24-27 aprilie 2018. România, SUA, Israel

Știrile bune vin din străinătate.

I. Conform G4media.ro, care l-a intervievat pe Peter Doran, președintele CEPA (Center for European Policy Analysis), SUA ar urma să stabilească o bază permanentă în Europa de Est. Și tot conform aceleiași surse, ”România a intrat în clubul Patriot al celor mai bine pregătiți aliați ai SUA.”.

Am solicitat bază NATO permanentă în România încă din noiembrie 2015, din timpul exercițiului Trident Juncture.

Peter Doran, astăzi:

Ei bine, un element ce a lucrat în favoarea României întotdeauna este că americanii şi liderii politicii americane înţeleg că România este unul dintre cei mai pro-atlantişti aliaţi pe care îi avem în întregul NATO. Asta e bine. Cred, de asemenea, că atunci când iei în calcul intensificarea exerciţiilor comune, aşa cum s-a întâmplat cu exerciţiul Saber Guardian pe care l-am avut şi pe care îl vom avea din nou, cred, anul viitor, când priveşti detaşarea forţelor americane aici, în România, şi te uiţi la instituirea programului Aegisis Shore, ai multe motive care să te facă să ai încredere că Statele Unite, angajamentul SUA în România este, de fapt, chiar puternic şi de durată. Toate acestea sunt dovezi ale unei investiţii de durată pe care Statele Unite o fac în România şi, extrapolând, unele dintre aceste eforturi au început în administraţia trecută, dar sunt duse la capăt de Administraţia Trump. Acesta este un pas pozitiv, pentru că arată că există o continuare a lucrurilor bune din administraţia anterioară în cea prezentă şi, de asemenea, există paşi noi care sunt făcuţi pentru a-i transmite Rusiei mesajele potrivite.

(…)

Ei bine, cred că România se bucură acum de o reputaţie foarte pozitivă în Washington. Ne putem uita, evident, la investiţiile pe care România le face în propria ei apărare, să recunoaştem că angajamentele împărţirii sarcinilor făcute la Summitul NATO de la Varşovia sunt reale, iar România s-a achitat de ele. Mai mult decât alocând banii bugetului Apărării, România acum cheltuie bani, îşi cheltuie banii din bugetul apărării.

Avînd în vedere combinația aproape fatidică existentă la conducerea României în acest moment, NATO este cel mai bun lucru care ni se poate întîmpla în această perioadă. Citiți interviul integral acordat de Peter Doran G4media, aici.

II. Bavaria, landul acela veritabil creștin-democrat, a decis: toate instituțiile publice vor avea crucea fixată la intrarea în sedii.

The cross is a fundamental symbol of our Bavarian identity and way of life,”

„It stands for elemental values such as charity, human dignity and tolerance.”

a spus premierul landului, Markus Söder.

Asemenea declarații și asemenea acțiune, acum, într-o Europă în plin proces de disociere moral-culturală, este capătul de pod de pe care se poate reconstrui o Europă a valorilor fondatoare și a principiilor care au adus lumea în secolul al XXI-lea, cu tot progresul la care asistăm acum.

III. Tot la vești bune putem spune cu siguranță că se încadrează nașterea celui de-al treilea copil al cuplului princiar al Marii Britanii. Ce nu știm noi este dacă avem voie să spunem, pe Facebook, că e băiat copilul lui Kate & William sau încălcăm standardele comunității?

IV. S-a descoperit că ÎCCJ are două protocoale de colaborare cu SRI. De peste un an spun că sînteți victimele unei intoxicări și unii nu, nu, pesedisto! Ei, aceia unii, cei cu ”DNA să vină să vă ia” constituie partea cea mai bună, mai inteligentă și mai frumoasă a societății românești. Și ne mai mirăm, cîteodată, că/cum a cîștigat PSD alegerile.

V. Soții prezidențiali ai Franței, Macron, au avut parte de o primire fastuoasă la Casa Albă, în cadrul primei vizite de stat organizate de președintele Donald Trump. Vizita a fost una strict de imagine (vezi și foto) în deschiderea celei pe care o va face Merkel la Washington. Am remarcat, astfel, numai că Macronii sînt dovada vie că homeschooling-ul e sfînt.

VI. Consiliul Național Comunist Dictatorial, CNCD, a amendat site-ul Times New Roman pentru un articol despre iubita lui Liviu, în care aceasta era numită ”curvă”. Să fie desființat CNCD, statul minimal, fără o mie de comitete și comiții, este soluția.

VII. Cînd Iohannis a ieșit la plimbare cu bicicleta prin București, lumea s-a extaziat, pe punctaj, ”avem un președinte rupt din soare”. Și problemele noastre tot la distanța aceea înt pentru el, din păcate.

Ce a urmat este precum căderea cu zgomot de pe cal ori de pe șa. Întîi a declarat, ca răspuns la anunțul lui Dragnea că ambasada României se va muta la Ierusalim, că:

”Există numeroase rezoluţii ONU, există rezoluţii ale Consiliului de Securitate care toate spun foarte clar că pînă cînd nu se înţeleg cele două părţi acolo, nu se vor muta ambasade la Ierusalim. (…) Nimeni din UE nu îşi mută ambasada de la Tel Aviv, la Ierusalim, pînă cînd nu se lămuresc părţile de acolo, care este statutul Ierusalimului. Nu poate nimeni să vină din afară să spună statului Israel sau Autorităţii Palestiniene cum să-şi împartă Ierusalimul. (…)

Apoi s-a aflat că Cehia va fi primul stat european care își mută ambasada la Ierusalim. Ce noroc cu Iohannis, altfel eram noi primii!

Au urmat declarațiie cel puțin nefericite în legătură cu ce ar face Dragnea în vizita din Israel, urmate astăzi, brusc, de solicitarea demisiei premierului Dăncilă.

Acum îi solicită demisia, cînd a refuzat să meargă la Cotroceni?! Acum? Că s-a simțit el jignit de refuz? Pînă acum nu a văzut-o, era un om de încredere, pregătit pentru funcția ocupată?! Cînd a numit-o a considerat-o calificată pentru așa o demnitate? Sau și-a zis că așa cum este el președinte, poate fi și Dăncilă premier?

Reacția președintelui dovedește nu numai că nu a jucat cu adevărat niciodată împotriva PSD, dar nici că ar fi priceput ceva din jocul lor. Acum sare la gîtul ”neconflictualei” Dăncilă, complet aiurea. Va apărea exact el confictual și cu agendă ascunsă (ha!).

PSD, din păcate, conduce jocul la mare distanță. Următoarele alegeri nu vor mai fi contra lui Ponta, vor trebui cîștigate PE CE a făcut Iohannis, nu pe cine NU este Iohannis.

Să revedem situația în ansamblu. Dăncilă este bine primită în Israel, cum vine acasă președintele îi cere demisia. Președintele care tocmai făcuse niște afirmații care puteau fi interpretate ca antisemite (“nu ştie ce înţelegeri secrete face Dragnea cu evreii”).

Cum, el antisemit? Dar cine poate bănui măcar?

”Acum, să fiu eu acuzat de antisemitism mi se pare deplasat, caraghios. Eu am fost lăudat şi laureat de mai multe asociaţii evreieşti şi toată lumea ştie că relaţii bilaterale între România şi Israel sunt excelente de la fondarea statului Israel modern. Nu ştiu pe ce se bazează aceste critici (…). În afirmaţia mea nu am folosit noţiuni peiorative, dar dacă totuşi cineva s-a simţit ofensat de declaraţia mea, îmi cer scuze faţă de aceştia, iar declaraţia nu a fost o declaraţie, ci a fost o întrebare retorică. (…) Eu m-am întrebat când s-a lăudat preşedintele Camerei Deputaţilor la televizor că a rezolvat problema ambasadei în ce calitate a rezolvat această chestiune şi cum s-a gândit să intre în această dezbatere tocmai de aceea şi fiindcă vizita aceluiaşi personaj nu a fost mediatizată deloc, nu a fost anunţată, mi-am pus şi eu întrebarea, cum probabil şi alţi politicieni şi-au pus întrebarea: Ok, dacă s-a dus acolo şi nu ştim nimic ce înţelegeri vor putea să facă? În absolut niciun caz acea întrebare retorică nu a fost cu iz de a jigni comunităţile evreieşti sau Statul Israel cu care avem relaţii dintre cele mai bune. Întrebarea mi-am pus-o fiindcă o persoană din România, recte preşedintele Camerei Deputaţilor, s-a deplasat acolo pentru nu ştim ce, se întâlneşte cu nu ştim cu cine şi nici nu ştim ce înţelegeri vor face, că dacă ar fi mers într-un mod transparent, dacă ar fi existat declaraţii politice înainte să înţelegem şi noi ce face acolo, atunci cu siguranţă am şti mai bine şi înţelegerile nu ar mai fi secrete”.

Ce tocmai ați citit mai sus este o declarație năucitoare a unui președinte, el însuși caraghios și deplasat forțat, din cîte se vede, de la Sibiu la București.

Singurele întrebări rămîn următoarele: el are consilieri? Și dacă da, îi ascultă? Și dacă îi ascultă, înțelege ce spun? Și dacă înțelege, uită pînă deschide gura?

André Trocmé: Le Chambon și conspirația bunătății

„Vom rezista oricând adversarii noștri vor cere de la noi supunere contrară învățăturii creștine. Vom face asta fără frică, dar totodată fără mândrie și fără ură.” – André Trocmé

Cuvintele astea le spunea André Trocmé enoriașilor săi din satul Le Chambon, la o zi după ce Mareșalul Petain a semnat tratatul ce consimțea cedarea tuturor evreilor din Franța pe mâinile germanilor, în 1940. Acestea au fost cuvintele care porneau acțiunile salvatoare de vieți pentru mii de evrei și alți refugiați care și-au găsit adăpost în micul sat din sudul Franței și în împrejurimile lui.

Pastorul André Trocmé sosise în Le Chambon, împreună cu soția sa, Magda, și cei patru copii, cu opt ani în urmă. Căuta un loc ferit, unde își putea predica ideile pacifiste ale cărora era un mare adept; intrase deja în câteva probleme cu liderii Bisericii Reformate Franceze, atunci când aceștia i-au interzis să-și mai predice pacifismul.

André Trocmé s-a născut în Saint Quentin, în nordul Franței, în 1901, într-o familie de hughenoți. După completarea studiilor preliminare la Universitatea Saint Quentin, pleacă să studieze religia la Sorbona; în timpul său acolo, a devenit atras de Asociația Internațională de Reconciliere (AIdR), o organizație ecumenică pacifistă fondată ca răspuns la ororile Marelui Război abia încheiat, iar în 1923 inființează aripa franceză a asociației. În 1925, pleacă să urmeze un seminar teologic la New York; acolo o întâlnește pe Magda. Magda Trocmé era născută în 1901, în Italia, dintr-o mamă rusoaică și tată italian; a absolvit Universitatea din Florența cu o diplomă în literatură, iar la New York asista la Școala de Asistență Socială. S-au căsătorit în 1926.

Întors din Statele Unite, Trocmé a preluat sarcina de pastor la un sat minier din nordul Franței, unde a început să-și predice filosofia pacifistă în plin aplomb, lucru care a atras atenția liderilor Bisericii Reformate. După mai multe atrageri de atenție, pastorul a hotărât să-și caute un loc unde va fi lăsat să își practice filosofia în pace – iar acest loc a fost satul din sudul Franței Le Chambon, care devenise refugiu pentru hughenoții persecutați de catolici cu secole în urmă. A devenit pastorul protestanților din sat, iar în 1938 a înființat, alături de un prieten de la universitate, Edouard Theis, un liceu creștin pacifist numit Colegiul Cevanol, care curând atrăgea studenți din întreaga lume. Lucrurile aveau să ia curând o turnură extrem de neașteptată.

„Nimeni nu a întrebat cine era evreu și cine nu. Nimeni nu a întrebat de unde ești. Nimeni nu a întrebat cine ți-era tată sau dacă puteai plăti. Ne-au acceptat, pur și simplu, pe fiecare dintre noi, primindu-ne cu căldură, adăpostind copii, deseori fără părinți – copii care plângeau în mijlocul nopții de la coșmaruri”. – Elizabeth Koenig-Kaufman, fost copil refugiat în Le Chambon

În 1940, Franța era cucerită de Germania și Regimul de la Vichy era instaurat; persecuția asupra evreilor din Franța, astfel, începea. Trocmé și colegii săi de la liceu au refuzat să jure credință noului regim. Efortul organizat de salvare a început în iarna lui 1940, când pastorul a luat legătura cu Qaukerii din Marseille pentru a-l ajuta să aprovizioneze cu alimente pe cei 30.000 de evrei străini aflați în tabere de detenție în sudul Franței. Burns Chalmers, unul dintre Quakerii de căpătâi, i-a spus lui Trocmé că ar putea să obțină eliberarea unor deținuți din tabără, însă nu aveau unde se să ducă, din moment ce nimeni nu era dispus sau pregătit să le ofere adăpost. Trocmé i-a dat asigurări că satul său, Le Chambon, va primi refugiați. Chalmers a putut negocia atunci eliberarea multor evrei – în special copii – din câteva dintre taberele de detenție sudice, precum Gurs, Le Milles și Rivesaltes. Trocmé s-a ținut de cuvânt – cetățenii satului său au adăpostit refugiații în case, magazine și chiar clădiri publice. Oricând sătenii aflau de vizite inopinate din partea jandarmilor Vichy sau germanilor, mutau refugiații în împrejurimi, pe unii dintre ei escortându-i chiar la granița cu Elveția. CIMADE, o organizație protestantă, era foarte pricepută în a găsi rute de evadare spre Elveția.

Refugiații erau în mare parte evrei de origine străină, fără cetățenie franceză, majoritatea dintre ei copii, motiv pentru care Le Chambon a început să fie cunoscut ca „Satul copiilor”. OSE, o organizație franco-evreiască ce servea ajutorării copiilor, a jucat un rol important în a-i escorta pe copii în sat și plasa în case private, pensiuni sau case fondate special pentru adăpostirea lor. Quakerii, congregaționaliștii americani, Crucea Roșie elvețiană, chiar și guverne naționale – precum cel al Suediei – au contribuit la menținerea adăposturilor. Refugiații primeau mâncare, îmbrăcăminte și documente de identitate false; copiii mergeau la școală și făceau parte din organizații de tineret. Pentru a păstra aparența normalității, evreii participau la serviciile religioase protestante, însă Trocmé îi încuraja pe evrei să-și țină propriile servicii în mod clandestin.

Deși o majoritate dintre refugiați, aceștia nu erau compuși doar din evrei. Vânați de autoritățile Vichy, au început să caute să caute sanctuar în micul sat din sud republicani spanioli evadați din tabere de detenție, germani anti-naziști, mulți francezi tineri care nu doreau să fie trimiși în tabere de muncă forțată germane, precum și membri ai Rezistenței franceze devenită activă în zonă în 1942.

Solidaritatea populației locale a forțat autoritățile Vichy să fie precaute în abordarea situației. Evident că o acțiune de a asemenea amploare era imposibil de ținut ascunsă de urechile autorităților. Uneori, jandarmii Vichy ofereau informări informale sătenilor referitoare la un viitor raid; sătenilor le era dat atunci timp să scape de orice urme de activitate ilegală. Asta s-a schimbat, însă, în 1942, atunci când sudul Franței – până atunci zonă neocupată de Germania – a fost și el ocupat.

În vara anului 1942, doi oficiali Vichy i-au spus lui Trocmé că știu tot ce se petrece în satul lui și i-au cerut o listă cu toți evreii adăpostiți acolo; cererea a fost însoțită de amenințarea arestului, dar pastorul nu a dat nici un nume. Două săptămâni mai târziu, în sat au sosit autobuzele menite să fie încărcate cu evrei, însă Trocmé i-a avertizat pe toți cei care îi adăposteau, iar autoritățile nu au reușit să găsească nici măcar un singur refugiat. Tipul acesta de raiduri devenise repetat frecvent, dar de fiecare dată autobuzele plecau goale. Niciun refugiat din zona aia – evreu sau nu – nu a fost capturat de autorități în acei ani; nimeni nu a trădat.

Nu toți au fost la fel de norocoși. Vărul lui André Trocmé, Daniel Trocmé, adăpostea evrei într-o școală din Verneuil, cam 400 de kilometri de Le Chambon. Într-un raid al Gestapo asupra școlii, evreii au fost descoperiți. Daniel nu era acolo, dar s-a predat de bunăvoie, crezând că e datoria lui să nu-i abandoneze pe cei cărora le-a oferit adăpost. A murit la Majdanek în 1944, gazat și apoi incinerat.

NATO va deveni ONU. Intrebarea e cind.

Cu timpul, nu brusc. Nu, nu se va desființa.

Va ajunge însă la fel de nesemnificativ și de socialist, de birocratizat și de multiculti, multigender, multicolor, multiorice și, de fapt, nimic, încît va fi de nerecunoscut. Va fi o amintire a ceea ce a fost odată.

Izolaționismul nu va veni din partea americană nici dacă Trump va cîștiga președinția SUA. Trump nu a spus decît că statele membre NATO trebuie să se achite de obligațiile ce le revin, ceea ce e cît se poate de rezonabil, nu stăm la cerșit, să ni se dea, să ne apere cineva, ceilalți, contribuim. Dacă fiecare stat membru NATO ar gîndi că ceilalți vor veni în ajutorul lui și că obligațiile sînt după buget, după posibilități, cine ne-ar mai apăra în caz de nevoie?

Izolaționsimul este european, al liderilor europeni, este în sîngele și-n fibra europeană la fel ca și cuceririle, pe vremuri, și totalitarismele secolelor XIX și XX. Numai că vremurile s-au schimbat. Lideri europeni care, odată scăpați de Marea Britanie – salvată la limită prin Brexit – își vor urma parcursul pe care și l-au trasat de multă vreme. Locomotiva UE, Germania, secondată îndeaproape de Franța, va ajunge la o pax europaea prin dictat și impunere și va face alianță cu rușii, pentru că sînt și ei europeni, cît de cît, și pentru că sînt aici, aproape. Nu se va pomeni absolut nimic despre condițiile economice care au adus continentul în această situație, nici despre propensiunea Germaniei, de-a lungul vremii, pentru regimurile totalitare. Începînd cu comunismul lui Marx și Engels, trecînd prin nazismul lui Hitler și ajungînd astăzi la fundamentalismul islamic.

Pentru că ceea ce pare a fi fost, anul trecut, o greșeală absolut inexplicabilă a țărilor europene, aceea de a anula unilateral tratatele Dublin și Schengen, în primul rînd, și de a permite astfel pătrunderea pe teritoriul european a peste un milion de migranți este, în fapt, modalitatea cea mai sigură de a ține propria populație sub control. În nici un an, Europa a devenit cîmpul de bătălie al tuturor ”bolnavilor psihic”, un uriaș sanatoriu unde au venit să se trateze suferinzii. Europenii au început să se obișnuiască cu ideea că pericolul îi paște la fiecare colț de stradă, și nu e neapărat bombă, ci poate fi orice, începînd cu banalele cuțite și, de ce nu?! -oalele kukta, cum deja au folosit teroriștii din Boston. Ce facem acum, interzicem cuțitele și oalele kukta pentru că pot încăpea pe mîinile teroriștilor? Exclus.

Așa că ne vom conforma încet, încet, mai de bună voie, mai prin impuneri și interdicții, noii situații. Doar e spre binele nostru! Ce nu facem noi pentru binele nostru, pentru siguranța noastră?! O populație parțial anchilozată mental, parțial inoculată din timp cu idei socialiste va aproba fără crîcnire măsurile de control și reglementare, anihilînd, cum s-a mai întîmplat, elementele recalcitrante. Începutul a fost făcut, prin cenzura instituită asupra principalelor mijloace de comunicare în masă, de anul nou, odată cu agresiunile sexuale de la Koln și din alte orașe ale Germaniei și nu numai. A ieșit populația în stradă să protesteze masiv împotriva lor? A căzut măcar un cap de atunci și pînă acum?

Populație islamică ca mijloc de control al propriei populații, așa s-ar numi, pe scurt, ce s-a întîmplat de anul trecut încoace. Și este prima ipoteză de lucru pe care o luăm în calcul.

Cea de a doua, totul s-a întîmplat dintr-o uriașă eroare de calcul politico-economico-demografic. Sigur, dar o asemenea situație se poate remedia pe parcurs. Cu o condiție: să fie recunoscută de cei care au provocat-o. Ori cum acest lucru nu s-a întîmplat, e de bănuit ori revenirea la prima ipoteză, ori acceptarea ideii că cei care au ajuns în funcții europene de decizie majoră nu sînt capabili să-și recunoască greșelile. Recunoașterea greșelii însemna stoparea oricărei infitrații islamice, prin reinstituirea controlului strict la frontierele UE. Acest lucru s-a făcut deja, dar mult prea tîrziu. În paralel, puteau fi activate structuri NATO care să prevină, împiedice, contracareze fluxul migratoriu la timpul oportun. Acest lucru nu s-a întîmplat.

De ce? Este prima întrebare pe care ne-o punem. De ce nu s-a făcut apel la NATO pentru stăvilirea valului migrator atunci cînd încă nu era prea tîrziu? Și a doua, de ce nici acum nu este solicitată alianța, ci este, în schimb, avansată aparent brusc, după Brexit, ideea formării unei armate europene? Cine i-a mandatat pe acești oameni aflați în funcții de decizie, să propună și să negocieze așa ceva? Alegătorii lor, au cîștigat alegerile cu așa ceva în program? Știm cît costă măcar, avem un deviz estimativ? Știm cît ar dura înființarea și devenirea operațională a structurii? Și, deloc ultima întrebare, cui și mai ales împotriva cui să fie folosită?

Nu în ultimă instanță, această armată va funcționa în paralel cu NATO? Ori va fi sub comanda, peste comanda, pe lîngă comanda NATO? Ori nu va mai fi vorba de nici un NATO? Această armată va fi folosită pentru protecția cetățenilor europeni sau împotriva lor, în caz considerat de necesitate? Și de ce, dacă situația o impune, nu sînt apelate chiar structurile europene ale NATO? De ce mai trebuie încă o forță armată, monolitică, transnațională și transstatală în Europa?

Sînt întrebările la care e imperios necesar ca liderii europeni să răspundă, și asta cît mai repede. Cu cît structura se va forma mai repede, cu atît mai repede prezența NATO în Europa va scădea.

La summitul de la Bratislava acestea sînt întrebările care trebuie puse. Pentru că șanse de salvare încă mai avem, și ele se numesc urne. Asta numai în cazul în care nu cumva toate partidele europene au fost deja infestate cu germenii unui totalitarism în plină formare și dezvoltare, situație în care ajungem la varianta de început, cea care este posibil să le pară acum, multora, fantezistă. Pînă la prima rechiziționare și pînă la prima amintire despre NATO.

PS: Este absolut umilitor modul în care România, prin cel mai important reprezentant, care nu cu acest punct în program a cîștigat alegerile, înțelege să muște momeala Schengen vs susținere pentru armata europeană. Cînd au nevoie de aliați, vin la București. Cînd Bucureștiul îndeplinea condițiile de aderare la spațiul Schengen, emisarii erau trimiși înapoi. Tot la București.

(Foto: joshualandis.com)

Marti, 13. Ghilotina mai aveti?

Vești proaste, bune de unde să vă dau?!

Șeful anticorupției din Rusia nu e om. A fost găsit că dormea pe verde-foșnitor, cum vedeam noi că sînt marțienii în filmele de cînd eram mici. Pe 122 milioane de dolari. Ca să nu rămînem mai prejos, Dragnea l-a trecut pe Ponta la recalificare în partid, acum nu mai minte, numără banii românilor.

La București a sosit Francois Hollande, cel mai bun președinte din ultimii 4 ani ai țării surori și prietene, Franța, și primul care calcă pămîntul românesc de la alt Francois încoace, Mitterand – ne anunță presa – rămas în istoria României cu supranumele ”l’ami de l’assassin”. Pentru a marca vizita și progresele țării noastre într-un sfert de veac, un polițist din coloana oficială a căzut de pe motocicletă chiar înainte de intrarea în Parcul Carol. Din fericire, nu a pățit nimic, din nefericire, Arafat e încă în funcție.

Sigur, mai este un președinte francez care a ”călcat” în România în acești 25 de ani, Nicolas Sarkozy, vizita lui find A PATRA a unui președinte francez după 1989, conform Mediafax (”Vizite la nivel de şef de stat în Franţa au mai avut loc în anii 1992, 1994, 1999, 2000, 2003 şi 2005.”), dar cum vizita a fost fulger, așa a trecut și prin capul actualilor. Care șterg, cu naturalețea imbecililor care cred că lumea uită sau nu îi pasă, istorie recentă.

Interesantă și edificatoare privind orientarea și viitorul Franței și al Uniunii Europene în general este declarația lui Hollande, care consideră că răspunsul Statelor Unite ale Americii la atentatele de la 9 septembrie 2001, ”haos”-ul creat după, este răspunzător de situația actuală din Franța. Deci lupta impotriva terorismului, declanșată și susținută de coaliția condusă de SUA, adevărata victimă a atacului pe teritoriul ei, și nu abandonarea acestei lupte, în cursul ultimei administrații americane, a cauzat haos. Și nu mai mult decît un milion de migranți aduși – aduși! – de Germania sînt pericolul acum, ci apărarea firească, singura acțiune care putea fi luată după cel mai amplu atac terorist de la Pearl Harbour încoace. Da, sub administrația republicană de la Casa Albă s-a pornit un război de apărare, care securiza situația în Orientul Mijlociu, abandonat și împrimăvărat de cea ulterioară, democrată, ale cărui rezultate le vedem și nu numai acum toți. Nu, americanii nu au stat capră – ceea ce faceți voi acum – după moartea a aproape 3000 de oameni, adică au reacționat, în limbaj prezidențial.

Știu că nu e clar. Ghilotină funcțională mai aveți?

(Foto: en.mercopress.com)

Femeia, celula terorista de baza a societatii

Cine spunea că islamul nu se poate moderniza? Cine spunea că în islam femeia este sclava bărbatului, în fața căruia nu are nici cuvînt, nici faptă? Cine tot susținea că burqini nu e alegerea lor, a femeilor, ci o impunere a religiei? Ei, acela să-și înghită cuvintele.

Ia uitați ce poate face femeia în islam! Victorie! Nu numai că poate, romantic, să arunce în aer Parisul, colecționarul atîtor opere de artă, atîtor suspine pe cheiurile Senei și ale atîtor frisonante despărțiri și reîntîlniri în gară, dar chiar asta avea de gînd prima celulă teroristă feminină a ISIS. Să arunce în aer Gare du Lyon din Paris, unul din cele mai aglomerate noduri feroviare europene. Să transforme, la propriu, orașul luminilor într-una lumină mult mai mare.

Prima celulă de femei a ISIS își face așadar apariția sub cele mai bune auspicii, ale luptei de emancipare a femeilor islamiste, pro/contra burqini pe plajele din Franța. Acolo unde problema a fost deja tranșată. Pro. Au dreptul, cum au dreptul și alții să apară cum vor pe plajă, că doar nu sînt ele, femeile islamiste, mai prejos decît restul lumiii, că doar nu o să le discriminăm tocmai noi, acum cînd, după cum se observă, nici ai lor nu mai fac acest lucru.

Să încurajăm așadar militantismul reprezentatelor sexului frumos (?) – aici nu putem decît bănui, din cauza veșmintelor acoperitoare integral, dar să acceptăm by default – care își cer dreptul de a ucide acolo unde vor, cu ce vor, cînd vor și așa mai departe. Că așa a evoluat femeia și în societatea occidentală, cu cuțitul, cu butelii de gaz suspect plasate chiar lîngă catedrala Notre Dame, cu ce avea și ea la îndemînă. Timp în care noi ar trebui să ne baricadăm în case, mergem în grup armat organizat la școală, job și cumpărături, pînă cînd supremația femeii islamiste va ajunge la apogeu, iar civilizația noastră va fi obligată să recunoască meritele și supremația celei din care ele provin, căreia, în final, ne vom închina toți. Speră ei și, mai nou, ele.

Deci, cum ziceam, așa să nu le ajute Dumnezeu!

(Foto: Reuters/Morteza Nikoubazl)

Am cunoscut comunisti deprimati

Am avut vecini comuniști, la începutul anilor 90, pe vremea cînd locuiam impasse de la Petite Barrerie, în Villiers-le-Bâcle (prietenii, Mircea, Doru, știu unde…). Portretul lui Thorez, Marchais, Marie Curie si Aragon (în camera fiicei lor) erau răspîndite ideologic pe pereți. Nu puteau sa admită, nu era negociabil, că nu aș fi o victimă inocentă trădării aparatului în fața a capitalismului si ca nu regret, măcar subconștient, comunismul. Căderea statelor din Est era traumatismul final, trăiau în depresie, inutil, din iarna lui 1989.

Erau de origina italiană, își făceau pastele la un fel de mașină mare din cupru, cu manivelă, si vinerea primeam cîteva kilograme de paste proaspete de la ei. Depresia ideologică și alterarea simțului realității, sentimentul vinovăției (“sîntem primii care recunoaștem crimele comunismului, dar…”), dorința de a-mi arăta fața generoasă a omului comunist, îi făcea sa nu mai estimeze corect necesarul alimentar per capita. Primeam pentru o săptămâna vreo patru kg – cele mai bune strangozzi, tagliatelles, pappardelle, pici et j’en passe et des meilleurs, pe care le-am mîncat vreodată. Plus borcane maison cu pastă de roșii uscate și “pesto au mortier“ făcut proaspăt din basilico genovese crescut de ei la liziera pădurii, pecorino, parmezan și muguri de brad – la care mulțumeam, bogdaproste, Pour que Marx nous pardonne! Pour l’âme glorieuse du camarade Brejnev! etc. Bănuiau ca era o ironie, dar ideea îi impresiona. Nu erau deloc proști, erau doar stupizi și unilaterali. Am fost suficient de precaut sa nu pronunț niciodată numele trădătorilor Hrusciov și, oroare, Gorbaciov.

Fiica lor, aproape majoră, ultima utecista activă din viața mea, m-a întrebat, pasională, la prima întîlnire : Ce ai simțit cînd ai devenit pionier? Cînd păduri cutreieram pe malurile rîușorului Yvette, m-a informat că din copilărie a decis că primul ei bărbat va fi un comunist. Am înțeles cu stupoare că figuram în cap de listă. Am explicat că nu, nu e cazul, ar fi o trădare, nu am fost și nu sînt comunist. Dar ai trăit acolo, în comunism, insista ea, și romantică și interesată.
Nu era o comunistă exaltată – era comunistă pentru că era o exaltată. Era un caz consacrat.
Exaltarea îi atenua complexitatea și polifonia, dar nu lipsit de farmec. Cînd o prindea, vocea îi devenea rugoasă. Devenea atunci senzuală, devenea vulnerabilă, exaltarea îi era călcîul lui Ahile.

Am primit cravata roșie tardiv, în clasa a patra. Recunosc, m-am mîndrit cu ea. Mai ales că mi-a fost dată de actorul Gărdescu, pentru cei contemporani cu copilăria mea baronul Münchhausen în Căpitanul Val-Vîrtej, vecin cu Școala germană de pe Nuferilor. Fusese, se spunea, în tinerețe gardist, numele îl va fi predestinat, acum pupa pionierii și pionierele, Căpitanul (celălalt, desigur, nu Val-Vîrtej) nu fu, deci, nici de această dată, trist. După ceremonie i-a zis mamei: Doamnă, să spălați cravata separat, ca murdărește jalnic orice atinge.

Notă informativă. Prin pădurile acelea îl întîlneam pe un anume Peter Handke culegînd ciuperci, mereu crispat de prezența noastră, ca și cînd l-am fi surprins într-o postură rușinoasă, eventual perversă. Ultima dată l-am întîlnit acum patru ani, pe ploaie, tot pe acolo, în Forêt de la Tête Ronde, și am purtat discuția cea mai handkeiană posibilă (v. teatrul lui Handke…), el așteptînd cu o politețe de o nervozitate nedisimulată să plec, ca să nu-i dibuiesc locul de ciuperci.
L-am urmărit și știu unde-i locul.

(Foto: ahistoryofthepresentananthology.blogspot.ro)

Franta vinde Rusiei doua nave de razboi. Vestul da puncte de penalizare auto soferilor de tanc.

Pe cele două nave Mistral, care vor fi livrate în 2014 și 2015, Franța va încasa 1,2 miliarde de euro. (DIGI24)

Dacă Occidentul și Rusia pot avea în continuare schimburi comerciale de armament, dacă vesticii le vînd în continuare rușilor nave de lupte, la ce se reduc sancțiunile occidentale la adresa Rusiei?

De fapt, nici nu putem vorbi de sancțiuni occidentale la adresa Rusiei, că nu statul rus e cel vizat de sancțiuni. Sînt vizate cîteva persoane fizice. Ca și cum nu Rusia ar fi atacat Ucraina, i-ar fi ocupat și anexat teritorii, ci niște bezmetici, de capul lor, pe persoană fizică.

Credeți că Rusia va renunța la invazia Ucrainei doar fiindcă au fost sancționate cîteva persoane? Adevărul e că Occidentul a cedat. Relațiile militare și economice dintre Occident și Rusia nu s-au schimbat deloc, nu au fost afectate. E ridicol să crezi că vei opri o invazie dacă tragi două linii roșii pe un pașaport, în timp ce continui să livrezi arme agresorului și păstrezi intacte legăturile comerciale și economice. E ridicol să crezi că vei opri o invazie sancționînd persoane fizice și nu statul agresor. Sancțiunile sînt menite să scape Occidentul de umilința publică, să dea senzația, mediatic cel puțin, că s-a luptat și că s-a ținut piept Rusiei.

Să sancționezi persoane fizice atunci cînd e vorba de agresiunea unui stat la adresa altui stat e ca și cum ai da puncte de penalizare șoferilor de tanc.

BLOGARY

FAITH, FAMILY, FRIENDS, FREEDOM

Posts Tagged → Franta