Am primit acest text, al doctorului în filosofie Nicolae Cojocaru, pe care cu bucurie îl public:
CENTENARUL Marii Uniri NE ÎNDEAMNĂ spre RE-UNIRE
De foarte mult timp mă frământă întrebarea: de ce față de românii moldoveni din Basarabia (ca și față de cei din nordul Bucovinei și din Ținutul Herța) se manifestă, la nesfârșit, o astfel de atitudine? Or, aceasta e o situație a cărei depășire constituie pentru noi cea mai importantă condiție existențială. Condiție de care depinde dacă vom mai putea – și pe ce durată – să existăm etnic, adică ca parte a românimii.
Motivele din care cercurile politice ale Rusiei s-au împotrivit și se împotrivesc tot mai crâncen lichidării – și pe acest segment european – a consecințelor odiosului pact Molotov – Ribentrop sunt bine cunoscute. Iar urmărirea acestor motive se realizează nu doar prin intențiile și vorbele acestor politicieni, ci și pin acțiuni / politici masive și permanente ale imperiului de la răsărit – în toate domeniile -, acțiuni menite să permanentizeze această situație, pentru noi nocivă.
Dar mult mai dificil e să înțelegem de ce, în fapt, și politica Berlinului manifestă, de la un timp făcând-o chiar în mod deschis, o astfel de atitudine selectivă. Adică se împotrivește, într-un mod sau altul, lichidării consecințelor acelui monstruos pact, atunci când vine vorba despre Basarabia, ruptă din trupul României Mari de către imperiul sovietic.
Când scrisesem acest aliniat, m-am gândit dacă nu cumva am spus-o prea apăsat. Dar, după citirea afirmațiilor pe tema unirii celor două state românești, făcute, pe 11 aprilie, de ambasadorul RFG la București, toate îndoielile mi-au dispărut. Chiar dacă diplomatul nu a dezvăluit rădăcinile acestor împotriviri ale actualelor vârfuri politice din țara sa. Rădăcini care conduc la unul din interesele naționale fundamentale ale nemților, formulat încă de făuritorul celui de al doilea imperiu german, cancelarul Otto von Bismark. Și anume de a avea relații bune cu Rusia.
Iar urmărirea, ca atare, a acestui interes (chiar dacă actualmente se face ȘI din marea dorință a vârfurilor guvernării de a fi cât mai pe placul marilor concerne germane…) – urmărirea deci a acestui interes e ceva firesc și de înțeles. Însă doar dacă asta nu se face în dauna altor state și națiuni. Or, cu regret, dorința Germaniei de a avea relații bune cu Rusia vrea să se realizeze – ȘI DE DATA ACEASTA – prin sacrificarea românilor basarabeni. Căci anume asta înseamnă lăsarea noastră în bătaia vânturilor geopolitice, cu un teritoriu separatist de la Nistru, ascultător în toate de Moscova și legat basarabenilor de gât, dar tot promițându-ni-se susținerea RM în APROPIEREA ei de spațiul UE, acea apropiere fiind ca linia orizontului, o linie în promisiunile lor, la care nu vom ajunge niciodată, atâta timp cât nu ne reunim cu România.
Dl ambasador ne amintește că reunirea celor două state germane s-a realizat în cu totul alt context politic și istoric. De parcă pe glob contextele în cauză nu ar fi, cel mai frecvent, foarte diferite. Totodată, se trece absolut cu vederea interesul VITAL al unor milioane de români de a reveni la matca lor etnică, ei doar astfel putându-și asigura supraviețuirea, ca parte a națiunii române. În alți termeni, putându-ne salva ființa națională. Or, vorba e de interesul OBIECTIV (deci, neinventat) fundamental al acestor români, chiar dacă, la moment, o parte a lor, din cauza conștiinței pe care le-a deformat-o regimul comunist, nu-și conștientizează acest interes. Și nu pot scăpa de gândul că, de fapt, prin cuvintele despre context ni se spune că ceea ce s-a permis nemților (adică de a se reuni) nu poate fi permis românilor, de parcă noi nu am fi oameni (această recurgere la standarde duble ne amintește dictonul latin cu Jovi și bovi, adică despre deosebirea dintre zei și niștei bovine…).
Căci cum altfel să înțelegem că nevoia de reunire a nemților a fost una de neignorat, pe când aceeași nevoie a românilor nu numai că se ignoră, ci mai că și se condamnă (fiindcă, vedeți Dvs., reunirea noastră ar putea genera nemulțumiri – ale unora din jur sau ale celor aduși de Rusia peste românii de la est de Prut)? Dar să ne amintim că nemții din fosta RDG, chiar dacă li se deforma conștiința cu dogme comuniste, nu erau supuși deznaționalizării – o catastrofă pe care Rusia le-a adus-o basarabenilor și de care nu putem scăpa decât prin reunire cu Patria-Mamă, România.
Cât despre context, deosebirea dintre cel de atunci și actualul e foarte mare, indiscutabil. Însă se păstrează și marea asemănare, căci clauzele Pactului de la Helsinki încă nu sunt anulate (condiția fundamentală despre care nu obosește să ne tot convingă ex-președintele Traian Băsescu și pentru asta se cuvine să-i fim foarte mulțămitori). Altceva e faptul că România nu are nici pe departe acele posibilități financiare de care dispunea vechea RFG. (O informație spunea că cei din estul Germaniei au acceptat definitiv propunerea de reunire, doar după ce cancelarul Helmut Kohl le-a promis că banii lor vor fi schimbați pe mărcile vest-germane în proporție de una la una. Ceea ce a însemnat pentru multă lume de acolo un mare avantaj economic…).
Totuși, are și România de azi nu puține posibilități pentru a face ideea reunirii mult mai atractivă între Prut și Nistru, iar, în cele din urmă, anume asta va fi factorul decisiv pentru realizarea Reunirii. Dar să nu uităm și de marea experiență istorică a românilor, ea învățându-ne că numai prin UNIRE românii au progresat. Așa a fost după Mica Unire (1959), ca și după Marea Unire de acum 100 de ani. Așa va fi și pe viitor. IMPORTĂ foarte mult, deci, CA ACEASTĂ EXPERIENȚĂ SĂ FIE ACTUALIZATĂ și folosită cât mai deplin. Inclusiv în calitate de imbold foarte important pentru vindecarea conștiinței părții de moldoveni basarabeni încă rătăcite.
Importă nu mai puțin și că românii știu să nu se lase intimidați. Așa precum, în 1941, nu s-au temut ostașii români să se arunce în lupte pentru a-și elibera Basarabia și Nordul Bucovinei, răpite de imperiul roșu, în 1940. Iar un sfert de veac până la asta – să-și apere Țara, în Primul Război Mondial. Atunci când, în vara lui 1916, la cerința Rusiei, România a intrat în război, dar n-a fost susținută de armata rusă, dislocată în Bucovina. A fost lăsată de una singură împotriva masivei înaintări germane, cu intenția de a pătrunde, prin trecătorile montane, în Moldova. Și acea nesusținere a Armatei Române n-a fost întâmplătoare. Căci, printr-un plan secret al șefului guvernului țarist de atunci, neamțul Boris Șturmer (plan convenit cu germanii), fusese pusă la cale înfrângerea Armatei Române și desființarea Românei – prin luarea întregii Moldove de către Rusia, iar TOT restul țării să fi revenit Austro-Ungariei… Anterior (1887), în schimbul agreării de către Rusia a politicii sale de pătrundere – prin Balcani – în Orientul Mijlociu, Germania a susținut așa-zisul drept al imperiului țaris asupra sudului teritoriului românesc de la est de Prut. Deci, urmărirea acum a propriilor interese pe seama românilor nu e ceva nou. Precum și pactul Ribentrop-Molotov a fost continuarea unei tradiții politice condamnabile, indiscutabil.
Românilor de rând nu ne rămâne decât să trecem peste faptul că un ambasador, chiar dacă e al unui stat cu cea mai mare influență în UE, se pronunță CATEGORIC împotriva soluționării unei probleme vitale pentru poporul țării în care se află. O problemă, trebuie menționat obligatoriu, care nu privește nemijlocit relațiile dintre țara sa și statul în care o reprezintă… Nu știu, însă, dacă și cum au reacționat la această faptă impardonabilă oficialitățile de la București.
Ei, dar să-i lăsăm pe nemți cu interesele lor și să revenim la noi înșine. Căci nu mai puțin gravă pentru cauza reunirii e actuala atitudine a clasei politice de la Chișinău, dar, în mare măsură, și a cele de la București. De la cei de pe Bâc, cel puțin deocamdată, nu ne putem aștepta la ceva oportun reunirii. Haitele proruse, speculând lozinca statalității și a suveranității RM (ca, chipurile, ceea ce ar ferici poporul, dar în realitate pentru a-și garanta și pe viitor accesul la fotolii și, deci, la bani mulți) îi amenință pe unioniști cu răfuială fizică. Dintre cei cu promiterea apropierii veșnice de Europa, fără a ajunge realmente cândva în UE, unii, aflați la guvernare, poate că ar accepta reunirea, însă doar după ce o vor face alții… Iar cei care promit că– fără a conlucra cu unioniștii – ar fi în stare să-i redea poporului statul, captivat de oligarhi, sunt, în fond, o altă specie de stataliști moldoveniști. Prin urmare, în stânga Prutului singura perspectivă oportună reunirii este creșterea rândurilor unioniștilor și înmulțirea de căre ei a celor ce înfăptuiesc, întru a-i aduce în rândurile lor pe cât mai mulți dintre cei încă indeciși sau chiar care deocamdată i se împotrivesc. Dar la asta va contribui și mai mult amplificarea politicii României de susținere a localităților și, cu deosebire, cea de securizare energetică a (încă) teritoriului RM.
Dată fiind această politică benefică a României, pe adepții reunirii nu poate să nu-i întristeze foarte mult faptul că pe Dâmbovița chiar și frumosul eveniment de celebrare a CENTENARULUI MARII UNIRI a fost utilizat ca tragere a canatului / reglare de conturi de către parlamentarii PSD-iști, pe de-o parte, și de către președinție, pe de alta. Și e foarte greu să scapi de impresia că chiar și Declarația de reunire nu ar fi fost votată, doar pentru a-l defavoriza pe președintele Klaus Iohanis, care (să te crucești, nu alta!) refuzase să participe la menționta ședință solemnă…
Dar și mai revoltător e faptul că, după acea Declarație, la București s-a scris cu lux de amănunte (eu am citit un text, făcut profesional, în Ziare.com) de ce reunirea nu e posibilă și că, prin urmare, la acest proiect trebuie de renunțat. Adică s-a optat, de fapt, pentru menținerea consecințelor Pactului sovieto-nazist. Printre argumente invocându-se (probabil, ca motiv pentru plecarea capului, căci cum altfel să ne comportăm într-o situație complicată!?) și presupusa posibilă nemulțumire a cutare sau cutărică stat – din vecinătate sau de mai departe. Dar și a celor aduși în Basarabia de Rusia. Ca și a secuimei, evident. A fost parcă un fel de proiect pentru cele ce urma să ne spună, în scurt timp, și ambasadorul Germaniei, la care – spuse – m-am referit.
Toate acestea conving o dată în plus că REUNIREA NU NE VA CĂDEA DIN CER. Ba și că ea va continua să aibă mulți adversari. Iar pe unioniști ne obligă – categoric – să contribuim maximal, fiecare cu ce poate, la creșterea rândurilor adepților ei. Ca și, bineînțeles, a faptelor care cnving că Reunirea e singura cale de salvare a locuitorilor RM. Ba chiar a întregii Basarabii. Și asta nu numai pentru că, ne reunindu-ne, vom rămâne la cheremul intereselor geostrategice ale celor care se confruntă mereu în această zonă. O altă cauză nu mai puțin importantă e că fără reunire românii basarabeni, și nu numai ei, nu pot avea o dezvoltare economică prosperă. Fiindcă această economie, pentru a funcționa normal, are nevoie de a fi parte a unui întreg. Și experiența istorică a demonstrat că – FĂRĂ CA POPULAȚIEI SALE SĂ-I FIE DISTRUSĂ FIREA NAȚIONALĂ – acest teritoriu se poate dezvolta normal doar în unitate cu restul spațiului românesc. Asta cu atât mai mult, cu cât, prin revenirea în spațiul românesc, acet teritoriu și locuitorii lui ajung realmente parte a UE. Unde vor beneficia de foarte multe avantaje.
Însă așa ceva nu se va întâmpla, dacă adepții reunirii, chiar și deveniți tot mai mulți, vor aștepta ca cineva din UE să le permită reunirea, adică o vor tot cerși. Înainte de 1859, Europa nu permisese românilor să aibă un singur domnitor. Deci, să se unească… Prin urmare, a-i pune pe nebinevoitorii românilor în fața faptului împlinit, asta e singura noastră cale de înfăptuire a reunirii. Și nu cred nicidecum că pentru așa ceva UE ar exclude România din componența sa.
Însă putem admite, cred, că – odată cu înmulțirea mult mai considerabilă, pe ambele maluri ale Prutului, a rândurilor unioniștilor – actuala atitudine dezaprobatoare a unora din UE față de reunirea românilor se va schimba în bine. Căci foarte de mult e spus: TOTUL CURGE…
