Și totuși, cum să ne creștem copiii?

Cred și eu ca mulți alții că omul de azi sau de ieri e mișcat de câteva teme mari: moartea, iubirea, sensul, frumosul, suferința, fericirea. Știm totuși de la antropologi, filozofi și istorici ai ideilor că o societate într-o perioadă anume favorizează anumite seturi de valori și de comportamente în defavoarea altora.

Și atunci nu poți să nu te-ntrebi împreună cu mulți alți psihoantropologi (sau pe cont propriu): care este relația dintre prioritățile culturale ale unei societăți anume și tendințele sale psihopatologice? M-aș opri la ceva mai concret și mai stringent: care să fie oare relația dintre metodele de creștere a copilului favorizate de o cultură și tendințele psihopatologice ale acelei culturi? Există una? Eu tind să cred că da.

În 1962, Seymour Parker (Jefferson Medical College) face un studiu comparativ: ia două triburi învecinate – eschimoșii și indienii Ojibwa – care trăiesc în aceleași condiții (ierni grele, adesea foamete). Cu toate acestea, arată studiul, cele două triburi manifestă  tendințe psihopatologice radical diferite: Ojibwa au o rata mare de tulburări depresive, ideație paranoică, anorexie și obsesionalitate, pe când la eschimoși prevaleaza isteria, cu absența aproape totală a depresiei. Explicațiile genetice au fost rapid eliminate pentru ca s-au observat la ambele triburi modificări simptomatologice considerabile în contact cu civilizația vestică. Diferențele se cereau, așadar, căutate în credințele și valorile comunităților respective care dictează, la rândul lor, educația viitoarelor generații.

Să vedem cum anume își creșteau cele două triburi copiii:

Eschimoșii credeau că nou-născutul a preluat sufletul unui membru al familiei care a murit de curând. Copiii erau astfel primiți și tratați cu multă afecțiune și tandrețe. Erau alăptați până târziu, spre 4 ani, pentru că, pe lângă rolul de hrănire, alăptarea mai avea și rolul de liniștire. Mai mult, bebelușii erau ținuți aproape de corpul mamei, în vreme ce aceasta făcea treburi gospodărești.  Părinții răspundeau prompt și gratificant la nevoile copilului (ajutor concret, suport afectiv, protecție în general). Atitudinea parentală în ansamblul său era mai degrabă permisivă, cu măsuri disciplinare rare și puțin stricte. Explicația pe care părinții și-o dădeau era aceea că, în lipsa blândeții și recompenselor, sufletul părăsea corpul copilului, provocându-i astfel îmbolnăvirea sau chiar moartea. Presiunea responsabilităților care îi aștepta pe acești copii la vârsta adultă era desprinsă cumva implicit din dinamica grupului. Comunitatea era motivantă în acest sens și totodată eficientă în a trasa limite. Spre pubertate (11-12 ani), când se considera că cel mic devine mai robust și mai puțin susceptibil să-și piardă sufletul, măsurile disciplinare deveneau mai aspre.

Modelul de parenting practicat de Ojibwa era total opus. Copilul era considerat un vas gol în care spiritele rele – multe – ar putea intra oricând. Copilul trebuia protejat de spiritele rele printr-o disciplină severă. Tot prin disciplină, credeau indienii Ojibwa,  copilul va fi pregatit pentru viață: viața este grea și neîndurătoare, viața înseamnă suferință. O metodă de fortificare a organismului și psihicului copilului era, de exemplu, înfometarea: se urmărea, astfel, pregătirea copilului pentru perioadele când hrana era insuficientă. Eșecurile se datorau întotdeauna unor cauze individuale, iar salvarea venea întotdeauna prin suferință fizică auto-indusă. Se considera că fiecare copil avea un țel în viață, țel pe care îl vizualiza chiar el, într-un foarte chinuitor rit de trecere. De viziualizarea fantasmatică și de împlinirea acestui scop depindea valoare sa ca individ. Ojibwa erau individualiști, mândri și lăudăroși.

Să revenim la noi, la occidentali. Ne este clar că metodele noastre de creștere a copilului sunt apropiate de cele ale părinților eschimoși. Noi avem așa: atmosferă permisivă, gratificație maximă și rapidă, securizare afectivă, eliminarea frustrărilor, măsuri disciplinare reduse.

Dacă suntem de acord că există o legătură între metodele de creștere a copilului încurajate  cultural și tendințele psihopatologice ale acelei culturi, atunci e nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce oare, în ciuda viziunii comune pe care eschimoșii și occidentalii de azi o au asupra metodelor educaționale, tendințele psihopatologice ale celor două culturi rămân, totuși, atât de diferite? Ca patologie, occidentalul modern e mai apropiat de indianul Ojibwa cu care nu împărtășește vreo metodă de parenting.

Încerc să schițez mai jos niște explicații pentru acest (aparent) paradox:

1. Vă reamintesc că eschimoșii își tratau copiii cu foarte multă afecțiune pentru că se considera că acești copii a fi posesorii sufletelor celor dragi decedați. Dincolo de importanța semnificației spirituale a acestor convingeri, problema are și relevanță psihologică: acest tip de tratament devine un mecanism de reglare a relației dintre adult și copil. În această relație, copilul nu este singur în fața unui adult. Copilul are un protector interior – sufletul unui strămoș – care-l locuiește. Nici adultul nu dispune pur și simplu de copilul lui, deoarece recunoașterea sufletului strămoșului în propria odraslă îl responsabilizează suplimentar. În practica creștină era la fel:  între adult și copil se interpunea Dumnezeu. Copiii veneau de la Cel de Sus și tot pentru Cel de Sus erau crescuți. Astăzi, în schimb, nimic nu mai stă între mamă și copil. Trăirile mamei  (frustrari, ambiții, anxietăți de tot felul) se revarsă fără opreliști asupra copilului.

2. E adevărat că bebelușii eschimoși  erau alăptați până la 3-4 ani și ținuți aproape de corpul mamei pe modelul a ceea ce azi numim attachment parenting. Să nu uităm însă că acele mame funcționau pe un set de credințe religioase, erau sprijinite de comunitate (tribul funcționa ca o familie lărgită), nu aveau ambiții și proiecte profesionale personale și-și purtau bebelușii pretutindeni cu maximă naturalețe, în vreme ce-și îndeplineau treburile gospodărești. Treburile respective se făceau foarte bine cu pruncii la sân, atârnând în eșarfe.

Mă tem că azi în Occident practica asta are rațiuni diferite și, de aceea, conduce la cu totul alte rezultate. Când mamele, la recomandarea unor “specialiști” în parenting, dorm cu bebelușii în pat, când acești bebeluși sunt ținuți, deci, noaptea în patul matrimonial și apoi ținuți în brațe cât e ziua de lungă, asta se întâmplă din motive de anxietate, nu pentru că mamele țin la vreun set de valori religioase sau comunitare. Scâncetul copilului este perceput ca o amenințare, nu ca un limbaj care trebuie înțeles. Să fim onești: adulții de azi sunt speriați de copiii lor și sunt dispuși să facă foarte multe lucruri pentru a-i “îmblânzi”.

Două lucruri se cer spuse cât mai des cu putință: 1. “NU vă subestimați copiii!” și 2. “Să nu vă fie frică de copiii voștri!”

Insist pe asta pentru că știți ce se întamplă cu copilul occidental dupa primii cinci ani de securizare absolută? Ajunge într-un mediu care nu e doar plin de reguli, ci și profund competitiv și individualist. Copilul eschimos rămânea, să ne amintim, securizat în sânul familiei lărgite care era tribul. Obligațiile care vin, însă, spre copilul occidental sunt nu doar multe, ci și neprevăzute. Îl iau prin surprindere. Copilul fie le va îndeplini pe toate perfect devenind el însuși copilul perfect care va rămâne în felul ăsta în grațiile mamei – variantă tot mai puțin probabilă printre copiii de azi. Fie, dimpotrivă,  va deveni un neajutorat care va avea nevoie de protecția nesfârșită a mamei – o variantă tot mai probabilă printre copiii de azi. Cele două posibilități invocate mai sus reprezintă background-ul standard pentru instalarea depresiei.

3.  Pregătirea copilului eschimos pentru rolul de adult nu se făcea deloc prin măsuri disciplinare, ci prin autoreglare, prin dinamica naturală a grupului, a comunității de valori care motivează și totodată limitează. Grupul înseamnă modele, roluri, recompense și sancționări imediate. Grupul însemnă limite și limitare adecvată. Astăzi, prin permisivitate față de copil, se întelege o toleranță totală față de nevoia acestuia de a-și “exprima personalitatea”. Copilul se desfășoară neîngrădit. Să reținem că importante sunt limitările (adică structura), nu formele disciplinare propriu-zise.

4. Eschimoșii aveau totul în comun. Toți erau egali și totul era al tuturor: viața în toate formele sale, bucuria, suferința, extazul, chiar și vinovăția era traită în grup, nu individual. Erau prietenoși, joviali și modești. Sentimentul de vinovăție datorat unui derapaj individual era pe dată asumat de întreaga comunitate. Nu se punea problema să trăiești pe cont propriu.

Să vedem unde trăiește copilul occidental de astăzi? În familia nucleară. Are o unică relație cu doi părinți care au adoptat niște metode de parenting mai mult sau mai putin benefice, adesea chiar nocive. Nu vorbesc aici doar de primii ani de viață, ci de toată perioada copilăriei până la adolescență (iar uneori mult după ce adolescența se încheie).

Care e rolul “comunității”? Comunitatea servește drept scenă pe care copilul e pus să joace diverse roluri menite să consolideze narcisismul părinților. Atenție, deci, comunitatea NU este un mediu formator, ci o scenă cu public destul de ușor de mulțumit (în primă fază). Cine să îndrăznească să nu se minuneze de poeziile recitate de Gigel?

Peste tot vezi prinți și prințese urbane care – cel puțin în privința interacțiunii – seamănă cu dinamica traficului din București: suntem împreună, dar separați, căci fiecare locuiește în mașina lui. În momentul în care comunitatea a încetat să mai fie un mediu formator, a încetat să mai reprezinte un suport adecvat pentru cei care au nevoie de formare.

5. Am spus deja că la eschimoși sufletul copiilor devine mai robust în jurul vârstei de 11-12 ani, iar atunci regulile de educație devin și ele mai aspre. De fapt, pre-puberilor eschimoși li se trasau sarcini asemănătoare cu ale adulților. Ei deveneau responsabili. Cumva, copilaria (fragilitatea) se termina și începea viața adultă (robustețea).

Avem aici o temă foarte sensibilă. Un foarte cunoscut și respectat psiholog, Robert Epstein, arăta de curând că adolescența este nici mai mult nici mai puțin decât o invenție a Occidentului. Epstein a scris enorm despre faptul că adolescentul are abilitați foarte apropiate de cele ale adultului, iar  insistența pe atributele infantile ale adolescentului este principala cauză a agresivității și a depresiei. Epstein merge și mai departe: dupa ce face o distincție între muncă și exploatare,  recomandă o lege care să permită copiilor de 13-14 ani să muncească sau să-și înceapă propria afacere.

La ceva asemănător m-am gândit și eu pe vremea când lucram la Protecția Copilului (Sectorul 1).  Dacă un puber nu dorea să meargă la școală, educatorul era neputincios. Copilul nu putea fi constrâns în niciun fel. S-a întâmplat să dau de următoarea situație: să i se ceară unui copil instituționalizat să-și facă patul dimineața, iar el să răspundă educatorului că nu vrea fiindcă altcineva e plătit să facă paturile. Personalul – și așa extrem de redus – nu dispunea, practic, de nicio formă de constrângere (indiferent de forma constrângerii, indiferent de maniera în care alegem să definim această constrângere.)

Și atunci care era soluția la acest sistem care încurajează pasivitatea maximă? (Aici fac o paranteză: în familiile normale, există, de bine de rău, constrângeri afective, morale, valorice – copilul vrea să fie pe placul mamei etc. Pentru că aceste constrângeri afective lipsesc cu totul din cadrul instituțional, copilul instituționalizat ajunge la pasivitate extremă.)

Singura soluție la acest sistem de pasivizare a copiilor instituționalizați ar fi fost, credeam eu, niște programe care să încurajeze munca. Munca obligatorie oferă posibilitatea validării, a competiției și, evident, a recompensei. Ideea a fost și a rămas una utopică în cadrul sistemului de stat, însă nu mi se pare neimplementabilă în sistemul privat…

Poate merită menționat și faptul că Robert Epstein crede că singurele câștigate de pe urma infantilizării adolescenților rămân companiile farmaceutice (pentru că crește consumul de substanțe psihoactive).

Am văzut mai sus care sunt aspectele care ne despart de parenting-ul eschimos. Să vedem acum ce ne apropie și ce ne desparte de indienii Ojibwa.

1. La Ojibwa, toată educația era centrată pe individ (în dauna comunității), iar exprimarea fățișă a mândriei era încurajată. Individualismul copiilor occidentali a fost deja invocat când am stabilit diferențele dintre noi și eschimoși. Acum rămâne să vorbesc despre mândrie.

Copiii de azi sunt toți considerați prinți sau prințese, fără să se aducă vreodată vorba despre “neplăcerile” care decurg din acest statut (reguli de protocol, constrângeri de tot felul, obligații practice și simbolice etc.) Ce rămâne din aceste roluri? Dreptul la o stimă de sine absolut gigantică. Părinții prinților și prințeselor au plăcerea (căreia i s-au găsit justificări științifice, dar care, în realitate, este curat narcisică) – de a contribui neobosiți la umflarea stimei de sine a odraslelor de rang înalt.

Contrariat de diferențele de răspândire a tulburărilor emoționale în Statele Unite (26,4%) și respectiv China-Shanghai (4,3%), psihologul Oliver James s-a deplasat la Shanghai unde, după investigațiile necesare, a tras următoarea concluzie: există o mare diferență de atitudine în raportarea la stima de sine. În China, accentul cade, cum era de așteptat, pe efort și pe modestie. În Statele Unite, dimpotrivă. Ca să se înțeleagă mai bine proporțiile chestiunii, să ne amintim că în Statele Unite există o așa-numita NASE The National Association for Self Esteem

2. Să ne amintim că micul Ojibwa era supus unui foarte chinuitor rit de trecere presupus să-l lămurească pe puber asupra scopului pe care îl are în viață. De îndeplinirea acelui scop (vizualizat ritualic) depindea valoarea sa ca individ.

În educația copiilor noștri s-a renunțat de decenii bune la impunerea unui “plan de viață”. Puțini părinți mărturisesc deschis că au anumite dorințe privind viitorul (adesea profesional) al copiilor. Dacă spui sus și tare că vrei pentru copilul tău o carieră medicală, riști un blam masiv din partea grupurilor de mămici recente sau din partea adulților traumatizați cândva de ambițiile propriilor părinți. Aceste grupuri te vor considera un părinte abuziv care își prelungește narcisic viața în copil. Au dreptate să facă asta. Spuneam, deci, că părinții au renunțat să impună odraslelor vreun scop profesional, social sau relațional, dar – atenție! – asta nu înseamnă deloc că au renunțat la a mai avea așteptări. De fapt, toate vechile așteptări specifice s-au topit într-una singură: să fie copilul fericit. Nu e o dorință oarecare. Această așteptare are anvergura unui plan de viata! Un plan difuz, dar insidios!

Cât de greu disimulabilă e dezamăgirea părintelui unui copil diagnosticat cu depresie!

L-aș aminti aici pe Albert Ellis care crede că psihologia adolescentului de azi este circumscrisă de cei trei “must”: “I must succeed”, “Everyone must treat me well” și  “The world must be easy”.

Îmi povestea un copil deștept de 15 ani că aproape toți colegii lui consideră că școala este inutilă. De ce? Pentru că toți colegii lui sunt convinși că, în viitor, le va veni o idee de business genială, iar pentru asta toată lumea e de acord că nu e nevoie de școală. Avem deci așa: pasivitate și individualism. Înseamnă asta individualism pasiv? Se poate, de fapt, așa ceva?

Când succesul e facil, sfârșești în depresie. Când crezi că meriți succes, dar succesul întârzie să apară, sfârșești în depresie. Cu premisele psihologice indicate de Albert Ellis ca fiind definitorii pentru adolescentul de azi, copilul tău are toate șansele să sfârșească în depresie…

Nu vreau ca vreun cititor să rămână cu impresia că aș fi recomandat modelul eschimos de educare a copilului. Intenția textului era aceea de a contempla două stiluri diferite de parenting și de a ne uita, pornind dinspre ele, înspre noi înșine.

Dacă ar trebui să trag neapărat o concluzie, aș spune că cel mai mare ajutor pe care îl putem oferi copiilor noștri este să-i încurajăm să-și facă prieteni, să aibă o viață relevantă afectiv în afara familiei nucleare (părinți, nu fiți geloși!), în vreme ce noi, părinții, să le oferim o structură valorică, spațială și temporală, să le trasăm niște limite. Să le asigurăm, de asemenea, condițiile exprimării spontane, să promovăm modestia mai degrabă decât mândria, să insistăm mai mult pe importanța efortului și mai puțin pe talente și pe inteligență, să-i ajutăm să se maturizeze prin responsabilizare, dar mai ales să ne trăim propriile vieți ca să nu fim tentați să le trăim pe ale lor.

Lauda și narcisismul

narcisism

„Bravo mama, bravo!” Copilul incurajat si bucuros, apuca si celalalt pantof si incearca sa-l incalte: „Acuma asta” , zice copilul satisfacut. „Da, mama, asa e, asta urmeaza. Bravo! „Acuma mergem” zice copilul. ” Da, mama, asa e, acum mergem. Bravo!” Si au plecat. Copilul energizat si bucuros, mama calma si mandra.

Chiar au copiii nevoie de laudele parintilor? Nu cumva prin laude parintii pun stapanire pe ispravile mici si mari ale copiiilor lor? Copilul meu e frumos, destept, a facut asta si a facut ailalta, dar mai presus de toate E AL MEU. A facut tot ce-a facut PENTRU CA E AL MEU.


Mai mult, nu cumva, in felul asta, eu, parinte, ii spun copilului meu ca ispravile lui sunt ispravi doar pentru ca sunt recunoscute si legitimate ca atare de laudele mele? Si daca e asa, nu urmeaza, de aici, ca de aceste recunoasteri atarna nu doar valoarea ispravilor lui, ci chiar EL INSUSI, ca fiinta? Pe scurt, eu, copil, exist sau nu exist in functie de ce crede mama de faptele mele. Care de fapt, tot ale ei sunt. Copilul se vede pe el insusi prin ochii parintilor. Asa e normal. Numai ca aceasta privire trebuie sa fie una increzatoare si admirativa, NU legitimanta. Normal ar fi ca parintele sa se minuneze de isprava copilului si sa fie el insusi recunoscator pentru acea isprava. Normal ar fi ca aceasta recunostinta sa se regaseasca in atitudine, in discurs, dar mai ales in INCREDEREA acordata copilului. Laudele nu il fac pe copil increzator, ci vanitos si narcisic. Admiratia este cea care ii da curaj si incredere in sine.

(Foto: Conda de Satriano, Narciso, 1893/arteinsublimedetailsdicatherinelarose.blogspot.com)

Diagnostic vs realitate

Vad ca multa lume scrie comentarii dezaprobatoare referitoare la ceea ce am spus despre copilul „cu ADHD”. Scriu aici, in postarea asta, de ce nu cred in acest diagnostic.

Pentru ca Ramona Octaviana Gheorghe, care este totusi un psihiatru bun si onest, zice ca „diagnosticele nu sunt credinte, sunt realitati”. Cu asa ceva nu am cum sa fiu vreodata de acord. Nu, Ramona, diagnosticul e o aproximare a a unei realitati si are cel mult un rol orientativ. Aceasta inlocuire a realitatii cu diagnosticul a facut mult rau. Si cata lipsa de respect fata de dinamica realitatii! Tot Ramona, cand Maria prezinta un caz din care reiesea existenta posibilitatii neuropsihologice de autocontrol, zice ca nu se pune, ca acel copil s-a potolit de frica. Asta arata ca se poate! Mai mult, ce aveti, domnule, cu frica asta? De ce ar fi frica fundamental rea? Chiar e rau sa-ti fie frica ca vei rani sau ca vei pierde un prieten daca te porti urat cu el? Nu cumva baiatul nu avea frica de nimic pentru nu-i pasa de nimeni si nu se temea de nimic? Eu inclin sa cred ca asa era.

Mai departe, Ramona zice ca medicatia e combustibil, iar experienta (terapia) un fel de instructaj. Categoric nu! Experienta e combustibil, VALORILE sunt combustibil, LIMITELE sunt combustibil, MOTIVATIA, EDUCATIA, RELATIILE SEMNIFICATIVE. Daca te asteapta iubita dupa colt sa-ti spuna ca esti cel mai frumos si cel mai destept din lume si ca vrea sa te ia la ea acasa chiar atunci, pai sa vezi cum zbori pana acolo! Experienta modifica masiv si consistent datele neurologice ale creierului. Asta e motivul pentru care eu cred ca abordarea trebuie sa fie holista, integrativa, nu modala, nu sectoriala, nu pe bucatele. Ii faci ENORM de mult rau omului daca tu, specialist, ajungi sa ignori ceea ce nu se poate controla sau incerci sa-i pui o eticheta salvatoare doar pentru ca nu stii ce altceva ai putea face cu acel ceva (niste simptome). De ce atata dispret si desconsiderare fata de o realitate complexa?

Narativa specifica geneticii si neurologiei NU TREBUIE, NU POATE sa mearga paralel cu narativa biografica. Spunea cineva in comentarii ca determinarea genetica este de 75 % la copiii cu ADHD. Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta. Cum au stabilit acel 75%? Cum? Mama bramburita – copil bramburit? Cum? O mama bramburita brambureste tot ce prinde in cale! Ce studii au facut, cine l-a facut, in ce scopuri? Daca oricare dintre noi suntem sistematic supusi la un lung abuz sever, si vom fi evaluati neuroimagistic dupa, cum credeti ca va arata profilul nostru neurologic? Dramatic modificat! Asta inseamna ca ne-am nascut asa? E scandalos cum oamenii astia refuza sa ia in calcul datele biografice.

Daca faceti un studiu de neuroimagistica pe creierul unei fete de 16 ani – violata, tinuta captiva cativa ani de propriul tata – cum va arata profilul ei? Cu distorsiuni dramatice. Cele mai spectaculoase schimbari sunt in zona memorie. Cele doua narratives trebuie luate impreuna. Cei care apara fundamentul organic al sindromul ADHD tin cont doar de studii (oricum limitate, oricum interesate) care nu studiaza DECAT profilul neurologic. Nimic altceva. Ne comportam de parca realitatea neurologica e singura care conteaza si ar fi autonoma!

Eu am lucrat 12 ani la serviciul de abuz, am vazut tot felul de cazuri: zeci de copii diagnosticati cu ADHD, practic era flux continuu. In toti acesti ani eu personal nu am intalnit niciun copil cu ADHD care sa nu fi avut si o biografie „ajutatoare”. Si nu ma refer numai la o forma sau alta de rasfat, ci la o dinamica psihologica mult mai subtila, la relatii dubioase intre el si membrii familiei sau intre adultii familiei, la tot felul de indicatori care favorizau in mod evident lipsa de concentrare. Asta e ce am vazut eu cu ochii mei, vorbesc din experienta. Studiile invocate in comentarii sunt nici pe departe reliable. Si orice om onest, cu un pic de minte poate constata asta la un simplu cross-check.

Explozia de diagnosticari cu ADHD, mai ales in State, e cel putin suspecta. Eterogenitatea simptomelor este extrema, doar cu o „vointa” stiintifica „iesita din comun” si rupta de realitate si cu o gandire stiintifica trunchiata si biasata poti sa faci din sindromul asta ceva clar si sigur, negru pe alb, batut in cuie. Modificarile genetice pe care le invoca specialistii sunt insuficient de specifice, provoaca o gama larga de alte tulburari, ipotezele se bat uneori cap in cap, si toate fara PIC de atentie la realitatea biografica a copilului. Cum sa vorbesti despre brain injury mai inainte de a te uita la traumele copilului? Cum sa am incredere in ceva care este etichetat drept „deficitar” fara pic de respect fata de potentialul copilului respectiv, capacitatea de reglare si adaptare etc. Cum sa-l condamni la o lipsa genetica (care nici macar nu se stie daca determina SIGUR niste simptome precise)?

Imi pare rau, dar eu personal nu pot subscrie la asa ceva.

adhd

(Foto: .cchrint.org)

De ce pun parintii poze cu copiii dezbracati sau sumar imbracati, pe FB?

O mare parte din ei sunt pur si simplu inconstienti.
Avem aici insa 2 subcategorii: inconstienta, sa o numim, „naturala” – acei parinti pentru care copilul este copil si expunerea lui – mai mult sau mai putin imbracat – pur si simplu nu insemna nimic special; avem apoi inconstienta nevrotica – acei parinti pentru care puritatea (asexualitatea) copiiilor este foarte importanta in economia lor nevrotica.

Pentru acestia din a 2-a categorie, binele, frumosul, puritatea, siguranta etc, apartin copilariei, iar maturitatii ii sunt rezervate toate relele imaginabile: decadenta, rautatea, perversiunile, nesiguranta etc. Astfel ca un un copil este in mod magic securizat de o puritate prezumata de niste parinti nevrotici. Pe premisele acestea ei postează poze cu copiii – ca reprezentanți ai puritatii.

Mai sunt parintii narcisici care se falesc iresponsabil cu odraslele lor. Mintea (performantele) si corpul (frumusetea) copiiilor sunt bunurile parintilor. Acestia pun poze cu copiii lor dezbracati/semidezbracati pe fb cu aceeași indreptatire cu care le cer acestora sa recite poezii pentru musafiri.

Mai sunt, desigur, si parintii perversi. Acestia obtin satisfactii sexuale prin „delegare”, adica reusesc prin mecanisme de identificare sa participe in experienta sexuala atat a copilului cat si a adultului. De obicei acestia sunt parintii narcisici cu o componenta perversa. Nu e o categorie foarte mare, dar exista. Comportamentul acestor parinti mai poate fi vazut si ca o forma de prostitutie deghizata nevrotic.


In toate cazurile, copiii devin un soi de paravan, niste instrumente prin care părinții isi îndeplinesc anumite nevoi – mai mult sau mai puțin bolnave, mai mult sau mai puțin inconștiente.

copii-plaja(Foto: parenting-blog.net)

Centrul de Plasament ‘Sf. Maria’: ipocrizie, pripeala, cinism

Avem in toata tarasenia de la Centrul de Plasament ” Sf. Maria” o mostra de comportament pripit, ipocrit si chiar cinic: o presa care manipuleaza facil si rentabil informatii livrate de te-miri-cine; Procuratura care supradimensioneaza niste abateri mici prin raport cu adevarata coruptie din sistem unde sunt implicati bani multi si oameni importanti. Tratamentul badaran aplicat de procuratura celor sapte angajati ai Centrului care au sfarsit prin a fi arestati preventiv e inscuzabil. Si l-a permis doar pentru ca e vorba de oameni simpli si din cale-afara de speriati care si-au jucat prost cartile si au dat inapoi si cand aveau dreptate si cand nu. Nici celalalt “jucator”, opinia publica, nu e mai breaza. S-a induiosat narcisic la auzul atator grozavii prin care au trecut acei copilasi de care – in mod real si concret – nu-i pasa nici cat ii pasa de maidanezii din fata blocului.

Cu multi ani in urma, exista in Sectorul 1 un centru de plasament care era intr-adevar de elita. Sigur, copiii erau selectati, alesi pe spranceana. Copii frumosi si destepti, mai ceva ca ai tai de-acasa. Acestor copii li se aduceau meditatori buni la absolut toate materiile, cineva facea lectii cu ei, erau indrumati, supravegheati, ajutati, ridicati, iar rezultatele erau pe masura. Multi dintre ei ajungeau studenti la facultati foarte bune, prindeau apoi job-uri bune si ajungeau oameni de nadejde. Numai ca acest Centru era, pe vremuri, condus intr-un mod extrem de strict. Multe dintre metodele de atunci sunt astazi considerate exagerat de coercitive. Niciun ONG n-ar fi de acord cu ele. Deci acea situatie nu mai putea continua.

S-a decis schimbarea sefului de centru, a staff-ului, a stilului si a politicii de conducere. S-a adus o armata de psihologi si de asistenti sociali a caror menire era aceea de a rescrie totul si de a reeduca personalul. Buna desfasurare a acestui proces precum si rezultatele sale erau controlate direct de beneficiari, adica de copii. Intr-un timp foarte scurt, acestia au preluat, practic, controlul. Psihologii erau obsedati de abuz, scoteau urme de abuz din piatra seaca daca era nevoie. Personalul Centrului traia, practic, in fiecare zi sub amenintarea denuntului unor abuzuri – unele reale, altele imaginare. Totul o luase razna. Astazi, Centrul este supranumit (otevistic, antenistic sau cum vreti voi) ” Orfelinatul groazei”. In Orfelinatul groazei copiii sunt pasivi, revendicativi, nu merg la scoala decat atunci cand au chef, iar cei care merg abia trec clasa. Nu le poti contesta deciziile in niciun fel. Duhul blandetii nu ajuta, iar de apropiat nu te poti apropia de ei nici macar cu un deget. Isi cunosc foarte bine drepturile si someaza, cu agresivitate, personalul. Drepturile copiilor trebuie respectate! Mars de-aici!

Pentru acesti copii abandonul este ACTUL FONDATOR, acel eveniment cu semnificatia lui paradoxala in care existi fara sa ai dreptul sa existi, semnificatie care poate fi descifrata, in nenumaratele ei nuante, in toata tesatura lor existentiala. In mod special in dificultile lor majore de a intretine relatii de atasament, de a investi pe cineva in mod real cu incredere. Ei pot sa para prietenosi (chiar lipiciosi), dar in realitate nu sunt deloc deschisi. Nu sunt dispusi cu adevarat la deschidere, nu poti ajunge la sufletul lor. Absolut toti pastreaza distanta, mimand cu un mare talent (dobandit) toate trasaturile pe care tu trebuie sa le vezi pentru a-i crede; si, bineinteles, pentru a “livra” tot ce ei cred ca se cuvine ca tu sa “livrezi”: prajituri, bani, o camera mai buna, pantofi de firma. Drama mare a acestor copii este ca ei NU MAI CRED IN OAMENI, CI DOAR IN AVANTAJELE PE CARE LE POT OBTINE DE LA OAMENI. De aceea marea provocare a celor care vor sa-i ajute este tocmai restabilirea increderii lor in oameni, in lume in general si, bineinteles, in ei insisi. Or acest lucru se poate face doar printr-un angajament uman autentic si deci consistent. Altminteri, daca te limitezi doar la a le face cadouri de sarbatori sau chiar in fiecare zi, la a varsa lacrimi cand ii auzi povestindu-ti cat sunt ei de maltratati, vei obtine urmatorul rezultat: ti se vor smulge cadourile din mana si peste cinci minute nimeni nu-si va mai aduce aminte nici cum arati, nici cum te cheama. Daca vor prinde de veste ca tu insuti esti de vanzare, te vor vinde chiar si pe tine, peste alte cinci minute.

Tot ce s-a intamplat la Centru de Plasament „Sf. Maria” in perioada asta are urmatoarele rezultate:

1. acesti copii au primit o confirmare in plus ca in oameni nu poti avea incredere si
2. ca povestea vietii lor este un story rentabil, o sursa de venit, un capital.
Au inceput sa-si dea oamenii demisia (in centre se munceste ENORM pe salarii mizerabile). Sa vedem daca s-or gasi oameni care sa le ia locul.

PS: in perioada asta de arestari au fost zdrobiti iremediabil cel putin trei oameni a caror valoare profesionala pur si simplu nu putea fi contestata decat daca erai din cale-afara de rau-voitor: seful de centru, psihiatrul si o educatoare.

(Facebook)

centru plasament

(Foto: stirilekanald.ro)

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)

Spectacolul merita toti banii

Sa tinem minte toate acestea cand urmarim sau participam la discutiile postelectorale. Spectacolul, pentru cei ce stiu sa-l sesizeze, merita toti banii.

In anii 60, doi psihologi americani au efectuat urmatorul experiment. Au cerut unui numar de subiecti sa estimeze inaltimea mai multor persoane, spunandu-le ca acestea fac parte dintr-o ierarhie: unul era director, celalalt era subordonatul sau imediat, altul era subordonat inferior etc. Rezultatul a fost o fascinanta corelatie. Cei perceputi ca detinand putere sau autoritate erau in mod constant considerati mai inalti decat erau in realitate. In mod simetric, cei perceputi ca lipsiti de putere si autoritate erau considerati semnificativ mai scunzi decat erau in realitate.

In timp, acest experiment a fost urmat de altele asemanatoare. De pilda, stim astfel acum ca perceptia inteligentei, personalitatii si chiar a frumusetii fizice a personelor aratate subiectilor in fotografii se schimba in functie de prezenta sau absenta unor informatii privind pretinsa autoritate sau putere a celor reprezentati in fotografiile in cauza.

Pe scurt, in urma acestor studii si a altor asemenea lor, intelegem mai bine cat de fragile si usor influentabile sunt judecatile noastre despre cei din jur, atunci cand acestia imbraca haina puterii sau se bucura (justificat sau nu) de aura autoritatii. Se pare ca puterea poate corupe nu numai in sensul sugerat de Lordul Acton, adica pe cel ce, detinand-o, se simte tot mai mult atras de ea, intr-un spatiu al autoamagirii privind propriile calitati si merite. Ea poate corupe si in alt sens: oricat de iluzorie si inconsistenta ar fi in realitate, simpla impresie ca cineva este invaluit de mantia puterii distorsioneaza insusi modul in care cei din jur atribuie calitati celor despre care ei cred (in mod justificat sau nu) ca se bucura de aceasta.

Care sunt originile si cauzele acestui fenomen psihologic este o discutie separata. Pentru discutia de fata este important doar un lucru. In saptamanile ce vin, sa ne reamintim mereu observatiile de mai sus. Vom avea sansa sa fim martorii uneia dintre intensificarile ciclice ale acestui fenomen: oameni submediocri sau pur si simplu obisnuiti vor fi perceputi brusc, prin castigarea unei pozitii sau alta in varful piramidei, ca redutabili ai artei politice, vorbele lor vor fi ascultate ca izvor de intelepciune, iar miscarile lor cele mai banale sau stupide (sau, evident, oportuniste) vor genera laborioase interpretari ale analistilor, fiind vazute ca executii abile ale partiturii exercitiului puterii.

Abilitati politice si intelectuale nebanuite vor iesi la iveala si vor creste peste noapte, urmand a fi descoperite in ei de catre comentatorii si analistii mai mult sau mai putin profesionisti. Chiar si noi, cei avizati de mult privind acest fenomen, ne vom autosurprinde descoperind calitati si virtuti unde pana mai ieri nu se putea vedea mai nimic de acest fel, nici cu ochiul liber, nici cu microscopul.

Sa incercam deci sa ne detasam din cand in cand de tensiunile, asteptarile, confuzia si frustrarea care plutesc in aerul momentului. Sa incercam sa privim lucrurile si din alte unghiuri decat cele strict electorale. Vom invata foarte multe despre alegatori, mass-media, natura umana si chiar despre noi insine, daca folosim pretextul dat de specialul si tranzitoriul context postelectoral, pentru a privi lucid in jur la spectacolul unic ce ni se ofera.

PS
Mai tine minte cineva acest nume: François Gérard Georges Nicolas Hollande? Desigur. Un nume cu greutate.

(Foto reprezentativă: francetvinfo.fr)