Witold Pilecki: voluntar la Auschwitz

„Am încercat să-mi trăiesc viața în așa fel încât în ora morții mele să nu simt frică, ci bucurie”. – Witold Pilecki, 15 mai, 1948, la primirea sentinței la moarte.

Witold Pilecki – nume de cod: Roman Jezierski, Tomasz Serafiński, Druh, Witold – a fost unul dintre fondatorii Armatei Secrete Poloneze, una dintre primele organizații de rezistență poloneze după ocupația nazistă din 1939. Un an mai târziu, avea să devină voluntar pentru Auschwitz – lăsându-se capturat pe străzile Varșoviei.

S-a născut la 13 mai, 1901, în orașul Olonets, Karelia, în Imperiul Țarist, unde familia sa a fost relocată de autoritățile țariste în urma suprimării Revoltei din Ianuarie a Poloniei din 1863-1864. Născut într-o familie cu tradiție patriotică, Witold avea să fie crescut în același spirit. În 1914, avea să devină cercetaș – o activitate care era atunci interzisă de autoritățile țariste. În 1918, a trecut în Polonia, care își recăpătase de curând independența.

A participat la războiul polono-sovietic din 1919-1920 – în urmă căruia sovieticilor li s-a tăiat, cel puțin temporar, apetitul pentru revoluție bolșevică în vestul Europei – luptând în Bătăliile de la Grodno și de la Varșovia, precum și Rebeliunea Żeligowski. A primit pentru acțiunile sale Crucea Poloneză pentru Curaj. De două ori.

După război, s-a însurat și a devenit tatăl a doi copii, iar activitatea sa militară a luat o pauză. La 1 septembrie, 1939, Germania invadează Polonia, pornind al Doilea Război Mondial. Pilecki fusese deja mobilizat cu câteva zile înainte în calitate de comandant de pluton de cavalerie. A făcut parte din Divizia 19 Infanterie, sub generalul Józef Kwaciszewski, iar plutonul lui Pilecki a fost distrus aproape complet pe 10 septembrie după o ciocnire cu tancurile naziste. Pilecki s-a retras – cu ce mai rămăsese din plutonul său – în sud, spre  Lwów (acum Ucraina), unde a fost încorporat în Divizia 41 Infanterie, sub maiorul Jan Włodarkiewicz.  Împreună cu oamenii săi, a distrus 7 tancuri inamice, a doborât un avion și a distrus altele două care erau la pâmânt. A fost rănit grav în Bătălia de la Tomaszów Lubelski.

După ce Polonia a fost cucerită, Pilecki s-a ascuns în Varșovia și, împreună cu maiorul său, Włodarkiewicz, va fonda Armata Secretă Poloneză, care mai târziu va fi încorporată în Armata Teritorială. Până în 1940, Armata Secretă număra aproximativ 8000 de oameni (mai mult de jumătate înarmați), în diferite orașe în afara Varșoviei. În perioada asta, lucra acoperit ca manager la un depozit de cosmetice.

În același an, Gestapo a arestat câțiva membri ai grupului său de rezistență și i-a trimis la Auschwitz. În 1940, Auschwitz I era folosită pentru prizonieri politici – în special polonezi – care începuseră să sosească din luna mai a anului. Dornic de mai multe informații despre ce se întâmplă cu prizonierii, Pilecki a prezentat superiorilor planul său de a se lăsa prins pentru a fi trimis în tabăra de concentrare, de unde avea să adune informații și să le trimită în exterior. Planul i-a fost aprobat.

 

Prizonierul 4859

Pe 19 septembrie, 1940, s-a lăsat în mod deliberat prins în timpul unei razii naziste, alături de alți 2000 de civili. După două zile de detenție, unde prizonierii era bătuți și torturați, a fost trimis la tabăra Auschwitz din Oświęcim. Acolo a primit numărul 4859. Înăuntru, a format un grup de rezistență printre prizonieri numit Uniunea Organizației Militare (ZOW), ale cărui scopuri principale erau: să mențină un moral bun printre prizonieri, să aducă vești din afară, să transmită vești din interior către exterior, să facă rost de mâncare și îmbrăcăminte pe care să o distribuie prizonierilor și să pregătească divizii capabile să preia controlul taberei în timpul unui posibil atac din exterior.

ZOW erau organizată ca un sistem de grupuri de către „cinci”, în care primul „cinci” era – teoretic – vârful organizației. Conform lui Pilecki, fiecare „cinci” nu avea idee de existența celorlalte „cinciuri”, fiecare grup de cinci fiind convins că ei sunt vârful organizației. Organizația a început să trimită informație valoroasă la Varșovia încă din octombrie 1940, iar începând cu martie 1941 rapoartele lui Pilecki erau transmise de către Rezistența poloneză către Guvernul Britanic. În 1941, exterminările deja începuseră.

Din 1942, rapoartele sale erau transmise folosind un transmițător radio construit în interiorul taberei. A durat șapte luni ca toate părțile necesare construirii lui să fie furișate. Rapoartele conțineau detalii referitoare la numărul de sosiri și de morți, precum și la condițiile prizonierilor. În timpul acesta, Pilecki supraviețuia unei pneumonii crunte.

Evadare și Revolta din Varșovia

Speranța sa era că Aliații sau Armata Teritorială vor lua cu asalt tabara, speranță care era gândită ca nefezabilă de cei din exterior. După ce mai mulți oameni ai săi din ZOW fuseseră identificați și uciși, Pilecki decide să evadeze și o face în noaptea din 26 spre 27 aprilie, 1943. Și-a continuat presiunile asupra Armatei Teritoriale, dar au ajuns la concluzia că o misiune de salvare la Auschwitz este sortită eșecului fără ajutor Aliat. Sovieticii, deși aflați la o distanță potrivită pentru un atac asupra Auschwitz, nu au arătat nici un interes în a-i ajuta pe polonezi.

În toamna aceluiași an, era promovat căpitan de cavalerie și s-a alăturat unei organizații anti-comuniste – NIEpodległość  (Independență)  sau NIE, formată ca unitate în interiorul Armatei Teritoriale cu scopul pregătirii în cazul unei eventuale ocupații sovietice. În timpul acesta, continua să coordoneze activițățile ZOW și Armatei Teritoriale, până la Revolta din Varșovia din 1944.

Revolta din Varșovia a început la 1 august, 1944, și a fost cea mai mare ofensivă a vreunei mișcări de rezistență în timpul războiului. Pilecki a lua parte la luptă ascunzându-și rangul, servind ca simplu soldat în Batalionul Chrobry II, din unitatea Kedyw. După ce mai mulți ofițeri au fost uciși, și-a dezvăluit adevărata identitate și a preluat comanda Companiei 1 „Warszawianka”, localizată în Śródmieście, centrul Varșoviei. A luptat sub nom de guerre „Căpitanul Roman”, iar forțele sale au ținut o zonă fortificată cunoscută ca „Marele Bastion al Varșoviei”. Pilecki și oamenii săi au rezistat timp de două săptămâni în fața atacurilor naziste constante, timp în care au adus pierderi semnificative forțelor germane, atât omenești cât și logistice.

După două luni de luptă în capitala Poloniei, Revolta a fost într-un final zdrobită de germani, cu prețul la 200.000 de mii de morți și trei sferturi din oraș distrus. Pilecki a devenit prizonier de război. Naziștii nu au știu cine este, așa că nu a fost eliminat. Transferat la Murnau, Bavaria, a fost eliberat de Divizia a 12-a Blindată a Statelor Unite, pe 28 aprilie, 1945.

Polonia comunistă

Situat în Italia, după încheierea războiului, Pilecki a scris raportul final asupra Auschwitz, 100 de pagini. Puteți găsi aici raportul integral, în limba engleză.

Devenind din ce în ce mai clar că sovieticii au intrat în Polonia cu intenția să rămână, acesta intră într-o altă misiune sub acoperire – să se întoarcă în Polonia și să obțină informații despre atrocitățile sovietice, pe care să le trimită la Guvernul polonez din exil. Ajuns în Varșovia în decembrie, 1945, Pilecki a început organizarea unei rețele de colectare de informații, care includea câțiva asociați de la Auschwitz și din Armata Secretă Poloneză. Până la mijlocul anului 1946, rețeaua a intrat în contact cu partizanii anti-sovietici și a format un sistem de curierat pentru transmiterea informației de la Varșovia în Italia. O reușită extrem de importantă a fost recrutarea lui Wawel Alchimowicz, un oficial al Ministerului pentru Securitate Publică, poliția secretă comunistă. Alchimowicz a oferit informații sensibile despre operațiuni secrete ale poliției și organizarea internă, precum și dovezi că rezultatele referendumului din iunie 1946 au fost falsificate.

În acest timp, grupul lui Pilecki fusese la rândul său infiltrat de Leszek Kuchinski, un fost membru al Armatei Secrete care acum lucra pentru guvernul sovietic ca agent dublu. Pentru a-și proteja adevărata identitate, Pilecki a preluat diferite slujbe și nume, dar a fost într-un final descoperit și i s-a ordonat să părăsească Polonia. A refuzat. În 1947, a început independent să culeagă informații despre atrocitățile comise de comuniști în Polonia în perioada ocupației din 1939-1941, precum și dovezi pentru arestări ilegale ale membrilor Armatei Teritoriale, care adesea sfârșeau în execuții.

Pe 8 mai, 1947, a fost arestat. Acuzațiile aduse erau trecere ilegală de graniță, uz de documente falsificate, neînregistrarea în armată, posesie de arme ilegale, spionaj pentru „imperialismul vestic” și plănuirea asasinării mai multor oficiali sovietici. Pilecki a respins acuzațiile de complot la crimă; despre acuzațiile de spionaj a comentat că nu consideră că ce a făcut el e ilegal.

Până la proces, avea să fie torturat, însă nu avea să sufle nicio vorbă despre asociații săi. Procesul spectacol a avut loc pe 3 martie 1948. Sentința a primit-o 2 luni mai târziu, pe 15 mai. A fost condamnat la moarte cu încă 3 camarazi.

În timpul ultimei conversații cu soția sa, acesta i-a spus: „Nu mai pot trăi. M-au omorât. Fiindcă Auschwitz comparat cu ei a fost doar un fleac”. Execuția a avut loc pe 15 mai. Un glonț în ceafă. Ultimele cuvinte ale lui au fost „Trăiască Polonia liberă!”

Sabaton, Inmate 4859. A song about Witold Pilecki.

Jan Karski: primul om care a avertizat Vestul despre Holocaust

În vara din 1942, Jan Karski, diplomat polonez care lucra cu Guvernul polonez în exil de la Londra în timpul războiului, se pregătea pentru misiunea de a duce informații din Polonia ocupată la Londra și Washington. Chiar înainte să părăsească Varșovia, a primit vizita a doi lideri ai Rezistenței evreiești care au ieșit din ghetou pentru a-i spune despre ceea ce ei au numit „războiul lui Hitler împotriva evreilor polonezi”.

I-au spus că, după calculele lor, mai mult de 1,8 milioane de evrei au fost omorâți de germani și că 300.000 din cei 500.000 de evrei înghesuiți în ghetoul din Varșovia au fost deportați spre un sat obscur din apropierea Varșoviei, unde naziștii au pus la punct o tabără de exterminare.

L-au rugat pe Karski să vorbească cu Churchill și Roosevelt despre asta. L-au mai rugat și ca, dacă este dispus, să intre în ghetou pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă acolo. Karski a acceptat.

Jan Karski s-a născut Jan Kozielewski într-o familie romano-catolică din Lodz, pe 14 aprilie, 1914, mezinul dintre cei 8 copii ai familiei. A visat de mic la o carieră diplomatică, așa că după ce a terminat școala s-a alăturat serviciilor diplomatice poloneze. Înainte de începerea războiului, a dus la îndeplinire sarcini la Londra și Paris.

Odată cu izbucnirea războiului, se înscrie în armată. În scurt timp, Polonia cade pradă Germaniei din vest și URSS-ului din est, iar Karski este luat ca prizonier de sovietici și trimis în Ucraina într-o tabără de detenție. A reușit să evadeze și, întors acasă în Polonia, se alătură Rezistenței poloneze. A devenit punctul de legătură între luptătorii polonezi de acasă și Guvernul din exil, având rolul de curier. În 1940, a fost capturat de Gestapo în timpul unei misiuni în Slovacia. De teamă să nu dezvăluie secrete în urma torturii, își crestează venele și este trimis imediat la un spital, de unde reușeste să fugă și să-și reia rolul de ofițer de legătură clandestin.

Ghetoul

În a treia săptămână din august 1942, Karski se întâlnea într-o pivniță din apropierea zidului Ghetoului cu un tânăr din Organizația Evreiască de Luptă, care începea să se formeze în Ghetou. Tânărul i-a dat niște haine zdrențuite și o brasardă cu Steaua lui David. A trecut apoi, printr-un tunel proaspăt săpat, de partea cealaltă a zidului.

Chiar și ani mai târziu, când i se cerea să descrie ce a văzut, Karski ar fi spus pur și simplu: „Am văzut lucruri groaznice”. În unele ocazii – de exemplu în documentarul „Shoah” – va descrie cadavre goale zăcând în stradă, oameni înflămânziți și copii mai mici sau mai mari pierduți, cu ochii lipsiți de viață și expresie. Cum privea dintr-un apartament la doi adolescenți în uniforme ale Tineretului Hitlerist vânau evrei de dragul distracției, râzând și aplaudând când vreun glonte își atingea ținta și rezultau strigăte de agonie și durere.

Unul dintre cei doi evrei care l-au abordat pe Karski pentru această misiune era un avocat pe nume Leon Feiner. Acesta avea să fie omorât în septembrie al aceluiași an, când lichidarea evreilor din Ghetou avea să se intensifice. Karski avea să-și amintească peste ani cum Feiner mergea pe lângă el în Ghetou și nu făcea decât să murmure: „Ține minte asta, ține minte asta”.

Feiner l-a întrebat apoi de Karski dacă este dispus să vadă ce se întâmplă cu cei care sunt deportați din Ghetou. Câteva zile mai târziu, Karski și un membru al Rezistenței evreiești se aflau la Izbica, un orășel din apropierea Varșoviei. A ajuns la un magazin deținut de un membru al Rezistenței poloneze, care i-a înmânat o uniformă de ucrainean sub comandă germană. Deținătorul uniformei fusese mituit să-și ia liber în ziua respectivă. Un alt gardian uncrainean – mituit și el – l-a condus pe Karski la o zonă încercuită de un gard cu sârmă ghimpată.

Karski a auzit atunci plânsete de bărbați și femei și, la un moment dat, i s-a părut că simte miros de carne arsă. A fost apoi martorul sosirii a câteva mii de evrei aduși din Cehoslovacia. Mulți erau atunci bătuți și înjunghiați. Apoi a asistat la evrei înghesuiți până la refuz în bou-vagoane și trimiși – avea să afle atunci – nu departe de acolo, unde vor fi băgați în camere de gazare. I s-a mai spus că, uneori, erau pur și simplu lăsați în trenuri până se sufocau sau mureau de foame.

Misiunea de înștiințare

Karski s-a întors la Varșovia, unde a început să se pregătească pentru călătoria la Londra. I-a fost înmânată o cheie care conținea un microfilm cu sute de documente. S-a dus la dentist pentru a-și scoate câțiva dinți, astfel încât dacă era oprit de germani să aibă un motiv să nu vorbească – nu dorea ca germana lui cu accent polonez să-l trădeze. S-a dus la Berlin, apoi prin Franța a trecut în Spania, unde din Gibraltar a reușit să ajungă la Londra.

La întâlnire, a predat microfilmul și a vorbit despre improbabila colaborare între Rezistența poloneză anti-comunistă și partizanii sponsorizați de sovietici.

A trecut apoi să vorbească despre soarta evreilor. După spusele lui, ani mai târziu, în februarie, 1943, Anthony Eden i-a spus că „Marea Britanie a făcut deja destul acceptând 100.000 de refugiați”. Karski s-a întâlnit cu Szmuel Zygelboym, reprezentantul evreilor socialiști în Consiliul Național al Guvernului polonez în exil. Acesta a ascultat îndurerat și apoi a spus: „Voi face totul să-i ajut. Voi face tot ce vor cere”. După ce germanii au înăbușit Revolta din Ghetou din primăvara anului 1943, Zygelboym îi scria prim-ministrului Guvernului polonez în exil:

„Prin moartea mea doresc să aduc ultimul protest împotriva pasivității cu care lumea se uită la și permite anihilarea poporului evreu”. S-a sinucis.

În iulie 1943, Karski ajungea în Statele Unite. În acea perioadă, toți evreii din Ghetoul Varșoviei care nu au fost nimiciți în timpul Răscoalei erau trimiși la tabăra de exterminare de la Treblinka.

„Aproape fiecare individ era empatic față de rapoartele privindu-i pe evrei. Dar când raportam liderilor de guvern, se lepădau de conștiință, de sentimentele personale.

Ofereau o argumentare care părea validă. Care era situația? Evreii erau total neajutorați. Strategia de război era înfrângerea militară a Germaniei și înfrângerea potențialului de război al Germaniei odată pentru totdeauna. Nimic nu putea interfera cu zdrobirea militară a celui de-al Treilea Reich”.

A continuat să spună ceea ce știa, onorând promisiunea făcută celor 2 evrei din Ghetou. La întâlnirea dintre Karski și Roosevelt, primul i-a transmis că Rezistența poloneză estimează cum dacă nu va fi nicio intervenție Aliată în următorul an și jumătate, evreii Poloniei vor înceta să mai existe.

Karski a crezut că a eșuat să-l miște pe Roosevelt. John Pehble, care a devenit șeful Comisiei pentru Refugiații de Război, însă, a spus mai târziu să decizia lui Roosevelt de a înființa Comisia a venit ca o consecință directă a discuțiilor cu Karski.

Karski dorea să se întoarcă la Varșovia și să-și continue munca, dar superiorii săi i-au spus că identitatea sa a ajuns cunoscută de germani și i-au ordonat să rămână în Statele Unite. Aici avea misiunea de a promova cauza Poloniei, care odată eliberată de sub jugul nazist avea să intre pe mâinile sovieticilor. Karski, care nu avea altceva în afară de dispreț față de comunism și sovietici, nu avea să-și mai vadă țara natala până la căderea comunismului.

În 1952, și-a luat doctoratul la Universitatea din Georgetown și avea să predea timp de peste 30 de ani. În 1956, se va însura cu Pola Nirenska, dansatoare evreică a cărei întreagă familie a pierit în Holocaust. În 1982, a fost recunoscut ca Drept între Națiuni. Când s-a adresat Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, în 1981, Karski a spus: „Și cum eu însumi am devenit evreu… așa și toți evreii care au fost măcelăriți au devenit familia mea”.

A murit în iulie 2000.

Maximilian Kolbe: sfântul martir în fața nazismului

„În noaptea aceea am întrebat-o pe Maica Domnului ce se va alege de mine. Atunci a venit la mine ținând două coroane, una albă, cealaltă roșie. A întrebat dacă sunt dispus să accept oricare dintre aceste coroane. Cea albă însemna că va trebui să perseverez în puritate, și cea roșie că ar trebui să devin un martir. I-am spus că le accept pe amândouă.” – Maximilian Kolbe

Maksymilian Maria Kolbe, născut Rajmund Kolbe, a fost beatificat pe 17 octombrie 1971, și canonizat de Biserica Catolică pe 10 Octombrie 1982, ca Sfântul Maximilian Kolbe – de către Papa Ioan Paul al II-lea – și declarat martir al carității. Este sfântul protector al dependenților de droguri, prizonierilor politici, familiilor, jurnaliștilor, prizonierilor și mișcărilor pro-viață. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit „Sfântul Protector al Greului Nostru Secol”.

S-a născut la 1894 în Zduńska Wola, pe atunci parte a Imperiului Țarist, ca al doilea copil al lui Julius Jolbe și Maria Dabrowska. Tatăl său era etnic german, iar mama sa poloneză. În 1907, Kolbe decide să se alăture Ordinului Franciscan, și în 1910, după urmarea unui seminar în Lwów, îi este permis să intre în noviciat. Și-a depus primele jurăminte în 1911, și jurămintele finale în 1914, la Roma, când a adoptat numele Maximilian Maria, arătându-și venerația pentru Fecioara Maria. În 1918, a fost hirotonisit preot.

La un an după, în 1919, se întoarce în independenta Polonie unde a devenit foarte activ în promovarea venerării Fecioarei Maria. Fondează și supraveghează mânăstirea de la Niepokalanów, de lângă Varșovia, un seminar, o stație radio și alte câteva publicații și organizații. Între 1930 și 1936, și-a dus munca de misionariat în Japonia, unde a înființat o mânăstire lângă Nagasaki, un seminar și un ziar în japoneză. Mânăstirea rămâne în picioare și astăzi.

Al Doilea Război Mondial

La invazia nazistă a Poloniei, 1939, Kolbe se afla la mânăstirea de la Niepokalanów. Pe măsură ce naziștii se apropiau de oraș, Kolbe a fost unul dintre puținii frați care au rămas la mânăstire, unde a înființat un spital temporar. Când orașul a fost asaltat de naziști, Kolbe a fost arestat pe 19 septembrie, dar eliberat la 3 luni după, pe 8 decembrie. A refuzat să semneze Deutsche Volksliste, document care i-ar fi acordat drepturi similare unui cetățean german, dacă și-ar fi recunoscut sângele german pe care-l avea din partea tatălui său. La arest, a spus:

„Curaj, fiilor mei. Nu vedeți că plecăm într-o misiune? Ne plătesc drumul în urma tocmelii. Cât noroc! Ce trebuie să facem acum este să ne rugăm bine ca să salvăm cât mai multe suflete posibil. Haideți, atunci, să-i spunem Sfintei Fecioare că suntem mulțumiți, și că poate face cu noi orice dorește”.

Din primul moment al întoarcerii din prizonierat, Kolbe a început să organizeze un adăpost pentru 3000 de refugiați polonezi, dintre care 2000 evrei: „Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să îi ajutăm pe acei nefericiți care au fost alungați din casele lor și privați de lucrurile cele mai de bază. Misiunea noastră se află printre ei în zilele care vin”. Călugării au împărțit tot ce aveau cu refugiații: adăpost, haine și mâncare.

În acest timp, Kolbe se ocupa și de un radio la care denunța crimele naziștilor. Inevitabil, comunitatea orașului a căzut rapid sub suspiciunea nazistă și a început să fie supravegheată mai îndeaproape. În 1941, Kolbe a publicat o ediție a „Cavalerul Imaculatei” în care a oferit o critică virulentă naziștilor:

„Ce putem face și trebuie să facem este să căutăm și să servim adevărul atunci când l-am găsit. Conflictul real este unul interior. Mai departe de armatele de ocupație și hecatombele de lagăre de exterminare, există doi dușmani ireconciliabili în adâncurile fiecărui suflet: bine și rău, păcat și iubire. Și la ce bune victoriile pe câmpul de luptă dacă noi înșine suntem învinși în cele mai lăuntrice părți ale ființei noastre?”

La scurt timp după asta, Kolbe a fost arestat în februarie 1941. A fost trimis pentru o scurtă perioadă la închisoarea Pawiak din Varșovia. Acolo aflăm de la un martor că un gardian SS, văzându-l pe Kolbe cu veșmintele de călugăr și cartea de rugăciuni, l-a întrebat dacă crede în Hristos. Kolbe a replicat „da, cred”. Gardianul l-a lovit. A continuat s-o facă și să repete aceeași întrebare, la care primea mereu același răspuns. Imediat după, veșmintele franciscane i-au fost luate și i s-a oferit o uniformă de prizonier.

În mai, același an, a fost transportat la Auschwitz, unde a devenit prizonierul 16670. A fost pus la muncă, ceea ce însemna căratul de blocuri de piatră pentru construirea zidului crematoriului. A fost supravegheat de Krott Sângerosul, care l-a ales pe Kolbe ca victima sa favorită. De la martori aflăm că Maximilian își accepta tratamentul cu un calm desăvârșit. Le spunea colegilor săi de suferință: „Maria îmi dă putere. Totul va fi bine”.

În acest timp, îi scria mamei sale:

„Dragă mamă,

La sfârșitul lunii mai am fost transferat la Auschwitz. Totul este bine din partea mea. Stai liniștită în privința mea și a sănătății mele, fiindcă bunul Dumnezeu este peste tot și alimentează totul cu dragoste. Ar fi bine să nu îmi scrii până nu vei primi alte vești de la mine, fiindcă nu știu cât de mult voi sta aici. Salutări cordiale și sărutări, cu afecțiune.

Rajmund”

Odată, Krott l-a pus pe Kolbe să care cele mai grele scânduri, până s-a prăbușit. L-a bătut apoi fără milă și l-a lăsat întins în noroi. Colegii prizonieri l-au luat și l-au mutat într-un loc unde s-a putut recupera. În iulie 1941, trei prizonieri apăreau ca dispăruți din lagăr și, ca pedeapsă, s-a dat ordinul ca 10 oameni să fie aleși pentru a fi înfometați până la moarte într-un buncăr subteran. Când unul dintre bărbații aleși – Franciszek Gajowniczek – a început să strige: „Soția mea! Copiii mei!”, Kolbe s-a oferit voluntar să-i ia locul.

Un ofițer nazist a replicat „ce vrea porcul ăsta polonez?” Maximilian a arătat cu degetul către Franciszek Gajowniczek și a repetat: „Sunt un preot catolic din Polonia. Aș dori să-i iau locul, fiindcă el are o soție și copii”. Surprins, ofițerul a acceptat schimbul oferit de Kolbe. Gajowniczek va supraviețui Auschwitzului și va fi prezent la beatificarea lui Kolbe din 1971. Va spune:

„Nu i-am putut mulțumi decât cu ochii. Eram uimit și cu greu îmi puteam da seama ce se întâmplă. Imensitatea faptei: eu, condamnatul, o să trăiesc și altcineva, de bunăvoie și voluntar, își dă viața pentru mine – un străin. E ăsta un vis? Am fost dus înapoi la locul meu fără să am ocazia să îi spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Și îi datorez faptul că v-am putut spune toată asta. Vestea s-a răspândit repede prin lagăr. A fost prima și ultima oară când un asemenea incident s-a întâmplat în întreaga istorie a Auschwitzului.”

În buncăr, Kolbe avea să devină liderul prin rugăciune al oamenilor condamnați la moarte. Bruno Borgowiec, prizonier polonez, a fost un martor la cele întâmplate, ca ajutor al omului de serviciu și interpret în buncărele subterane:

„La fiecare inspecție, când aproape toți ceilalți erau întinși la podea, Părintele Kolbe era văzut îngenunchind sau stând în centru, în timp ce se uita voios în ochii oamenilor SS. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic și nu s-a plâns, mai degrabă i-a încurajat pe restul, spunând că fugarii ar putea fi găsiți și atunci ei toți ar fi eliberați. Una dintre gărzile SS a remarcat: preotul e într-adevăr un om grozav. Nu am văzut niciodată pe nimeni ca el.”

După două săptămâni de stat în celulă, Kolbe era încă în viață. Fiindcă gărzile doreau să golească celula, a fost executat cu o injecție letală. La canonizarea sa, Papa Ioan Paul a II-lea – el însuși martor al invaziei naziste a Poloniei – a spus:

„Maximilian nu a murit, ci și-a dat viața pentru fratele său”.

Adevăratul sabotaj

Trebuie să ai ceva deficit neuronal sau de transmițători ca să afirmi că:

Polonia, Ungaria şi Slovacia au lăsat România în aer în scandalul Rogozin. evz.ro

 

Cu atît mai mult cu cît vine de la un om la care nu mă și nu cred că ne așteptam.

Cum au lăsat-o în aer, ce au făcut sau nu au făcut?

Trebuia să se supună sancțiunilor UE. Așa, și nu au făcut-o, deși tot sursa cu pricina ne anunță că fiind avion de pasageri, nici nu trebuia să o facă. Ca și cum sancțiunile se aplică numai avioanelor de vînătoare și ciorilor, ori păsărilor călătoare aflate în căutarea  perechii pe aici.

Toate statele implicate în povestea provocarea Rogozin au acționat așa cum a trebuit.

Rogozin, golanul Kremlinului, este unicul vinovat în povestea cu care ne ocupăm, ca de obicei, excesiv timpul. Rogozin știa ce reacții poate provoca urcarea lui într-o cursă de linie, respectiv traversarea spațiului aerian al unor țări UE. A nu ține cont de anumite reglementări nu te exonerează de consecințele acțiunilor tale. La asta trebuia să se gîndească înainte de a pune în pericol, cum susține că ar fi fost, pasagerii cursei respective.

Fiecare țară în parte a reacționat așa cum trebuia într-o atare situație. Ungurii și ceilalți nu au dat drept de aterizare avionului, noi nu l-am lăsat să intre în spațiul aerian românesc.

Era de dorit o caloborare mai bună? Sigur, întotdeauna e loc de mai bine. Dar asta nu înseamnă că cineva ne sabotează relațiile externe, mai puțin emitentul vorbelor de mai sus.

De unde și cum au aflat românii că în acel avion se află Rogozin rămîne la fel de lipsit de importanță, ce e important e că am aflat. Că au fost surse, că a fost comentariu lăsat pe o pagină Facebook, nu mai contează. Și nici nu e de mirare cînd știm cît de apropiate sînt relațiile româno-moldovene. Că nu am comunicat mai departe da, poate fi o problemă, a noastră. Dar să spui asemenea gogomănie, că am fost ”lăsați în aer”, depășește capacitatea de înțelegere a omului medu informat.

Ce ar fi trebuit să facă respectivele țări? Să nu permită nici ele tranzitarea spațiului aerian, cu motiv rezonabil, să însoțească aeronava cu avioane militare, poate să și tragă în ea?

Desigur, varianta 1. Dar nu s-a întîmplat. Rezultatul, în schimb, a fost același, din moment ce nu a putut ateriza pe teritoriul statelor acuzate.

Și atunci de ce zarva, de ce acuzațiile?

Pentru că așa se întîmplă cînd se inflamează materia cenușie. Pentru că așa se întîmplă de fiecare dată cînd cineva vrea să inflameze spiritele. Iar acum, cu constituirea Intermarium, este terenul propice să auzim cele mai aberante scenarii din care să rezulte că țările est și central europene mai au puțin și se bat între ele, nu că ar constitui o alianță benefică tuturor. Din acest moment, ungurii vor lua o parte din Ardeal în fiecare bagaj cu care părăsesc România, Negruzzi va fi interpretat și reinterpretat de dacă ar trăi, ar renunța să mai scrie ”Sobieschi și românii”, iar slovacii, dacă tot nu am avut nimic cu ei pînă acum, nu înseamnă că nu putem avea de acum încolo.

Vor curge asemenea așa zise știri și comentarii despre cum ne urîm între noi, aici, în estul și centrul Europei, cum nu se poate construi nimic cu noi și, mai ales, cum este sortită eșecului o inițiativă ca Intermarium.

Ghiciți cui vor folosi aceste scenarii. Cine va profita de pe urma unor asemenea abordări? Exact, cine nu dorește ca alianța să fie făcută și să funcționeze. Cine dorește status quo-ul actual, în care Germania dictează ce avem de făcut, în funcție de cum și-a aranjat treburile cu Rusia. Cu alte cuvinte, exact dușmanii reali ai Intermarium.

PS: Imbecilii ăștia reușesc iar să zăpăcească lumea de cap.

Problema lor e că nu au și nu asigură vaccinuri pentru copii, iar lumea se încaieră pe e bun sau nu vaccinul.

Vaccinul, bun clar, de la firme autorizate să-l producă, trebuie să fie în țară. Este obligația lor. Apoi poate începe ce discuție de țaca țaca vreți, dar nu atîta vreme cît ei nu îl asigură. Vă certați pe ceva care nu există.

 

 

De ce enervează Polonia

Așezată cel mai nefericit sau cel mai periculos pe harta Europei, între două puteri cu intenții permanente de supremație continentală, Polonia a învățat lecția folosirii corecte a lui ”da” și a lui ”nu” în situații favorabile sau care îi pot afecta interesele. Lecție pe care o aplică și acum spre disperarea stîngiștilor de pretutindeni.

Tot scandalul pe care îl vedeți în ultimele zile, toată hărmălaia este făcută de grupuri de stîngiști veșnic neconsolați cu ideea și cu realitatea că PiS a putut cîștiga alegerile, forma guvernul și acum, schimba sistemul judiciar în sensul modernizării.

PiS nu numai că nu are probleme în Polonia, dar acolo, la el acasă, lumea chiar asta așteaptă de la el, mesajul cu care a cîștigat alegerile.

Și atunci de ce urlă stîngiștii de pretutindeni, de ce numesc regimul conservator autocrat și abuziv? Din cauză de:

1. Germania.

De cînd presa a hotărît că, odată cu alegerea dracului portocaliu la Casa Albă, lidera lumii libere a devenit Angela Merkel, Germania dă tot mai mult semnale ale libertății pe care vrea să o impună țărilor UE. Au fost migranții, a căror venire, repartizare și relocare a fost hotărîtă exclusiv de doamna Merkel, inclusiv prin încălcarea și ulterior suspendarea acordurilor Schengen și Dublin, despre a căror situație nu a fost nimeni consultat ÎNAINTE de a se lua decizia. Și este acum, la fel de revoltător, proiectul prin care Germania dorește să se asigure de gazul rusesc, Nord Stream 2, ignorînd complet sancțiunile stabilite pentru anexarea Crimeei și, deloc în ultimul rînd, interesele celorlalte țări UE.

Poziția de dictat adoptată de Germania doamnei Merkel nu avea cum să nu amintească polonezilor de situațiile anterioare în care a fost invadată, sfîrtecată și apoi împărțită între cele două puteri sinistre și criminale ale jumătății secolului trecut, ultima dată, cea nazistă și cea comunistă. La fel ca atunci și nu numai, nimeni nu întreabă Polonia ce dorește, toată lumea așa zis bună de la Bruxelles impune Poloniei. La fel ca atunci, Polonia este desconsiderată și umilită. Iar fiica tatălui ei, doamna Merkel, se dovedește a confirma pe deplin temerile doamnei Thatcher privind reunificarea Germaniei.

2. Germania – Rusia.

Ocheadele aruncate reciproc de Germania și Rusia nu aveau cum să scape partenerilor europeni ai primeia, prin urmare nici Poloniei. Iar dacă în timp ce pe hîrtie Rusia nu are ce căuta în Europa, în practică avansează din ce în ce mai mult, prin resursele energetice de care dispune și la gîndul cărora Europa salivează atît de puternic.

Penetrarea Europei, după aparenta cedare de la sfîrșitul războiului rece, s-a realizat exclusiv economic, prin resurse și infiltrare de oameni și companii în domenii cheie ale economjei europene. În vreme ce europenii savurau succesul, Rusia muncea din greu la sabotarea lui, astfel încît a ajuns în zilele noastre să poată juca puternic la masa celor mari.

Uitîndu-ne retrospectiv la întreaga perioadă de după Al Doilea Război Mondial, puterile care au pierdut atunci Europa (în ciuda aparentului cîștig al Rusiei) au fost Germania și Rusia. O situație cu care cele două nu s-a împăcat niciodată și ca atare este pe cale să o elimine.

Ce și cum facem să nu se întîmple asta?

3. Polonia – SUA.

Echilibrarea situației vine de peste ocean, de la administrația republicană instalată la sfîrșitul anului trecut la Casa Albă. Și vine de această dată întru prevenirea și nu rezolvarea, cum s-a întîmplat anterior, dezastrului european.

Vizita președintelui american la Varșovia, luna aceasta, a adus asigurări privind sprijinul militar sporit pe care est-europenii îl vor primi, în acord cu creșterea cu 40% a bugetului Pentagonuluii privind numai această zonă, și sprijin pentru Intermarium, Inițiativa celor trei mări, proiectul european care să asigure atît conservarea valorilor europene în această zonă cît și posibila revenire a Europei vestice, într-un timp oarecare, la fundamentul pe care s-a clădit. În orice caz, proiectul vizează crearea unei zone de securitate NATO, care poate opri tăvălugul rusesc și face imposibilă legătura cu aliații lor ideologici europeni, nemții.

Sînt măsuri care nu pot conveni, dimpotrivă, Rusiei și Germaniei, măsuri care să le ucidă încă de pe acum pofta de expansiune, geografică sau culturală. Sînt măsuri care conservă valorile liberalismului clasic, ale națiunilor și tradițiilor, în cea mai avansată formă de organizare imaginată pînă acum de om și care funcționează.

Ceea ce vedeți zilele acestea la Varșovia și în alte zone europene sînt zvîrcolirile fiarei încolțite, care scuipă și se zbate în neputința-i. Pentru că aici, calm dar hotărît, se revine și se pun în practică vorbele lordului Ismay, primul secretar general NATO:

Keep the Soviet Union out, the Americans in, and the Germans down.

 

 

 

 

 

În Polonia protestează comuniștii. Treziți-vă!

În Polonia protestează comuniștii. În Polonia protestează comuniștii. În Polonia protestează comuniștii.

Repetați de cîte ori este nevoie propoziția de mai sus. Mai vechi sau mai noi, mascați, tot comuniști sînt.

Dar prostia omenească este atît de mare, încît românii vor să iasă la protest de solidaritate cu polonezii. Fără să aibă cea mai vagă idee despre ce se petrece în Polonia.

În Polonia protestează stînga, comuniștii. Felicitări, popor român, exact cei contra cărora ai manifestat tu. Sau împotriva cărora ți s-a spus că protestezi, de către noii tăi colegi de suferință, anticorupții de stînga.

Dacă în România se bate stînga veche, PSD, cu stînga nouă, toate partidele astea noi, în fapt numai unul, plus întreaga societate civilă, la polonezi situația e mai clară. Bariera de limbă face ca ea să vă fie transmisă așa cum vor capetele de la conducerea UE, adică împotriva dreptei, împotriva PiS, partidul aflat acum la guvernare. 

În Polonia:

1. Cum poate fi numit pro-rus Jaroslaw Kaczynski, liderul partidului aflat la putere? Cum??? Este fratele geamăn al lui Lech Kaczynski, cel ucis de către ruși în așa numitul accident de la Smolensk.

2. Toate, dar absolut toate mișcările făcute acum în justiție au existat în programul cu care PiS a cîștigat alegerile.

Care sînt schimbările pe care PiS vrea să le facă? Cum vrea Polonia, partidul aflat la putere în Polonia să modifice sistemul judiciar?

Exact în sens european! O justiție mult rămasă în urmă, față de noi, va fi adusă la standarde moderne. Justiția, în Polonia, se află acum la nivelul celei găsite de Macovei la preluarea mandatului. 

Ce urmează să se schimbe? Politicul să interfereze în treburile Justiției, ni se spune peste tot. Și atît. Oamenii nu știu cum va interfera, pentru că nimeni nu le spune.

Să vedem atunci cum stau lucrurile în țările europene dezvoltate, cu justiție funcțională, care culmea, protestează și ele, prin guvernanții aleși, împotriva Poloniei.

1. Germania:

Cele mai importante instituții judiciare sînt: Curtea Federală de Justiție, Curtea  Federală a Muncii, Curtea Socială Federală, Curtea Federală Fiscală și Tribunalul Administrativ Federal. Conform Constituției germane, candidații pentru a fi judecători în aceste instanțe sînt NUMIȚI de Ministrul federal al Justiției și de o comisie formată din 32 de membri, din care 16 sînt aleși de parlament, ceilalți 16 de miniștrii de justiție ai statelor federale.

Această comisie selectează judecătorii (cei care au reușit să ocupe funcțiile) pentru cele 5 instanțe. Aceste numiri sînt aprobate de guvernul federal, după care, cu aprobarea obținută, președintele țării numește unul sau mai mulți judecători.

Tot acest proces, de la selecție și pînă la numire, este POLITIC.

Și atunci, ce are Germania cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

2. Franța. Puțin mai complicat.

Numirile în Franța se fac de către Consiliul Superior de Judecată, compus din 12 membri. Un fel de CSM românesc.

Numai că: în Franța, președintele țării este el însuși membru al acestui consiliu. Omologul lui Iohannis, da. Și cum el numește alți trei membri în acest consiliu, majoritatea va fi întotdeauna prezidențială. Adică POLITICĂ.

Și atunci, ce are Franța cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

3. Olanda.

Aici judecătorii sînt numiți prin decret regal. Nimic politic pînă aici. Dar nu vă grăbiți să cereți ”Prințul Duda-președinte”. Nu încă.

Numirea este solicitată de ministrul de justiție. Adică politic. Candidații sunt numiți de Consiliul pentru Justiție al Țării, care este jumătate compus din judecători selectați de membrii comunității judiciare. Dacă există doi candidați pentru un singur loc, ministrul justiției face alegerea finală. Adică POLITIC.

Și atunci, ce are Olanda cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

Și Germania, și Franța, și Olanda, și nu numai, ai căror reprezentanți au criticat Polonia numai pentru că vrea să facă același lucru care există deja în aceste țări au răfuieli de altă natură cu Polonia, iar acesta este, prezentat răuvoitor, numai pretextul.

Germania, Franța și Olanda, și nu numai nu suportă guvernul de dreapta, ales democratic, al Poloniei. Nu suportă faptul că polonezii sînt catolici în majoritate covîrșitoare. Nu suportă faptul că dreapta poloneză va fi permanent dușmanul Rusiei. Și nu suportă cît de bine se înțeleg polonezii cu Trump.

Și se folosesc de această ocazie pe care și-au creat-o, cum s-a întîmplat și în problema avorturilor, și cum se va întîmpla de fiecare dată cînd vor considera că pot manipula electoratul polonez și nu numai în favoarea mișcărilor de stînga, pro-ruse, care au pus stăpînire pe Europa.

Asta e tot.

(Foto Reuters)

Polonia și avortul. Precizări necesare.

Luni, au reînceput protestele în Polonia privind legalizarea avortului. Fără nici un motiv nou apărut. Preventiv. Dreptul femeii de a alege este considerat ”sfînt” de către cele care participă la astfel de acțiuni.

Și au perfectă dreptate. Numai că dreptul femeii de a alege se manifestă înainte de concepție. Alegerea liber consimțită a femeii de a concepe un copil sau de i se putea întîmpla să conceapă un copil este a ei și numai a ei. Aici intervine neînțelegerea, la timing. Odată ce copilul a fost conceput, nu mai este alegerea femeii ce face cu o altă viață, cu un alt organism care i se dezvoltă în pîntec. Mama și copilul sînt două entități distincte, copilul doar crește și se dezvoltă în interiorul organismului femeii pînă la naștere. Ca urmare strictă a acțiunilor ei. Așadar, dreptul de a alege nu este între viața și uciderea nenăscutului (nu se poate admite că azi, la ora 23:59 este ”un grup de celule”, iar peste nici un minut este un făt), ci implică responsabilitatea cu care o femeie alege ce și cu cine face înainte de concepție.

Acestea fiind zise, cum nu intenționez să abordez problema din punct de vedere moral, ci politico-social, încep cu o scurtă istorie.

Primii și cei mai asidui și mai mari promotori ai avortului au fost bolșevismul și hitlerismul. Prima țară din lume care a legalizat avortul a fost Rusia bolșevică, în 1920. Întreaga legislație europeană, la acea dată, proteja viața nenăscuților. Al doilea ”campion al civilizației morții” a fost Hitler. În scopul creării ”rasei perfecte”, a legalizat avortul copiilor germani cu defecte congenitale. După cucerirea țărilor din estul Europei, naziștii au dezvoltat un ”Plan Ost”, care prevedea contracepția și avortul. Cel mai ”bine” a sintetizat Martin Borman această problemă: „The duty of the Slavs is to work for us. The fertility of the Slavs is undesirable. Let them use condoms or do abortions – the more, the better. Education is dangerous.”

După al Doilea Război Mondial, țările comuniste au legalizat avortul în anii ’50, în timp ce în restul țărilor europene și în SUA, acest lucru s-a întîmplat abia la sfîrșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Important de menționat că în România, unde avortul a fost interzis începînd cu anul 1966, acest lucru nu s-a făcut sub nici o formă din dragoste pentru viață, ci strict pentru a crește bazinul de forță de muncă. De altfel, la începutul anului 1990, s-a văzut foarte bine ”grija față de om” a comuniștilor față de copiii crescuți în orfelinate, ”grijă care va intra în istoria ororilor comunismului.

În Polonia, avortul a fost permis prima dată sub ocupația nazistă, pentru că, așa cum spunea Hitler: ”Avînd în vedere famiile numeroase ale populației indigene este foarte benefic pentru noi cazul în care fetele și femeile de acolo au multe avorturi”. A doua legalizare a avortului a avut loc sub dictatura comunistă, în 1956. Legea comunist-stalinistă a fost în vigoare pînă în 1993, cînd Seimul a votat Legea privind planificarea familială și protecția fătului uman. În ciuda faptului că viața începe în momentul concepției, fapt dovedit de nenumărate studii medicale, în Europa numai în Polonia, Irlanda și Malta există legislație care protejează viața copiilor nenăscuți. Aici trebuie precizată atitudinea europeană absolut schizoidă, care impune ca o condiție a aderării la UE abolirea pedepsei cu moartea, arătînd astfel, chipurile, respect față de ființa umană, dar permite avortul unor nenăscuți care nu au nici o vină.

În momentul de față, în Polonia avortul este interzis prin lege, cu trei excepții: viol, incest, stare de sănătate a copilului – malformații grave – sau pericolul pentru viața mamei.

Ce s-a întîmplat la începutul lunii octombrie? 

Un proiect de lege propus de o asociație, proiect sprijinit de 450 000 de semnături, care prevedea interzicerea totală a avortului, a inflamat spiritele pînă la marșul organizat atunci în Varșovia și încă cîteva orașe ale Poloniei.

De la bun început trebuie precizat că Polonia este o țară majoritar catolică, cu o perpsectivă pro-life, mai ales în rîndul tinerilor – 65% – de necrezut pentru alte părți ale continentului. Tineretul, în special, manifestă un puternic atașament față de Biserica Catolică, iar aceasta, și asta trebuie spus, a sprijinit orice inițiativă de interzicere a avortului prin lege, dar niciodată nu a pus problema sau nu a fost de acord cu pedeapsa cu închisoarea pentru femeile care recurg la această metodă.

Generația mai vîstnică, în schimb, trăiește o adevărată disonanță cognitivă, știind că pe vremea comuniștilor avortul era permis, iar acum nu. Multe femei care au făcut avorturi în anii aceia – și puteți vedea și în filmările de la manifestații, vîrsta participantelor nu este chiar tînără, sînt foarte multe femei care nu mai pot procrea – nu înțeleg cum atunci era posibil, iar acum nu. Sigur, mai este și povara păcatului personal, dar pentru asta există confesiunea. Numai că nu toată lumea apelează la biserică, așa că participarea masivă, mai ales a acestei categorii de vîrstă, la marșuri, era de așteptat.

La sfîrșitul lunii septembrie, la Seim au ajuns două proiecte de lege. Unul prevedea legalizarea avortului, ”Să salvăm femeile”, și celălalt, ”Stop avortului”, care cerea interzicerea lui, chiar și în cazurile menționate mai sus în care este permis, și care prevedea și pedepse pentru mamele care recurg la procedură.

De menționat că proiectul de lege ”Să sălvăm femeile” a fost promovat intens de o platformă media de stînga, criticatacul polonez, krytykapolityczna.pl. Barbara Nowacka, cea care l-a lansat, este fiica Izabelei Jaruga-Nowacka, fost deputat pe listele SLD și vicepremier pe vremea guvernării SLD (adică PSD-ul lor), care era mare activistă feministă, anticlericală, gay rights, și a murit în avionul de la Smolensk, și nepoata lui Witold Nowacki, un nume cunoscut în elita comunistă de dinainte de 1989.

Momentul declanșării isteriei a fost cel în care proiectul stîngii a fost respins din start, în vreme ce celălalt trecuse către comisie, după prima citire. Moment în care, văzînd amploarea nu numai a protestelor de stradă, dar și reacția de condamnare dură a Comisiei Europene, deși proiectul nici măcar nu ajunsese la vot în plen, Kaczynski a luat decizia ca la a doua citire reprezentanții PiS să nu o sprijine. Kaczynski a considerat că proiectul care prevedea pedeapsa pentru femeile care avortează punea, de fapt, în pericol cauza pro-life, riscîndu-se să se ajungă și la abolirea interdicțiilor actuale din lege. Așa că cine a votat pentru? Stînga, exact. Decepționată și luată pe neașteptate de mișcarea președintelui, a votat împotriva propriilor solicitări.

Și aici avem de-a face cu prima din minciunile care s-au spus, și anume că PiS, partidul conservator, de guvernămînt, împreună cu Biserica ar fi propus eliminarea avortului indiferent de situație. Nu! Inițiativa legislativă a aparținut, așa cum am spus deja, unei asociații, iar partidul de guvernămînt a fost cel care a făcut ca proiectul de lege să fie retras.

A doua minciună propagată pe rețeaua MSM a fost că Biserica Catolică este de acord cu încarcerarea mamelor care ar face avort. Fals, Biserica s-a opus de la bun început acestei pedepse. 

Și a treia, că avortul va fi interzis chiar și atunci cînd viața mamei ar fi în pericol. Nimic mai neadevărat, nimeni nu a susținut așa ceva. 

Protestul în sine, adunînd mai mult femei din categoria de vîrstă care nu mai poate procrea, a avut, dincolo de fotografiile și filmele care îi prezintă numai aspectul frumos, înălțător, militant, a avut, din păcate, momente mult mai puțin plăcute. Cum ar fi atacarea polițiștilor care le asigurau buna desfășurare a protestului, în care s-a aruncat cu petarde și pietre, la Poznan, mesaje eugenice rostite clar, fără ocolișuri, slogane murdare și blasfemii, dar a avut și reale momente vesele, de prostie, sau de trezire, cînd unele participante au realizat cu ce s-au raliat. O cunoscută actriță care a participat la protest a citit mai apoi textul proiectului de lege, a ieșit public și a declarat că-i pare rău că și-a manifestat susținerea, alegîndu-se din partea protestatarelor cu o ploaie de zoaie, de nici Vistula n-o mai spală, iar o deputată a Partidului Nowoczesna a strigat ”Jos dictatura femeilor” și a fost aplaudată.

Black Protests au mobilizat aproape toată opoziția, aceea care pierde în continuare teren în Polonia, și au fost, ca mai toate manifestările de stînga, sinistre ca imagine și mesaje. Femeile de vîrsta a doua și a treia au participat din principiu, nu pentru că ar mai putea avea copii. O revărsare de ură și vulgaritate la adresa Bisericii a fost clar remarcată și, alături de culoarea protestului, neagră, a lăsat impresia unei adunări de vrăjitoare furioase. Cîteva milioane anunțate de presă, în realitate 20 000 la Varșovia și alte 10 000 în țară.

Stînga va profita și distorsiona în continuare orice mișcare de protest, cu atît mai mult cu cît conservatorii au susținere în rîndul tinerilor, și odată cu lansarea de către aceștia a programului ”Family500plus” prin care se acordă fiecărei familii cu mai mulți copii 500 zloți pe lună pentru fiecare, începînd de la al doilea copil, ceea ce înseamnă nu numai încurajarea cuplurilor de a avea copii, dar și o viață mai bună pentru cei care îi au deja.

O particularitate a societății poloneze o reprezintă faptul că cu cît organismele europene se arată mai scandalizate de anumite măsuri ale guvernului actual, cu atît mai mult populația își arată atașamentul față de conservatorii polonezi. Și asta pentru simplul motiv că viața lor a devenit mai bună sub guvernarea acestora. Ceea ce nu înseamnă că va fi scutită de manifestații și proteste, cu atît mai mult cu cît stînga este încurajată de birocrația și așa zisa corectitudine politică europeană, pentru care conservatorismul societății poloneze înseamnă oglinda în care nu vor să privească și contrariul celor susținute de ei.

Reluarea protestului, în lipsa unui nou motiv, luni, dovedește din plin că stînga nu se lasă, ba mai mult, exploatează mediatic absolut orice subiect, chiar și cînd acesta este epuizat.

PS: Articol realizat cu ajutorul dr. Anca Maria Cernea, căreia îi mulțumesc pentru documentația pusă la dispoziție.

poland-black-protest

(Foto: wpolityce.pl)

To Russia with Love*

Așa se răspunde tupeului incredibil al rușilor!

Edward Lucas, jurnalist britanic, pe Twittter:

Russian ambassador asks „where is our part of Europe?” Polish reply: „inside Russian borders”

Ceea ce consideră Lucas a fi cea mai bună replică a Conferinței pentru Securitate de la Munchen (12 – 14 februarie 2016).

Și să ne amintim, cu această ocazie, un alt răspuns la fel de pertinent, dat de către președintele Traian Băsescu, în ianuarie 2011, unui parlamentar rus, în fața Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Vă rog să notați, domnule parlamentar, că România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state.

*Titlul este de aici.

(Foto. dailymail.co.uk)

 

NATO Juncture: exercitiu militar si mini-summit

Astăzi, 4 noiembrie 2015, are loc un dublu eveniment NATO, cu o semnificație și de o importanță deosebite în contextul geo-politico-militar al ultimilor doi ani. În timp ce exercițiul militar TRIDENT JUNCTURE 2015, cel mai amplu din ultimii treisprezece ani, atinge punctul culminant al desfășurării – la Zaragoza/San Gregorio, în Spania, se vor desfășura, în cursul zilei de azi, demonstrații masive pe uscat, aici aflîndu-se și militarii români din Batalionul 528 Cercetare Vlad Țepeș –  la București are loc reuniunea șefilor de stat din țările central și est-europene care fac parte din Alianța Nord-Atlantică.

Concret, la acest mini-summit organizat la București și prezidat de Președintele României, Klaus Iohannis și de Președintele Poloniei, Andrzej Duda, participă nouă lideri ai țărilor din zonă, președinții Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Estoniei, Letoniei si Lituaniei, și va fi prezidat de Președintele României, Klaus Iohannis, evenimentul desfășurîndu-se în prezența secretarul general adjunct NATO, Alexander Vershbow.

Subiectul principal al dezbaterii este întărirea flancului estic european, printr-o prezență mai mare a NATO în regiune, în condițiile îngrijorării crescînde și întemeiate privind intențiile de extindere ale Rusiei în zonă. NATO a decis deja, în luna februarie a acestui an, deschiderea a șase unități de comandă și control în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia si România, în scopul detasării rapide de unităși în regiune, în caz de necesitate. În plus, România și Polonia vor avea și cîte un Comandament Multinațional de Divizie.

Scopul întîlnirii este adoptarea unui mesaj comun al țărilor participante, care să evidențieze importanța adaptării strategice a NATO în condițiile volatilității situației geo-politico-militare. Propunerile comune de astăzi vor fi formulate în vederea pregătirii summitului NATO care va avea loc la Varșovia, în 2016.

Consider, avînd în vedere întregul context, că în România și Polonia ar trebui să se stabilească cîte o bază permanentă NATO pe teritoriul lor, fiind două din cele mai expuse țări în fața Rusiei, din centrul și estul Europei. În momentul de față, la noi existînd numai două comandamente ale Alianței. Țările baltice, la rîndul lor, solicită și susțin amplasarea de baze NATO în regiune.

Cea mai mare problemă o constituie opoziția Germaniei (și a Franței, bănuiesc), care a transmis deja, conform Wall Street Journal, că nu dorește tensionarea relațiilor cu Rusia. Numai că flancul estic al Alianței trebuie întărit, în ciuda acestei opoziții germane, iar o propunere atît de amplasare de baze permanente aliate, cît și de o creștere a numărului de trupe staționate de-a lungul frontierei cu Rusia, sub comanda NATO, va trebui serios luată în considerare la următorul summit, cel de la Varșovia. Riscul ca Rusia să considere aceste mișcări drept provocări este evident, dar negocierile, cu Germania (și Franța) ar trebui să țină cont, în primul rînd, de necesitatea securizării zonei implicate. În privința Rusiei, trebuie evidențiat și accentuat permanent faptul că Alianța are un scop strict defensiv, iar cooperarea s-a realizat chiar și în timpul exercițiului TRIDENT JUNCTURE 2015, la care a fost invitată să participe.

(Foto: instagram.com/jfcbrunssum/)