigațiilor au găsit un document care ar face referire la Wallenberg. În document stătea scris că „prizonierul Wallenberg, cunoscut ție, a decedat azi noapte în celula sa”. Documentul era datat 17 iulie, 1947; era semnat de Smoltov, șeful infirmeriei Lubiankăi, și transmis lui Viktor Abakumov, ministrul securității de stat al URSS. O altă investigație, din 1991, concludea că Wallenberg a murit executat ca prizonier în Lubianka, în 1947, posibil otrăvit cu C-2, pe atunci testată în laboratoarele sovietice. În 2000, Alexander Yakovlev anunța că Wallenberg a fost executat prin împușcare în 1947; informația îi parvenise dintr-o conversație privată cu un fost șef KGB.

În anii 80, Wallenberg este numit cetățean de onoare al Statelor Unite, Canadei și Israelului. În 2016, guvernul suedez l-a declarat decedat, la 71 de ani după ce a fost văzut ultima oară.

Hugh O’Flaherty: preotul care a convertit un lider SS

Naziștii au încercat să-l răpească, să-l ucidă și au pus o recompensă pe capul lui. Protejat de auspiciile Vaticanului, Hugh O’Flaherty s-a trezit în spatele unei linii albe trasate în Piața Sfântul Petru; era linia dincolo de care jurisdicția Vaticanului înceta și începea dominația nazistă.

Hugh O’Flaherty s-a născut în Lisrobin, Kiskeam, Ținutul Cork, Irlanda, în februarie 1898. La 20 de ani, se înscrie la Colegiul Mungret, un colegiu iezuit din Ținutul Limerick dedicat pregătirii tinerilor pentru muncă de misionariat. Sponsorul lui O’Flaherty a fost Episcopul Cape Town-ului, Cornelius O’Reilly, fiind așteptat să lucreze ca preot în dioceza sa, după hirotonisire. Însă după ce a fost trimis la Roma la studii în 1922, și hirotonisit în 1925, O’Flaherty decide să rămână să studieze și să lucreze la Vatican pentru Sfântul Scaun. În doi ani a luat doctorate în filosofie, divinitate și legea canonică de la Vatican, urmând să lucreze ca diplomat al Vaticanului în Egipt, Haiti, Santo Domingo și Cehoslovacia. În 1934 avea să primească titlul de Monsignor.

O’Flaherty avea să-și asume, însă, un rol deosebit odată cu începerea războiului. La începutul războiului, O’Flaherty vizita tabere de prizonieri de război din Italia și încerca să afle vești despre prizonieri care fuseseră declarați ca dispăruți în misiune. Dacă reușea să-i găsească în viață, avea grijă să dea de veste familiilor acestora prin Radioul Vaticanului. Mii de prizonieri de război au fost eliberați în 1943, după ce Mussolini a fost înlăturat de la putere, însă aceștia se aflau în pericol de a fi recapturați de trupele naziste care invadaseră Italia la scurt timp după.

O’Flaherty avusese grijă să organizeze o rețea de diplomați, preoți, călugărițe și oameni obișnuiți ai Romei, pentru a oferi adăpost evreilor, prizonierilor de război, soldaților Aliați și refugiaților. Foști prizonieri de război, acum eliberați, își aminteau vizitele Monsignorului și ajunseseră acum la Roma, căutându-i ajutorul; alții se duceau la Ambasada Irlandeză de la Vatican – singura ambasadă de limba engleză rămasă deschisă în Roma în timpul războiului. După ce naziștii au început să adune evreii Romei și să-i trimită în tabere, O’Flaherty le oferea evreilor documente de Vatican pentru protecție.

În jur de 6400 de evrei și prizonieri de război au fost adăpostiți de rețeaua lui O’Flaherty în case, ferme și mânăstiri. Nu a așteptat permisiune de la superiori; din rețeaua sa făceau parte preoți, călugărițe, oameni obișnuiți ai Romei, doi agenți ai guvernului francez din exil, un prizonier de război britanic și chiar și un conte elvețian.

Nedumeriți la început cine este capul rețelei, ocupanții naziști au reușit într-un final să afle că acesta este un preot al Vaticanului. Asta avea să dea mari bătăi de cap naziștilor, în frunte cu Herbert Kappler, șeful SS și Gestapo din Roma, care avea să devină nemesisul lui O’Flaherty. Unul dintre preferații lui Hitler, el a avut idea să deseneze o linie alba pe pavajul din Piața Sfântului Petru și să amenințe că dacă cineva trece de linia aceea, va fi omorât. Într-un acces de furie, ar fi spus despre Monsignor: „Nu vreau să-l mai văd niciodată în viață.” Ludwig Koch, șeful poliției din Roma, vorbea adesea despre cum l-ar tortura de O’Flaherty cu propriile mâini înainte să-l execute.

Au fost plasate gărzi în apropierea hotarului, gata pregătite să-l ia pe sus pe preot dacă se apropie de linie sau încearcă să o treacă. Multiple tentative de răpire au fost încercate de Gestapo, dar toate au eșuat. O’Flaherty purta diferite deghizări când părăsea Vaticanul, astfel încât nu a fost niciodată descoperit, în ciuda recompensei de 30.000 de lire italiene puse pe pielea lui și multiple razii ale Gestapoului.

Între timp, rețeaua lui O’Flaherty își continua misiunea; servicii religioase evreiești erau ținute în Basilica Sfântul Clement. Când Aliații au ajuns în Roma, în 1944, 6425 de oameni erau în viață datorită acțiunilor lui O’Flaherty și ajutoarelor sale. Din 9700 de evrei în Roma, 1007 au fost trimiși la Auschwitz; restul au fost adăpostiți ori de Biserica oficială, ori din initiative private.

După război, O’Flaherty a fost onorat cu distincții din partea Marii Britanii, Statelor Unite, Canadei și Australiei. Nu a fost încă recunoscut ca Drept Între Popoare de către Yad Vashem, dar demersuri în acest sens se duc de către Societatea Memorială Hugh O’Flaherty.

Nemesisul lui O’Flaberty, Herber Kappler, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. După condamnare, O’Flaherty l-a vizitat de mai multe ori în închisoare și a reușit să-l convertească la catolicism. Se întâmpla în anul 1949, dar vestea s-a aflat abia prin 1959. Întrebat atunci de un reporter despre întâmplare, O’Flaherty a replicat: „Asta nu e știre. E ceva ce s-a întîmplat acum mult timp”.

A murit în 1963, după un atac cerebral suferit în timpul Liturghiei, în 1960, în urma căruia nu s-a recuperat complet.

Chiune Sugihara: noua etică a războinicului

„Știam că cineva se va plânge de mine în viitor. Dar eu am crezut că acesta ar fi cel mai corect lucru de făcut. Nu e nimic greșit în a salva multe vieți omenești”. – Chiune Sugihara

Chiune Sugihara și soția sa, Yukiko, s-au trezit în dimineața zilei de 18 iulie, 1940, cu o priveliște tulburătoare. În jur de 100 de oameni erau adunați în fața consulatului japonez din Kaunas, Lituania, acolo unde Sempo fusese detașat ca diplomat de guvernul japonez. Nu era nici 6 dimineața, iar toate acele persoane căutau o șansă la viață.

Chiune (Sempo) Sugihara s-a născut la 1 ianuarie, 1900, în orașul Yaotsu, azi cunoscut ca Mino. Elev cu note bune, a fost încurajat de tatăl său să devină doctor, dar visul său era să studieze literatura și să trăiască în altă țară. A studiat la Universitatea Waseda din Tokyo, orașul unde a văzut și anunțul care i-a schimbat viața: Ministerul de Externe japonez era în căutare de oameni interesați de o carieră diplomatică. A trecut examenul dificil, a fost recrutat și trimis să studieze rusa și germana la Universitatea Gakuin din Harbin, Manciuria.

După absolvire, a început să lucreze în guvernul manciurian, pe atunci controlat de japonezi. După 10 ani de muncă, în 1934, i-a fost oferită poziția de ministru de externe al Manciuriei, pe care Sugihara a refuzat-o în semn de protest pentru modul în care japonezii îi tratau pe chinezi. În 1938, a fost detașat la biroul diplomatic din Helsinki, Finlanda, iar un an mai târziu a fost trimis să pună pe picioare un consulat de un om în Kaunas, Lituania.

A durat foarte puțin timp până ce războiul a început; după invazia nazistă a Poloniei, mulți evrei polonezi au găsit siguranță spre est, în Lituania. Poveștile pe care le aduceau cu ei erau de necrezut și, într-adevăr, mulți nici nu i-au crezut. Și nici Lituania nu era o zonă sigură pentru ei, fiindcă respirația mașinăriei naziste – după ce deja își asigurase dominația în Vest – se simțea îndreptându-se spre est. Au auzit de două insule coloniale olandeze – Curacao și Guiana – ce nu cereau vize de intrare. Primiseră asigurări de ajutor de la consulul olandez, Jan Zwartendijk, însă mai rămânea un obstacol uriaș: ca să ajungă la insule, refugiații evrei trebuiau să treacă prin URSS. Consulul sovietic le-a spus că, dacă vor să obțină permisiunea să treacă prin URSS, vor trebui să facă rost de vize de tranzit de la japonezi.

La vederea imaginii din acea dimineață de iulie, Sugihara a fost pus în fața unei situații definitorii. Pe de-o parte, el era diplomat de carieră, crescut și educat în spiritul tradițional japonez al obedienței și respectului față de autoritate. Născut la început de secol, valorile care i-au fost inculcate au fost cele dominante pentru societatea japoneză la acea vreme, în special într-o familie cu tradiție de samurai: koko (dragoste de familie), kodomo no tameni (de dragul copiilor), giri și on (datorie și responsabilitate), gaman (stăpânirea emoțiilor) și, mai ales, haji wo kakete (nu aduce rușine familiei). Pe de altă parte, Sugihara încălcase deja câteva dintre aceste legi cardinale: a refuzat să asculte dorința tatălui său de a deveni doctor, urmându-și propria cale – ceea ce reprezenta un curaj masiv în acel context; prima sa căsătorie a fost cu o rusoaică pe nume Klaudia Semionovna Apollonova, timp în care s-a convertit la creștinism ortodox; a refuzat postul de ministru de externe și s-a opus fățiș multor politici ale Guvernului japonez. Să asculte de conștiință acum părea cel mai evident lucru de făcut.

Sugihara a trimis un mesaj cerând permisiune de la Tokyo. La acea vreme, vizele de tranzit erau acordate doar persoanelor cu vize legitime pentru o destinație viitoare Japoniei și care puteau dovedi că se pot întreține singuri cât timp stau în Japonia. Niciunul dintre evreii în căutare de vize nu putea aducea o așa dovadă. Sempo a trimis trei mesaje separate Guvernului, a fost refuzat de trei ori.

După ultimul refuz, Chiune și Yukiko au răspuns conștiinței. De pe 31 iulie până pe 5 septembrie, cei doi soți au stat zilnic scriind și semnând vize. Asta făceau de dimineața până în noapte, fără oprire, timp de aproape o lună. Scriau și semnau peste 200 de vize pe zi, în mod normal munca pe o lună din partea consulului. Yukiko îl servea cu sandvișuri pe care uita să le mănânce și seara îi masa mâinile obosite. Din când în când, Sempo ieșea la oamenii care stăteau în așteptare și îi asigura că va face tot ce-i stă în putință să îi ajute pe toți.

După un timp, Sugihara a primit un mesaj de la Tokyo care i-a reamintit:

„Trebuie să te asiguri că refugiații și-au finalizat procedurile pentru vizele de intrare, și trebuie să mai dețină și banii de călătorie sau banii care le sunt necesari în timpul șederii în Japonia. Altfel, nu ar trebui să le acorzi vize de tranzit”.

În răspunsul său, Sugihara a admis acordarea de vize oamenilor care nu și-au pus la punct toate detaliile, dar asta fiindcă Japonia este singura țară de tranzit pentru insulele olandeze, iar vizele sunt necesare pentru trecerea prin URSS. Tokyo a scris înapoi că URSS insistă acum ca Tokyo să onoreze toate vizele emise de consulii săi.

Sutele de aplicanți pentru viză s-au transformat în curând în mii, iar pe 3 august guvernelor străine li s-au dat 3 săptămâni să-și încheie misiunile diplomatice și să părăsească Lituania, sub ocupație sovietică. Perioada s-a extins apoi până pe 4 septembrie, zi în care Sugihara a continuat să acorde vize chiar și după ce s-a mutat din clădirea consulatului la Hotelul Metropolis, până dimineața următoare când avea trenul de plecare spre Berlin. A continuat să completeze și să semneze vize chiar și în tren, de unde afară așteptau alte sute de evrei. Le întindea vizele pe fereastra trenului, îi dădeau unui singur refugiat să împartă și la restul, iar când trenul începuse să se pună în mișcare a aruncat foile de viză necompletate și ștampila de consul pe geam.

După ce evreii își primeau vizele, se urcau în trenuri spre Moscova, de unde plecau pe calea ferată trans-siberiană la Vladivostok. De acolo, majoritatea mergeau la Kobe, Japonia, unde stăteau câteva luni de unde erau trimiși la Shanghai. Numărul exact de oameni salvați de Sugihara este greu de dedus, dar se estimează că între 6000 și 10.000 de evrei au beneficiat de pe urma vizelor acordate de japonez.

Guvernul japonez nu a acționat imediat pe lipsa de obediență a consulului, găsindu-l util pe perioadă de război. După o perioadă scurtă în Berlin, Sugihara a fost detașat la Praga, unde a oferit 33 de vize de tranzit refugiaților evrei. În martie 1941, a fost transferat la Konigsberg (Kaliningrad), unde a stat până în noiembrie al aceluiași an, când a ajuns în România. În septembrie 1944, Sugihara și familia lui au fost încarcerați de către sovietici, de unde au fost eliberați după 18 luni, în 1946. La 2 luni după întoarcerea în Japonia, a fost eliberat de sarcini, și trebuia să-și recalculeze întreaga viață. A lucrat o perioadă ca traducător și interpret, iar ultimele două decenii a lucrat ca manager la o companie de export cu afaceri în Moscova.

În 1985, a fost numit Drept Între Națiuni. A murit în următorul an într-un spital în Kamakura.

„O fac doar pentru că îmi este milă de oameni. Ei vor să iasă afară, așa că îi las să aibă vizele”.

Geertruida Wijsmuller-Meijer: mama a 10.000 de copii

În decembrie 1938, Geertruida Wijsmuller-Meijer – Mătușa Truus, cum avea să devină cunoscută – se întâlnea cu locotenentul nazist Adolf Eichmann la Viena pentru a negocia transportul a 600 de copii evrei în afara orașului, cu destinația Marea Britanie. Eichmann, unul dintre responsabilii cu logistica Holocaustului, a acceptat. Nu credea că va fi capabilă. Nu știa că vorbește cu cine vorbește.

Geertruida Meijer era fiica unor bancheri și lucra la bancă atunci când l-a întâlnit pe soțul ei, Joop Uijmuller. A renunțat la slujba la bancă și s-a mutat la Amsterdam, unde a început să lucreze în asistență socială. Prin această muncă a intrat în contact cu Comitetul Evreiesc, care a informat-o cu referire la situația disperată în care se află evreii germani și austrieci, în urma Kristallnacht. Era prietenă cu luptătoarea din Rezistență Mies Boissevain-van Lennep, iar cu ajutorul ei și a altora a reușit să salveze 10.000 de copii evreii din Germania și Austria care au fost transportați în Marea Britanie prin Olanda.

În Germania, a cooperat cu Recha Freier, soția unui rabin berlinez. Mătușa Truus era greu de intimidat, nu dădea niciodată înapoi. Își atingea obiectivele făcând cadouri lucrătorilor feroviari și îmbrobodind ofițerii naziști cu șarmul său, căruia i-a picat în plasă chiar și Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții Holocaustului. Cei 600 de copii vienezi au fost duși în Olanda, unde au fost așteptați cu mere și ciocolată. Truus s-a ocupat cu hârtiile de transport, iar 500 de copii au fost imediat trimiși spre Marea Britanie, restul de 100 plecând mai târziu.

Acesta a fost cel mai mare transport, următoarele fiind mai mici și mai ordonate. Truus călătorea în Germania de câteva ori pe săptămână, de unde a aranjat 49 de transporturi. Odată cu începerea războiului, libertatea de mișcare a devenit și mai restricționată. Mulți copii evrei au rămas în Olanda, pe atunci țară neutră, iar orfelinatul din Amsterdam devenise tabără de refugiați unde Truus era foarte iubită. Căldura, bunătatea și devotamentul ei i-au cucerit imediat pe copii. Acolo a devenit Mătușa Truus. Joop și Truus iubeau copiii, însă nu au putut să aibă unii ai lor. Îi vizitau regulat pe copii, îi făceau să se simtă bine, îi scoteau la plimbări iar duminicile erau rezervate pentru vizitele la Zoo.

Când naziștii au invadat Olanda, Truus se afla la Paris, de unde s-a întors cât a putut de repede la Amsterdam, pentru a aranja ultimul transport către Anglia. Copiii s-au rugat de ea să urce în barcă, dar nu a vrut să îl părăsească pe Joop. Le-a făcut cu mâna din depărtare.

Truus a continuat să trimită pe furiș evrei în Elveția și Spania. A fost arestată de Gestapo în 1942, dar a fost eliberată din lipsă de probe. Evenimentul nu i-a dat mult de gândit, și a continuat prin a trimite mii de pachete de mâncare la tabară de tranzit de la Westerbork, locul unde evreii și alți prizonieri erau ținuți înainte să fie trimiși spre alte tabere de concentrare. În 1944, a aflat despre un grup de copii care urmau să fie trimiși din Westerbork spre Auschwitz, unde vor fi omorâți. Truus a reușit să convingă gărzile că nu erau copii evrei, ci copii ai soldaților germani cu femei olandeze, deci Aryeni. Copiii nu au mai fost trimiși la Auschwitz, ci la Theresiestadt, unde aproape toți au supraviețuit războiului.

În timpul crizei de mâncare din Olanda în 1944, Truus s-a ocupat cu obținerea și distribuirea de mâncare. A trimis mii de pachete de mâncare la tabere precum Westerbork și Theresiestadt, precum și pachete săptămânale azilelor de bătrâni din Amsterdam. S-a îngrijit de copiii malnutriți din Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht, iar pe mulți dintre ei i-a dus în zone rurale pentru recuperare.

Truus Wijsmuller Meijer a fost recunoscută de Israel ca una dintre cei „Drepți între popoare”, titlu acordat non-evreilor care și-au riscat viețile pentru a salva evrei în timpul Holocaustului. Nu a avut niciodată copii, însă a reușit să redea lumii și părinților lor peste 10.000 de copii salvați din ghearele morții cu dragoste, curaj și devotament. În necrologul său scria, în 1978: „Mamă a 1001 de copii, care a făcut din salvarea copiilor evrei opera vieții sale”.

Praga – București

A fost primul meu drum în afara țării de cînd nu mai e tata. Și surprinzător poate, la întoarcere m-am gîndit numai la el. Asta în timp ce NATO nu-i nimic pe lîngă supravegherea aeriană pe care am asigurat-o uitîndu-mă pe geam. Eu stau numai la geam! 🙂

Tata. Prima călătorie de cînd nu mai e. Nu-mi dau seama de ce mi-a răsărit în gînd. Poate pentru că a lucrat o viață la Tarom, dar nu a zburat niciodată. De frică. Avea încredere absolută în aparatura de bord la care lucra, dar avionul are mai multe componente, încerca să se justifice cînd venea vorba. Așa că pe ce punea el mîna era în regulă, dar restul?! Așa că lasă. Lasă azi, lasă mîine, acum nu e momentul, și a lăsat o viață.

Poate pentru că la Praga cel mai mult m-a impresionat cartierul evreiesc. Cu casele, cu cimitirele, cu sinagogile, cu lumea lui. I-aș fi povestit multe, tata a lucrat și la Comunitatea Evreiască din București, după ce s-a pensionat de la aeroport. Lumea lui profesională s-a împărțit între avioane și evrei, cumva. Nu sînt evreică, din păcate, deși mi-am dorit mult.

Poate pentru că aș fi rîs cum mai făcusem de atîtea ori înainte, nespunîndu-i că am de călătorit cu avionul. Se cam obișnuise că minciunesc, dar zicea ”bine”, în speranța că poate nu e așa, ca de obicei.

De obicei, știind de mică că lui tata îi e frică, îi spuneam la întoarcere. Numai, exclusiv la întoarcere. ”Știi cu cine am venit? Cu X”. Sau ”l-am văzut pe Y, am vorbit cu Z” și tot așa. Sau ”nu am văzut pe nimeni cunoscut”, se putea și așa.

Poate pentru că de cînd eram foarte mică mi-au plăcut avioanele. Pentru că mă îmbrăca mama frumos (standard, standardul meu 🙂 rochie de dantelă, pantofi de lac și geantă, toate albe), ghindocul de doi-trei anișori, și mergeam să-l vedem pe tata la lucru. Numai eu aveam voie să trec granița, mama rămînea într-un loc anume, și asta, faptul că numai mie și lui tata ne era permis să pătrundem în lumea aceea mă încînta de atunci.

Am iubit avioanele încă de pe atunci, cînd spuneam că vreau să mă fac pasager. Asta mi-am dorit eu să devin în viață, cînd eram mică, pasager, nu rîdeți. Tata era în ochii mei un om special, el și colegii lui, care făceau ca avioanele să zboare în siguranță. Știu de la el cum sună motorul, e un zgomot fabulos, cum trebuie să decoleze, cum să aterizeze… Știam de mică la ce înălțimi zboară avioanele, cu ce aparatură specială, de cînd mă jucam cu cele mici pe care mi le aducea tata. Împreună cu portocala cu frunză, de Crăciun, la pomul de iarnă.

Habar nu am de ce mi-a venit tata în gînd acum. Deși explicabil, va rămîne așa, e mai bine. Știu numai că am avut impresia, mai mult ca în alte dăți, că acum chiar nu se poate întîmpla nimic rău. Așa că m-am bucurat ca acel copil care am fost, tot drumul. Și mă bucur ca un copil, trebuie să mai trag de mine să arăt totuși a om mare, credeți-mă. Pe lîngă lumea serioasă din jurul meu, cu treburi, mi-e greu să ascund licărirea din ochi măcar, freamătul, plăcerea.

Știu de ce am avut impresia asta. Pentru că acum tata e sus.

PS: Este singura fotografie pe care o am de atunci, nici eu nu știu cum făcută. Știu doar că este făcută în cimitirul avioanelor, acolo probabil se putea.

Experiment Facebook. ‘Moarte evreilor’ este permis, ‘Moarte musulmanilor’ nu.

Urmăriți videoclipul de mai jos, un experiment realizat de Israel Law Center. Pentru fapte identice, urmările sînt complet diferite. Este una din cele mai bune dovezi ale manipulării la care sîntem supuși, ale permanentei înclinări a balanței, chiar atunci cînd este vorba despre incitare la ură și chiar crimă, în favoarea unora și în detrimentul celorlalți, ale solidarizării cu călăul, respectiv ale condamnării victimei, dacă ținem cont de istoria, patternul comportamental și civilizațional ale celor două părți în discuție.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/709491732434343/videos/1105824379467741/?__mref=message_bubble” mbottom=”50″]

Și acum. La nici o lună de la atentatele teroriste de la Paris, din 13 noiembrie 2015, revendicate de ISIS și care au lăsat în urmă 130 de morți și o teroare nemaiîntîlnită pe continent de la sfîrșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, și aparent ca reacție la declarațiile candidatului republican Donald Trump la alegerile prezidențiale de anul acesta, Mark Zuckerberg își declara întregul sprijin față de musulmani – a căror frică legată de eventuale persecuții și-o putea imagina – și îi asigura că vor fi întotdeauna bineveniți pe rețeaua socială al cărei fondator și CEO este.

After the Paris attacks and hate this week, I can only imagine the fear Muslims feel that they will be persecuted for the actions of others.

If you’re a Muslim in this community, as the leader of Facebook I want you to know that you are always welcome here and that we will fight to protect your rights and create a peaceful and safe environment for you. – The Guardian

Inclusiv dreptul de a incita la ură și chiar la crimă, conform filmului de mai sus? În plus:

As a Jew, my parents taught me that we must stand up against attacks on all communities. Even if an attack isn’t against you today, in time attacks on freedom for anyone will hurt everyone.

Ei, asta-i culmea! Carevasăzică una spunem și alta facem. Ba mai mult, mult mai mult. Recunoaște valorile familiei în care a crescut, valori ale familiei și civilizației iudaice. Și cu toate acestea, pe rețeaua socială pe care o păstorește, este permisă incitarea la crimă exact împotriva purtătorilor acestor valori, evreii.

Precizare. Nu sînt deloc o susținătoare a lui Donald Trump, dimpotrivă, consider că parazitează campania preliminară desemnării candidatului republican pentru Casa Albă. Dar asta nu înseamnă să nu constat disproporționalitatea între declarația lui, care privea strict accesul musulmanilor pe teritoriul american, și asta ca urmare a numeroaselor atacuri teroriste comise de aceștia, nicidecum instigare la ură, pe de o parte, și tolerarea unui discurs care incită la ură și crimă împotriva evreilor, pe Facebook, pe de altă parte.

PS: Intru intimpinarea eventualelor comentarii ”inteligente”, în care să mi se spună că Mark Zuckerberg nu se ocupă personal de solicitările privind eliminarea unor pagini: ar trebui. Ar trebui, conform declarațiilor pe care le face, să se asigure că este acordat tratament egal în situații similare.

UPDATE:

Facebook finally caves on anti-Israel hate pages – algemeiner.com

La o săptămînă după ce pagina ”Stop Palestinians” a fost ștearsă de pe rețeaua socială, imediat după reportul privind conținutul, Facebook a anunțat inițiatorii experimentului că nici pagina ”Stop Israelis” nu mai există. Cum postările pe cele două pagini au fost identice în termeni de incitare la ură și crimă, explicația Facebook că a fost o greșeală eliminarea imediată a uneia și păstrarea celeilalte este greu de înțeles și de admis. Cu atît mai mult cu cît ”Stop Israelis” nu mai există în urma scandalului iscat de dubla măsură cu care rețeaua socială tratează subiecte identice.

“Unfortunately we do not believe it was a simple ‘mistake’ as Israelis and Jews worldwide have been relentlessly protesting that Facebook is completely unresponsive to this type of Palestinian incitement to violence,” said Shurat HaDin founder and Israeli attorney, Nitsana Darshan-Leitner. “Two months ago we filed a lawsuit in the New York State Supreme Court on behalf of over 20,000 Israeli citizens, seeking an injunction against Facebook for “intentionally disregarding the widespread incitement and calls for murder of Jews being posted on its web pages by Palestinians. This simple experiment and its results speak for themselves.”

Găsiți articolul integral aici.

Hitchcock – Memory of the Camps

Realizat în 1945, publicat abia acum.

http://youtu.be/pdUq993AsQc

Colinda de la Birkenau, dacopatie, televiziunea nationala si Consiliul Judetean Cluj

Aceasta este colinda care a apărut pe un canal al televiziunii naționale, mai exact pe TVR 3:

În rezumat, ”colinda” spune că evreii sînt buni doar pentru a fi arși.

Probabil nu degeaba TVR 3 și-a ales ca verde drept culoarea brandului.

Versurile:

A născut un fiu frumos

Anume Iisus Hristos

Toată lumea i se-nchină,

Numai jidovii-l îngână.

Jidovan afuristit

Nu l-ar răbda Domnul sfânt

Nici în cer, nici pe pământ..

Numai la corlan, la fum,

Acolo-i jidovul bun,

Să iasă şfară în drum”.

Tiberiu Groza, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, cel care a adus grupul respectiv în emisiune, este un dacopat, mare luptător Roșia Montană, antioccidental, parcă scos din laboratoarele protocronismului Securității.

Dintr-un foc avem așa: antisemitism, dacopatie, legionarism, xenofobie.

Cîteva printscreenuri de pe contul de Facebook al lui Tiberiu Groza (contul și postările sînt publice):