25-28 mai 2018. Avortul e crimă

Avortul e crimă. Punct. Adevărul nu e relativ, e unul singur și spune, evident, că avortul e crimă.

De ce s-a ajuns să se plîngă moartea Cearliilor de pe peste tot, dar moartea fetusului căruia îi bate inima este considerată o victorie a emancipării femeii? Nu știu. Nu știu, vorba vine. Nu-l doare, nu țipă, nu opune rezistență cînd e secționat absolut inuman în burta mamei?

Modul în care se face avortul ține de epoci trecute, în nici un caz de emancipare. Orice mod în care se face avortul, pentru că toate sînt de o barbarie cutremurătoare, de Ev Mediu, mascată în albul antiseptic din spitale.

Femeie fiind, nu am să înțeleg niciodată cruzimea generică a femeii care își ucide pruncul. Mai rău, care delegă pe altul să facă asta, plătind crima.

Ce s-a întîmplat în Irlanda nu e, așadar, decît o nouă victorie a barbariei și a lipsei de umanitate din noi. Pe care, clar, niște neterminați și neterminate o salută. Pentru că mamele lor, nici măcar nu e meritul lor personal, au lăsat cursul natural al vieții în desfășurarea lui firească, iar ei cred că astăzi pot vorbi pentru nenăscuți.

Cu fiecare asemenea ”victorie” progresistă ne întoarcem în Evul Mediu atît de hulit, și mai înainte. Mai cruzi și mai iresponsabili.

Și totuși, a nu fi legalizat avortul în România, imediat după revoluția din 1989, ar fi însemnat ce? Mai aveam nevoie de morți, uneori mamă și copil, mai eram săraci, continuam să nu avem mijloace contraceptive? Ce a determinat guvernanții de atunci să ia, printre primele măsuri, legalizarea avortului?

Libertatea. Sau iluzia libertății (România a fost singura țară socialistă cu avortul interzis). Asta aveau să pună pe masă, pe lîngă alte (pseudo)libertăți, pentru a accede la putere garniturile 2 și 3 (uneori și 4) ale partidului comunist și ale securității.

Nimeni, timp de 28 de ani, nu a făcut o adevărată campanie națională de conștientizare a faptului că avortul e crimă. Ca urmare, în timpul ăsta am mai pierdut o dată, ca număr, populația României, în avorturi.

Și totuși, soluția nu este interzicerea avortului. Soluția este lăsarea lui fără obiect. Convingerea femeilor că asta nu e o opțiune, deși e legală. Apelarea la toate mijloacele de ajutor pînă la a lua în discuție măcar problema avortului. Acceptarea conștientă a consecințelor faptelor tale. Răspunderea personală, în final.

Pentru că dacă avortul e în continuare văzut ca cea mai simplă modalitate de a scăpa de o sarcină nedorită, crima devine lege. Și unde oprim crima? La 14 săptămîni, la 16, cu puțin timp înainte de a naște (s-a pus problema în SUA, iar candidata democrată Clinton a spus că susține) ori chiar după naștere?

Marele pericol pe care îl reprezintă avortul ăsta este, relativizarea vieții. Oricine și oricînd, fără motive serioase, poate scăpa – legal! – de o viață care îl ”încurcă”.

Știu, mi se va spune că exagerez și că nici vorbă de așa ceva. Eliminăm numai ”un grup de celule”, ce crimă e asta?!

Nu. Nu exagerez. Nu eliminăm numai ”un grup de celule”, eliminăm o viață în plină evoluție. Cu cît vom conștientiza mai repede acest lucru, cu atît mai bine.

Marea provocare a dreptei românești (pentru că avortul a fost legalizat de bolșevici, prima dată în istorie în 1922, în URSS) rămîne să determine lumea să conștientizeze ce înseamnă avortul, nu să-l interzică. Dovada umanității noastre va fi respingerea avortului ca soluție, nu interzicerea lui. Pentru că dovada responsabilității umane (de care mulți fac așa un caz, neștiind nici măcar ce presupune) este să gîndim înainte de a acționa. Sau a executa.

Uciderea nenăscuților în pîntecele mamelor nu înseamnă astăzi altceva decît oroarea despre care învățăm că a fost făcută de Irod cel Mare, dacă învățăm. ”Eliberarea” atît de ușoară a femeii de ”povara” unei sarcini la care ea a contribuit conștient și, ca atare, de responsabilitatea derivată, nu e semn de emancipare, ci semn de întoarcere în tenebrele istoriei.

PS: În imagine aveți ”un grup de celule” în vîrstă de 10 săptămîni.

Later edit: adaug statusul de Facebook al lui Dragomir Daniel Tiberivs:

„Avortul e crimă în aceeași măsură în care în jurisprudența unei țări omorul unei gravide e considerat dublu homicid sau omor calificat. Ori consideri în ambele cazuri că fătul este persoană cu drept la viață ori scoți fătul nenăscut de la infracțiuni contra vieții. Nu există dublă măsură. Ori ori.

Bineînțeles fac referire la corectitudinea juridică (a nu se confunda cu corectitudinea politică).”

Hugh O’Flaherty: preotul care a convertit un lider SS

Naziștii au încercat să-l răpească, să-l ucidă și au pus o recompensă pe capul lui. Protejat de auspiciile Vaticanului, Hugh O’Flaherty s-a trezit în spatele unei linii albe trasate în Piața Sfântul Petru; era linia dincolo de care jurisdicția Vaticanului înceta și începea dominația nazistă.

Hugh O’Flaherty s-a născut în Lisrobin, Kiskeam, Ținutul Cork, Irlanda, în februarie 1898. La 20 de ani, se înscrie la Colegiul Mungret, un colegiu iezuit din Ținutul Limerick dedicat pregătirii tinerilor pentru muncă de misionariat. Sponsorul lui O’Flaherty a fost Episcopul Cape Town-ului, Cornelius O’Reilly, fiind așteptat să lucreze ca preot în dioceza sa, după hirotonisire. Însă după ce a fost trimis la Roma la studii în 1922, și hirotonisit în 1925, O’Flaherty decide să rămână să studieze și să lucreze la Vatican pentru Sfântul Scaun. În doi ani a luat doctorate în filosofie, divinitate și legea canonică de la Vatican, urmând să lucreze ca diplomat al Vaticanului în Egipt, Haiti, Santo Domingo și Cehoslovacia. În 1934 avea să primească titlul de Monsignor.

O’Flaherty avea să-și asume, însă, un rol deosebit odată cu începerea războiului. La începutul războiului, O’Flaherty vizita tabere de prizonieri de război din Italia și încerca să afle vești despre prizonieri care fuseseră declarați ca dispăruți în misiune. Dacă reușea să-i găsească în viață, avea grijă să dea de veste familiilor acestora prin Radioul Vaticanului. Mii de prizonieri de război au fost eliberați în 1943, după ce Mussolini a fost înlăturat de la putere, însă aceștia se aflau în pericol de a fi recapturați de trupele naziste care invadaseră Italia la scurt timp după.

O’Flaherty avusese grijă să organizeze o rețea de diplomați, preoți, călugărițe și oameni obișnuiți ai Romei, pentru a oferi adăpost evreilor, prizonierilor de război, soldaților Aliați și refugiaților. Foști prizonieri de război, acum eliberați, își aminteau vizitele Monsignorului și ajunseseră acum la Roma, căutându-i ajutorul; alții se duceau la Ambasada Irlandeză de la Vatican – singura ambasadă de limba engleză rămasă deschisă în Roma în timpul războiului. După ce naziștii au început să adune evreii Romei și să-i trimită în tabere, O’Flaherty le oferea evreilor documente de Vatican pentru protecție.

În jur de 6400 de evrei și prizonieri de război au fost adăpostiți de rețeaua lui O’Flaherty în case, ferme și mânăstiri. Nu a așteptat permisiune de la superiori; din rețeaua sa făceau parte preoți, călugărițe, oameni obișnuiți ai Romei, doi agenți ai guvernului francez din exil, un prizonier de război britanic și chiar și un conte elvețian.

Nedumeriți la început cine este capul rețelei, ocupanții naziști au reușit într-un final să afle că acesta este un preot al Vaticanului. Asta avea să dea mari bătăi de cap naziștilor, în frunte cu Herbert Kappler, șeful SS și Gestapo din Roma, care avea să devină nemesisul lui O’Flaherty. Unul dintre preferații lui Hitler, el a avut idea să deseneze o linie alba pe pavajul din Piața Sfântului Petru și să amenințe că dacă cineva trece de linia aceea, va fi omorât. Într-un acces de furie, ar fi spus despre Monsignor: „Nu vreau să-l mai văd niciodată în viață.” Ludwig Koch, șeful poliției din Roma, vorbea adesea despre cum l-ar tortura de O’Flaherty cu propriile mâini înainte să-l execute.

Au fost plasate gărzi în apropierea hotarului, gata pregătite să-l ia pe sus pe preot dacă se apropie de linie sau încearcă să o treacă. Multiple tentative de răpire au fost încercate de Gestapo, dar toate au eșuat. O’Flaherty purta diferite deghizări când părăsea Vaticanul, astfel încât nu a fost niciodată descoperit, în ciuda recompensei de 30.000 de lire italiene puse pe pielea lui și multiple razii ale Gestapoului.

Între timp, rețeaua lui O’Flaherty își continua misiunea; servicii religioase evreiești erau ținute în Basilica Sfântul Clement. Când Aliații au ajuns în Roma, în 1944, 6425 de oameni erau în viață datorită acțiunilor lui O’Flaherty și ajutoarelor sale. Din 9700 de evrei în Roma, 1007 au fost trimiși la Auschwitz; restul au fost adăpostiți ori de Biserica oficială, ori din initiative private.

După război, O’Flaherty a fost onorat cu distincții din partea Marii Britanii, Statelor Unite, Canadei și Australiei. Nu a fost încă recunoscut ca Drept Între Popoare de către Yad Vashem, dar demersuri în acest sens se duc de către Societatea Memorială Hugh O’Flaherty.

Nemesisul lui O’Flaberty, Herber Kappler, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. După condamnare, O’Flaherty l-a vizitat de mai multe ori în închisoare și a reușit să-l convertească la catolicism. Se întâmpla în anul 1949, dar vestea s-a aflat abia prin 1959. Întrebat atunci de un reporter despre întâmplare, O’Flaherty a replicat: „Asta nu e știre. E ceva ce s-a întîmplat acum mult timp”.

A murit în 1963, după un atac cerebral suferit în timpul Liturghiei, în 1960, în urma căruia nu s-a recuperat complet.