O zi binecuvîntată

Ziua de astăzi, 25 noiembrie 2018, ziua Sfințirii Catedralei Mântuirii Neamului. O datorie istorică față de cei care au luptat pentru un ideal, idealul României Mari. Catedrala este singurul reper care marchează centenarul reîntregirii. Peste veacuri, catedrala va rămîne, martor tăcut al sfîșierilor noastre pentru și pe acest pămînt.

Regele Ferdinand rostea, în 10 mai 1920:

„Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului, [aducem] laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul ducându-ne la izbândă.

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă aplecați, căci cu noi este Dumnezeu.

Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.

Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a decleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte. Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeș și Trei-Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi, poporul român, am avut fericirea a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur Stat național.

Deci și sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor Românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință.

Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.

Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”

Foto: Cătălin Mărincuș/Facebook

Este Romania un esec? Destin national sau salvare individuala?

Eşecul statalităţii româneşti

Românii nu se pot autoguverna. Asta este concluzia care transpare din toate editorialele şi analizele jurnaliştilor, din comentariile internauţilor şi din intervenţiile politicienilor. Românii sînt manelişti, grataragii, leneşi, imbecilizaţi de televiziuni, incapabili să ia decizii şi să voteze cum trebuie. Elitele politice, administrative, economice şi culturale sînt incompetente, corupte, populiste, lipsite de coloană vertebrală sau pur şi simplu inexistente. Avem nevoie de outsourcing ca de apă. Externalizăm justiţia, externalizăm finanţele, externalizăm bugetul, externalizăm externele, externalizăm chiar şi miile de mici decizii care ţin de viaţa de zi cu zi: cine unde fumează, cum se electrocutează porcul, cît de drepţi să fie castraveţii, cîte grade să aibă ţuica şi cine s-o facă, ce culoare să aibă brînza şi ce gust să nu aibă roşiile. Dacă ne uităm în jurul nostru, la ce ni se spune pe ton calm, ni se urlă părinteşte, ni se scrie aşezat, cu argumente, trebuie să ne predăm. România, statalitatea românească, autoguvernarea la români e un fiasco. Soluţia sînt alţii. Avem nevoie de judecători, politicieni, funcţionari şi alegători din afară. În ăştia de aici nu poţi avea încredere. Avem nevoie de arbitri nemţi şi jucători francezi de origine senegaleză!,  cum ar striga Borcea într-o şedinţă de comitet la ligă.

Galeriile stadionului

Din nefericire discuţia a fost confiscată de galeriile stadionului şi nu mai vedem pădurea de copaci. Tema statalităţii româneşti e victima războiului politic, irelevant şi trecător între pedelişti şi uselişti.  Dacă Năstase strîmbă din nas la UE pe tema dosarelor sale, atunci UE e viaţa şi adevărul. Dacă Antonescu se trezeşte brusc din somn şi tună şi fulgeră incoerent împotriva Comisiei Europene, atunci înseamnă că Barroso e un alt nume sub care se ascunde Dumnezeu. Din păcate, nu cred că vom ieşi vreodată din gîndirea asta pe spaţii mici şi nervoase, care dincolo de scandalul dintre „ai noştri” şi „ai lor” nu mai ştie nimic. Sau cînd vom ieşi, va fi prea tîrziu. Pe moment, Dragoş Paul Aligică, Alexandru Hâncu, Andrei Cornea sau Gelu Trandafir sînt doar nişte peremişti sau, chiar mai rău, nişte cîrtiţe useliste.

Exilul transilvan

Acum, la final de eşec, înaintea Reîntoarcerii, cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facă politicienii români, jurnaliştii şi forumiştii e să ceară scuze transilvănenilor pentru exilul forţat din ultimii 93 de ani, cînd au fost smulşi Europei şi tîrîţi într-o aventură ridicolă numită România.

Miza discuţiei

Repet, miza discuţiei nu sînt nici tîmpeniile lui Ponta, nici isteriile lui Antonescu, nici poeziile mitraliate ale lui Boc şi nici măcar anii de puşcărie ai lui Năstase. Astea-s nimicuri irelevante. Miza discuţiei e auto-guvernarea la români şi viitorul statului român (sau al statelor, că-s două – mai e şi Republica Moldova). E bine sau necesar să ne auto-guvernăm sau trebuie să-i lăsăm pe alţii să ne guverneze? Este necesar şi bun un stat românesc sau nu? Cine ar trebui să ia deciziile care ne guvernează viaţa de zi cu zi, politicienii români sau cei europeni? Cine ar trebui să decidă în materie de finanţe, buget, apărare, cultură, educaţie, sănătate, justiţie, externe, resurse naturale, limbă, teritoriu, economie? De cine ar trebui să fie aleşi cei ce iau decizii politice, de români sau de europeni?

Întrebarea ultimă

Şi pornind de la răspunsuri, să punem întrebarea centrală, întrebarea ultimă, de care multora le e frică: ce e mai presus, naţiunea sau individul? Ce aleg, destinul naţional sau destinul individual?  În 1918, alegerea a mers spre prima variantă. Asta a însemnat moarte prematură pentru mulţi (în două războaie mondiale, pe două fronturi), tortură, mutilare, sărăcie, eşec personal pentru şi mai mulţi. Am ajuns deja la concluzia, în editoriale, declaraţii publice, discuţii la bere, comentarii pe net, că maghiarii şi germanii sînt mai capabili decît românii în materie de guvernare, organizare, statalitate, economie şi altele. Ceea ce înseamnă că 1 decembrie 1918 nu a fost decît o greşeală, un moment în care destinul naţional a strivit cu aroganţă milioane de destine individuale, a milioane de români care ar fi trăit mult mai bine ca subiecţi ai unui stat german sau maghiar sau germano-maghiar, sub o guvernare aşa cum nu sînt românii capabili să aibă, corectă, competentă, dreaptă, eficientă.

Nu vedem pădurea de ciulini

O să vă rog să lăsaţi deoparte, măcar la acest articol, subiectul PDL versus USL, Băsescu versus Iliescu şamd. Repet, la scara istoriei şi la miza de care vorbim, astea-s nimicuri. Şi personajele, şi cearta dintre ele. Nu-s copacii de care nu se vede pădurea. Tocmai asta e surprinzător: că noi nu vedem pădurea de ciulini.

Întrebări

Reiau. Este România un eşec? Sînt românii incapabili să se guverneze? A fost 1 decembrie 1918 o eroare? Ce alegem, destinul naţional sau salvarea individuală?

Pe aceeaşi temă, cîteva link-uri utile:

Odă biciului

Est ist verboten (E interzis!)