Paradoxurile sociale versus psihicul uman

Ele sunt generate de contradicția tot mai puternică, tot mai stresantă și mai schizoidă între Legea Naturală (cu care ne naștem în suflet) și Legea Socială, între arhetipuri și neotipuri, între ideal și real (în sens platonician), dualitatea lumii (Yin și Yang, corpuscul-undă, continuu-discontinuu, static-dinamic, materie-spirit, obiectiv-subiectiv, individ-colectivitate, etc.), variabilitatea genomului uman, a calităților și intereselor oamenilor (și de aici imposibilitatea definirii unei singure liste de valori, criterii și reguli), generând tensiuni psihice, procese de conștiință, dileme etice, disonanțe cognitive, cognitive biases, depresii, schizofrenie și de aici conflicte inter-umane și sociale.
Forme de manifestare ale paradoxurilor adâncimii psihicului uman:
Nevoia de a fi mințit, de a nu ști adevărul, căutarea slavei deșarte.

Neîncrederea în aproapele și ura față de el, concurența neloială și înlăturarea lui de la masa bogată, fascinația față de cei aflați la putere, ceea ce generează complicitatea între călău (Sistemul) și victimă (oamenii simpli).

Căutarea propriului eșec, frica de succesul propriu.

Ipocrizia, nesinceritatea, falsitatea, minciuna.

Subiectivitatea, egoismul (în sensul hipertrofierii calităților proprii și exagerării defectelor altora), iraționalitatea (în sensul lipsei de logică și obiectivitate) și de aici disonanța cognitivă și barierele de înțelegere.

Complicitatea între călău și victimă. Este imorală deoarece Sistemul are propria agendă, opusă cetățenilor, și este în stare de orice minciuni, ilegalități, samavolnicii și crime pentru a-și păstra privilegiile.
Forme ale acestui tip de complicitate (exemplificativ):
Antreprenoriatul corect bazat pe sacrificii personale și familiale, pe muncă, hărnicie și creativitate (deoarece produce resursele pe care Sistemul le consumă pentru sine, prin ilegalități, corupție, birocrație, fraude, asistență socială, etc.), în condițiile în care ceilalți (cei cu sprijin ocult):
au parte de legi cu dedicație,
primesc contracte pe bani publici,
participă la licitații prin firme sub acoperire,
primesc preferențial finanțări europene nerambursabile și subvenții de stat,
fac evaziune fiscală (inclusiv prin paradisurile fiscale),
folosesc ilegal bazele de date personale (false likes) și interceptări comunicații,
beneficiază de protecție din partea organelor de control, etc.
Răspunsul (chiar nesincer) la anchete, sondaje, etc. este tot în favoarea Sistemului, pentru că îi furnizează acestuia informații și indicații asupra stării de spirit a oamenilor, prin legea numerelor mari.
Participarea la votul electoral, indiferent de opțiunea politică.
Atracția (irațională chiar sentimentală, subiectivă, emoțională, personală, sexuală) față de călău, de agresor, a victimei (Sindromul Stockholm).

Folosirea unor idealuri înalte, utopice (de exemplu, cele religioase, morale, etice, deontologice, după caz), în mod conștient, cinic, ipocrit, dușmănos și criminal ca norme sociale de conduită maximale impuse împotriva celorlalți, dar considerate neaplicabile pentru sine (utilizând în mod schizofrenic și extins disonanța cognitivă), după cum spunea Caragiale: Ori ne salvăm toți, ori vă duceți dracului! Asemenea comportamente au, din păcate, tocmai cei care ar trebui să dea un exemplu în sensul celor propovăduite altora: guvernanții, educatorii, moraliștii, predicatorii, preoții, etc. Desigur însă că este mult mai ușor de observat paiul din ochiul altuia decât bârna din propriul ochi… (de exemplu, instigarea credincioșilor de a urma îndemnul Domnului Iisus adresat tânărului bogat: Ca să capeți viața veșnică, vinde-ți averea, dă banii săracilor și urmează-mă!). Oamenii sunt slabi de înger, influențabili, labili psihic, au complexul de vinovăție indus prin arătarea păcatului și nu sunt în stare să-i pună pe cei care îi instigă la martiraj, sărăcie și primirea de imigranți să le arate ei întâi cum se fac astea! Cu alte cuvinte, lupul moralist (instigatorii) colaborează cu Sistemul represiv criminal împotriva propriilor semeni.

Luarea unei atitudini publice sincere și deschise, inclusiv pe rețelele de socializare, și asta pentru că orice teorie, doctrină sau ideologie are caracter ascuns, altul decât cel declarat public, în favoarea unor grupuri foarte mici, altele decât populația sau grupuri sociale mari (semenii noștri, oamenii simpli) care nu fac parte din înțelegerea respectivă.
Respectarea regulilor și sfătuirea și pe alții s-o facă (starea de idiot util, zvoner, răspândac zelos).
Dizidența, cu atât mai imorală și mai periculoasă pentru cel în cauză, cu cât este mai sinceră. Dizidentul este în permanență acuzat tocmai de eșecul Sistemului pe care-l critică, fiind considerat chiar el dușmănos și sabotor de ceilalți, care fac de fapt jocul Sistemului!
Delațiunea, ura față de semeni, violența, lucrul în cadrul instituțiilor statului, colaborarea de orice fel cu autoritățile.

Spiritul gregar de turmă, urmarea orbească a unor mode (vestimentare, ideologice, culturale, sociale, etc.) aberante, suspendarea spiritului critic, supunerea necondiționată la liderul sociologic (statutul de fan subaltern zelos, dovada unei personalități slabe, de slugă), deșteptarea instinctului animalic agresiv în cadrul unui grup (la adăpostul anonimatului și protecției).Toate aceste lucruri sunt valabile la oamenii Sistemului (interesați de perpetuarea puterii) și la oamenii obișnuiți, în stare naturală, needucați sau doar superficial educați (starea cea mai periculoasă), pentru că cei educați și instruiți conștientizează și depășesc aceste neajunsuri caracteristice oamenilor obișnuiți.
Oamenii Sistemului sunt oricum irecuperabili.

Ce urmează?

Un subiect inevitabil: România de după referendumul „pentru familie“. În ultimii ani, două mișcări de protest punctual s-au dezvoltat exponențial. Prima, Pungești/Roșia Montana, din care au apărut #rezist și USR. A doua, Barnenevet-Bodnariu, din care s-au desprins CpF și, probabil, un nou partid conservator. În primul caz, o categorie s-a activat ecologist: mai bine puritatea virginală a naturii decît prosperitatea poluantă a gazelor de șișt și a exploatărilor aurifere cu cianuri. În cel secund, o altă categorie (de evanghelici români, inspirați de confrații americani) s-a mobilizat împotriva atotputerniciei serviciilor sociale norvegiene, care pot separa copiii de familia lor, dacă familia pare nițeluș cam „habotnică“. În fond, avangarda naturistă s-a cuplat cu ariergarda legii naturale, care fondează familia heterosexuală, procreativă și atașată predaniei creștine. Două forme de refuz al industrialismului modern și etatismului care organizează de sus în jos „cultura diversității“. Fac aceste analogii pentru că nu cred în falia progresiști – conservatori, deși ambele tendințe participă la războiul cultural din SUA, produc efecte politice și călătoresc global prin social media. Cred că frica de viitor definește omnilateral societatea românească. Ea e alimentată de sentimentul fragilității statale, accentuat (și exprimat) prin neîncrederea dintre noi și a tuturor față de instituțiile publice. Nu sîntem atît de evoluați pe cît cred „progresiștii“ și nici atît de înapoiați pe cît sînt acuzați „conservatorii“. Impresia larg răspîndită că orice e posibil, pentru că nici legea, nici cutumele nu reglementează eficient armonia comunitară minimă, ne face temători față de remarcabilul nostru potențial deviant.

În preajma următorului ciclu electoral (care include toate tipurile de alegeri), scena pare împărțită între paleo-stînga de extracție comunistă și neo-marxismul reformist, căci dreapta, după costisitorul experiment al USL, nu și-a mai găsit identitatea, pierzîndu-și simultan liderii „istorici“, direcția doctrinară și forța de convingere. Tocmai din aceste motive s-a mutat totul în neașteptatul registru al raportului dintre stat și Biserică. Nemaiavînd încredere în partide, tema biseculară a instalării în modernitate a fost transferată în dezbaterea despre autonomia individuală și raportarea la tradiție, în sens larg. Din punctul meu de vedere, acutizarea dihotomiei tradiționalism/anticlericalism e doar metamorfoza perversă a unei crize democratice.

Cînd vine vorba despre stat, e clar că avem nevoie ca el să fie repopulat cu figuri competente, chemate să stopeze clientelismul partinic și avalanșa impostorilor: iată o sarcină pe care toate partidele oneste (adică responsabile) ar trebui să o asume, dacă vor să recîștige teren electoral. În ce privește BOR, și ea are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității: dezvoltare prin cunoaștere, echitate socială, bioetică, renunțarea la formalism și antioccidentalism, denunțarea materialismului arghirofil și o strategie de ajustare a școlilor teologice la nevoile reale ale fiecărei eparhii. Ambele operațiuni de corecție și regăsire a normalității se vor dovedi dificile: să sperăm că nu imposibile.

Oricum, BOR are sarcina cea mai complexă. Comuniunea panortodoxă a fost sabotată la recentul Sinod din Creta și, recent, prin criza dintre Moscova și Patriarhia Ecumenică, via Ucraina. Biserica s-a dotat cu trust de presă și a pătruns pe Internet, dar forța ei de comunicare socială e mult mai mică decît cea a taberei anticlericale, la care participă, în stilul unei Reforme factuale, cripto-protestante, și o parte din laicatul urban, educat. Sînt convins că strîngerea relațiilor cu alte culte creștine (în România, restul UE și SUA) îi poate furniza asistență prețioasă în următorii ani. A sosit ceasul multor decizii clare, care – după cum se vede – au fost prea multă vreme amînate.

Intoleranți și toleranți

Nu apucase să stea o postare 24 de ore pe Facebook, că aseară, zdrang! Platforma mă anunță că a scos-o și că eu, evident, sînt blocată din nou 30 de zile. Ce s-a întîmplat nou; mi-au dat posibilitatea să aleg varianta în care mai era revizuită o dată postarea, o a doua părere, cum ar veni. Și am bifat, normal. Ca pe la 23 și ceva, să mă anunțe că au greșit, să mă deblocheze imediat și postarea să fie pusă la loc unde era.

Nu degeaba l-au audiat pe Mark în senatul american, iată și rezultatul. O a doua părere. Și, în baza acestei a doua păreri, peste cîteva ore am fost deblocată. Cu scuze din partea lor. Ceea ce nu e puțin. În fine, am rezolvat. Acum știu și de unde vin raportările, știu sigur, adică, mi s-au confirmat bănuielile anterioare. Și vă dau textul incriminat. Aici. Cu un comentariu al lui Horațiu Trif:

Lumea încă nu-și dă seama exact ce înseamnă USR. Nici LGBT, fanatismul și psihoza acestor indivizi a căror juisare se bazează pe forcluziunea totalitară a alterității.

Există mafia PSD. Dar fauna delirant halucinatorie ce populează majoritar această coterie de dezaxați numită USR, depășește la scor cele mai sumbre aprehensii.

Deschideți articolul și citiți-l pe îndelete. Salvați-l. Și dați mai departe. O să vă strice săptămâna. Dar măcar știm acum fără înconjur, pe șleau cu ce și cu cine avem a face…

Și, mai ales, avem o perspectivă punctuală, dar plină de veracitate cu privire la planurile LGBT în România și cu privire la implozia leninistă a USR-ului.

Uniunea Soros-România

Acum vedem și unde se poate ajunge: la etichetarea drept ”hate speech” a unei simple share-uiri a unui articol. dar deh, noroc că sînt ei toleranți și au grijă de zahărul nostru, altfel ce ne-am face?! Ar urla poate copilul, ori pisica, și ne-am trezi amendați.

Astăzi nu mai am a vă spune multe despre referendum, sînt multe găselnițele stîngii sexomarxiste, dar una văd că se întîlnește mai des.. Referendumul lui Dragnea. Sigur, se ”uită” că pesediștii au votat în UE Raportul Estrela, nu se ține seamă de faptul că pesediștilor le-ar conveni să meargă la Bruxelles cu un rezultat socialist, să aibă ce pune pe masă. Adică orice altceva în afară de DA.

Și totuși, sînt oameni care ne îndeamnă să votăm. Sîntem a 15-a țară care își clarifică problemele în acest sens, ce interes ar putea avea? Mai ales că nu sînt români.

Anna Zaborska este fost membru al Parlamentului European, și este de naționalitate croată. Ce interes ar putea avea în salvarea lui Dragnea? Niciunul, nada, zero, exact. Și atunci de ce vorbește atît de calm și frumos despre referendum ca despre instrumentul democratic prin care putem, în sfîrșit, participa la luarea deciziilor în țara asta? Pentru că așa este, exact.

Și îl mai avem, nou, pe băiatul ăsta, Raseth. O surpriză plăcută.

Cum cu certitudine în viața reală nu ați dat peste bătăliile de pe internet, mergeți în următoarele zile la referendum și votați Da. Nu este al nimănui altcuiva decît al nostru.

Umbra

Stânga politică (de la Marx încoace, ba chiar de mai devreme: de la revoluția franceză încoace) are obsesia de a distruge trei lucruri: proprietatea, biserica și familia.

1. Proprietatea. În dorința ei de a obține “revoluția permanentă”, măcinată de visul puterii și ingineriei sociale, stânga mizează pe un lucru primar: învrăjbirea oamenilor. “Divide et impera” ar trebui scris în orice manual de filozofie politică al socialiștilor (fie că sunt fasciști, naziști, comuniști sau social-democrați). Prima dată au încercat să destructureze societatea / civilizația bazându-se pe un sentiment negativ des întâlnit: invidia. A atenta la proprietatea celui bogat și a beneficia de avuția lui e otrava pe care stânga a încercat s-o picure în urechile proletariatului. Numai că odată cu revoluția industrială și cu dezvoltarea capitalismului, muncitorii au început să acumuleze avere, au început să beneficieze de avantajele vieții moderne, nivelul lor de trai a crescut și s-au trezit propulsați în pătura de mijloc a societății. Și chiar dacă stânga se mai amăgește făcând agitație prin intermediul unor sindicate, “lupta de clasă” nu mai e deloc un ideal al proletariatului. Ba din contra, muncitorimea e formată din foarte mulți indivizi cu orientare conservatoare.

2. Biserica. Posibilitatea Bisericii de a aduna oamenii împreună, de a-i motiva, de a-i uni, de a le da speranță, e uluitoare. O să dau un singur exemplu: Biserica poloneză. În momentul în care Polonia a fost ștearsă de pe hartă și împărțită între Germania nazistă și URSS, singura structură care a ținut poporul polonez împreună, care a păstrat valorile spirituale și naționale vii în mintea oamenilor, care a insuflat speranța, care a fost focul viu al rezistenței (morale, spirituale sau armate) poloneze, a fost Biserica. Și la fel a fost și în comunism: asumarea credinței creștine fiind una dintre trăsăturile fundamentale a multora dintre cei care au pus bazele Solidarității poloneze. Mai are rost să amintesc și de papa Ioan Paul al II-lea? Nu întamplător gândirea totalitară și statele totalitare au vrut cu orice preț să distrugă Biserica. Idee aplicată de întreaga stângă (de la naziști până la comuniști) prin denigrare, dezinformare, preoți uciși, închiși sau torturați, oameni condamnați pentru devoțiunea lor religioasă, biserici demolate etc. Iar atacul furibund asupra Bisericii continuă și azi, condus de aceeași stângă, fie ea politică sau culturală.

3. Familia. Familia este ultimul refugiu al individului. Este structura care poate oferi suport instant și rezistență, chiar și în fața statului totalitar. Să ne aducem aminte de comunism și de faptul că familia era singurul loc în care te puteai simți liber, în care cel de lângă tine (părinte, bunic, frate, unchi, mătușă) îți era sprijin, uneori dovedind acest lucru chiar cu sacrificiul propriei sale vieți. Destructurarea familiei (îmi vin în minte, de exemplu, celebrele “repartiții” din vremea comunismului, când noii intrați în câmpul muncii erau trimiși să lucreze la sute de kilometri distanță de orașele de baștină) a fost și este marea obsesie a gândirii totalitare. Spargerea acestui nucleu atât de intim înseamnă a-l lăsa pe individ singur la cheremul unor uriașe mecanisme represive. O consecință a destructurării familiei e aceea ca statul ajunge foarte ușor la mintea copiilor. Lipsiți de control din partea părinților, ei pot fi îndoctrinați fără un prea mare efort. Nu spun că familia e perfectă. Sunt destule exemple de familii ratate. Dar cele mai multe (și într-un număr copleșitor) dintre familii sunt funcționale. Dacă n-ar fi fost așa, instituția asta ar fi dispărut demult, odată cu alte ratări ale omenirii. E pur și simplu evoluția: un construct atât de intim n-ar fi rezistat mii de ani dacă era disfuncțional.

Însă ceea ce văd astăzi e o bătaie de joc îngrozitoare la adresa familiei. Un dispreț venit din partea unor pigmei, o dorință tenace de a nu mai înțelege scopul acesteia, de a o bagateliza, de a o tăvăli prin noroi. De exemplu, dintre cei ce sunt împotriva referendumului, extrem de puțini aduc în discuție căsătoriile între homosexuali și eventualele argumente aferente. Majoritatea iau în derâdere familia. Internetul e plin de glume odioase ce o iau la țintă. Până și companiile intră în acest joc mizerabil. Coca Cola România fiind una dintre ele (dar nu mă miră, ăsta-i nivelul intelectual al așa-zișilor “creativi”). Ce caută o corporație în această luptă? Trebuie să ne raportăm la un suc carbogazos din perspectivă teologică, socială, spirituală, politică etc? Mă întreb cum se simt o parte din oamenii (creștini asumați) care lucrează acolo. Mărturisirea de credință poate deveni un motiv pentru care să fii dat afară de la un loc de muncă sau pentru care să nu mai poți fi angajat?
Bagatelizarea ideii de căsătorie (ca act ce duce la formarea unei familii) e în același ton. În momentul în care se vor căsători oameni cu câini, adulți cu copii, frați cu surori, bărbați cu bărbați, femei cu femei etc (pentru că, în logica lucrurilor, dacă dai drumul la o supapă, va trebui sa dai drumul la toate ca să nu „discriminezi”), de-abia atunci bătaia de joc și destructurarea vor fi depline. Ca să nu mai zic la ce dezechilibru pot ajunge copiii crescuți într-un asemenea mediu. Demența e infinită. Citeam undeva că cutare s-a căsătorit cu un pod. Fie că a făcut-o “serios” (pentru că e dezechilibrat mintal), fie că a făcut-o în glumă, bătaia de joc e aceeași. Pentru un creștin asumat e imposibilă acceptarea acestor lucruri. Mărturisirea de credință, mai ales în actualul context, mi se pare absolut necesară.

Relatia ca miracol

Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)

Cateva reflectii despre alienarea parentala

Legea asta e, în sine, bună. În România mamele – divorțate sau nedivorțate – încă își folosesc în mod frecvent copiii pentru a se răzbuna pe bărbați. Am văzut bărbați îngenunchiați, terminați de femei care s-au folosit de copii pentru a-și zdrobi soții. Se poate și invers, dar eu personal am întâlnit mai puține cazuri.
Da, denigrarea celuilalt părinte în prezența copilului e un abuz. Mai mult, implicarea copilului de către un părinte în orice formă de subminare a celuilalt părinte e un abuz.

Părintele e pentru copil mai mult decât o persoană apropiată. E o structură psihică esențială în stabilitatea și dezvoltarea copilului. Când unul din părinți e denigrat în prezența copilului, ataci practic o structură psihică a acestui copil. Îl ataci pe el.
Spuneam că nici măcar nu e nevoie ca părintele atacator (de regulă mama) să formuleze explicit acuze la adresa tatălui. Se întâmplă de multe ori ca în spatele unor exprimări formale de genul „e bine și cu tata”, „poți să mergi cu tata dacă vrei”, atitudinea ei să fie una profund dezaprobatoare. In realitate, prin toate celelalte mijloace (mai puțin cel verbal) ea îi transmite copilului un mesaj opus: “eu merit iubirea ta, tatăl tău nu o merită”. Esența mesajului care ajunge la copil este următoarea: „eu sunt bună, tata e rău, dacă mă iubești pe mine, n-ai cum să-l iubești și pe el.”

În felul acesta, copilul își va reprima orice act spontan de afecțiune îndreptat spre părintele denigrat de teamă că va dezamăgi părintele denigrator (cel care merită, de drept, iubirea).
Cum părintele “puternic”, adică cel care este de obicei mai potent din punct de vedere afectiv, este de regulă mama, în caz de divorț, copilul își va reprima toate trăirile pozitive față de tată de teamă să nu fie abandonat de mamă. Teama de a nu dezamăgi părintele “bun” e uriașă.
Dacă acest copil trăiește totuși sentimente bune, pozitive, de afecțiune față de tată, apare sentimentul vinovăției care poate antrena o dinamică psihopatologică. De aici până la depresie nu mai e mult.

Mai e un aspect de notat: copilul simte, la un anumit nivel, că este manipulat afectiv de către mamă, dar nu-și poate exprima direct agresivitatea și se simte astfel neputincios. Apar, astfel, în acel copil, și premisele anxietății, nu doar cele ale depresiei.
Mai mult decât atât, copilul, la un moment dat, va găsi forme indirecte de a pedepsi părintele iubitor: începe șantajul (copilul însuși preia instrumentele manipulării și ale șantajului observate la parintele denigrator) – va șantaja deci ambii părinți (nu mănâncă, nu doarme, nu vrea să meargă la școală, cere bani de la părintele denigrat, duce vorba de la un părinte la altul etc.) Acest comportament are toate șansele să se fixeze ca trăsătură de personalitate.
La final avem un copil cu premise depresive și anxioase, plus un caracter urât (manipulator, șantajist, slab etc.).

Aș tăia un pic elanul și celor care sunt bucuroși că se recunoaște și la noi fenomenul alienării parentale. Comenta cineva, mulțumit: în sfârșit, părinții au drepturi egale!
De fapt, legea asta e în slubja altei legi – aceea a custodiei comune. Or asta e genul de lege care pare perfectă pentru toată lumea, dar care face rău copilului. E atât de generoasă, atât de rezonabilă, încât ne mulțumește pe toți. Mai puțin pe copil.
Psihologul care face evaluarea părinților se spală pe mâini imediat: decide plin de înțelegere că ambii părinți sunt OK. Judecătorul nu mai trebuie să delibereze prea mult, nu trebuie să-și piardă vremea citind dosare. Nu pierdem nici mână de lucru fiindcă în felul ăsta ambii părinți pot rămâne în câmpul muncii.
Rămânem totuși cu o mică problemă: copilul se alege cu două mame, cu doi tați și cu două case. Le are pe toate și nu are nimic.
Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.

(Foto: psychologytoday.com)

Maimuta si copilul

De ce se maimuțăresc adulții în fața copiilor?

1. Omul e speriat de copilul din fața lui, deci își va subția vocea și se va maimuțări compulsiv, exact așa cum o băbuță cu frică de Dumnezeu, aflată singură în miez de noapte pe o stradă pustie, spune toate rugăciunile pe care le știe.

2. Omul cerșește atenție și afecțiune din partea copilului, deci folosește maimuțăreala ca mijloc de obținere a unui rol privilegiat în fața celui care are putere emoțională absolută.

3. Omul vrea să șantajeze copilul, să-i întindă o capcană, iar maimuțăreala are rol de cântec de sirenă menit să-l ademenească înspre ceva: farfuria cu mâncare, încetat din plâns etc.

4. Omul este lipsit de imaginație, nu știe ce să facă în prezența copilului, așa că se maimuțărește.

5. Maimuțăreala are multe alte aplicații. Toate seamănă între ele.

Ce au în comun? Orice tip de maimuțăreală este în folosul maimuțoiului, nu copilului. Prin maimuțăreală omul îi cere copilului să se uite la el, la adult, nu la lume, la realitate. Eu, maimuțoiul, sunt mai important decât ceea ce vezi tu firesc, cu ochii tai, în jur. Maimuțăreala excesivă obturează accesul la realitate. Și este unul dintre primii indicatori ai eșecului de relaționare la copil.

Dinspre copil, lucrurile se văd în două feluri:

1. Fie trăiește cu impresia că această reprezentație nu i se adresează, că e performată exclusiv spre satisfacția părintelui maimuțoi.

2. Fie trăiește cu impresia că părintele e la discreția lui, clown-ul lui personal care, la nevoie, dă din urechi și scoate flăcări pe nas.

__________________________________________________________________________________________

PS (Florina): Blogary nu se schimbă – deși se poate și bucătărisi socio-politic, la o adică, eu am făcut o încercare, mai demult – Blogary se diversifică, se extinde, se îmbogățește editorial.
Așa că pe lîngă Mircea, căruia îi mai mulțumesc încă o dată pentru colaborare – firească, de altminteri, aici, pornind de la individ ajungem să înțelegem mai bine socialul și politicul – sper să mai fie surprize.

(Foto: ro.pinterest.com)

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)

BLOGARY

FAITH, FAMILY, FRIENDS, FREEDOM

Posts Tagged → familie