Nu în comunismul tîrziu, al anilor 80, cînd ”se făcea totul” pentru a ține măcar tînăra generație departe de biserici și cele sfinte, ci comunismul pușcăriilor totalitare de început, al anilor 50, cînd alungarea credinței din oameni se făcea în cele mai barbare moduri cunoscute atunci. În așa zisele centre de reeducare, în realitate cele mai odioase închisori pe care le-a avut vreodată România.
Poate pentru sau tocmai pentru că și mai tinerele generații consideră, din ce în ce mai mult, că sînt prea multe biserici, că nu ne trebuie catedrala, despre care afirmă că înghite prea mulți bani, fără să știe că de pe actualul loc unde se află Casa Poporului au fost rase de pe suprafața pămîntului 5 biserici, pentru cei care cred că era ”cool” ca Adrian Păunescu să organizeze cenaclu chiar în noaptea de Înviere, și pentru toți cei care consideră plictisitoare și irelevante manifestările religioase organizate cu ocazia sfintelor sărbători de Paști, m-am oprit astăzi asupra interviului consemnat de Florin Palas, în care Nicolae Purcărea, fost deținut politic, povestește:
– Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N- aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post – îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.
– Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
– Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
– Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?
– N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.
– Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
– La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
– Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
– În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii… Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.
– Cine era capul acestor nelegiuiri?
– Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.
– Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
– Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.
– Vă mai puteaţi ruga?
– Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
– Acesta era scopul reeducării.
– Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.
– Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
– Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.”
Să mergem și noi mai departe, cu credință în suflet, iar Paștile să le petreceți cu bucurie, liniște și îmbelșugare.
Hristos a Înviat!
Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi.
Varianta audio, mai jos, de la minutul 48.
