Văd că Franța face ce știe mai bine acum spunând că asasinarea lui Soleimani este o acțiune destabilizatoare. Hai să punem lucrurile în perspectivă.
După Versailles, Germaniei i s-a interzis să aibă o armată mai mare de 100.000 de soldați (care e cam cât are România acum, btw, chiar mai mult). În 1935, regimul nazist a început remilitarizarea țării.
În 1936, a încălcat o altă regulă de la Versailles, remilitarizând Renania. Reușita asta a fost atât de neașteptată, încât nici lui Hitler nu i-a venit să creadă că puterile vestice l-au lăsat să facă asta. Totodată, i-a arătat dictatorului cu cine are de-a face.
În 1938, Germania anexa Austria. Vesticii la fel, „să nu destabilizăm”, „să-i dăm ce vrea și se potolește”. În același an, Germania primea control asupra Sudeției. Spun „primea control” fiindcă Sudeția i-a fost literalmente oferită pe tavă – dar știți și voi povestea.
Acum să fie înțeles, în niciun punct menționat aici Germania nu prezenta un real pericol militar pentru Anglia și Franța. În 1936, armata nazistă putea fi pusă la respect fără mare efort. De fapt, Hitler a fost extrem de ezitant în decizia de a remilitariza Renania, fiindcă știa că militar nu ar avea nicio șansă în fața vestului. Nici măcar în 1939, la momentul invadării Poloniei, armata nazistă nu era la fel de bine dotată ca Franța (care atunci avea cea mai numeroasă armată din Europa) sau Marea Britanie. Franța avea mai mulți soldați, mai multe tancuri și mai multe avioane decât Germania în 1939.
Ce a făcut atunci diferența? Moralul și încrederea în sine. Deși în orice moment al anilor 30 puterile vestice puteau pune cu botul pe labe Germania, ele nu au avut încrederea în sine să o facă. Lăsând spațiu de manevră Germaniei, ele și-au pierdut orice moral în fața unor gangsteri politici care mai mult lătrau decât puteu mușca la acel moment. Vestul, exact pe dos, deși putea mușca letal, a ales să nu o facă. A vrut să fie împăciuitor de frica unui conflict, deși dacă mușcau la momentul potrivit Germania putea fi făcută pachet și azi nu mai scriam asta pe aici.
Sigur că e ușor să fii judecător în retrospectivă. Dar tocmai fiindcă avem aceste exemple din trecut, nu trebuie să ezităm să apelăm la ele ori de câte ori e cazul. Ne-ar salva să tot repetăm aceleași greșeli.
Aparența de putere contează aproape la fel de mult ca puterea în sine. Toată lumea știe că America are puterea militară să transforme Iranul în parcare dacă-și pune mintea cum trebuie. Dar dacă o țară ca America ar permite prea multe sfidări la adresa sa fără reacție, curând și-ar pierde statutul în ochii lumii. Fiți siguri că după asasinarea teroristului, planurile îndrăznețe ale iranienilor au fost amânate pe plan nedeterminat, unele anulate din start.
Ce propovaduieste Noua Stanga, de fapt, contempland extatic si cautionant intreaga istorie genocidara a diferitelor forme de marxism, de la bolsevism la comunism?
Noua Stanga neomarxista, corecta politic, neoproletcultista, militant ecologista, deconstructivist identitara european si occidental si sustinatoare ferventa a fluiditatii sexuale si a perversitatii polimorfe, propovaduieste, astfel, faptul ca Germania nazista – adica, sora de sange intru stangism national-socialist a marxistilor de varii spete, este singura care merita sa fie adusa recurent in fata Justitiei Istoriei pentru genocidul din Cel de Al Doilea Razboi Mondial. Singura!
Caci, vai, cei 100.000.000 de morti din comunistele China, Rusia, Cambodgia, Cuba, tari din Europa Centrala si de Est nu se pun, ca si cum toate ar avea certificat cosmic de imunitate istorica, vorba lui Olavo de Carvalho!
De aceea probabil, in spatiul public, am ajuns sa vedem cu de sute de ori mai multe discursuri si politici publice de stanga asezonate publicitar de tricouri, bannere, graffiti, meme, poze cu fata lui Che Guevara, Marx sau Stalin si cu efigii ale URSS si ale Chinei comuniste decat similare cu chipul lui Iisus sau Maica Tereza. Nu mai vorbim despre Ronald Reagan, von Mises sau Milton Friedman…
Mulți dintre noi nu mai pot concepe viața fără Google. Orice avem nevoie, la Google mergem. Cît este Google de încredere? Suficient, dacă avem de mers din punctul A în punctul B. Sau dacă avem de făcut o rezervare online. Sau de cumpărat ceva.
Numai că, de curînd, într-un document scurs de la Google, și intrat în posesia celor de la Project Veritas, aflăm că… Ben Shapiro și Jordan Peterson sînt, nici mai mult, nici mai puțin decît Naziști. Cum definiția pentru nazism nu s-a modificat (încă), mergem să vedem ce înseamnă asta. Așa cum știam, nazism se referă la Germania nazistă și la partidul naționalist – socialist din timpul Germaniei Naziste, respectiv perioada celui de al doilea război mondial.
Nazismul include și soluția finală pentru evrei, Holocaustul, așa cum include toate demențele din mintea lui Hitler.
Germania hitleristă, așadar.
Și acum, să vedem! Poate fi Ben Shapiro nazi? Shapiro este, înainte de orice, evreu. Deci, cum ar putea fi de acord cu exterminarea sa?! Wrong! Bip-biiip, sonerie de avertizare. Shapiro, ca evreu, nu poate fi nazist.
Dar Peterson? Luăm toate scrierile sale și toate conferințele. Ce aflăm? Că responsabilitatea personală este cea promovată. Cum se împacă responsabilitatea personală și nazismul? Ca șoarele cu pisica, da. Deci, nu și la Peterson.
Pe Prager nu l-am mai căutat, lămurită fiind în primele două cazuri de mai sus. Îl ascult frecvent și nu-mi dă impresia unui nazist.
Așadar, ideea că cei doi sau trei ar putea transmite mesaje naziste se plimbă numai, exclusiv prin capul celui care a scris emailul respectiv și nu are fir de accoperire reală.
Acoperirea reală înseamnă a ține cont de faptele și spusele cuiva. Nimic, nexam, zero, nada!
Cu alte cuvinte, a nu mai afișa ca sugestii Ben Shapiro, J. Peterson și Prager U ar însemna o distorsionare a realității funcție de ceea ce se plimbă prin capul unora, fără nici un suport faptic.
Ar însemna o mizerabilă inducere în eroare a publicului. Ar însemna o ascundere a adevărului, cel proclamat constant de către cei trei.
Cui folosește? Iacătă, nu știm să răspundem, deși o idee avem. Stîngiștilor. Comuniștilor, mai precis. Cei împotriva cărora și nazismul se ridica, dar cu mijloace pe care astăzi nu vrem nici să ni le imaginăm măcar.
Vor Shapiro, Peterson și Prager U să transmită mesaje naziste?? Cum o fac? Trebuie să ni se spună acest lucru, pentru că din ceea ce scriu și spun nu reiese. S-au lăsat păcăliți atîția invitați de calibru ai celor trei, încît să participe la diseminarea de mesaje naziste? Nu! Ar trebui să punem la îndoială atît pregătirea profesională cît și viața și credințele tuturor celor implicați pentru a stabili asta. Au fost complici Youtube, Google, în final, pînă acum la diseminarea mesajelor naziste? Nu!
În concluzie:
ideea că ceei trei ar fi naziști și ar transmite asemenea mesaje se plimbă singură și neobosită, numai prin capul emitentului email-ului. Acum, ce cădere are el să scoată de la sugestii pe cei trei? Căderea pe care o au toți noii comuniști cărora nu le convin adevărurile rostite calm și cu siguranță de către trei personalități academice moderne.
Ah, și Google virează stînga. Și ce este nou aici?
Îndrăznesc să afirm, acum și aici: cu cît mijloacele de comunicare sînt la dispoziția tuturor, cu atît le va veni mai greu noilor comuniști să reușească schimbarea mentalităților. Cu cît vom avea de unde alege, cu atît nu-i vom alege pe ei! Și de asta le este frică, și asta vor să stăpînească.
Gândiți-vă cât de greu a fost pentru un soldat american debarcat de Europa în D-Day să înțeleagă exact ce face el aici. Sigur că la nivel rațional știa, i s-a și explicat ani la rând cum Germania trebuie oprită, că distrugerea Germaniei era necesară pentru eliminarea Axei Răului.
Însă pentru americanul de rând, Japonia părea principalul inamic, iar imaginea unei Germanii care domina și făcea măcel peste ocean era prea îndepărtată. În fond, Japonia a atacat Pearl Harbor, nu Germania.
Una dintre cele mai impresionante scene din Band of Brothers se întâmplă undeva prin episodul 4 sau 5, în care un soldat îi vorbește altuia care era copleșit de frică: „știi care e problema ta? Ai impresia că poți să scapi viu din chestia asta. Și asta te ține înapoi.” Cam asta era starea de spirit printre mulți soldați.
Episodul 9 din serie se numește „Why we fight”. Axându-se mai mult pe partea morală și motivațională a poveștii, este probabil cel mai bun și revelator episod dintre toate.
Avem parte de un întreg build-up, scene cu discuții în care soldații, sătui deja de un război care nu era al lor și pe care nu-l înțelegeau, își puneau sub diferite forme aceeași întrebare: „noi ce căutăm aici?”
E o scena în care unul dintre ei citește într-un ziar un articol ce se dorea motivator, în care se explicau cum „naziștii sunt răi”. Replica altuia a fost: „no shit! The nazis are evil?” Ca o continuare la acea scenă, vedem un camion cu prizonieri germani trecând pe lângă ei în sens opus, la care unul dintre soldați urlă: „fritzi nenorociți, din cauza voastră suntem aici!”
Era un complet de confuzie și nihilism în ceea ce privește scopul misiunii lor în Europa de Vest, departe de familiile lor, de soții, de iubite și de părinți.
Până când compania face descoperirea. Era un lagăr de concentrare în care se mai aflau câteva sute de prizonieri, toți evrei polonezi. Era lăsat în paragină, gărzile naziste fugiseră de frica trupelor americane, iar prizonierii fuseseră lăsați să moară de foame și de sete. Erau femei, bărbați și copii, toți piele și os, cu coastele ce le ieșeau prin piele și ochii ce le ieșeau din cap. Abia dacă aveau putere să vorbească.
Vorbind cu ei, soldații aflau că nu fuseseră închiși pentru vreo crimă anume. Dar exista ceva ce-i lega, pe care l-au descoperit curând: toți erau evrei. Muzicieni, profesori, doctori. Oameni nevinovați, cu singurul păcat fiind acela de a fi evrei.
Soldații nu aveau cuvinte. Aceiași oameni care se întrebau ce caută ei acolo nu cu mult timp în urmă, aceiași oameni care încercau să găsească un scop în toată mizeria aia, înțelegeau de ce sunt acolo, de ce au luptat și de ce mulți dintre camarazii lor au pierit în gloanțe. Fiindcă Binele cere sacrificii.
Astăzi voi vorbi despre comunism și nazism. Mai precis, despre cauzele care stau la baza tratării complet diferite, astăzi și nu numai astăzi, a celor două regimuri criminal-totalitare.
Nazismul este acolo unde îi este locul, la găleata de gunoi a istoriei. Orice încercare de revigorare a ideilor naziste este prompt și aspru sancționată. De ce nu se întîmplă același lucru și cu comunismul? Încercăm să aflăm în cele ce urmează care sînt cauzele acestui fapt, extrem de supărător pentru unii, printre care mă număr.
Nu sînt ”suficiente” victimele comunismului?! Peste 70 de milioane de morți în China, 20 milioane în Uniunea Sovietică, astăzi Rusia, 5 milioane în Ucraina, o treime din populația Cambodgiei și multe altele în alte părți ale globului nu sînt în stare să ne determine să numim comunismul un regim diabolic și să îi acordăm același tratament ca nazismului?
Dacă nici Coreea de Nord nu ne sperie prin tratamentele inumane la propriu aplicate ființei umane, atunci ce?
Una dintre cauze o reprezintă educația modernă. Este o ignoranță generală, înspăimîntătoare, privind trecutul comunismului. Sute de milioane de victime, număr în continuă creștere, nu sînt în stare să atragă atenția asupra gradului egal de periculozitate al comunismului cu cel al nazismului? Ba da, ar fi. Cu condiția să fie permanent amintite, niciodată uitate, iar regimul să aibă parte de același tratament ca nazismul.
Nu este suficient că au fost ruinate viețile unui miliard de oameni, din Asia, trecînd prin Europa Centrală și de Est și pînă în America latină? Nu și pentru stînga modernă, care a acaparat universitățile de pretutindeni. Așa că trecutul comunismului, rădăcinile și nelegiuirile lui trec uneori, de cele mai multe ori, nebăgate în seamă.
Cauza numărul doi, Holocaustul. Nimic nu a răscolit mai tare sensibilitatea omenească decît atrocitățile comise în lagărele germane ale morții. Un genocid cu un număr de victime și cu metode de exterminare necunocute în istorie pînă acum. Și cum comuniștii, deși au la activ de patru ori mai multe victime, nu au făcut așa ceva, cad în penumbra istoriei a cărei față este ținută și astăzi de naziști și oribilele lor exterminări în masă.
Trei. Ce-a de-a treia cauză. Tezele comunismului, documentele lor programatice au sedus și seduc prin cuvinte. Prin teme înălțătoare, care vor binele tuturor. Mediul academic este foarte sensibil nu numai la aceste teme, dar și la cuvinte. Spune-i cuvinte frumoase și l-ai cucerit. Da, atît de simplu. În plus, cînd ceva nu merge bine – și nu merge niciodată – comunismul a fost ”prost aplicat”. De peste o sută de ani, comunismul nu a fost niciodată bine aplicat, după părerea multora.
A patra cauză, recunoașterea. Dacă nemții au recunoscut, regretat și luat măsuri pentru ca ororile Holocaustului să nu mai fie posibile, rușii niciodată. Ba dimpotrivă, Lenin este încă venerat în multe locuri și se odihnește în centrul Moscovei, iar în China, deși crimele lui Mao Zedung au fost recunoscute, mai mult sau mai puțin oficial, chipul lui a rămas pe, culmea ironiei, bancnote.
Și a cincea cauză. Pentru socialiștii de pretutindeni, cel mai ”bun” ultim război a fost Al Doilea Război Mondial, în care ei au învins hidra ultranaționalistă nazistă. S-au bătut, adaptînd un banc vechi, comuniștii cu naziștii pînă la ultima victimă, care nu era nici nazistă, nici comunistă. Războiul din Vietnam, de exemplu, sau Războiul din Coreea nu a fost, după ei, unul bun, pentru că se luptau comuniștii cu coloniștii imperialiști. Iar un război bun nu poate fi decît cel în care comuniștii cîștigă.
Și comunismul și nazismul au fost și sînt egal diabolice. Pentru că au încercat să refondeze lumea și omul, au încercat să distrugă fundamentul divin al vieții și să spulbere legătura între generații, avînd ca scop distrugerea tradiției. Omul lor nou trebuia să trăiască înt-o lume evident nouă, de sorginte pretins științifică, într-un paradis terestru al unei iluzorii egalități, construite fără nici un discernămînt.
Nu au putut. Dar asta nu înseamnă că nu mai încearcă. De aceea, voi încheia cu vorbele rostite de regizorul Milos Forman, dispărut acum două zile dintre noi:
“Dacă ați trăi, așa cum am făcut eu, câțiva ani sub totalitarism nazist și apoi douăzeci de ani în totalitarism comunist, cu siguranță ați realiza cât de prețioasă este libertatea și cât de ușor poate fi pierdută.”
PS: Și nu termin bine de editat acest articol că vine surpriza: adevărata cauză pentru care comunismul nu este tratat la fel ca nazismul. Este impus. Ca orice sistem totalitar, de altfel. Ce altceva putem înțelege din cele ce urmează?!?
De către cine, despre ce este vorba? Aflăm de pe site-ul unzensuriert.de:
Pe 5 mai se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Marx, coautorul ”Manifestului Partidului Comunist”. În localitatea în care s-a născut, Trier, din, culmea! – Germania, se organizează deja evenimente comemorative. La care a acceptat să participe însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care va deschide expoziția ”Karl Marx. Viața. Opera. Timpul”. O jurnalistă germană, Ulrike Hermann, va susține o expunere cu titlul ”Marx, un economist genial”, asta în timp ce va fi dezvelită statuia lui Marx, cu o înălțime de 4 metri și jumătate, un cadou din partea Chinei.
În contrapondere, AfD va organiza un weekend de proteste, sub deviza ”Să nu uităm victimele comunismului, să-l luăm pe Marx de pe soclu”, la care, pe 4 mai, va vorbi fostul președinte ceh Vaclav Klaus, iar pe 5 mai este organizat un marș al tăcerii.
Să nu uităm nici noi! Și să-l ascultăm chiar pe Marx, dacă astea sînt vremurile: ”Istoria se repetă, prima dată e tragedie, a doua oară e farsă”.
Să nu participăm și să nu lăsăm să se întîmple această farsă!
De multe ori discuția pleacă de la afirmația candidatului american la prezidențiale Barry Goldwater: „Extremism in defense of liberty is no vice. Moderation in the pursuit of justice is no virtue”.
Există două obiecții la adresa libertarianismului:
-extremismul libertarian este nazist. Apare la stânga.
-extremismul libertarian este comunist. Apare la dreapta.
Există două sensuri ale termenului extremism:
-abatere mare față de medie într-o variabilă,
-abatere față de opinia mainstream.
O teorie descrie o situație ideală, tactica este despre pașii prin care ajungem la acea situație ideală. Stânga critică teoria libertariană, dreapta tactica. Pentru ambele însă, extremismul e ceva rău.
Extremismul e rău
Ideea că a fi extrem e în sine ceva rău e criticată de Ayn Rand. Pentru aceasta, termenul „extremism” e ceva distanțat de medie sau ceva mare în grad. Aceasta este utilizarea de dicționar a termenului[1]. Moderat și extremist nu sunt decât niște gradații. Calitatea gradului depinde de lucrul gradat. Dacă avem un lucru bun, mai mult din acel ceva va fi un lucru și mai bun. Dacă e un lucru rău, mai mult din acel ceva e și mai rău. Pentru Ayn Rand, e eronat să spui că extrem din orice e rău, indiferent de natura acelui ceva[2]. Este un punct de vedere împărtășit de icoana stângii contemporane Martin Luther King jr. Acesta distinge între extremism bun și extremism rău și crede că problema relevantă e să alegem extremismul bun. Există extremism al urii și extremism al iubirii sau extremism al dreptății și extremism al nedreptății. De exemplu, Isus e considerat extremist în sens bun, pentru iubire, adevăr etc[3]. Interesant e că și atunci era la modă această acuzație de extremism.
Dacă extremismul e mereu ceva rău, atunci sunt la fel de bune o boală extremă și o sănătate extremă, prostia extremă și inteligența extremă, onestitatea desăvârșită și lipsa ei[4]. E bine atunci când ești moderat politicos sau moderat inteligent etc? Înțelegem exagerarea acestei utilizări când punem „moderat” lângă lucruri rele sau „extrem” lângă lucruri bune. E o poziție extremistă să vezi orice formă de extremism ca rău[5].
Extremismul libertarian e nazist
Pentru stânga contemporană extremism înseamnă intoleranță, ură, rasism, bigotism, teorii dubioase, instigarea la violență[6]. Opinia leftistă mainstream e că liberalismul e un fel de nazism. Dacă ești extremist cu privire la libertate, vei cere reguli naziste, discriminatorii, vei fi extremist cu privire la agresiunea împotriva minorităților.
Un argument pentru poziția de stânga ar putea fi existența sclaviei sau a legilor Jim Crow din SUA, într-o țară capitalistă. Să ne gândim la regulile segregaționiste din Sud care interziceau căsătoriile între rase. Răspunsul aici e că astfel de instituții nu sunt liberale. Ele încalcă libertatea și egalitatea în fața legii, valori fundamentale ale liberalismului. America nu era atât de liberală, dacă avea astfel de instituții, chiar dacă era mai liberală decât alte țări, nu că liberalismul e prin natura sa extremism nazist.
Un alt argument ar fi că regulile liberale în sine permit acțiuni rasiste. De exemplu, capitalismul nu incriminează acțiuni rasiste ca atunci când refuzi să servești anumite persoane minoritare într-un bar sau să le iei într-un taxi. Răspunsul aici e că acest refuz nu e agresiune, darmite una extremistă, chiar dacă refuzul e motivat rasial. Altfel, cum ar trebui să procedăm cu cineva care nu vrea să se căsătorească cu o persoană romă? E ca și în situația cu taxiul. Refuzi un schimb voluntar.
Nu orice extremism e nazism. Atât nazismul, cât și libertarianismul sunt extreme, însă din motive diferite. Într-o parte e preferată libertatea într-un grad mare, în nazism e preferată absența ei. Inferența mainstream e că fiind extreme, sunt la fel, omițând faptul că sunt extreme diferite.
Așa privește mainstream-ul extremismul
Agresiune e inițierea violenței împotriva persoanei sau proprietății unui individ. Faptul că o filosofie e extremistă cu privire la libertate, nu înseamnă că e extremistă cu privire la agresiunea împotriva unor minorități. Pe această echivocație se construiește mare parte din critica mainstream la capitalism. Naziștii și comuniștii sunt într-adevăr extremiști, însă cu privire la gradul de agresiune folosită, care e foarte mare, dar și la absența libertății, fiind sisteme totalitare. Libertarienii sunt extremi cu privire la un lucru bun, libertatea, naziștii sunt extremi cu privire la un lucru rău, agresiunea, inițierea violenței asupra unor oameni nevinovați. În mod curios, libertarianul e considerat agresiv deși are ca principiu NAP, principiul non-agresiunii.
Catalogare după scara agresiunii
Pentru stânga contemporană, dacă ceva e extrem, e în mod necesar agresiv, violent. Soluția va fi calea de mijloc. Să alegem un grad moderat de libertate și unul moderat de sclavie, unul moderat de dreptate și unul moderat de nedreptate etc. Alegerea căii de mijloc e încurajată și de punerea nazismului și comunismului drept capete ale spectrului politic[7]. În realitate, alegerea reală e între libertarianism și totalitarism. Care e meritul că suntem doar la jumătatea drumului de fascism și că nu suntem la celălalt capăt?
Libertarianismul ar fi nazist pentru că absolutizează libertatea. Strict vorbind, nu o absolutizează pentru că nu toate acțiunile sunt permise. Nu ești liber să ucizi, furi, încalci contracte etc. Există câteva obligații minimale, chiar dacă nu mii de obligații ca în socialism.
Social-democrația spune despre sine că nu e extremă. În realitate egalitatea de șanse e aplicată peste tot. Să ne gândim la programele finanțate prin fondurile europene. La fiecare aplicație există precizarea că acțiunile desfășurate trebuie să fie conforme cu egalitatea de șanse. Iar situația e valabilă despre valorile fundamentale ale oricărei ideologii politice, inclusiv despre moderație.
Extremismul libertarian e comunist
E o critică care apare mai degrabă la conservatori și aici extremismul libertarian seamănă mai degrabă cu comunismul. Dacă stânga asocia extremismul cu nazismul, dreapta îl asociază cu comunismul. Acesta e revoluționar, extremist prin contrast cu schimbările pașnice, graduale, democratice. Libertarienii fiind extremiști vor apela la tactici violente. Valoarea moderației apare la conservatori și prin aceasta se opune extremismului comunist, schimbărilor revoluționare.
Raționamentul conservator este un non-sequitur. Idei extreme nu necesită tactici extreme. E adevărat că opinii ca privatizarea drumurilor sau a tribunalelor sunt extreme în raport establishmentul reprezentat de social-democrație sau socialismul soft, care e ideologia dominantă de azi. Ideile extreme pot fi promovate prin tactici moderate, convenționale[8]. Tacticile recomandate în general de autorii libertarieni sunt răspândirea ideilor libertariene și votul. Niciuna dintre acestea nu este nici extremă, nici agresivă. Goldwater era extremist pentru că avea convingeri libertariene, nepopulare nu pentru că cerea susținătorilor să folosească violența. Din acest motiv a și pierdut alegerile din 1964[9]. Inclusiv nazismul ajunge la putere prin alegeri, prin mijloace democratice.
În al doilea rând, nu toate tacticile extreme sunt agresive. Să ne gândim la greva foamei sau nesupunerea civică.
Invers, poți avea valori mainstream, iar tacticile tale să fie agresive, extreme. Ideile Occupy Wallstreet, Black Lives Matter nu sunt extreme, sunt locurile comune ale stângii contemporane – combaterea rasismului, mai multă redistribuție, un mediu mai curat etc – însă unele din tacticile lor sunt. Așa se întâmplă când sunt incendiate spitale și pizzerii[10].
O altă critică adusă de conservatori e irelevanța politică a libertarianismului. E o critică de real politic. Extremismul împiedică schimbări graduale, incrementale. Ceilalți nu-ți vor mai lua poziția în serios dacă ești etichetat ca „extremist”. Publicul va fi mai puțin tentat să asculte pe cineva care e împotriva split TVA dacă acesta susține opinii extreme ca privatizarea serviciilor de poliție sau a tribunalelor. Ideile extreme vor fi mai puțin digerate de public. Uneori e dat ca exemplu de moderație Milton Friedman[11]. Soluția voucherelor a lui Friedman pare relevantă pentru acest gradualism. El nu cere privatizarea educației, ci încearcă să scoată școala treptat de sub controlul statului prin vouchere. Totuși, în politici precum armata obligatorie[12] sau a controlului chiriilor[13], Friedman a fost radical, nu moderat.
Establishmentul variază. Acum nazismul este extrem, însă în Germania anului 1933 nu era. Ca atare, mainstream-ul nu poate fi un benchmark al unei ideologii din moment ce idei toxice au fost și ele mainstream la un moment dat.
Altă critică e că extremismul îngreunează colaborarea cu alte grupuri. În realitate, libertarienii au colaborat cu succes cu oameni din tabere diferite. De exemplu, au fost alături de conservatori în teme ca reducerea taxelor și dereglementarea și alături de stânga pe teme ca legalizarea drogurilor, imigrație etc[14].
E ceva adevărat în obiecția conservatoare că sunt greu de implementat idei nepopulare. Însă orice progres al răspândirii ideilor a avut de înfruntat o majoritate ostilă. Și ideile mainstream de azi, de exemplu, ideea Uniunii Europene, au fost minoritare cândva.
Apoi, uneori o poziție extremă a inspirat și mișcat oamenii mai mult decât una moderată. De exemplu, a avut mai mult succes ideea extremă că sclavii sunt oameni ca și noi decât argumentul moderat și pragmatic că trebuie să îmbunătățim condiția sclavilor sau că munca forțată nu e eficientă[15].
[1] Rand, Ayn. 1986, „Extremism”, or the Art of Smearing în Ayn Rand, Nathaniel Branden, Alan Greenspan, Robert Hessen, 1986. Capitalism: The Unknown Ideal, Signet, pp.205-206.
[11] Block, Walter, 2006, Fanatical, Not Reasonable: A Short Correspondence between Walter Block and Milton Friedman în Journal of Libertarian Studies, Volume 20, NO. 3 (Summer 2006): 61–80 61 J LS: https://mises.org/system/tdf/20_3_4.pdf?file=1&type=document, accesat 26.12.2017.
„Cine e cel care stă ferm? Numai cel pentru care standardul final nu stă în rațiunea sa, în principiile sale, conștiința sa, libertatea, virtutea sa, ci cel care este pregătit să le sacrifice pe toate acestea, când prin credință și devotament față de Dumnezeu este chemat la acțiune obedientă și responsabilă: persoana responsabilă, a cărei viață nu va fi nimic altceva decât un răspuns la chemarea lui Dumnezeu”. – Dietrich Bonhoeffer
Teologul și pastorul protestant Dietrich Bonhoeffer se numără printre liderii creștini din timpul perioadei naziste care au rezistat și s-au opus practicilor și acțiunilor regimului. Pentru asta avea să fie arestat și executat în ultima lună a războiului la tabăra de concentrare Flossenbürg.
Dietrich Bonhoeffer s-a născut pe 4 februarie, 1906, al șaselea copil al lui Karl și Paula Bonhoeffer, la Breslau. Crescut într-o familie nereligioasă, dar cu un puternic simț artistic și muzical, micul Dietrich arăta din primii ani ai vieții sale un mare talent muzical. Din acest motiv, familia sa a fost surprinsă într-un mod nu tocmai plăcut când acesta i-a anunțat, la vârsta de 14 ani, că dorește să devină preot.
În 1927, a absolvit Universitatea din Berlin. După absolvire, a petrecut timp în Spania și America. A devenit impresionat de conceptul implicării Bisericii pentru ajutorarea și protejarea celor nefericiți și oprimați, devenind, prin călătoriile sale, și atras de ecumenism. În 1931, a fost hirotonisit preot, la vârsta de 25 de ani. A devenit cunoscut în comunitatea creștină germană prin lucrările sale referitoare la relația iudeo-creștină, prin care spunea că evreii ar trebui, ultimamente, să-l accepte pe Isus ca Mesia.
Hitler la putere și Rezistența
Venirea lui Hitler la putere a fost întâmpinată bine de o importantă porțiune a populației germane, după ani întregi de instabilitate sub Republica de la Weimar. Biserica Evenghelică Germană, cea mai proeminentă biserică protestantă din Germania, a salutat această ascensiune. Dietrich Bonhoeffer, deși membru al Bisericii Evanghelice, nu a văzut-o cu ochi buni. Cu două zile după numirea lui Hitler în funcția de Cancelar a ținut un program radio în care l-a criticat atât Hitler, precum și valul de idolatrie și cultul personalității dezvoltat în jurul său. Emisiunea a fost întreruptă în timpul emisiei. Discursul său a fost apoi publicat în variantă prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung, și apoi a fost transformat într-o prelegere ce avea să fie ținută la două universități germane.
În 1933, Bonhoeffer s-a opus activ persecuției evreilor și s-a lansat în predici despre responsabilitatea Bisericii de a acționa împotriva politicilor discriminatorii ale regimului nazist. S-a luptat să organizeze Biserica Protestantă pentru a face față infiltrării naziste în rândurile sale, ceea ce a dus la crearea unei noi Biserici Confesionale. Frământat de schimbările ce se petreceau atât de rapid atât la nivel de societate, cât și în Biserică, Bonhoeffer îi scria în iulie 1933 unui prieten elvețian într-o scrisoare:
„Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.”
Bonhoeffer a devenit deziluzionat de slăbiciunea Bisericii și a preoților în fața tăvălugului nazist, și de infiltarea nazistă, așa că în toamna lui 1933 a plecat pentru 2 ani la Londra, unde a predicat la o biserică protestantă de limbă germană. La scurt timp după întoarcerea în Germania, în 1935, un lider al Bisericii Confesionale a fost arestat și un altul a fugit în Elveția. Lui Bonhoeffer i s-a retras autorizația de predare anul următor, după ce a fost denunțat ca pacifist și dușman al statului. Pe măsură ce controlul nazist asupra Bisericii s-a intensificat, seminarul Bisericii Confesionale a fost închis de Himmler în 1937. În următorii 2 ani, Bonhoeffer a călătorit des prin estul Germaniei, din sat în sat, unde a ținut seminarii private studenților dispuși să-l asculte.
În această perioadă, Bonhoeffer scria:
„Clemența ieftină este clemența pe care ne-o acordăm nouă înșine. Clemența ieftină înseamnă propăvăduirea iertării fără a cere căință, botez fără disciplină bisericească, împărtășanie fără spovedanie… Clemență ieftină este clemență fără ucenicie, clemență fără cruce, clemență fără Isus Hristos”.
Îngrijorat că va fi prins și forțat să-i jure credință lui Hitler, în 1939 Bonhoeffer pleacă în Statele Unite, însă după mai puțin de 2 ani se întoarce torturat de gândul că fuge de greutăți și nu are curajul să practice ceea ce predică.
„Am ajuns la concluzia că am făcut o greșeală să vin în America. Creștinii în Germania vor trebui să se confrunte cu alternativa groaznică între a dori înfrângerea națiunii lor pentru ca civilizația creștină să supraviețuiască sau a dori victoria națiunii lor, prin urmare distrugând civilizația. Știu pe care dintre astea două trebuie să o aleg, dar nu pot face alegerea asta din siguranță”.
La întoarcerea în Germania, i s-a interzis dreptul de a vorbi în public sau de a publica articole. A ales atunci să se alăture Abwehr, Agenția Militară Germană de Informații. Înainte de a pleca în America, Bonhoeffer luase deja contact cu câțiva militari germani opuși lui Hitler. Abwehr era locul unde se dezvoltase o puternică opoziție față de Hitler, și unde se plănuiau diverse tentative de asasinare ale lui Hitler.
Asta l-a făcut pe Bonhoeffer să ajungă la un conflict cu sine însuși, care întotdeauna considerat pacifismul ca singura cale de rezistență:
„Marea mascaradă a răului s-a jucat cu toate conceptele noastre etice. Ca răul să apară deghizat ca lumină, caritate, necesitate istorică sau justiție socială este destul de buimăcitor pentru oricine crescut cu conceptele noastre etice tradiționale, în timp ce pentru creștinul care își bazează viața pe Biblie, doar confirmă ticăloșia fundamentală a răului”.
Când Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor l-a întrebat „pentru ce te mai rogi zilele astea?”, Bonhoeffer i-a răspuns: „Dacă vrei să știi adevărul, mă rog pentru înfrângerea națiunii mele”.
Bonhoeffer ca prizonier
Ca dublu agent în Abwehr, Bonhoeffer a fost mesager care intra în contact cu asociați ai Guvernului Britanic. A fost arestat de către Gestapo în 1943, în tentativa de a ajuta niște refugiați evrei din Elveția să fugă. A fost un an și jumătate închis în închisoarea militară Tegel, unde și-a continuat lucrări precum „Etica”. Scrierile sale au reușit să fie strecurate afară cu ajutorul unor gărzi care i-au oferit ajutorul. În scrisorile sale din închisoare, Bonhoeffer scria:
„Rămâne o experiență de o valoare incomparabilă. Am învățat odată pentru totdeauna să vedem marile evenimente din istorie de dedesubt, din perspectiva proscrișilor, suspecților, neglijaților – pe scurt, din perspectiva celor care suferă. Simpla așteptare și veghere nu sunt comportamente creștine. Creștinii sunt chemați la compasiune și acțiune”.
După eșecul Operațiunii Valkyrie, din 20 iulie, 1944, Bonhoeffer a fost mutat, într-un final la Flossenbürg, unde avea să fie executat prin spânzurare la 8 aprilie, 1945. Întemnițat, Bonhoeffer a continuat să le predice colegilor de prizonierat. Payne Best, ofițer al armatei britanice, a scris despre el:
„Bonhoeffer era diferit, destul de calm și normal, aparent perfect în dezinvoltura sa… sufletul său chiar strălucea în bezna disperării din închisoarea noastră. A fost unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am cunoscut pentru care Dumnezeu era real și mereu aproape de el”.
Bonheoffer a fost spânzurat de un fir, ca majoritatea condamnaților de trădare, pentru a i se prelungi suferința. Doctorul care a fost martor la execuție a scris apoi:
„L-am văzut pe pastorul Bonhoeffer… îngenunchind pe podea, rugându-se arzător la Dumnezeu. Am fost mișcat adânc de felul cum acest om se ruga, atât de devotat și atât de sigur că Dumnezeu îi aude rugăciunea. La locul de execuție, a spus din nou o rugăciune și apoi a urcat cele câteva trepte ale eșafodului, curajos și demn. Moartea sa a venit după câteva secunde. În cei aproape 50 de ani în care am lucrat ca doctor, rareori am văzut vreun om murind atât de complet supus dorinței lui Dumnezeu”.
Înainte de execuție, Bonhoeffer l-a rugat pe un coleg prizonier să-i transmită un mesaj Episcopului George Bell de la Chichester:
„Acesta este sfârșitul – pentru mine, începutul vieții”.
După ce a chemat aici milioane de migranți care nu se aflau în condiția de refugiat de război – condiție care oricum implica deplasarea pînă în țara cea mai apropiată în care nu au loc lupte, deci nu era și nu este cazul – și după ce a întîmpinat rezistența cîtorva țări care nu doresc să-și transforme teritoriul în ring de bătaie, care refuză în continuare sinuciderea asistată de Bruxelles, după ce aproape încheiase cu rușii acordul Nord Stream 2, care i-ar fi permis să obțină gaz rusesc ocolind țările estice, dar țările estice, în cîrdășie cu diavolul portocaliu de peste ocean, se opun, UE s-a gîndit să pedepsească țările rebele și neascultătoare de lidera lumii libere de orice judecată rațională.
Așa că ce i-a mai rămas UE de făcut?! Să treacă la represalii contra neascultătorilor. Plus Polonia, clar, pentru că tot se încăpățînează guvernul conservator să facă reformă în justiție, reformă care să scoată comuniștii și urmașii lor din justiție. Mă scuzați, doamna Merkel, pentru cuvîntul ”comuniști”. ”Experții” din justiție.
Luna trecută UE a declanșat procedurile de infrigement pentru Cehia, Polonia și Slovacia, săptămîna trecută pentru Polonia din nou, pe tema justiției, de data asta.
UE declanșează astfel, cu această nouă sesiune de infrigements, procedura de autodisoluție, fără ca măcar să realizeze ce face. Cu întîlnirile consacrate Intermarium, cu gazul american promis Europei Centrale și de Est, și cu cele 40 procente creștere cheltuieli militare pentru acest flanc, de est, al NATO, SUA vor realiza aici exact capul de pod necesar, într-o bună zi, reconstrucției europene. Păstrătoare și continuatoare a valorilor europene fondatoare, Europa Central-Est Europeană și SUA vor asigura atît centura de siguranță a Europei în fața Rusiei, cît și germenii reconstrucției societății occidentale.
Sinucigașul nu poate fi ajutat decît atît cît permite. Iar elanul Europei vestice în a da curs ”binefacerilor” impuse de Germania este pe măsură agravant.
Germania. Și revenim astfel la ceea ce consideram odată lumea liberă, lumea capitalistă cu bune și cu rele, rămasă astăzi numai cu ultimele. După ce poporul german a fost colectiv învinuit și obligat dacă nu să înțeleagă, măcar să respecte hotărîrile oficiale privind condamnarea nazismului, după ce a aflat că despre acesta nu poate vorbi măcar, a venit valul progresist, pe terenul bine pregătit, să primească celălalt regim odios și criminal, comunismul.
Cum începe? Prin aducerea la viața activă a tot ce e mai rău în oameni, în planul caracterului, prin supralicitarea falsă, bombastică și nesusținută a sentimentelor, în detrimentul gîndirii logice, aparatului critic, prin susținerea fără rușine a celor mai demente inginerii sociale, în ideea modernității care trebuie promovată. Și gata, miile, zecile de mii, milioanele de sensibili sau imbecili ai lumii se vor simți datori să răspundă prezent și să ”ia atitudine” împotriva noului nazism. Ținînd partea, fără ezitare, noului comunism.
În loc să spună cancelarului și guvernului de la Berlin că suferă de boli psihice care necesită internare, sute de mii de imbecili au ieșit cu pianul Imagine să ureze bun venit celor care, ulterior și la adăpostul cenzurii instituite, aveau să fure, să violeze și să ucidă. Să-i ucidă. Pe ei, ai lor și persoane care nu au absolut nici o vină în afacerea asta. Nu s-au trezit nici așa. Nici nu se vor trezi vreodată.
Nu ei. Este necesar, pentru restabilirea ordinii și societății capitaliste, să se trezească țări și guvernele lor. Au făcut-o cehii, slovacii și polonezii. Pentru asta trebuie pedepsiți exemplar. Trebuie să plătească nerușinarea de a nu se alinia ordinelor sosite de la Berlin, via Bruxelles. Pentru că dintr-o uniune de interese, UE a devenit UIU. Uniunea Interesului Unic. Al patrulea Reich.
Al patrulea Reich, cu regularitatea cu care s-au succedat primele, dacă se va instala, se va instala deghizat în comunism. Un regim niciodată condamnat, considerat zeci de ani și în ciuda milioanelor de victime făcute, eliberator. Un regim care pretinde că include pe toată lumea, mai puțin pe cei care i se opun, cu motive bine întemeiate. Un regim discreționar și opresiv.
Aceasta este ”eliberarea” pe care v-o oferă astăzi așa zisa lume bună europeană.
”Ceaușescu și comunismul au interzis avorturile, vrei să ne întoarcem în epocă?”
Este fraza cu care feministele de la noi speră că pot să-ți închidă gura. Motiv pentru care este momentul să le învățăm, dacă vor să învețe ceva, pe ele și altă lume, cîte ceva din istoria avortului.
În toată istoria comunismului, avortul nu numai că a fost permis, dar a fost promovat asiduu.
Primul stat care a legiferat avortul a fost URSS, în 1920. Lenin împreună cu bolșevicii săi au fost cei care au înălțat la rang de drept al omului dreptul femeii la avort.
Mai precis, acest ”drept” era vital pentru implementarea Manifestului Comunist. Marxiștii erau foarte mândri de eliberarea femeii de sub regulile aspre ale familiei, soțului, copiilor și rudelor. Femeia nu mai aparținea (în sensul de apartenență) nimănui, așadar aparținea societății și partidului. Cel care o eliberase, normal.
Femeia devenea astfel un bun al tuturor.
Conform marxiștilor, fetusul devenea o persoană atunci cînd era văzut așa de către cineva considerat a avea o înțelepciune înaltă. Iar umanitatea copilului stătea exclusiv la mîna mamei, care îl putea vedea ca uman sau nu, prin prisma relațiilor sociale pe care aceasta le avea. Pentru că Marx spusese că ”Progresul social poate fi măsurat în funcție de cît de sus poate ajunge femeia.” Iar viziunea marxistă asupra personalității și umanității era deteminată de condiții externe, economice, și nu de valoarea spirituală inerentă, nici măcar de cea biologică.
Cei mai mari criminali ai istoriei își creaseră, deci, sistemul perfect de manipulare a minților celor fără apartenență familială și socială, ori a celor care le renegau, încercînd, sub pretextul eliberării femeii de ”povara” unui copil nedorit, apărut ca urmare a relaților absolut întîmplătoare și fără nici o obligație ale mamei și ale tatălui, să confere iluzia că uciderea este un act eliberator. Ceea ce dădea curs posibilității curvăsărelii oficiale, fără nici o responsabilitate sau remușcare. La milioanele de victime ale comunismului să mai adăugăm și copiii nenăscuți, așadar.
Și pentru că au introdus pervers și extrem de periculos ideea că procesele economice, sociale și politice crează valorile morale, această interpretare este și astăzi invocată în sprijinul avortului.
Alți criminali notorii, naziștii, au optat – cum altfel?! – selectiv pentru avort. Femeile ariane, care aparțineau statului și nu lor înșile, după concepția nazistă, trebuia să facă copii, ritmul scăzut al natalității printre acestea fiind scăzut, deci problematic. Femeile celelalte însă, erau încurajate să avorteze pe cît de mult se putea.
Edificatoare sînt cîteva afirmații ale lui Hitler și ale lui Bormann în acest sens.
Adolf Hitler:
They may use contraceptives or practice abortion – the more the better. In view of the large families of the native population, it could only suit us if girls and women there had as many abortions as possible. Active trade in contraceptives ought to be actually encouraged in the Eastern territories, as we could not possibly have the slightest interest in increasing the non-Germanic population.” (Harvest of Hate, 1954, pp. 273-4)
Martin Bormann:
When girls and women in the Occupied Territories of the East have abortions, we can only be in favor of it; in any case we should not oppose it. The Fuhrer believes that we should authorize the development in a thriving trade in contraceptives. We are not interested in seeing the non-German population multiply.” (ibid, p.274)
Decretul dat în Polonia ocupată de către Comisia pentru întărirea Germandomului prevedea:
All measures which have the tendency to limit the births are to be tolerated or to be supported. Abortion in the remaining area of Poland must be declared free from punishment. The means for abortion and contraceptive means may be offered publicly without police restriction. Homosexuality [which was illegal under Polish law] is to be declared legal. The institutions and persons involved professionally in abortion practices are not to be interfered with by police.” (Secret Nazi Plans for Eastern Europe, 1961, p.171)
Același decret a fost dat pentru toate țările ocupate de naziști, cu excepția celor a căror populație era considerată a fi ariană.
În aprilie 1943, Profesorul Erhard Wetzel, administratorul rasial al teritoriilor ocupate la est, nota:
Every propaganda means, especially the press, radio, and movies, as well as pamphlets, booklets, and lectures, must be used to instill in the Russian population the idea that it is harmful to have several children. We must emphazise the expenses that children cause, the good things that people could have had with the money spent on them. We could also hint at the dangerous effect of child-bearing on a woman’s health. Paralleling such propaganda, a large-scale campaign would be launched in favor of contraceptive devices. A contraceptive industry must be established. Neither the circulation and sale of contraceptives nor abortions must be prosecuted. It will even be necessary to open special institutions for abortion, and to train midwives and nurses for this purpose. The population will practice abortion all the more willingly if these institutions are competently operated.” (Harvest of Hate, pp.272-3)
Ce se întîmpla în cazul unei sarcini în interiorul unei populații neagreate sau chiar vînate de naziști aflăm dintr-un jurnal al unui evreu, din 1942:
„In accordance with the Order of the Security Police, births are permitted in the ghetto upon up to August 15, 1942. After this date it is forbidden to give birth to Jewish children either in the hospitals or in the homes of the pregnant women. It is pointed out, at the same time, that it is permitted to interrupt pregnancies by means of abortions. A great responsibility rests on the pregnant women. If they do not comply with this order, there is a danger that they will be executed, together with their families.” (Pinkas Shavli, 1958, p.88)
În timpul procesului de la Nurnberg, cînd naziștii au fost judecați pentru crime împotriva umanității, promovarea avortului a fost inclusă pe listă.
Experimentele naziste pe avortoni și copii nu le voi include în acest articol. Au fost urmarea firească, în logica nazistă, a promovării nașterilor selective și a încurajării asemenea a avorturilor.
Cu speranța că nu-mi veți spune că naziștii au dat dovadă de o oarecare umanitate încurajînd sau impunînd avortul, scăpînd astfel copiii de un destin crunt, și că bolșevicii au eliberat femeia de povara nedreaptă a unei sarcini în condiții economice dificile, promovînd astfel promiscuitatea morală, închei aici primul articol din seria dedicată avortului.
